Manual

pentru

Institutele

te©I©gice

Tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte

J U S T I N I A N
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

VOL. I (1 -

1054)

EDIŢIA A II-A REVĂZUTĂ ŞI COMPLETATĂ

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ B U C U R E Ş T I — 1975

a) Cler şi popor. Şesan. Magnesieni 6 şi Ep. Alegerea şi întreţinerea clerului. Ep. cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare. . importanţa şi răspunderea Tor au sporit. P. Tit I. 8) şi la Sfîntul Irineu al Lugdunului (Adversus haereses 5. 5). XII. laici. 17 . şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina. Sistemul mitropolitan. 23 . bine deosebite şi caracterizate. M. III. Corinteni." După moartea Apostolilor şi cu stingerea harismelor. prooroci şi învăţători (I Cor. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatxo? av&pcoiro?) şi de «tipul preoţilor» (T^TCO? TU>V Upsmv. la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Smirneni (cap. XIV. Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. (De praescriptione haereticorum. Biserica s-a constituit în unităţi provinciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul. deosebesc în toată Biserica pe credincioşi de păstori: Credincioşii se numeau fideles. populus. a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală. 40. Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli. fratres. 41). presviteri şi diaconi (Fapte. păstrînd deosebirea dintre cler şi popor. Numele de popor (Xaos. Biserica a rezistat în persecuţii. puterea şi atribuţiile clerului au crescut. Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din criză în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de tron şi de invazii barbare. 12). plebani. V. plebs. * Capitol redactat de Pr. a Părinţilor Apostolici. care exista de la început. s-a accentuat cu timpul. o dezvoltă în chip firesc. iar în Orient chiar depăşea graniţele lui. fraternitas . Plecînd de la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor. 28) . (xâ£tS). ordo sacerdotalis.. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi. precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. Astfel. după cum se constată la Sfîntul Clement Romanul în Epistola către Corinteni (din 96). încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică. I Tim. plebs) şi de cler (xX-^pog. Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deosebirea dintre cler şi popor. VII. Prof.116 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Ierarhia bisericească. care a şi indicat întreita formă a ierarhiei î n : apostoli. apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi. Deşi lovită mai ales în clor. sinoadele* Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi activitatea ei. 1 şi 8 . numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici). Smirneni 8). b) Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitoriri (Evr. datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere. 1).cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri. 5—7). plebei. Biserica se dezvolta şi se întărea. clericii se numeau clerus.

pe treptele ierarhice. liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (sacerdos Dei et Christi. parens. Aceasfă formă ă con~ ducerii bisericeşti este numită. Teofil al Antiohiei. princeps ecclesiae). pater). Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre o singură treaptă. bărbat apostolic (vir apostolicus). indicate de Sfinţii Apostoli. el nu neagă deosebirea lor. summus sacerdos). De unitate Ecclesiae. fiind confirmate de alte mărturii. episcopatul era unic în Biserică («Episcopatus unus est. Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat. O inovaţie în această privinţă nu ar fi fost primită de Biserică. npoTjŢoujxsvo? Ispâp X-yj?. nu colectiv). adică întîistătători-proiestoşirecunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor lor. întîistătător (irposaxw?. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa. deşi episcopii erau mulţi. păstorul^şi^ părintele ei sufletesc. Inspector (Icpopo?). El păstra legăturile cu celelalte Biserici. deosebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută. Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu. . Episcopul comunităţi era conducătorul şi organul unităţii ei. «episcopat monarhic» (adică unitar sau unic. Policarp al Smirnei. dezvoltîndu-se şi înmulţindu-se. încît înlătură ori ce îndoială sau echivoic în această privinţă. dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. O oarecare schimbare s-a produs totuşi.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 117 Cînd mai tîrziu (secolul IV). cu succesiune apostolică. pontifex. reprezentantul ei. scria Sfîntul Ciprian. ucenici ai Sfinţilor Apostoli. V). de Părinţi apostolici sau de episcopi din secolul al Il-lea. mai ales de protestanţi. Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului. Constatarea foarte timpurie şi generală a episcopatului «monarhic». Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu. episcopii Romei. Dionisie al Corintului. slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut introduce pretutindeni fără conflicte şi turburări. în direcţiunea şi spiritul dat de ei. irposSpoC. latineşte anfisies. Fer. şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. în acest sens. cujus a singulis in solidum pars tenetur». arată că acest episcopat este organic şi firesc Bisericii. Firesc era să se dezvolte şi constituţia. crescînd mai mult autoritatea episcopilor. sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. părinte (mcua?. care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. Dei pontifex. în generaţia Părinţilor apostolici. adică organizaţia dată de ei Bisericii. Dei et Christi pontifex. generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la început) şi concentrîndu-se asupra clerului. în sensul «episcopatului monarhic». ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. c) Episcopul poartă în secolele II—III diferite nume care arată ranguT~~şT~oficiul lui în Biserică : supraveghetor (EIUOXOTCOS).

episcopul sta pe un scaun de cinste (cathedra). epistolele 33. Putea fi ales şi un diacon. stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. Episcopii se bucurau de~ mare cinste din partea credincioşilor. unde slujea cîte un preot trimis de episcop. cu calităţi intelectuale şi morale. se alegeau de obicei oameni maturi • uueod se alag^w . săvîrşea sfînta Euharistie şi celelalte taine. episcopii aveau locuri speciale . Cînd slujeau cu episcopul. care săvîrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop. Episcopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. după ce aprobau alegerea lui (Sf. de timpuriu. între preoţi şi diaconi. \\Tvcii \\ "îmi. liniştit. preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. v. Erau preferaţi oamenii virtuoşi. 68). preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui. Din unele familii s-au ales episcopi în serie. Ei slujeau fie împreună eu el. Ep. Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor. Candidatul ales era propus pentru hirotonie episeopilor mai apropiaţi. Ciprian. quae singulorum vitam plenissime novit. cu timpul. predica. 55. Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. TV. III. avînd loc pe scaune. aplica disciplina bisericească. In altar. 4 s . iar în ch'ip excepţional cineva din clerul inferior (lector) sau chiar un laic. iar uneori un cleric din altă localitate. în cimitire. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor.118 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Episcopul prezida adunarea cultică. 12. 55. bun nume. fiind socotiţi sfinţi. se îngropau şi în biserici. mai ales presbiţeri. ei se adunau în altele. presbyteri) erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbyterium). apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Nieeea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei . 52. 'Episcopii puteau fi căsătoriţi."). ortodox. fie separat. filantropii. Clerul recomanda credincioşilor pe unul* din membrii săi şi cerea şi aprobarea. d) Preoţii (irpeaj^xepot. la sfîrşitul secolului al ii-iea (EyşşfiU/ Istoiia bisericească. 1—7). V. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente. 67. serviciile încredinţate de el. Ca . ca să se aleagă dintre clericii celibatari. afară de hirotonie. Preoţii puteau să şi predice şi să catehizeze. uneori asistau şi mai mulţi episcopi. 6). participa la sinoadele provinciei. cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. 68). La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. 8 . se cereau pentru preoţie calităţi morale. Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor. Policrat al Efesului era al optulea din familia sa. Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere. A început a fi regulă totuşi. Canonul 1 apostolic. El (hirotonea preoţi şi diaconi. pe cînd diaconii stăteau în picioare. Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă. bun chivernisitor. Ca şi pentru episcopat. 24. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii. administra bunurile Bisericii. Cînd creştinii nu mai încăpeau într-un locaş.

presbiterul da seama de administraţia sa. închişi). conducea şi administra comunitatea.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 119 vîrstă. La alegerea sau întoarcerea episcopului. Numărul preoţilor a crescut odată cu comunităţile. prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior. sinodul de la Neocezareea {ţinut între 314—325). Ei menţineau ordinea la cult. Scrierea Constituţiile apostolice îi numeşte «ochiul. Cel mai însemnat dintre ei. Istoria bisericească. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului. La Roma se găseau pe la 250 un număr de 46 preoţi (Eusebiu. numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon». psalţii. ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. chiar în Biserici mari. primeau ofrandele credincioşilor. Lectorii făceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstra- . — prin can. 11 cere vîrsta de 30 ani. a crescut mult cu timpul. au făcut necesară crearea personalului ajutător. Lectorii sau citeţii (âva-fvukKai. 11) . vizitau pe cei închişi. urechea. anunţau adunările viitoare. erau ajutătorii lor. lectores) sînt primii clerici inferiori" cunoscuţi. putînd săvîrşi acolo cultul. colegiul preoţilor — presbyterium. putînd boteza şi predica . lectorii. în caz de vacanţă episcopală sau de absenţă a episcopului. Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. Uneon"~erâu alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat. uşierii. inima şi sufletul episcopului». duceau sfînta cuminecătură celor absenţi de la adunare (bolnavi. sau chiar li se încredinţa lor o asemenea biserică. Diaconii erau rînidniţi rle episcopi.şi credincioşi. citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau Lectori. de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor. alţiicloar prin binecuvîntarea (hirotesie) episcopului. Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi). atît timp cît provincia nu avea alt episcop. Ei erau de regulă tineri. duceau ajutorul celor care nu puteau veni la cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini. în alte comunităţi erau mai puţini. acoluţii. înmulţirea nevoilor bisericeşti prin dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine. care era mai mică în vremea Apostolilor. exorciştii. e) Diaconii (Siâxovoi). Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legătură între episcopi . Unii clerici inferiori erau instituiţi prin rugăciuni. spre deosebire de clericii propriuzişi. f) Clerul inferior. numărul lor era limitat de obicei la şapte. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori. care în secolul I erau harismatici. se bucura de deosebită încredere. VI. Importanţa lor. Mărirea comunităţilor. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. Colegiul preoţesc din Alexandria. Ipodiaconii (uwîBiâxovot) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor. la care s-au adăugat mai tîrziu groparii. păstra legăturile cu celelalte Biserici. după exorcişti. în amintirea primilor diaconi. numiţi «ordines majores». 43. hirotonea el pe noul ales.

Exorciştii. de către doi psalţi sau două coruri. mai "ales pe cele pentru care erau mai potrivite deeît diaconii bărbaţi. la împărţirea ajutoarelor pentru femei. Ei ajutau la . Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi face misiune. Unele sinoade au restrîns drepturile lor în favoarea episcopilor. dar nu hirotoneau. La început se cînta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament. mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. Rolul lor era important în Orient. Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (X^pat). asistau la botezul femeilor. la vizitarea bolnavilor. la agape. alţii erau doar preoţi. In epoca persecuţiilor. Ei sînt cunoscuţi în Orient din secolul al III-lea cu numele de horepiscopi sau episcopi de ţară (eiuoxorcoi tffivTffpffiv). Uşierii. Psalţii nu sînt socotiţi de toţi istoricii clerici inferiori. însărcinarea lor era necesarăşi importantă. dar trebuie să fi fost mai vechi. împreună cu lectorii. Diaconesele (Siaxoviooai. Ei erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în dependenţă de ei. care făceau vot de castitate. In unele biserici (în Siria. unde s-au şi menţinut mai mult. la Edesa) se cînta antifonic. Ei au fost trecuţi în clerul inferior. numărul lor varia. Groparii (fossores) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303). să aibă îndemmare la citire. întinderea creştinismului în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate (energumeni) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. Psalţii ((|>âXtat) erau cîntăreţi. b) Femeile In serviciul Bisericii. ca un fel de vicari. numiţi uneori şi eporchişti au avut la început caracter harismatic. evlavioase şi virtuoase. Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe cateheţi (xazTjXfjmi). AcctLuţii (âxoXou&oi. cu timpul s-au compus şi cîntări creştine. Cu timpul. Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. Aceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi cu pregătirea catehumenilor. (ostiarii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. Ca şi ipodiacondi. acolyti) erau însoţitori ai episcopilor. Ele se alegeau dintre fecioarele vîrstnice. Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea.cult. Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit. ele aveau în . chorepiscopi). ministrae) îndeplineau servicii auxiliare. Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. sau de preoţi de ţară. sau dintre văduvele căsătorite o singură dată. horepiscopii au fost înlocuiţi de periodevţi (ireptoSeuxai) preoţi vizitatori. acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori. g) Horepiscopii (Xcopsittoxoiroi. prin două legi ale împăratului Constanţiu (351). Unii horepiscopi aveau hirotonie de episcopi. Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini.120 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA rea ei.

Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti. mai ales la episcopat. viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. dar se ştie. observate de timpuriu. Edesa). — Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugăciunea şi îngrijirea locaşului de cult. pe ereticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică. acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea cleruTuî. 7.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 121 fruntea lor o întîistătătoare (itpsofîu'ct?). Pe lîngă daruri în natură. pe energumeni (bolnavi sufleteşte). fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. din aplicarea şi interpretarea lui. IX. pe cei cu soţii adultere. cultivînd cîmpul. nu 1-a aprobat . Sinodul I ecumenic. pe cei care după botez săvîrşeau fapte infamante. trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. Antiohia. pe la 300) hirotonia celor căsătoriţi. Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria. pe neofiţi. Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi din contribuţia credincioşilor. clericii se întreţineau şi prin munca lor. pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). Cezareea Palestinei. După practica Vechiului TestfimenTşTcnrpă principiul aplicat de Sfinţii Apostoli. 1 Cor. Asemenea condiţii. ţinut la Niceea în 325. 13). pe bigami (căsătoriţi de două ori). Se cerea doar ca ei să fie căsătoriţi o singură dată (monogamie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna. Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială. Pregătirea clerului. Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. el interzice nu convieţuirea clericului cu soţia. pe funcţionari. pe cei căsătoriţi cu rude apropiate. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă. Celibatul clerului. chiar dacă ar fi făcut penitenţă. trebuind să fie ajutaţi întîi săracii. Unii făceau chiar comerţ . deşi. pe militari. mai ales episcopi. prin sinodul de la Elvira (Illiberis. grădina sau exercitînd o meserie. pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea). Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. Creştinii duceau ofrande (oblationes) din mai toate produsele muncii lor. Abia la începutul secolului al IV-lea. ei ofereau şi băni pentru" ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. s-a interzis în Spania. au început să intre în hotărîrile sinoadelor. în discuţia căruia a venit celibatul clerului. slujitorii altarului trăiau de la altar (Luca X. Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. De regulă. Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lîngă episcop. Unii clerici. El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu învăţătura şi cu exemplul său. Întreţinerea clerului. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii. cu unele excepţii. "cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler. că sinodul a impus celibatul. ci celibatul). După înfiinţarea şcolilor creştine.

în jurul episcopului capitalei (metropolei). Din_oraşe. Macedonia la Fiilipi şi Tesalonic. 34 apostolic). Asia la Efes. Egiptul la Alexandria. de regulă de culoare albă. iar drept de cuvînt aveau şi preoţii şi diaconii. ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. Pentru chestiuni mai importante sau de interes general. care era convocat şi prezidat de mitropolit. De praescriptione. chiar în afară de provincia lor. Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa. Asistau chiar şi laici. recunoscînd întâietatea şi autoritatea lui (can. Italia la Roma. Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat. Episcopul capitalei devine astfel «mitropolit». Clericii purtau desigur costumul timpului şi al regiunii lor. sistemul mitropolitan se constituie. Unele provincii au avut pînă la un timp un singur episcop. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bisericeşti. ei se vor fi îmbrăcat în haine mai bune şi curate. (vezi Tertulian. Sistemul mitropolitan. La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi. Sciţia Mică la Tomis). Drept de vot aveau numai episcopii. Gallia la Lugdunum. precum şi în Pont pînă la constituirea provinciei. s-a format dioceza (StoîxTjoi?) sau eparhia (în înţelesul de azi) a fiecărui episcop. Dionisie al Alexandriei. El a recunoscut episcopilor Romei. Ciprian al Cartaginei. numite dieceze. Pînă la Sinodul I ecumenic (325). autoritatea mitropolitană în Italia. Comunităţile conduse de ei se numeau parohu (racpotxtat). Alexandriei şi Antiohiei. episcopii provinciei se adunau în sinod. Horepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor culţice şi misionar&Jn tîrguri şi sate. Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. cele trei metropole (mari oraşe). Sinoadele hotărau cu majoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale. La cult. sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (senex. el îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. Policrat al Efesului. Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi. Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii.122 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Costum special clerul nu pare să fi avut în primele trei secole. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată . adică episcopul şef al provinciei. dar pe de altă parte se ţinea să nu se sporească mult numărul episcopilor. iar sinodul a ţinut seama de el. Egipt sau Siria. cunoscuţi şi stimaţi pînă departe. luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său. Sinoadele. In Numidia şi Mauretania. Grigore Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă. ca în împărţirea civilă. numit în Occident primat. precum şi din «parichii». senior). 36. 1—3). "dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. şi aume : Ahaia la Corint. creştinismul s-a întins în jurul lor. Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. Firmilian al Cezareei Capadociei. avînd în frunte un exarh. Dionisie al Corintului. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor.

Sava. P. cel de la Elvira (c. Mitropolia în dreptul canonic ortodox. în « D i c t i o n n a i r e de t h e o l o g i e c a t h o l i q u e » . H. episcopat. însemnează alegere. L e c l e r c q . 268). în « D i c t i o n n a i r e d ' a r h e o l o g i e c h r e t i e n n e et de L i t u r g i e » . XI. Idem. K. 1942. ed. Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti. IU. 7—16. cel de la Arelate (314). în «Etudes d'histoire et de t h e o l o g i e p o s i t i v e » . Sinoadele aveau conştiinţa a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte XV. Soare. de Impunere a disciplinei bisericeşti. Eveque. I Cor. 1963. p.. 791. p. cele de ia Antiohia contra lui Pavel de Samosata (264. . «Studii T e o l o g i c e » X X I (1969). La hierarchie primitive. art. 2 voi. Creştinismul era numit de iudei la început «eres». Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian. Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. Prof. 225—280. ca să se învedereze între voi cei încercaţi». 96—105 şi b i b l i o g r a f i a p. Curs de drept bisericesc universal. E. B I B L I O G R A F I E L a J. Simon Magul* Cuvîntul erezie (aipsoi?. 1. col. p . op. I V . P o p o v i c i op. apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia. cit. Les temps: apostoliques. 64. G. F. V . 210 p .BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 123 provincia. ca fiind deosebit de religia lor (Fapte XXVIII. nr. 1. I X — X X X V I ) . Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia. sinod). Cerînt. 1. sectă. P. V . Baus. 75. Ciprian iată de problema unităţii Bisericii. cit.D a m m e . 1926. «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii . 3/4. op. cler. cit. 433—436. ierarhie. 799—800. Zur Losung der Kirchenieriassung der Urchris'tentums. P. 19). N . dar nu orice explicare personală de bună credinţă * Capitol redactat de Pr. eroare. B i h l m e y e r . 790. de „apărare a credinţei. A t e n a . p. Bucureşti. 22). haeresis). D a u v i l l i e r .. 1656—1701. Şesan. Paris. Bucureşti 1938 ( f o a r t e b o g a t ă b i b l i o g r a f i e . Episcopat.. erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. 388 ss. In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. 9 2 . Şesan. p. E R E Z I I L E Ereziile iudaizante. în e n c i c l o p e d i i . 7. cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). 1970. Atitudinea Si. . 300). Iudeo-gnosticii. mitropolit. p. op. în 150. părere separată. cit. Paris. 776—778. 202—238 . p.T u c h l e . Sfîntul Apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie să fie şi erezii între voi. Kirsch. 1939. 245—276 . I. J. G. I. 61. 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». p. 1925. la cuv i n t e l e r e s p e c t i v e (Biserică. ed. Konidaris. 1959. c o l . El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite. Forma de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri. 1969. Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. V . B a t i f f o l . Prat art.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful