P. 1
IBU Ramureanu

IBU Ramureanu

|Views: 729|Likes:
Published by monycutza_vlad

More info:

Published by: monycutza_vlad on Mar 07, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/03/2014

pdf

text

original

Manual

pentru

Institutele

te©I©gice

Tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte

J U S T I N I A N
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

VOL. I (1 -

1054)

EDIŢIA A II-A REVĂZUTĂ ŞI COMPLETATĂ

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ B U C U R E Ş T I — 1975

* Capitol redactat de Pr. Smirneni 8). 40. care exista de la început. Biserica s-a constituit în unităţi provinciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul. precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. VII. păstrînd deosebirea dintre cler şi popor. datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere. (De praescriptione haereticorum. laici. Prof. Biserica a rezistat în persecuţii. 5—7)..cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri. clericii se numeau clerus. Biserica se dezvolta şi se întărea. V. a Părinţilor Apostolici. prooroci şi învăţători (I Cor. plebani. Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. după cum se constată la Sfîntul Clement Romanul în Epistola către Corinteni (din 96). Alegerea şi întreţinerea clerului. Ep. deosebesc în toată Biserica pe credincioşi de păstori: Credincioşii se numeau fideles. M. 5). Sistemul mitropolitan. încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică. plebs) şi de cler (xX-^pog. iar în Orient chiar depăşea graniţele lui.116 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Ierarhia bisericească. P. apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi. 12). I Tim. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi. populus. 28) . a) Cler şi popor. 17 . Deşi lovită mai ales în clor. bine deosebite şi caracterizate. Numele de popor (Xaos. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatxo? av&pcoiro?) şi de «tipul preoţilor» (T^TCO? TU>V Upsmv. plebs. fraternitas . . care a şi indicat întreita formă a ierarhiei î n : apostoli. s-a accentuat cu timpul. (xâ£tS). importanţa şi răspunderea Tor au sporit. XII. Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deosebirea dintre cler şi popor. ordo sacerdotalis. Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli. 41). fratres. Tit I. sinoadele* Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi activitatea ei. b) Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitoriri (Evr. XIV. plebei. a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală. la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Smirneni (cap. 23 . 1 şi 8 . presviteri şi diaconi (Fapte." După moartea Apostolilor şi cu stingerea harismelor. III. 8) şi la Sfîntul Irineu al Lugdunului (Adversus haereses 5. Plecînd de la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor. şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina. Corinteni. 1). ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici). numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. Magnesieni 6 şi Ep. puterea şi atribuţiile clerului au crescut. Şesan. cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare. o dezvoltă în chip firesc. Astfel. Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din criză în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de tron şi de invazii barbare.

în direcţiunea şi spiritul dat de ei. şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. Constatarea foarte timpurie şi generală a episcopatului «monarhic». Firesc era să se dezvolte şi constituţia. c) Episcopul poartă în secolele II—III diferite nume care arată ranguT~~şT~oficiul lui în Biserică : supraveghetor (EIUOXOTCOS). Episcopul comunităţi era conducătorul şi organul unităţii ei. Policarp al Smirnei. în sensul «episcopatului monarhic». adică întîistătători-proiestoşirecunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor lor. reprezentantul ei. scria Sfîntul Ciprian. slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. arată că acest episcopat este organic şi firesc Bisericii. Teofil al Antiohiei. Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului. nu colectiv). Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu. care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. fiind confirmate de alte mărturii. Aceasfă formă ă con~ ducerii bisericeşti este numită. O oarecare schimbare s-a produs totuşi. cu succesiune apostolică. ucenici ai Sfinţilor Apostoli. crescînd mai mult autoritatea episcopilor. pe treptele ierarhice. mai ales de protestanţi. episcopatul era unic în Biserică («Episcopatus unus est. Fer. adică organizaţia dată de ei Bisericii. cujus a singulis in solidum pars tenetur». bărbat apostolic (vir apostolicus). ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. de Părinţi apostolici sau de episcopi din secolul al Il-lea. în generaţia Părinţilor apostolici. Inspector (Icpopo?). Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre o singură treaptă. liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (sacerdos Dei et Christi. Dei pontifex. princeps ecclesiae). summus sacerdos). Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu. păstorul^şi^ părintele ei sufletesc. dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. Dei et Christi pontifex. Dionisie al Corintului. . pontifex. npoTjŢoujxsvo? Ispâp X-yj?. «episcopat monarhic» (adică unitar sau unic. indicate de Sfinţii Apostoli. atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut introduce pretutindeni fără conflicte şi turburări. încît înlătură ori ce îndoială sau echivoic în această privinţă.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 117 Cînd mai tîrziu (secolul IV). episcopii Romei. O inovaţie în această privinţă nu ar fi fost primită de Biserică. irposSpoC. De unitate Ecclesiae. parens. latineşte anfisies. V). deosebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută. El păstra legăturile cu celelalte Biserici. întîistătător (irposaxw?. Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei. în acest sens. deşi episcopii erau mulţi. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa. generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la început) şi concentrîndu-se asupra clerului. pater). dezvoltîndu-se şi înmulţindu-se. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat. părinte (mcua?. sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. el nu neagă deosebirea lor.

între preoţi şi diaconi. Ciprian. predica. Cînd creştinii nu mai încăpeau într-un locaş. după ce aprobau alegerea lui (Sf. Policrat al Efesului era al optulea din familia sa. 24. ei se adunau în altele. Clerul recomanda credincioşilor pe unul* din membrii săi şi cerea şi aprobarea. stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. epistolele 33. \\Tvcii \\ "îmi. episcopii aveau locuri speciale . 68). unde slujea cîte un preot trimis de episcop. ortodox. Ca şi pentru episcopat. preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui. se alegeau de obicei oameni maturi • uueod se alag^w . apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Nieeea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei . săvîrşea sfînta Euharistie şi celelalte taine. Candidatul ales era propus pentru hirotonie episeopilor mai apropiaţi. A început a fi regulă totuşi. Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor. V. care săvîrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop. afară de hirotonie. Ca . La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. In altar. Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor. iar uneori un cleric din altă localitate. preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor. avînd loc pe scaune. fiind socotiţi sfinţi. pe cînd diaconii stăteau în picioare. episcopul sta pe un scaun de cinste (cathedra). 52. participa la sinoadele provinciei. ca să se aleagă dintre clericii celibatari. fie separat. 12. liniştit. III. 55. Cînd slujeau cu episcopul. Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă. Preoţii puteau să şi predice şi să catehizeze. TV. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii. mai ales presbiţeri. bun chivernisitor. aplica disciplina bisericească. quae singulorum vitam plenissime novit. cu calităţi intelectuale şi morale. Episcopii se bucurau de~ mare cinste din partea credincioşilor. uneori asistau şi mai mulţi episcopi. 6). iar în ch'ip excepţional cineva din clerul inferior (lector) sau chiar un laic. d) Preoţii (irpeaj^xepot. la sfîrşitul secolului al ii-iea (EyşşfiU/ Istoiia bisericească.118 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Episcopul prezida adunarea cultică. Ei slujeau fie împreună eu el. 68). presbyteri) erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbyterium). 1—7). administra bunurile Bisericii. Putea fi ales şi un diacon. Erau preferaţi oamenii virtuoşi. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente. 67. 8 . Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. El (hirotonea preoţi şi diaconi. cu timpul. 55. de timpuriu. Episcopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. se îngropau şi în biserici. filantropii. cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. Din unele familii s-au ales episcopi în serie."). în cimitire. Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere. bun nume. v. se cereau pentru preoţie calităţi morale. Ep. 'Episcopii puteau fi căsătoriţi. Canonul 1 apostolic. serviciile încredinţate de el. 4 s .

11 cere vîrsta de 30 ani. Importanţa lor. la care s-au adăugat mai tîrziu groparii. La alegerea sau întoarcerea episcopului. exorciştii. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori. prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior. Cel mai însemnat dintre ei. numărul lor era limitat de obicei la şapte. putînd boteza şi predica . Lectorii făceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstra- . Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legătură între episcopi . lectorii. vizitau pe cei închişi. numiţi «ordines majores». Ei menţineau ordinea la cult. Istoria bisericească. 11) . ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului. numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon». Colegiul preoţesc din Alexandria. alţiicloar prin binecuvîntarea (hirotesie) episcopului. conducea şi administra comunitatea. inima şi sufletul episcopului». Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi).şi credincioşi. păstra legăturile cu celelalte Biserici. colegiul preoţilor — presbyterium. înmulţirea nevoilor bisericeşti prin dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine. Ei erau de regulă tineri. spre deosebire de clericii propriuzişi. Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. atît timp cît provincia nu avea alt episcop. e) Diaconii (Siâxovoi). Unii clerici inferiori erau instituiţi prin rugăciuni. de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 119 vîrstă. VI. Uneon"~erâu alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat. lectores) sînt primii clerici inferiori" cunoscuţi. hirotonea el pe noul ales. închişi). în alte comunităţi erau mai puţini. Numărul preoţilor a crescut odată cu comunităţile. chiar în Biserici mari. Mărirea comunităţilor. Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. sau chiar li se încredinţa lor o asemenea biserică. putînd săvîrşi acolo cultul. Ipodiaconii (uwîBiâxovot) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor. acoluţii. care în secolul I erau harismatici. citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau Lectori. 43. uşierii. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. Diaconii erau rînidniţi rle episcopi. presbiterul da seama de administraţia sa. sinodul de la Neocezareea {ţinut între 314—325). La Roma se găseau pe la 250 un număr de 46 preoţi (Eusebiu. urechea. se bucura de deosebită încredere. după exorcişti. au făcut necesară crearea personalului ajutător. în caz de vacanţă episcopală sau de absenţă a episcopului. psalţii. duceau sfînta cuminecătură celor absenţi de la adunare (bolnavi. în amintirea primilor diaconi. erau ajutătorii lor. Scrierea Constituţiile apostolice îi numeşte «ochiul. — prin can. a crescut mult cu timpul. care era mai mică în vremea Apostolilor. primeau ofrandele credincioşilor. anunţau adunările viitoare. f) Clerul inferior. Lectorii sau citeţii (âva-fvukKai. duceau ajutorul celor care nu puteau veni la cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini.

Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. ca un fel de vicari. la agape. Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe cateheţi (xazTjXfjmi). să aibă îndemmare la citire. întinderea creştinismului în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. numărul lor varia. In unele biserici (în Siria. b) Femeile In serviciul Bisericii. Uşierii. asistau la botezul femeilor. In epoca persecuţiilor. alţii erau doar preoţi. împreună cu lectorii. Exorciştii. la împărţirea ajutoarelor pentru femei. ele aveau în . prin două legi ale împăratului Constanţiu (351). Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (X^pat). Ei ajutau la . Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi face misiune. Groparii (fossores) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303). ministrae) îndeplineau servicii auxiliare. La început se cînta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament. Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. Psalţii ((|>âXtat) erau cîntăreţi. dar trebuie să fi fost mai vechi. la Edesa) se cînta antifonic. Diaconesele (Siaxoviooai. la vizitarea bolnavilor. sau de preoţi de ţară. Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit. mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. Ele se alegeau dintre fecioarele vîrstnice. care făceau vot de castitate. Ca şi ipodiacondi.120 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA rea ei. Unele sinoade au restrîns drepturile lor în favoarea episcopilor. AcctLuţii (âxoXou&oi. unde s-au şi menţinut mai mult. Ei erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în dependenţă de ei. Psalţii nu sînt socotiţi de toţi istoricii clerici inferiori. dar nu hirotoneau. acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori. Ei sînt cunoscuţi în Orient din secolul al III-lea cu numele de horepiscopi sau episcopi de ţară (eiuoxorcoi tffivTffpffiv). Rolul lor era important în Orient. Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea. g) Horepiscopii (Xcopsittoxoiroi. evlavioase şi virtuoase. de către doi psalţi sau două coruri. chorepiscopi). Cu timpul. însărcinarea lor era necesarăşi importantă. Unii horepiscopi aveau hirotonie de episcopi. cu timpul s-au compus şi cîntări creştine. acolyti) erau însoţitori ai episcopilor. sau dintre văduvele căsătorite o singură dată.cult. (ostiarii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini. Ei au fost trecuţi în clerul inferior. numiţi uneori şi eporchişti au avut la început caracter harismatic. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate (energumeni) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. mai "ales pe cele pentru care erau mai potrivite deeît diaconii bărbaţi. Aceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi cu pregătirea catehumenilor. horepiscopii au fost înlocuiţi de periodevţi (ireptoSeuxai) preoţi vizitatori.

El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu învăţătura şi cu exemplul său. Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lîngă episcop. trebuind să fie ajutaţi întîi săracii. pe cei care după botez săvîrşeau fapte infamante. Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. De regulă. Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială. Creştinii duceau ofrande (oblationes) din mai toate produsele muncii lor. Pe lîngă daruri în natură. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă. pe ereticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică. — Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. mai ales la episcopat. acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea cleruTuî. 7. După practica Vechiului TestfimenTşTcnrpă principiul aplicat de Sfinţii Apostoli. mai ales episcopi. "cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler. pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). IX. prin sinodul de la Elvira (Illiberis. Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. Întreţinerea clerului. Antiohia. Cezareea Palestinei. Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria. nu 1-a aprobat . că sinodul a impus celibatul. pe energumeni (bolnavi sufleteşte). ei ofereau şi băni pentru" ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. 13). După înfiinţarea şcolilor creştine. pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea). s-a interzis în Spania. Unii făceau chiar comerţ . deşi. slujitorii altarului trăiau de la altar (Luca X. Asemenea condiţii. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii. el interzice nu convieţuirea clericului cu soţia. 1 Cor. cultivînd cîmpul. fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. au început să intre în hotărîrile sinoadelor. Celibatul clerului. Unii clerici. Sinodul I ecumenic. Se cerea doar ca ei să fie căsătoriţi o singură dată (monogamie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. în discuţia căruia a venit celibatul clerului. ci celibatul). Edesa). Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugăciunea şi îngrijirea locaşului de cult. pe funcţionari. clericii se întreţineau şi prin munca lor. pe neofiţi. Abia la începutul secolului al IV-lea. din aplicarea şi interpretarea lui. pe bigami (căsătoriţi de două ori). Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna. pe la 300) hirotonia celor căsătoriţi. grădina sau exercitînd o meserie. chiar dacă ar fi făcut penitenţă.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 121 fruntea lor o întîistătătoare (itpsofîu'ct?). Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi din contribuţia credincioşilor. observate de timpuriu. pe cei cu soţii adultere. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti. pe militari. cu unele excepţii. ţinut la Niceea în 325. trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. Pregătirea clerului. dar se ştie. viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. pe cei căsătoriţi cu rude apropiate.

Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa. adică episcopul şef al provinciei. Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi. Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. Pentru chestiuni mai importante sau de interes general. Italia la Roma. care era convocat şi prezidat de mitropolit. chiar în afară de provincia lor. numite dieceze. La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi. ca în împărţirea civilă. Gallia la Lugdunum. Sinoadele. şi aume : Ahaia la Corint. Asistau chiar şi laici. Egipt sau Siria. Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său. dar pe de altă parte se ţinea să nu se sporească mult numărul episcopilor. Episcopul capitalei devine astfel «mitropolit». cunoscuţi şi stimaţi pînă departe. Alexandriei şi Antiohiei. 1—3). autoritatea mitropolitană în Italia. senior). Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. Policrat al Efesului. De praescriptione. Grigore Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă. el îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. La cult. precum şi din «parichii». recunoscînd întâietatea şi autoritatea lui (can. în jurul episcopului capitalei (metropolei). In Numidia şi Mauretania.122 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Costum special clerul nu pare să fi avut în primele trei secole. avînd în frunte un exarh. Dionisie al Corintului. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată . Sistemul mitropolitan. creştinismul s-a întins în jurul lor. Drept de vot aveau numai episcopii. s-a format dioceza (StoîxTjoi?) sau eparhia (în înţelesul de azi) a fiecărui episcop. Horepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor culţice şi misionar&Jn tîrguri şi sate. ei se vor fi îmbrăcat în haine mai bune şi curate. Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat. Clericii purtau desigur costumul timpului şi al regiunii lor. luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. Unele provincii au avut pînă la un timp un singur episcop. Egiptul la Alexandria. Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii. episcopii provinciei se adunau în sinod. El a recunoscut episcopilor Romei. Pînă la Sinodul I ecumenic (325). Firmilian al Cezareei Capadociei. Sciţia Mică la Tomis). Sinoadele hotărau cu majoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale. Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. de regulă de culoare albă. Dionisie al Alexandriei. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor. Ciprian al Cartaginei. Macedonia la Fiilipi şi Tesalonic. (vezi Tertulian. "dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. cele trei metropole (mari oraşe). 36. 34 apostolic). ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. Comunităţile conduse de ei se numeau parohu (racpotxtat). sistemul mitropolitan se constituie. numit în Occident primat. iar drept de cuvînt aveau şi preoţii şi diaconii. Din_oraşe. Asia la Efes. iar sinodul a ţinut seama de el. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bisericeşti. precum şi în Pont pînă la constituirea provinciei. sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (senex.

E. B i h l m e y e r . p. Forma de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri. I X — X X X V I ) . F. In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. Iudeo-gnosticii. H.D a m m e . XI. 7—16. nr. în 150. Creştinismul era numit de iudei la început «eres». 22). 9 2 . P.T u c h l e . 2 voi. Mitropolia în dreptul canonic ortodox. 1. P o p o v i c i op. Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia. ierarhie. 3/4. haeresis). cit. în « D i c t i o n n a i r e de t h e o l o g i e c a t h o l i q u e » . episcopat. p. I V . 790. Cerînt. Idem. 1. Episcopat. p. 245—276 . ca fiind deosebit de religia lor (Fapte XXVIII. sectă. La hierarchie primitive. V . «Studii T e o l o g i c e » X X I (1969). ed. 300). Sfîntul Apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie să fie şi erezii între voi. Soare. Sava. la cuv i n t e l e r e s p e c t i v e (Biserică. în «Etudes d'histoire et de t h e o l o g i e p o s i t i v e » . Bucureşti 1938 ( f o a r t e b o g a t ă b i b l i o g r a f i e . sinod). p. P. în « D i c t i o n n a i r e d ' a r h e o l o g i e c h r e t i e n n e et de L i t u r g i e » . D a u v i l l i e r . cit. 1925. I Cor. 799—800. Bucureşti. N . însemnează alegere. Paris.. 1926. Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. Kirsch. dar nu orice explicare personală de bună credinţă * Capitol redactat de Pr. Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti. mitropolit. Şesan. El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite. G. cele de ia Antiohia contra lui Pavel de Samosata (264. L e c l e r c q . Şesan. 1939. ca să se învedereze între voi cei încercaţi». Eveque. E R E Z I I L E Ereziile iudaizante. eroare. 75. B a t i f f o l . 96—105 şi b i b l i o g r a f i a p.. IU. de Impunere a disciplinei bisericeşti. 1969. Sinoadele aveau conştiinţa a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte XV.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 123 provincia. c o l . cit. ed. 202—238 . 1970. V . cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). I. 1. I. părere separată. 225—280. 268). «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii . cel de la Elvira (c. p. Simon Magul* Cuvîntul erezie (aipsoi?. 433—436. Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian. op. . Paris. art. cler. 1942. col. . A t e n a . Baus. 19). 776—778. Ciprian iată de problema unităţii Bisericii. 61. V . Les temps: apostoliques. de „apărare a credinţei. p. Curs de drept bisericesc universal. 64. 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». 1656—1701. Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. Atitudinea Si. cel de la Arelate (314). Prat art.. op. Zur Losung der Kirchenieriassung der Urchris'tentums. Prof. Konidaris. p. 1963. cit. J. p . în e n c i c l o p e d i i . K. P. apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia. B I B L I O G R A F I E L a J. 388 ss. 1959. 7. G. erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. 791. 210 p . op.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->