Manual

pentru

Institutele

te©I©gice

Tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte

J U S T I N I A N
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

VOL. I (1 -

1054)

EDIŢIA A II-A REVĂZUTĂ ŞI COMPLETATĂ

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ B U C U R E Ş T I — 1975

sinoadele* Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi activitatea ei. datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere. Biserica a rezistat în persecuţii. XIV. 23 . M. păstrînd deosebirea dintre cler şi popor.116 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Ierarhia bisericească. * Capitol redactat de Pr. care a şi indicat întreita formă a ierarhiei î n : apostoli. Corinteni. Smirneni 8). XII. încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică. (De praescriptione haereticorum. Şesan. V. cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare. 8) şi la Sfîntul Irineu al Lugdunului (Adversus haereses 5. plebs. numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. 5—7). 17 . Numele de popor (Xaos. Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Smirneni (cap. VII. importanţa şi răspunderea Tor au sporit. fratres. Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli. plebs) şi de cler (xX-^pog. prooroci şi învăţători (I Cor. 5). ordo sacerdotalis. a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală.. b) Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitoriri (Evr. Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din criză în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de tron şi de invazii barbare. după cum se constată la Sfîntul Clement Romanul în Epistola către Corinteni (din 96). o dezvoltă în chip firesc. Tit I. . Deşi lovită mai ales în clor. şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina. 1 şi 8 . Biserica se dezvolta şi se întărea. P. Magnesieni 6 şi Ep. a Părinţilor Apostolici. care exista de la început. plebani. populus. bine deosebite şi caracterizate. apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi. Prof. precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici). Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deosebirea dintre cler şi popor. puterea şi atribuţiile clerului au crescut. s-a accentuat cu timpul. 12). Astfel. Plecînd de la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor. Ep. deosebesc în toată Biserica pe credincioşi de păstori: Credincioşii se numeau fideles. clericii se numeau clerus. 41). Sistemul mitropolitan. fraternitas . I Tim. plebei. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi. Alegerea şi întreţinerea clerului. a) Cler şi popor. (xâ£tS)." După moartea Apostolilor şi cu stingerea harismelor. Biserica s-a constituit în unităţi provinciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul. 1). III.cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri. 28) . 40. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatxo? av&pcoiro?) şi de «tipul preoţilor» (T^TCO? TU>V Upsmv. iar în Orient chiar depăşea graniţele lui. laici. presviteri şi diaconi (Fapte.

Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului. în sensul «episcopatului monarhic». el nu neagă deosebirea lor. scria Sfîntul Ciprian. în direcţiunea şi spiritul dat de ei. Policarp al Smirnei. El păstra legăturile cu celelalte Biserici. crescînd mai mult autoritatea episcopilor. pe treptele ierarhice. De unitate Ecclesiae. dezvoltîndu-se şi înmulţindu-se. pontifex. Fer. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat. liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (sacerdos Dei et Christi. Dei et Christi pontifex. încît înlătură ori ce îndoială sau echivoic în această privinţă. deşi episcopii erau mulţi. adică întîistătători-proiestoşirecunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor lor. şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. irposSpoC. care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut introduce pretutindeni fără conflicte şi turburări. c) Episcopul poartă în secolele II—III diferite nume care arată ranguT~~şT~oficiul lui în Biserică : supraveghetor (EIUOXOTCOS). nu colectiv). sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. summus sacerdos). Dei pontifex. arată că acest episcopat este organic şi firesc Bisericii. de Părinţi apostolici sau de episcopi din secolul al Il-lea. ucenici ai Sfinţilor Apostoli. pater). indicate de Sfinţii Apostoli. Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu. în generaţia Părinţilor apostolici. episcopatul era unic în Biserică («Episcopatus unus est. întîistătător (irposaxw?. Inspector (Icpopo?). reprezentantul ei. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa. «episcopat monarhic» (adică unitar sau unic. mai ales de protestanţi. adică organizaţia dată de ei Bisericii.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 117 Cînd mai tîrziu (secolul IV). parens. V). Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre o singură treaptă. npoTjŢoujxsvo? Ispâp X-yj?. Aceasfă formă ă con~ ducerii bisericeşti este numită. cujus a singulis in solidum pars tenetur». părinte (mcua?. Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei. cu succesiune apostolică. . episcopii Romei. Dionisie al Corintului. O inovaţie în această privinţă nu ar fi fost primită de Biserică. fiind confirmate de alte mărturii. Constatarea foarte timpurie şi generală a episcopatului «monarhic». bărbat apostolic (vir apostolicus). deosebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută. în acest sens. Teofil al Antiohiei. Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu. generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la început) şi concentrîndu-se asupra clerului. Firesc era să se dezvolte şi constituţia. princeps ecclesiae). O oarecare schimbare s-a produs totuşi. Episcopul comunităţi era conducătorul şi organul unităţii ei. păstorul^şi^ părintele ei sufletesc. latineşte anfisies. slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni.

Ca . 'Episcopii puteau fi căsătoriţi. filantropii. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii. 67. care săvîrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop. iar uneori un cleric din altă localitate. Candidatul ales era propus pentru hirotonie episeopilor mai apropiaţi. V. Ei slujeau fie împreună eu el. 55. unde slujea cîte un preot trimis de episcop. III. La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. serviciile încredinţate de el. pe cînd diaconii stăteau în picioare. uneori asistau şi mai mulţi episcopi. Canonul 1 apostolic. ca să se aleagă dintre clericii celibatari. d) Preoţii (irpeaj^xepot. A început a fi regulă totuşi. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente. quae singulorum vitam plenissime novit. Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere. cu timpul. administra bunurile Bisericii. 4 s . ortodox. iar în ch'ip excepţional cineva din clerul inferior (lector) sau chiar un laic. ei se adunau în altele."). preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. Cînd slujeau cu episcopul. 1—7). preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui. Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor. Ep. stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă. 12. In altar. liniştit. de timpuriu. Ca şi pentru episcopat. aplica disciplina bisericească. avînd loc pe scaune. Erau preferaţi oamenii virtuoşi. Policrat al Efesului era al optulea din familia sa. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor. epistolele 33. între preoţi şi diaconi. la sfîrşitul secolului al ii-iea (EyşşfiU/ Istoiia bisericească. afară de hirotonie. Episcopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. \\Tvcii \\ "îmi. cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. Din unele familii s-au ales episcopi în serie. se alegeau de obicei oameni maturi • uueod se alag^w . presbyteri) erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbyterium). 24. episcopii aveau locuri speciale . episcopul sta pe un scaun de cinste (cathedra). Preoţii puteau să şi predice şi să catehizeze. predica. Ciprian. bun nume. Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor. participa la sinoadele provinciei. Putea fi ales şi un diacon. fiind socotiţi sfinţi. Clerul recomanda credincioşilor pe unul* din membrii săi şi cerea şi aprobarea. TV. 6). săvîrşea sfînta Euharistie şi celelalte taine.118 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Episcopul prezida adunarea cultică. El (hirotonea preoţi şi diaconi. 52. bun chivernisitor. mai ales presbiţeri. 68). 8 . cu calităţi intelectuale şi morale. după ce aprobau alegerea lui (Sf. se îngropau şi în biserici. în cimitire. se cereau pentru preoţie calităţi morale. fie separat. 68). Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Nieeea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei . Cînd creştinii nu mai încăpeau într-un locaş. Episcopii se bucurau de~ mare cinste din partea credincioşilor. v. 55.

Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legătură între episcopi . presbiterul da seama de administraţia sa. erau ajutătorii lor. urechea. alţiicloar prin binecuvîntarea (hirotesie) episcopului. care era mai mică în vremea Apostolilor. se bucura de deosebită încredere. citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau Lectori. numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon». în amintirea primilor diaconi. duceau ajutorul celor care nu puteau veni la cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini. numiţi «ordines majores». au făcut necesară crearea personalului ajutător. f) Clerul inferior. în caz de vacanţă episcopală sau de absenţă a episcopului. ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. chiar în Biserici mari. Lectorii făceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstra- . e) Diaconii (Siâxovoi). 43. uşierii. 11 cere vîrsta de 30 ani. prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior. 11) . colegiul preoţilor — presbyterium. inima şi sufletul episcopului». Unii clerici inferiori erau instituiţi prin rugăciuni. Colegiul preoţesc din Alexandria. duceau sfînta cuminecătură celor absenţi de la adunare (bolnavi. Ei erau de regulă tineri. — prin can. lectores) sînt primii clerici inferiori" cunoscuţi. Scrierea Constituţiile apostolice îi numeşte «ochiul. hirotonea el pe noul ales. numărul lor era limitat de obicei la şapte. Ei menţineau ordinea la cult. Lectorii sau citeţii (âva-fvukKai. atît timp cît provincia nu avea alt episcop. lectorii. după exorcişti. Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului. anunţau adunările viitoare. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori. care în secolul I erau harismatici. păstra legăturile cu celelalte Biserici. putînd săvîrşi acolo cultul. la care s-au adăugat mai tîrziu groparii. conducea şi administra comunitatea. vizitau pe cei închişi. a crescut mult cu timpul. Ipodiaconii (uwîBiâxovot) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor. Uneon"~erâu alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat. psalţii. Numărul preoţilor a crescut odată cu comunităţile. exorciştii. închişi). Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi). La Roma se găseau pe la 250 un număr de 46 preoţi (Eusebiu. sinodul de la Neocezareea {ţinut între 314—325). spre deosebire de clericii propriuzişi. Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. Istoria bisericească. putînd boteza şi predica . Cel mai însemnat dintre ei. Diaconii erau rînidniţi rle episcopi. înmulţirea nevoilor bisericeşti prin dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 119 vîrstă. de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor. sau chiar li se încredinţa lor o asemenea biserică. La alegerea sau întoarcerea episcopului. acoluţii. primeau ofrandele credincioşilor. VI. Mărirea comunităţilor.şi credincioşi. în alte comunităţi erau mai puţini. Importanţa lor.

la Edesa) se cînta antifonic. să aibă îndemmare la citire. sau de preoţi de ţară.cult. ca un fel de vicari. de către doi psalţi sau două coruri. Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. Ei ajutau la . La început se cînta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament. Unii horepiscopi aveau hirotonie de episcopi. Exorciştii. ministrae) îndeplineau servicii auxiliare. Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi face misiune.120 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA rea ei. numiţi uneori şi eporchişti au avut la început caracter harismatic. la împărţirea ajutoarelor pentru femei. unde s-au şi menţinut mai mult. Ca şi ipodiacondi. Ei au fost trecuţi în clerul inferior. In unele biserici (în Siria. Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe cateheţi (xazTjXfjmi). Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (X^pat). Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit. mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. sau dintre văduvele căsătorite o singură dată. dar trebuie să fi fost mai vechi. Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea. purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. mai "ales pe cele pentru care erau mai potrivite deeît diaconii bărbaţi. întinderea creştinismului în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. Ei erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în dependenţă de ei. Ele se alegeau dintre fecioarele vîrstnice. chorepiscopi). Psalţii ((|>âXtat) erau cîntăreţi. Psalţii nu sînt socotiţi de toţi istoricii clerici inferiori. (ostiarii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. acolyti) erau însoţitori ai episcopilor. la agape. prin două legi ale împăratului Constanţiu (351). g) Horepiscopii (Xcopsittoxoiroi. Groparii (fossores) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303). Aceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi cu pregătirea catehumenilor. dar nu hirotoneau. împreună cu lectorii. b) Femeile In serviciul Bisericii. horepiscopii au fost înlocuiţi de periodevţi (ireptoSeuxai) preoţi vizitatori. alţii erau doar preoţi. evlavioase şi virtuoase. numărul lor varia. Rolul lor era important în Orient. Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini. la vizitarea bolnavilor. Cu timpul. Diaconesele (Siaxoviooai. acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori. asistau la botezul femeilor. In epoca persecuţiilor. Unele sinoade au restrîns drepturile lor în favoarea episcopilor. care făceau vot de castitate. însărcinarea lor era necesarăşi importantă. cu timpul s-au compus şi cîntări creştine. Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. Ei sînt cunoscuţi în Orient din secolul al III-lea cu numele de horepiscopi sau episcopi de ţară (eiuoxorcoi tffivTffpffiv). AcctLuţii (âxoXou&oi. Uşierii. ele aveau în . Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate (energumeni) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti.

Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială. 13). chiar dacă ar fi făcut penitenţă. "cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler. din aplicarea şi interpretarea lui. cultivînd cîmpul. După practica Vechiului TestfimenTşTcnrpă principiul aplicat de Sfinţii Apostoli. pe cei care după botez săvîrşeau fapte infamante. pe cei cu soţii adultere. dar se ştie. Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. grădina sau exercitînd o meserie. Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria. pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). clericii se întreţineau şi prin munca lor. ci celibatul). Întreţinerea clerului. mai ales la episcopat. Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. în discuţia căruia a venit celibatul clerului. trebuind să fie ajutaţi întîi săracii. Celibatul clerului. pe neofiţi. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă. s-a interzis în Spania.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 121 fruntea lor o întîistătătoare (itpsofîu'ct?). că sinodul a impus celibatul. Pe lîngă daruri în natură. Asemenea condiţii. Edesa). acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea cleruTuî. nu 1-a aprobat . Pregătirea clerului. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna. Unii făceau chiar comerţ . pe funcţionari. După înfiinţarea şcolilor creştine. Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lîngă episcop. Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. — Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. Antiohia. pe la 300) hirotonia celor căsătoriţi. 7. Sinodul I ecumenic. De regulă. Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi din contribuţia credincioşilor. El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu învăţătura şi cu exemplul său. fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea). Cezareea Palestinei. Se cerea doar ca ei să fie căsătoriţi o singură dată (monogamie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. el interzice nu convieţuirea clericului cu soţia. deşi. slujitorii altarului trăiau de la altar (Luca X. IX. pe militari. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii. pe energumeni (bolnavi sufleteşte). Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugăciunea şi îngrijirea locaşului de cult. Abia la începutul secolului al IV-lea. viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. Creştinii duceau ofrande (oblationes) din mai toate produsele muncii lor. mai ales episcopi. pe ereticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică. observate de timpuriu. pe bigami (căsătoriţi de două ori). pe cei căsătoriţi cu rude apropiate. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti. 1 Cor. trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. au început să intre în hotărîrile sinoadelor. ţinut la Niceea în 325. cu unele excepţii. prin sinodul de la Elvira (Illiberis. ei ofereau şi băni pentru" ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. Unii clerici.

Comunităţile conduse de ei se numeau parohu (racpotxtat). creştinismul s-a întins în jurul lor. cunoscuţi şi stimaţi pînă departe. Asia la Efes. şi aume : Ahaia la Corint. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor. ei se vor fi îmbrăcat în haine mai bune şi curate. Egipt sau Siria. Egiptul la Alexandria. Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat. Pînă la Sinodul I ecumenic (325). Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. Din_oraşe. Sinoadele. "dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. iar sinodul a ţinut seama de el. El a recunoscut episcopilor Romei. autoritatea mitropolitană în Italia. adică episcopul şef al provinciei. La cult. s-a format dioceza (StoîxTjoi?) sau eparhia (în înţelesul de azi) a fiecărui episcop. episcopii provinciei se adunau în sinod. Clericii purtau desigur costumul timpului şi al regiunii lor. Ciprian al Cartaginei. Italia la Roma. Horepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor culţice şi misionar&Jn tîrguri şi sate. sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (senex. Pentru chestiuni mai importante sau de interes general.122 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Costum special clerul nu pare să fi avut în primele trei secole. Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii. Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi. Unele provincii au avut pînă la un timp un singur episcop. De praescriptione. ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. senior). sistemul mitropolitan se constituie. 34 apostolic). (vezi Tertulian. La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi. luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. iar drept de cuvînt aveau şi preoţii şi diaconii. Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său. Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. Drept de vot aveau numai episcopii. în jurul episcopului capitalei (metropolei). Gallia la Lugdunum. Asistau chiar şi laici. In Numidia şi Mauretania. Grigore Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă. Firmilian al Cezareei Capadociei. numit în Occident primat. chiar în afară de provincia lor. Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. Macedonia la Fiilipi şi Tesalonic. Sistemul mitropolitan. numite dieceze. Policrat al Efesului. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată . Dionisie al Corintului. care era convocat şi prezidat de mitropolit. de regulă de culoare albă. Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa. Alexandriei şi Antiohiei. precum şi din «parichii». Sciţia Mică la Tomis). precum şi în Pont pînă la constituirea provinciei. cele trei metropole (mari oraşe). Episcopul capitalei devine astfel «mitropolit». Dionisie al Alexandriei. Sinoadele hotărau cu majoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale. recunoscînd întâietatea şi autoritatea lui (can. el îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bisericeşti. 1—3). avînd în frunte un exarh. ca în împărţirea civilă. 36. dar pe de altă parte se ţinea să nu se sporească mult numărul episcopilor.

Cerînt. 1. Idem. în « D i c t i o n n a i r e d ' a r h e o l o g i e c h r e t i e n n e et de L i t u r g i e » . 75. «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii . op. P. E. . 3/4. p. 7—16. I. 64. Creştinismul era numit de iudei la început «eres». 433—436. cit. de „apărare a credinţei. A t e n a . op. E R E Z I I L E Ereziile iudaizante. 1925. de Impunere a disciplinei bisericeşti. eroare. ed. Şesan. p. Ciprian iată de problema unităţii Bisericii. «Studii T e o l o g i c e » X X I (1969). P. art. ca să se învedereze între voi cei încercaţi». 1970. 96—105 şi b i b l i o g r a f i a p. 210 p . c o l . El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite. dar nu orice explicare personală de bună credinţă * Capitol redactat de Pr. Atitudinea Si.. Iudeo-gnosticii. 1963. cele de ia Antiohia contra lui Pavel de Samosata (264. p. IU. D a u v i l l i e r . Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. Prof. K. 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». N . 1939. cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). 790. Paris. p. G. 1926. Sava. în « D i c t i o n n a i r e de t h e o l o g i e c a t h o l i q u e » . J. părere separată. V . Curs de drept bisericesc universal. p. P o p o v i c i op. Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian. 1. apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia. 791. însemnează alegere. p. Konidaris. erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. B a t i f f o l . 1656—1701. Bucureşti 1938 ( f o a r t e b o g a t ă b i b l i o g r a f i e . 388 ss. p . la cuv i n t e l e r e s p e c t i v e (Biserică. 268). în 150. 1942. I X — X X X V I ) . Soare. 799—800. La hierarchie primitive. Simon Magul* Cuvîntul erezie (aipsoi?. Kirsch. Bucureşti. Paris. 1969. Baus. 245—276 . V . mitropolit. 19). F. col. op.. I. Les temps: apostoliques. Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. 776—778. I Cor. Mitropolia în dreptul canonic ortodox. I V . 61. B I B L I O G R A F I E L a J. . P. cel de la Elvira (c. 2 voi. haeresis). cel de la Arelate (314). Şesan. Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti. 1.D a m m e . în e n c i c l o p e d i i . In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. Episcopat. 202—238 .BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 123 provincia. 225—280. cit. 22).T u c h l e . 7. Prat art. Eveque. Sfîntul Apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie să fie şi erezii între voi. Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia. 9 2 .. 300). nr. episcopat. în «Etudes d'histoire et de t h e o l o g i e p o s i t i v e » . ierarhie. p. G. sectă. ca fiind deosebit de religia lor (Fapte XXVIII. H. ed. 1959. sinod). cler. Zur Losung der Kirchenieriassung der Urchris'tentums. cit. XI. B i h l m e y e r . cit. L e c l e r c q . Forma de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri. Sinoadele aveau conştiinţa a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte XV. V .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful