Manual

pentru

Institutele

te©I©gice

Tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte

J U S T I N I A N
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

VOL. I (1 -

1054)

EDIŢIA A II-A REVĂZUTĂ ŞI COMPLETATĂ

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ B U C U R E Ş T I — 1975

(De praescriptione haereticorum. . 23 . 5—7). numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. care a şi indicat întreita formă a ierarhiei î n : apostoli." După moartea Apostolilor şi cu stingerea harismelor. importanţa şi răspunderea Tor au sporit. cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare. deosebesc în toată Biserica pe credincioşi de păstori: Credincioşii se numeau fideles. a) Cler şi popor. apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi. plebs. care exista de la început. Tit I. ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici). Plecînd de la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor. fratres. XIV. * Capitol redactat de Pr.cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri. păstrînd deosebirea dintre cler şi popor. iar în Orient chiar depăşea graniţele lui. P. Astfel. Ep. la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Smirneni (cap. Biserica se dezvolta şi se întărea. prooroci şi învăţători (I Cor. 1). 17 . plebs) şi de cler (xX-^pog. 8) şi la Sfîntul Irineu al Lugdunului (Adversus haereses 5. plebani. populus. a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală.. Şesan. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi. 1 şi 8 . Magnesieni 6 şi Ep. datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere. Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli. Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din criză în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de tron şi de invazii barbare. (xâ£tS). 40. încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică. 41). 28) . Deşi lovită mai ales în clor. a Părinţilor Apostolici. Prof. precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. Alegerea şi întreţinerea clerului. I Tim. Biserica s-a constituit în unităţi provinciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul. 5). s-a accentuat cu timpul. III. presviteri şi diaconi (Fapte. Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deosebirea dintre cler şi popor. laici. Sistemul mitropolitan. Biserica a rezistat în persecuţii. M. Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. o dezvoltă în chip firesc. plebei. puterea şi atribuţiile clerului au crescut. XII. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatxo? av&pcoiro?) şi de «tipul preoţilor» (T^TCO? TU>V Upsmv. fraternitas . VII. clericii se numeau clerus. după cum se constată la Sfîntul Clement Romanul în Epistola către Corinteni (din 96). ordo sacerdotalis. bine deosebite şi caracterizate. sinoadele* Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi activitatea ei. Numele de popor (Xaos. Smirneni 8).116 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Ierarhia bisericească. V. şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina. Corinteni. 12). b) Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitoriri (Evr.

în generaţia Părinţilor apostolici. Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu. ucenici ai Sfinţilor Apostoli. Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu. parens. Fer. generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la început) şi concentrîndu-se asupra clerului. Aceasfă formă ă con~ ducerii bisericeşti este numită. irposSpoC. reprezentantul ei. scria Sfîntul Ciprian. arată că acest episcopat este organic şi firesc Bisericii. întîistătător (irposaxw?. care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei. O inovaţie în această privinţă nu ar fi fost primită de Biserică. pontifex. Teofil al Antiohiei. Dei pontifex. episcopatul era unic în Biserică («Episcopatus unus est. npoTjŢoujxsvo? Ispâp X-yj?. crescînd mai mult autoritatea episcopilor. c) Episcopul poartă în secolele II—III diferite nume care arată ranguT~~şT~oficiul lui în Biserică : supraveghetor (EIUOXOTCOS). Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa. De unitate Ecclesiae. summus sacerdos). . latineşte anfisies. deosebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută. «episcopat monarhic» (adică unitar sau unic. princeps ecclesiae). Dei et Christi pontifex. în acest sens. atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut introduce pretutindeni fără conflicte şi turburări. în sensul «episcopatului monarhic». pe treptele ierarhice. încît înlătură ori ce îndoială sau echivoic în această privinţă.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 117 Cînd mai tîrziu (secolul IV). dezvoltîndu-se şi înmulţindu-se. pater). adică întîistătători-proiestoşirecunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor lor. Policarp al Smirnei. dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. El păstra legăturile cu celelalte Biserici. deşi episcopii erau mulţi. indicate de Sfinţii Apostoli. episcopii Romei. mai ales de protestanţi. fiind confirmate de alte mărturii. nu colectiv). O oarecare schimbare s-a produs totuşi. în direcţiunea şi spiritul dat de ei. liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (sacerdos Dei et Christi. păstorul^şi^ părintele ei sufletesc. V). el nu neagă deosebirea lor. Firesc era să se dezvolte şi constituţia. de Părinţi apostolici sau de episcopi din secolul al Il-lea. Inspector (Icpopo?). ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. cu succesiune apostolică. Dionisie al Corintului. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat. părinte (mcua?. Episcopul comunităţi era conducătorul şi organul unităţii ei. bărbat apostolic (vir apostolicus). Constatarea foarte timpurie şi generală a episcopatului «monarhic». adică organizaţia dată de ei Bisericii. şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre o singură treaptă. cujus a singulis in solidum pars tenetur».

Canonul 1 apostolic.118 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Episcopul prezida adunarea cultică. V. liniştit. In altar. 1—7). după ce aprobau alegerea lui (Sf. Ei slujeau fie împreună eu el. bun nume. mai ales presbiţeri. 'Episcopii puteau fi căsătoriţi. serviciile încredinţate de el. ca să se aleagă dintre clericii celibatari. Ciprian. Ep. Din unele familii s-au ales episcopi în serie. 4 s . în cimitire. avînd loc pe scaune. III. \\Tvcii \\ "îmi. între preoţi şi diaconi. 55. Candidatul ales era propus pentru hirotonie episeopilor mai apropiaţi. aplica disciplina bisericească. cu timpul. La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. săvîrşea sfînta Euharistie şi celelalte taine. 68). Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere. filantropii. se alegeau de obicei oameni maturi • uueod se alag^w . Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă. 6)."). episcopii aveau locuri speciale . Preoţii puteau să şi predice şi să catehizeze. Ca . predica. care săvîrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop. Episcopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. unde slujea cîte un preot trimis de episcop. TV. pe cînd diaconii stăteau în picioare. 8 . quae singulorum vitam plenissime novit. Episcopii se bucurau de~ mare cinste din partea credincioşilor. 52. bun chivernisitor. d) Preoţii (irpeaj^xepot. participa la sinoadele provinciei. 67. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii. epistolele 33. ortodox. la sfîrşitul secolului al ii-iea (EyşşfiU/ Istoiia bisericească. afară de hirotonie. Erau preferaţi oamenii virtuoşi. de timpuriu. Cînd slujeau cu episcopul. Policrat al Efesului era al optulea din familia sa. fiind socotiţi sfinţi. administra bunurile Bisericii. El (hirotonea preoţi şi diaconi. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente. cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. Putea fi ales şi un diacon. stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. cu calităţi intelectuale şi morale. fie separat. 24. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor. Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor. 68). uneori asistau şi mai mulţi episcopi. preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui. preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. 12. v. Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor. 55. Cînd creştinii nu mai încăpeau într-un locaş. presbyteri) erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbyterium). Ca şi pentru episcopat. se cereau pentru preoţie calităţi morale. ei se adunau în altele. iar în ch'ip excepţional cineva din clerul inferior (lector) sau chiar un laic. apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Nieeea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei . A început a fi regulă totuşi. iar uneori un cleric din altă localitate. Clerul recomanda credincioşilor pe unul* din membrii săi şi cerea şi aprobarea. episcopul sta pe un scaun de cinste (cathedra). se îngropau şi în biserici. Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie.

— prin can. Lectorii sau citeţii (âva-fvukKai. Istoria bisericească. alţiicloar prin binecuvîntarea (hirotesie) episcopului. se bucura de deosebită încredere. f) Clerul inferior. în alte comunităţi erau mai puţini. Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. Ei erau de regulă tineri. lectores) sînt primii clerici inferiori" cunoscuţi. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. sinodul de la Neocezareea {ţinut între 314—325). Scrierea Constituţiile apostolice îi numeşte «ochiul. Importanţa lor. Unii clerici inferiori erau instituiţi prin rugăciuni. putînd boteza şi predica . sau chiar li se încredinţa lor o asemenea biserică. VI. spre deosebire de clericii propriuzişi. Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legătură între episcopi . Diaconii erau rînidniţi rle episcopi. după exorcişti. La alegerea sau întoarcerea episcopului. hirotonea el pe noul ales. inima şi sufletul episcopului». au făcut necesară crearea personalului ajutător. anunţau adunările viitoare. duceau ajutorul celor care nu puteau veni la cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului. atît timp cît provincia nu avea alt episcop. e) Diaconii (Siâxovoi). citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau Lectori. erau ajutătorii lor. la care s-au adăugat mai tîrziu groparii.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 119 vîrstă. înmulţirea nevoilor bisericeşti prin dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine. uşierii. chiar în Biserici mari. psalţii. putînd săvîrşi acolo cultul. 11) . duceau sfînta cuminecătură celor absenţi de la adunare (bolnavi. La Roma se găseau pe la 250 un număr de 46 preoţi (Eusebiu. lectorii. Ipodiaconii (uwîBiâxovot) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor. 43. Colegiul preoţesc din Alexandria. Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. primeau ofrandele credincioşilor. Ei menţineau ordinea la cult. Cel mai însemnat dintre ei. exorciştii. numărul lor era limitat de obicei la şapte. urechea. prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior. numiţi «ordines majores». Mărirea comunităţilor. care era mai mică în vremea Apostolilor. de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor. 11 cere vîrsta de 30 ani. în amintirea primilor diaconi. Lectorii făceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstra- . în caz de vacanţă episcopală sau de absenţă a episcopului. acoluţii. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori. colegiul preoţilor — presbyterium. vizitau pe cei închişi. care în secolul I erau harismatici. Numărul preoţilor a crescut odată cu comunităţile. închişi). păstra legăturile cu celelalte Biserici. conducea şi administra comunitatea. numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon». presbiterul da seama de administraţia sa. ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi). a crescut mult cu timpul.şi credincioşi. Uneon"~erâu alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat.

sau de preoţi de ţară. ca un fel de vicari. Groparii (fossores) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303). la agape. Unii horepiscopi aveau hirotonie de episcopi. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate (energumeni) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. de către doi psalţi sau două coruri. Aceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi cu pregătirea catehumenilor. la vizitarea bolnavilor. Exorciştii. Unele sinoade au restrîns drepturile lor în favoarea episcopilor. alţii erau doar preoţi. purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. numărul lor varia. numiţi uneori şi eporchişti au avut la început caracter harismatic. mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. Rolul lor era important în Orient. Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini. sau dintre văduvele căsătorite o singură dată. (ostiarii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. Psalţii nu sînt socotiţi de toţi istoricii clerici inferiori. acolyti) erau însoţitori ai episcopilor. însărcinarea lor era necesarăşi importantă. In unele biserici (în Siria. evlavioase şi virtuoase. La început se cînta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament. Diaconesele (Siaxoviooai. ele aveau în . asistau la botezul femeilor. la Edesa) se cînta antifonic. Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. întinderea creştinismului în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. care făceau vot de castitate. Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe cateheţi (xazTjXfjmi). Ele se alegeau dintre fecioarele vîrstnice. la împărţirea ajutoarelor pentru femei. prin două legi ale împăratului Constanţiu (351). ministrae) îndeplineau servicii auxiliare. Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (X^pat). b) Femeile In serviciul Bisericii. acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori. Ei ajutau la . mai "ales pe cele pentru care erau mai potrivite deeît diaconii bărbaţi. dar nu hirotoneau. Psalţii ((|>âXtat) erau cîntăreţi. Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi face misiune. In epoca persecuţiilor. Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit.cult. Ei erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în dependenţă de ei. Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. dar trebuie să fi fost mai vechi. Uşierii. chorepiscopi). unde s-au şi menţinut mai mult. horepiscopii au fost înlocuiţi de periodevţi (ireptoSeuxai) preoţi vizitatori. Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea. Cu timpul. cu timpul s-au compus şi cîntări creştine. g) Horepiscopii (Xcopsittoxoiroi. Ei sînt cunoscuţi în Orient din secolul al III-lea cu numele de horepiscopi sau episcopi de ţară (eiuoxorcoi tffivTffpffiv). să aibă îndemmare la citire. AcctLuţii (âxoXou&oi. împreună cu lectorii.120 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA rea ei. Ei au fost trecuţi în clerul inferior. Ca şi ipodiacondi.

Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi din contribuţia credincioşilor. Celibatul clerului. clericii se întreţineau şi prin munca lor. pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). IX. grădina sau exercitînd o meserie. viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. ci celibatul). Unii clerici. ei ofereau şi băni pentru" ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. Edesa). s-a interzis în Spania. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă. 13). pe neofiţi. prin sinodul de la Elvira (Illiberis. 1 Cor. Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugăciunea şi îngrijirea locaşului de cult. mai ales la episcopat. Cezareea Palestinei. pe energumeni (bolnavi sufleteşte). pe funcţionari. Creştinii duceau ofrande (oblationes) din mai toate produsele muncii lor. "cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler. pe cei cu soţii adultere. în discuţia căruia a venit celibatul clerului.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 121 fruntea lor o întîistătătoare (itpsofîu'ct?). el interzice nu convieţuirea clericului cu soţia. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti. pe bigami (căsătoriţi de două ori). Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lîngă episcop. Sinodul I ecumenic. Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria. Antiohia. Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială. fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. observate de timpuriu. mai ales episcopi. — Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. cultivînd cîmpul. pe cei căsătoriţi cu rude apropiate. trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. pe la 300) hirotonia celor căsătoriţi. Unii făceau chiar comerţ . din aplicarea şi interpretarea lui. deşi. Abia la începutul secolului al IV-lea. cu unele excepţii. De regulă. Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. chiar dacă ar fi făcut penitenţă. Se cerea doar ca ei să fie căsătoriţi o singură dată (monogamie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. au început să intre în hotărîrile sinoadelor. După înfiinţarea şcolilor creştine. pe militari. pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea). După practica Vechiului TestfimenTşTcnrpă principiul aplicat de Sfinţii Apostoli. că sinodul a impus celibatul. pe ereticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică. Pregătirea clerului. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna. nu 1-a aprobat . dar se ştie. acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea cleruTuî. Întreţinerea clerului. slujitorii altarului trăiau de la altar (Luca X. trebuind să fie ajutaţi întîi săracii. Asemenea condiţii. Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu învăţătura şi cu exemplul său. Pe lîngă daruri în natură. pe cei care după botez săvîrşeau fapte infamante. ţinut la Niceea în 325. 7. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii.

recunoscînd întâietatea şi autoritatea lui (can. numit în Occident primat. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor.122 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Costum special clerul nu pare să fi avut în primele trei secole. el îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. De praescriptione. chiar în afară de provincia lor. precum şi în Pont pînă la constituirea provinciei. iar sinodul a ţinut seama de el. Pentru chestiuni mai importante sau de interes general. Horepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor culţice şi misionar&Jn tîrguri şi sate. Asistau chiar şi laici. sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (senex. 1—3). ca în împărţirea civilă. adică episcopul şef al provinciei. cele trei metropole (mari oraşe). Egiptul la Alexandria. Pînă la Sinodul I ecumenic (325). Policrat al Efesului. La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi. Dionisie al Alexandriei. Sinoadele hotărau cu majoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale. Din_oraşe. Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi. cunoscuţi şi stimaţi pînă departe. Sinoadele. El a recunoscut episcopilor Romei. Unele provincii au avut pînă la un timp un singur episcop. Sciţia Mică la Tomis). dar pe de altă parte se ţinea să nu se sporească mult numărul episcopilor. Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii. precum şi din «parichii». Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. numite dieceze. care era convocat şi prezidat de mitropolit. (vezi Tertulian. Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său. avînd în frunte un exarh. sistemul mitropolitan se constituie. luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. de regulă de culoare albă. în jurul episcopului capitalei (metropolei). Asia la Efes. iar drept de cuvînt aveau şi preoţii şi diaconii. In Numidia şi Mauretania. "dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bisericeşti. Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. La cult. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată . autoritatea mitropolitană în Italia. Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat. Dionisie al Corintului. Italia la Roma. Egipt sau Siria. 34 apostolic). Ciprian al Cartaginei. creştinismul s-a întins în jurul lor. Sistemul mitropolitan. Grigore Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă. Firmilian al Cezareei Capadociei. Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa. şi aume : Ahaia la Corint. Clericii purtau desigur costumul timpului şi al regiunii lor. ei se vor fi îmbrăcat în haine mai bune şi curate. s-a format dioceza (StoîxTjoi?) sau eparhia (în înţelesul de azi) a fiecărui episcop. ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. Macedonia la Fiilipi şi Tesalonic. episcopii provinciei se adunau în sinod. Alexandriei şi Antiohiei. Gallia la Lugdunum. Comunităţile conduse de ei se numeau parohu (racpotxtat). 36. senior). Drept de vot aveau numai episcopii. Episcopul capitalei devine astfel «mitropolit».

dar nu orice explicare personală de bună credinţă * Capitol redactat de Pr. Simon Magul* Cuvîntul erezie (aipsoi?. 1963. 1926. c o l . N . 7. Baus. în « D i c t i o n n a i r e d ' a r h e o l o g i e c h r e t i e n n e et de L i t u r g i e » . sectă. E R E Z I I L E Ereziile iudaizante. ed. în 150. 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». K. cel de la Arelate (314). cit.D a m m e . Şesan. Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. E. H. L e c l e r c q . de Impunere a disciplinei bisericeşti. p. P. cit. P. 2 voi. sinod). Şesan. 61. Creştinismul era numit de iudei la început «eres». 1925. 3/4. 799—800. cit. 388 ss. Sinoadele aveau conştiinţa a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte XV. B I B L I O G R A F I E L a J. La hierarchie primitive. Bucureşti 1938 ( f o a r t e b o g a t ă b i b l i o g r a f i e . B i h l m e y e r . 791. . 202—238 . p. Konidaris. 1. cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). V . Soare. Atitudinea Si. Curs de drept bisericesc universal. 1. p. însemnează alegere. Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. Kirsch. Les temps: apostoliques. art.T u c h l e . Iudeo-gnosticii. p. «Studii T e o l o g i c e » X X I (1969). In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. cler. episcopat. Episcopat. 300). 7—16. 9 2 . XI. op. apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia. . erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. I. G.. op. nr. P. P o p o v i c i op. la cuv i n t e l e r e s p e c t i v e (Biserică. în « D i c t i o n n a i r e de t h e o l o g i e c a t h o l i q u e » . I V . p. eroare. Ciprian iată de problema unităţii Bisericii. în e n c i c l o p e d i i . Prat art. B a t i f f o l . în «Etudes d'histoire et de t h e o l o g i e p o s i t i v e » . ca să se învedereze între voi cei încercaţi». I X — X X X V I ) . 790. Prof. ierarhie. 64. 1959. haeresis). Cerînt. 1656—1701. 776—778. D a u v i l l i e r . V . Sfîntul Apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie să fie şi erezii între voi. El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite. părere separată. ca fiind deosebit de religia lor (Fapte XXVIII. op. 1970. cit. Sava. IU. ed.. «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii . 19). 96—105 şi b i b l i o g r a f i a p. 210 p . de „apărare a credinţei. Idem. 268). J. Paris. Mitropolia în dreptul canonic ortodox. cel de la Elvira (c.. G. I Cor. Paris. 22). p. p. 1969. p . Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian. Zur Losung der Kirchenieriassung der Urchris'tentums. V . I. 433—436. Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti. 225—280. Bucureşti. F. Eveque. 245—276 . cele de ia Antiohia contra lui Pavel de Samosata (264.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 123 provincia. 75. Forma de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri. Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia. mitropolit. A t e n a . col. 1942. 1939. 1.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful