Manual

pentru

Institutele

te©I©gice

Tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte

J U S T I N I A N
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

VOL. I (1 -

1054)

EDIŢIA A II-A REVĂZUTĂ ŞI COMPLETATĂ

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ B U C U R E Ş T I — 1975

Sistemul mitropolitan. păstrînd deosebirea dintre cler şi popor. încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică. 1 şi 8 . Şesan. plebs) şi de cler (xX-^pog. 5—7). ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici). după cum se constată la Sfîntul Clement Romanul în Epistola către Corinteni (din 96). a Părinţilor Apostolici. Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli. (xâ£tS). Astfel. plebs. bine deosebite şi caracterizate. şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi. Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. iar în Orient chiar depăşea graniţele lui. cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare. 23 . Deşi lovită mai ales în clor. plebei. a) Cler şi popor. precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. importanţa şi răspunderea Tor au sporit. Magnesieni 6 şi Ep. populus. o dezvoltă în chip firesc. la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Smirneni (cap. Biserica a rezistat în persecuţii. fraternitas . Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deosebirea dintre cler şi popor. prooroci şi învăţători (I Cor. V." După moartea Apostolilor şi cu stingerea harismelor. 41). Alegerea şi întreţinerea clerului. Prof. . apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi. 40. ordo sacerdotalis. datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere. Plecînd de la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor. 17 . (De praescriptione haereticorum. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatxo? av&pcoiro?) şi de «tipul preoţilor» (T^TCO? TU>V Upsmv. P. VII. a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală. clericii se numeau clerus. care a şi indicat întreita formă a ierarhiei î n : apostoli. 1). plebani. 28) . Biserica s-a constituit în unităţi provinciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul. Numele de popor (Xaos. Biserica se dezvolta şi se întărea. Ep. b) Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitoriri (Evr. numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. III. XII. fratres. s-a accentuat cu timpul. Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din criză în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de tron şi de invazii barbare. Tit I. XIV. sinoadele* Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi activitatea ei. I Tim. presviteri şi diaconi (Fapte. 5). laici. M. puterea şi atribuţiile clerului au crescut. 8) şi la Sfîntul Irineu al Lugdunului (Adversus haereses 5. care exista de la început. Corinteni. 12). deosebesc în toată Biserica pe credincioşi de păstori: Credincioşii se numeau fideles. Smirneni 8).. * Capitol redactat de Pr.cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri.116 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Ierarhia bisericească.

princeps ecclesiae). De unitate Ecclesiae. Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului. arată că acest episcopat este organic şi firesc Bisericii. V). Episcopul comunităţi era conducătorul şi organul unităţii ei. Policarp al Smirnei. cu succesiune apostolică. Constatarea foarte timpurie şi generală a episcopatului «monarhic». sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa. în generaţia Părinţilor apostolici. Dei pontifex. nu colectiv). pe treptele ierarhice. deşi episcopii erau mulţi. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat. pontifex.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 117 Cînd mai tîrziu (secolul IV). păstorul^şi^ părintele ei sufletesc. irposSpoC. indicate de Sfinţii Apostoli. Aceasfă formă ă con~ ducerii bisericeşti este numită. crescînd mai mult autoritatea episcopilor. ucenici ai Sfinţilor Apostoli. Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu. latineşte anfisies. care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. . «episcopat monarhic» (adică unitar sau unic. Dei et Christi pontifex. el nu neagă deosebirea lor. părinte (mcua?. Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre o singură treaptă. dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. adică organizaţia dată de ei Bisericii. scria Sfîntul Ciprian. mai ales de protestanţi. O inovaţie în această privinţă nu ar fi fost primită de Biserică. bărbat apostolic (vir apostolicus). Dionisie al Corintului. întîistătător (irposaxw?. npoTjŢoujxsvo? Ispâp X-yj?. Inspector (Icpopo?). summus sacerdos). şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. adică întîistătători-proiestoşirecunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor lor. reprezentantul ei. El păstra legăturile cu celelalte Biserici. atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut introduce pretutindeni fără conflicte şi turburări. pater). Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei. Teofil al Antiohiei. de Părinţi apostolici sau de episcopi din secolul al Il-lea. cujus a singulis in solidum pars tenetur». ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. în sensul «episcopatului monarhic». în direcţiunea şi spiritul dat de ei. O oarecare schimbare s-a produs totuşi. episcopii Romei. fiind confirmate de alte mărturii. deosebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută. încît înlătură ori ce îndoială sau echivoic în această privinţă. parens. c) Episcopul poartă în secolele II—III diferite nume care arată ranguT~~şT~oficiul lui în Biserică : supraveghetor (EIUOXOTCOS). dezvoltîndu-se şi înmulţindu-se. Fer. Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu. slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. în acest sens. liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (sacerdos Dei et Christi. Firesc era să se dezvolte şi constituţia. generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la început) şi concentrîndu-se asupra clerului. episcopatul era unic în Biserică («Episcopatus unus est.

liniştit. \\Tvcii \\ "îmi. cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. participa la sinoadele provinciei. Cînd slujeau cu episcopul. 68). afară de hirotonie. Clerul recomanda credincioşilor pe unul* din membrii săi şi cerea şi aprobarea. TV. A început a fi regulă totuşi. mai ales presbiţeri. de timpuriu. 52. Ca şi pentru episcopat. Policrat al Efesului era al optulea din familia sa. La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. la sfîrşitul secolului al ii-iea (EyşşfiU/ Istoiia bisericească. se îngropau şi în biserici. Ciprian. 24. stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Nieeea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei . în cimitire. Canonul 1 apostolic. Putea fi ales şi un diacon. Candidatul ales era propus pentru hirotonie episeopilor mai apropiaţi. El (hirotonea preoţi şi diaconi. d) Preoţii (irpeaj^xepot. 4 s . Ca ."). 12. bun chivernisitor. quae singulorum vitam plenissime novit. ca să se aleagă dintre clericii celibatari. episcopul sta pe un scaun de cinste (cathedra). se alegeau de obicei oameni maturi • uueod se alag^w . uneori asistau şi mai mulţi episcopi. bun nume. ortodox. predica. episcopii aveau locuri speciale . Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor. 1—7). Ep. Preoţii puteau să şi predice şi să catehizeze. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente. Erau preferaţi oamenii virtuoşi. Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere. administra bunurile Bisericii. cu timpul. Ei slujeau fie împreună eu el. Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă. ei se adunau în altele. după ce aprobau alegerea lui (Sf. se cereau pentru preoţie calităţi morale. v.118 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Episcopul prezida adunarea cultică. care săvîrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop. In altar. 55. săvîrşea sfînta Euharistie şi celelalte taine. aplica disciplina bisericească. Episcopii se bucurau de~ mare cinste din partea credincioşilor. presbyteri) erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbyterium). cu calităţi intelectuale şi morale. Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor. V. iar în ch'ip excepţional cineva din clerul inferior (lector) sau chiar un laic. III. filantropii. Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. 67. 68). avînd loc pe scaune. serviciile încredinţate de el. Episcopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. 8 . fiind socotiţi sfinţi. preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui. Din unele familii s-au ales episcopi în serie. epistolele 33. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor. între preoţi şi diaconi. 6). 'Episcopii puteau fi căsătoriţi. pe cînd diaconii stăteau în picioare. iar uneori un cleric din altă localitate. Cînd creştinii nu mai încăpeau într-un locaş. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii. fie separat. unde slujea cîte un preot trimis de episcop. 55.

Mărirea comunităţilor. 11) . Colegiul preoţesc din Alexandria. ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. vizitau pe cei închişi. prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior. spre deosebire de clericii propriuzişi. păstra legăturile cu celelalte Biserici. Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi). exorciştii. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori. citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau Lectori. după exorcişti. a crescut mult cu timpul. numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon». — prin can. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. putînd săvîrşi acolo cultul. Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. Unii clerici inferiori erau instituiţi prin rugăciuni. VI. uşierii. Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legătură între episcopi . e) Diaconii (Siâxovoi). înmulţirea nevoilor bisericeşti prin dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine. numiţi «ordines majores». presbiterul da seama de administraţia sa. Numărul preoţilor a crescut odată cu comunităţile. duceau sfînta cuminecătură celor absenţi de la adunare (bolnavi. în amintirea primilor diaconi. la care s-au adăugat mai tîrziu groparii. numărul lor era limitat de obicei la şapte. erau ajutătorii lor. au făcut necesară crearea personalului ajutător.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 119 vîrstă. Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. Importanţa lor. Istoria bisericească. Ipodiaconii (uwîBiâxovot) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului. acoluţii. Uneon"~erâu alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat. primeau ofrandele credincioşilor. putînd boteza şi predica . inima şi sufletul episcopului». duceau ajutorul celor care nu puteau veni la cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini. urechea. închişi). anunţau adunările viitoare. se bucura de deosebită încredere. chiar în Biserici mari. în alte comunităţi erau mai puţini. Cel mai însemnat dintre ei. La alegerea sau întoarcerea episcopului. psalţii. Lectorii sau citeţii (âva-fvukKai. f) Clerul inferior. sinodul de la Neocezareea {ţinut între 314—325). conducea şi administra comunitatea. lectores) sînt primii clerici inferiori" cunoscuţi. care în secolul I erau harismatici. Ei erau de regulă tineri. 11 cere vîrsta de 30 ani. Ei menţineau ordinea la cult. de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor. care era mai mică în vremea Apostolilor.şi credincioşi. lectorii. atît timp cît provincia nu avea alt episcop. hirotonea el pe noul ales. colegiul preoţilor — presbyterium. în caz de vacanţă episcopală sau de absenţă a episcopului. 43. Scrierea Constituţiile apostolice îi numeşte «ochiul. Lectorii făceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstra- . La Roma se găseau pe la 250 un număr de 46 preoţi (Eusebiu. Diaconii erau rînidniţi rle episcopi. alţiicloar prin binecuvîntarea (hirotesie) episcopului. sau chiar li se încredinţa lor o asemenea biserică.

horepiscopii au fost înlocuiţi de periodevţi (ireptoSeuxai) preoţi vizitatori. să aibă îndemmare la citire. unde s-au şi menţinut mai mult. Aceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi cu pregătirea catehumenilor. numiţi uneori şi eporchişti au avut la început caracter harismatic. sau dintre văduvele căsătorite o singură dată. evlavioase şi virtuoase. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate (energumeni) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. ca un fel de vicari. Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. Ei au fost trecuţi în clerul inferior. alţii erau doar preoţi. acolyti) erau însoţitori ai episcopilor. In epoca persecuţiilor. Unii horepiscopi aveau hirotonie de episcopi. Ele se alegeau dintre fecioarele vîrstnice. ministrae) îndeplineau servicii auxiliare. Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi face misiune. Ei erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în dependenţă de ei. Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini. sau de preoţi de ţară. cu timpul s-au compus şi cîntări creştine. Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea. Diaconesele (Siaxoviooai.120 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA rea ei. Ei sînt cunoscuţi în Orient din secolul al III-lea cu numele de horepiscopi sau episcopi de ţară (eiuoxorcoi tffivTffpffiv). AcctLuţii (âxoXou&oi. prin două legi ale împăratului Constanţiu (351). b) Femeile In serviciul Bisericii. la împărţirea ajutoarelor pentru femei. la Edesa) se cînta antifonic. numărul lor varia. (ostiarii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe cateheţi (xazTjXfjmi). Unele sinoade au restrîns drepturile lor în favoarea episcopilor. Uşierii. Groparii (fossores) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303). la vizitarea bolnavilor. însărcinarea lor era necesarăşi importantă. Exorciştii. de către doi psalţi sau două coruri. Ca şi ipodiacondi. ele aveau în . chorepiscopi). La început se cînta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament. la agape. purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. In unele biserici (în Siria. Psalţii nu sînt socotiţi de toţi istoricii clerici inferiori. care făceau vot de castitate. Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (X^pat). mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. Rolul lor era important în Orient. întinderea creştinismului în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. g) Horepiscopii (Xcopsittoxoiroi. dar nu hirotoneau.cult. Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. dar trebuie să fi fost mai vechi. împreună cu lectorii. asistau la botezul femeilor. mai "ales pe cele pentru care erau mai potrivite deeît diaconii bărbaţi. acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori. Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit. Ei ajutau la . Psalţii ((|>âXtat) erau cîntăreţi. Cu timpul.

Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. pe funcţionari. chiar dacă ar fi făcut penitenţă. acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea cleruTuî. Edesa). dar se ştie. pe energumeni (bolnavi sufleteşte). trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugăciunea şi îngrijirea locaşului de cult. grădina sau exercitînd o meserie. Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială. s-a interzis în Spania. pe cei care după botez săvîrşeau fapte infamante. cu unele excepţii. 1 Cor. După înfiinţarea şcolilor creştine. mai ales la episcopat. 7. Pe lîngă daruri în natură. Sinodul I ecumenic. pe neofiţi. — Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. deşi. din aplicarea şi interpretarea lui. Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lîngă episcop. Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna. Unii făceau chiar comerţ . Creştinii duceau ofrande (oblationes) din mai toate produsele muncii lor. cultivînd cîmpul. Antiohia. Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti. clericii se întreţineau şi prin munca lor. "cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler. au început să intre în hotărîrile sinoadelor. prin sinodul de la Elvira (Illiberis. El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu învăţătura şi cu exemplul său. Întreţinerea clerului. trebuind să fie ajutaţi întîi săracii. slujitorii altarului trăiau de la altar (Luca X. ci celibatul). 13). Pregătirea clerului. IX.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 121 fruntea lor o întîistătătoare (itpsofîu'ct?). De regulă. pe militari. observate de timpuriu. Unii clerici. pe ereticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică. că sinodul a impus celibatul. nu 1-a aprobat . fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. în discuţia căruia a venit celibatul clerului. Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. Asemenea condiţii. mai ales episcopi. el interzice nu convieţuirea clericului cu soţia. Celibatul clerului. Cezareea Palestinei. pe cei cu soţii adultere. Se cerea doar ca ei să fie căsătoriţi o singură dată (monogamie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea). viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. pe bigami (căsătoriţi de două ori). pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). Abia la începutul secolului al IV-lea. ei ofereau şi băni pentru" ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi din contribuţia credincioşilor. pe cei căsătoriţi cu rude apropiate. pe la 300) hirotonia celor căsătoriţi. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă. După practica Vechiului TestfimenTşTcnrpă principiul aplicat de Sfinţii Apostoli. ţinut la Niceea în 325. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii.

Unele provincii au avut pînă la un timp un singur episcop. Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. Sistemul mitropolitan. cunoscuţi şi stimaţi pînă departe. Gallia la Lugdunum. ei se vor fi îmbrăcat în haine mai bune şi curate. iar sinodul a ţinut seama de el. numit în Occident primat. avînd în frunte un exarh. sistemul mitropolitan se constituie. sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (senex. Firmilian al Cezareei Capadociei. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor. iar drept de cuvînt aveau şi preoţii şi diaconii. ca în împărţirea civilă. "dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. In Numidia şi Mauretania. Drept de vot aveau numai episcopii. Ciprian al Cartaginei. Horepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor culţice şi misionar&Jn tîrguri şi sate. Sciţia Mică la Tomis). Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi. Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii. Asistau chiar şi laici. Italia la Roma. s-a format dioceza (StoîxTjoi?) sau eparhia (în înţelesul de azi) a fiecărui episcop. Din_oraşe. episcopii provinciei se adunau în sinod. numite dieceze. care era convocat şi prezidat de mitropolit. Episcopul capitalei devine astfel «mitropolit». de regulă de culoare albă. Policrat al Efesului. Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său. (vezi Tertulian. Asia la Efes. Dionisie al Alexandriei. Egiptul la Alexandria. De praescriptione. Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa. Sinoadele hotărau cu majoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale. Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. creştinismul s-a întins în jurul lor. Clericii purtau desigur costumul timpului şi al regiunii lor. La cult. La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi. precum şi din «parichii». Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. 36. 34 apostolic). adică episcopul şef al provinciei. ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. în jurul episcopului capitalei (metropolei). 1—3). chiar în afară de provincia lor. Dionisie al Corintului. Grigore Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată . recunoscînd întâietatea şi autoritatea lui (can. autoritatea mitropolitană în Italia. Comunităţile conduse de ei se numeau parohu (racpotxtat). şi aume : Ahaia la Corint. cele trei metropole (mari oraşe). El a recunoscut episcopilor Romei. el îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. Pentru chestiuni mai importante sau de interes general. precum şi în Pont pînă la constituirea provinciei. Macedonia la Fiilipi şi Tesalonic. Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat. Sinoadele. senior). Egipt sau Siria. Pînă la Sinodul I ecumenic (325).122 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Costum special clerul nu pare să fi avut în primele trei secole. Alexandriei şi Antiohiei. dar pe de altă parte se ţinea să nu se sporească mult numărul episcopilor. luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bisericeşti.

în 150. la cuv i n t e l e r e s p e c t i v e (Biserică. B i h l m e y e r . Curs de drept bisericesc universal. I X — X X X V I ) . Iudeo-gnosticii. V . p. P. Şesan. Bucureşti 1938 ( f o a r t e b o g a t ă b i b l i o g r a f i e . . 1970. H. cit. col. 791. 202—238 . 790. episcopat. p . 1969. 433—436. P o p o v i c i op. Paris. Baus. Prat art. Forma de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri. în « D i c t i o n n a i r e d ' a r h e o l o g i e c h r e t i e n n e et de L i t u r g i e » . 7. art. Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. V . 1963. Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian. 1925. 388 ss. cel de la Elvira (c. Simon Magul* Cuvîntul erezie (aipsoi?. 96—105 şi b i b l i o g r a f i a p. cit. Ciprian iată de problema unităţii Bisericii. 7—16. 776—778. Sava. dar nu orice explicare personală de bună credinţă * Capitol redactat de Pr. 1939. P. 799—800..D a m m e . cel de la Arelate (314). 1926. F. Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti. cit. Konidaris. 1. p. 210 p . I V . XI. Creştinismul era numit de iudei la început «eres». «Studii T e o l o g i c e » X X I (1969). p. Bucureşti. în «Etudes d'histoire et de t h e o l o g i e p o s i t i v e » . de „apărare a credinţei. 2 voi. 1959. sinod). IU. 268). E. părere separată. Episcopat. 61. ierarhie. 300). ed. 75. El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite. Zur Losung der Kirchenieriassung der Urchris'tentums. I. Atitudinea Si. 1. N . Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia. ed. în « D i c t i o n n a i r e de t h e o l o g i e c a t h o l i q u e » . 1656—1701. op. ca să se învedereze între voi cei încercaţi». cit.. Kirsch. Cerînt. erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică.T u c h l e . K. 3/4. cler. 1. G. ca fiind deosebit de religia lor (Fapte XXVIII. p. 1942. p. Eveque. L e c l e r c q .BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 123 provincia. 64. mitropolit. P. haeresis). «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii . sectă. J. 245—276 . In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. de Impunere a disciplinei bisericeşti. I Cor. în e n c i c l o p e d i i . Paris. I. B I B L I O G R A F I E L a J. Prof. 19). G. cele de ia Antiohia contra lui Pavel de Samosata (264. cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). op. Soare. eroare. apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia. B a t i f f o l . Şesan. 22). p. A t e n a . Mitropolia în dreptul canonic ortodox.. D a u v i l l i e r . La hierarchie primitive. Idem. Sinoadele aveau conştiinţa a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte XV. 225—280. nr. p. 9 2 . Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. Sfîntul Apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie să fie şi erezii între voi. V . E R E Z I I L E Ereziile iudaizante. op. 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». Les temps: apostoliques. c o l . însemnează alegere. .

Master your semester with Scribd & The New York Times

Special offer for students: Only $4.99/month.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Cancel anytime.