IBU Ramureanu

Manual

pentru

Institutele

te©I©gice

Tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte

J U S T I N I A N
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

VOL. I (1 -

1054)

EDIŢIA A II-A REVĂZUTĂ ŞI COMPLETATĂ

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ B U C U R E Ş T I — 1975

puterea şi atribuţiile clerului au crescut. Deşi lovită mai ales în clor. 5).cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri. 17 . 28) . Biserica se dezvolta şi se întărea. o dezvoltă în chip firesc. prooroci şi învăţători (I Cor. Magnesieni 6 şi Ep. sinoadele* Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi activitatea ei. ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici). iar în Orient chiar depăşea graniţele lui. după cum se constată la Sfîntul Clement Romanul în Epistola către Corinteni (din 96). Tit I. şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina. bine deosebite şi caracterizate. plebani. 1 şi 8 . păstrînd deosebirea dintre cler şi popor. Biserica a rezistat în persecuţii. * Capitol redactat de Pr. apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi. VII. (De praescriptione haereticorum. 5—7). b) Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitoriri (Evr. Plecînd de la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor. presviteri şi diaconi (Fapte. III. Şesan. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatxo? av&pcoiro?) şi de «tipul preoţilor» (T^TCO? TU>V Upsmv. Prof. M. 8) şi la Sfîntul Irineu al Lugdunului (Adversus haereses 5. ordo sacerdotalis. a) Cler şi popor." După moartea Apostolilor şi cu stingerea harismelor. Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din criză în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de tron şi de invazii barbare. fraternitas . 1). fratres. plebs. încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică. care exista de la început. deosebesc în toată Biserica pe credincioşi de păstori: Credincioşii se numeau fideles. 41).. V. care a şi indicat întreita formă a ierarhiei î n : apostoli. importanţa şi răspunderea Tor au sporit. populus. XIV. plebei. XII. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi. P. plebs) şi de cler (xX-^pog. Astfel. a Părinţilor Apostolici. Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deosebirea dintre cler şi popor. Corinteni. (xâ£tS).116 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Ierarhia bisericească. Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli. Sistemul mitropolitan. I Tim. clericii se numeau clerus. datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere. precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. . numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. Numele de popor (Xaos. a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală. laici. la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Smirneni (cap. 40. 23 . cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare. Smirneni 8). 12). Alegerea şi întreţinerea clerului. Ep. s-a accentuat cu timpul. Biserica s-a constituit în unităţi provinciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul.

ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. cu succesiune apostolică. deosebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută. în acest sens. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat. De unitate Ecclesiae. latineşte anfisies. . summus sacerdos). pe treptele ierarhice. Policarp al Smirnei. V). slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. Firesc era să se dezvolte şi constituţia. bărbat apostolic (vir apostolicus). arată că acest episcopat este organic şi firesc Bisericii. ucenici ai Sfinţilor Apostoli. O oarecare schimbare s-a produs totuşi. şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. Episcopul comunităţi era conducătorul şi organul unităţii ei. mai ales de protestanţi. deşi episcopii erau mulţi. dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. părinte (mcua?. scria Sfîntul Ciprian. Inspector (Icpopo?). adică organizaţia dată de ei Bisericii. crescînd mai mult autoritatea episcopilor. în generaţia Părinţilor apostolici. episcopii Romei. parens. O inovaţie în această privinţă nu ar fi fost primită de Biserică. «episcopat monarhic» (adică unitar sau unic. fiind confirmate de alte mărturii. Teofil al Antiohiei. El păstra legăturile cu celelalte Biserici. Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei. Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu. el nu neagă deosebirea lor. princeps ecclesiae). npoTjŢoujxsvo? Ispâp X-yj?. încît înlătură ori ce îndoială sau echivoic în această privinţă. Fer. adică întîistătători-proiestoşirecunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor lor. Aceasfă formă ă con~ ducerii bisericeşti este numită. dezvoltîndu-se şi înmulţindu-se. nu colectiv). Dei pontifex. atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut introduce pretutindeni fără conflicte şi turburări. în direcţiunea şi spiritul dat de ei. c) Episcopul poartă în secolele II—III diferite nume care arată ranguT~~şT~oficiul lui în Biserică : supraveghetor (EIUOXOTCOS). Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa. cujus a singulis in solidum pars tenetur». Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre o singură treaptă. Dionisie al Corintului. întîistătător (irposaxw?. Dei et Christi pontifex. reprezentantul ei. păstorul^şi^ părintele ei sufletesc. indicate de Sfinţii Apostoli. de Părinţi apostolici sau de episcopi din secolul al Il-lea. pater). irposSpoC. liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (sacerdos Dei et Christi. generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la început) şi concentrîndu-se asupra clerului.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 117 Cînd mai tîrziu (secolul IV). în sensul «episcopatului monarhic». Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului. episcopatul era unic în Biserică («Episcopatus unus est. Constatarea foarte timpurie şi generală a episcopatului «monarhic». pontifex. Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu.

pe cînd diaconii stăteau în picioare. uneori asistau şi mai mulţi episcopi. A început a fi regulă totuşi. Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. serviciile încredinţate de el. Ca . de timpuriu. predica. preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui. Ep. iar uneori un cleric din altă localitate. Candidatul ales era propus pentru hirotonie episeopilor mai apropiaţi. se îngropau şi în biserici. 67. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii. ca să se aleagă dintre clericii celibatari. Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor.118 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Episcopul prezida adunarea cultică. 6). administra bunurile Bisericii. care săvîrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop. La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. quae singulorum vitam plenissime novit. ortodox. după ce aprobau alegerea lui (Sf. 8 . bun nume. El (hirotonea preoţi şi diaconi. Cînd slujeau cu episcopul. 4 s . participa la sinoadele provinciei. Cînd creştinii nu mai încăpeau într-un locaş. iar în ch'ip excepţional cineva din clerul inferior (lector) sau chiar un laic. 12. d) Preoţii (irpeaj^xepot. fiind socotiţi sfinţi. episcopii aveau locuri speciale . Policrat al Efesului era al optulea din familia sa. 68). Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor. 1—7). 24. filantropii. preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. Clerul recomanda credincioşilor pe unul* din membrii săi şi cerea şi aprobarea. v. stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor. 'Episcopii puteau fi căsătoriţi. 68). III. 52. fie separat. unde slujea cîte un preot trimis de episcop. Preoţii puteau să şi predice şi să catehizeze. \\Tvcii \\ "îmi. epistolele 33. Ei slujeau fie împreună eu el. Canonul 1 apostolic. la sfîrşitul secolului al ii-iea (EyşşfiU/ Istoiia bisericească. aplica disciplina bisericească. episcopul sta pe un scaun de cinste (cathedra). Din unele familii s-au ales episcopi în serie. cu calităţi intelectuale şi morale. între preoţi şi diaconi. săvîrşea sfînta Euharistie şi celelalte taine. Erau preferaţi oamenii virtuoşi. 55. Episcopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Nieeea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei . avînd loc pe scaune. TV. se cereau pentru preoţie calităţi morale. ei se adunau în altele. mai ales presbiţeri. Ciprian. V. se alegeau de obicei oameni maturi • uueod se alag^w ."). In altar. bun chivernisitor. în cimitire. liniştit. Putea fi ales şi un diacon. afară de hirotonie. 55. Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă. cu timpul. Ca şi pentru episcopat. presbyteri) erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbyterium). Episcopii se bucurau de~ mare cinste din partea credincioşilor. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente.

a crescut mult cu timpul. care era mai mică în vremea Apostolilor. 43. hirotonea el pe noul ales. acoluţii. Cel mai însemnat dintre ei. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. Lectorii făceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstra- . La Roma se găseau pe la 250 un număr de 46 preoţi (Eusebiu. chiar în Biserici mari. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului. alţiicloar prin binecuvîntarea (hirotesie) episcopului. colegiul preoţilor — presbyterium. vizitau pe cei închişi. la care s-au adăugat mai tîrziu groparii. Ei menţineau ordinea la cult.şi credincioşi. erau ajutătorii lor. Importanţa lor. Numărul preoţilor a crescut odată cu comunităţile. anunţau adunările viitoare. Uneon"~erâu alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat. se bucura de deosebită încredere.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 119 vîrstă. Diaconii erau rînidniţi rle episcopi. numiţi «ordines majores». psalţii. inima şi sufletul episcopului». urechea. sau chiar li se încredinţa lor o asemenea biserică. Scrierea Constituţiile apostolice îi numeşte «ochiul. Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. f) Clerul inferior. uşierii. Colegiul preoţesc din Alexandria. Ipodiaconii (uwîBiâxovot) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori. numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon». La alegerea sau întoarcerea episcopului. spre deosebire de clericii propriuzişi. Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. Mărirea comunităţilor. închişi). numărul lor era limitat de obicei la şapte. VI. lectorii. putînd săvîrşi acolo cultul. 11 cere vîrsta de 30 ani. 11) . în caz de vacanţă episcopală sau de absenţă a episcopului. în amintirea primilor diaconi. duceau ajutorul celor care nu puteau veni la cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini. sinodul de la Neocezareea {ţinut între 314—325). în alte comunităţi erau mai puţini. Lectorii sau citeţii (âva-fvukKai. primeau ofrandele credincioşilor. Unii clerici inferiori erau instituiţi prin rugăciuni. duceau sfînta cuminecătură celor absenţi de la adunare (bolnavi. exorciştii. presbiterul da seama de administraţia sa. ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. păstra legăturile cu celelalte Biserici. de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor. putînd boteza şi predica . Ei erau de regulă tineri. Istoria bisericească. e) Diaconii (Siâxovoi). după exorcişti. — prin can. prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior. citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau Lectori. care în secolul I erau harismatici. Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi). Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legătură între episcopi . au făcut necesară crearea personalului ajutător. atît timp cît provincia nu avea alt episcop. lectores) sînt primii clerici inferiori" cunoscuţi. conducea şi administra comunitatea. înmulţirea nevoilor bisericeşti prin dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine.

Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit. la vizitarea bolnavilor. purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. Diaconesele (Siaxoviooai. b) Femeile In serviciul Bisericii. evlavioase şi virtuoase. ele aveau în . g) Horepiscopii (Xcopsittoxoiroi. Unele sinoade au restrîns drepturile lor în favoarea episcopilor. Ei erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în dependenţă de ei. horepiscopii au fost înlocuiţi de periodevţi (ireptoSeuxai) preoţi vizitatori. Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (X^pat). Ei sînt cunoscuţi în Orient din secolul al III-lea cu numele de horepiscopi sau episcopi de ţară (eiuoxorcoi tffivTffpffiv). Unii horepiscopi aveau hirotonie de episcopi. Cu timpul.cult. mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. Psalţii nu sînt socotiţi de toţi istoricii clerici inferiori. sau de preoţi de ţară. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate (energumeni) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. Uşierii. Exorciştii. Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe cateheţi (xazTjXfjmi). Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori. Ei au fost trecuţi în clerul inferior. prin două legi ale împăratului Constanţiu (351). cu timpul s-au compus şi cîntări creştine. ca un fel de vicari. Groparii (fossores) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303). la Edesa) se cînta antifonic. Rolul lor era important în Orient. mai "ales pe cele pentru care erau mai potrivite deeît diaconii bărbaţi. sau dintre văduvele căsătorite o singură dată. dar trebuie să fi fost mai vechi. Ei ajutau la . care făceau vot de castitate. Psalţii ((|>âXtat) erau cîntăreţi. Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi face misiune. de către doi psalţi sau două coruri. la împărţirea ajutoarelor pentru femei. In unele biserici (în Siria. la agape. dar nu hirotoneau. Ca şi ipodiacondi. (ostiarii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. alţii erau doar preoţi. numărul lor varia. unde s-au şi menţinut mai mult. acolyti) erau însoţitori ai episcopilor. numiţi uneori şi eporchişti au avut la început caracter harismatic. Ele se alegeau dintre fecioarele vîrstnice. însărcinarea lor era necesarăşi importantă. Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini.120 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA rea ei. ministrae) îndeplineau servicii auxiliare. împreună cu lectorii. întinderea creştinismului în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. Aceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi cu pregătirea catehumenilor. La început se cînta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament. chorepiscopi). asistau la botezul femeilor. In epoca persecuţiilor. Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea. AcctLuţii (âxoXou&oi. să aibă îndemmare la citire.

mai ales la episcopat. Unii făceau chiar comerţ . acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea cleruTuî. chiar dacă ar fi făcut penitenţă. pe ereticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică. pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială. mai ales episcopi. Întreţinerea clerului. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă. cu unele excepţii. s-a interzis în Spania. pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea). din aplicarea şi interpretarea lui. IX. Unii clerici. trebuind să fie ajutaţi întîi săracii.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 121 fruntea lor o întîistătătoare (itpsofîu'ct?). pe energumeni (bolnavi sufleteşte). că sinodul a impus celibatul. Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi din contribuţia credincioşilor. El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu învăţătura şi cu exemplul său. trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. După înfiinţarea şcolilor creştine. Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugăciunea şi îngrijirea locaşului de cult. Cezareea Palestinei. pe cei care după botez săvîrşeau fapte infamante. Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria. pe bigami (căsătoriţi de două ori). pe cei căsătoriţi cu rude apropiate. viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. ţinut la Niceea în 325. pe neofiţi. Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti. Celibatul clerului. ci celibatul). slujitorii altarului trăiau de la altar (Luca X. "cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler. pe militari. 13). Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. pe funcţionari. De regulă. Edesa). pe cei cu soţii adultere. — Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii. Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lîngă episcop. în discuţia căruia a venit celibatul clerului. Creştinii duceau ofrande (oblationes) din mai toate produsele muncii lor. cultivînd cîmpul. Asemenea condiţii. Pregătirea clerului. Sinodul I ecumenic. Abia la începutul secolului al IV-lea. ei ofereau şi băni pentru" ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. După practica Vechiului TestfimenTşTcnrpă principiul aplicat de Sfinţii Apostoli. clericii se întreţineau şi prin munca lor. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna. el interzice nu convieţuirea clericului cu soţia. Antiohia. dar se ştie. fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. grădina sau exercitînd o meserie. au început să intre în hotărîrile sinoadelor. prin sinodul de la Elvira (Illiberis. deşi. observate de timpuriu. nu 1-a aprobat . pe la 300) hirotonia celor căsătoriţi. 7. Se cerea doar ca ei să fie căsătoriţi o singură dată (monogamie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. 1 Cor. Pe lîngă daruri în natură.

Asistau chiar şi laici. el îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. Ciprian al Cartaginei. Sinoadele. Episcopul capitalei devine astfel «mitropolit». iar sinodul a ţinut seama de el. Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat. sistemul mitropolitan se constituie. episcopii provinciei se adunau în sinod. Horepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor culţice şi misionar&Jn tîrguri şi sate. Comunităţile conduse de ei se numeau parohu (racpotxtat). Macedonia la Fiilipi şi Tesalonic. Italia la Roma. chiar în afară de provincia lor. luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. Pînă la Sinodul I ecumenic (325). adică episcopul şef al provinciei. precum şi din «parichii». avînd în frunte un exarh. creştinismul s-a întins în jurul lor. numite dieceze. 1—3). Din_oraşe. recunoscînd întâietatea şi autoritatea lui (can.122 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Costum special clerul nu pare să fi avut în primele trei secole. Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi. de regulă de culoare albă. Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. Gallia la Lugdunum. Dionisie al Corintului. Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. (vezi Tertulian. Unele provincii au avut pînă la un timp un singur episcop. s-a format dioceza (StoîxTjoi?) sau eparhia (în înţelesul de azi) a fiecărui episcop. 36. şi aume : Ahaia la Corint. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor. senior). Sistemul mitropolitan. El a recunoscut episcopilor Romei. ca în împărţirea civilă. ei se vor fi îmbrăcat în haine mai bune şi curate. Dionisie al Alexandriei. Egipt sau Siria. Policrat al Efesului. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată . In Numidia şi Mauretania. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bisericeşti. Drept de vot aveau numai episcopii. Grigore Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă. în jurul episcopului capitalei (metropolei). Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa. Clericii purtau desigur costumul timpului şi al regiunii lor. La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi. "dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii. Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. Pentru chestiuni mai importante sau de interes general. numit în Occident primat. care era convocat şi prezidat de mitropolit. 34 apostolic). De praescriptione. iar drept de cuvînt aveau şi preoţii şi diaconii. Sciţia Mică la Tomis). Firmilian al Cezareei Capadociei. La cult. autoritatea mitropolitană în Italia. Alexandriei şi Antiohiei. cele trei metropole (mari oraşe). Egiptul la Alexandria. Asia la Efes. precum şi în Pont pînă la constituirea provinciei. Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său. ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. dar pe de altă parte se ţinea să nu se sporească mult numărul episcopilor. cunoscuţi şi stimaţi pînă departe. sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (senex. Sinoadele hotărau cu majoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale.

P. Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti. 268). mitropolit. 1963. E R E Z I I L E Ereziile iudaizante. Creştinismul era numit de iudei la început «eres». Simon Magul* Cuvîntul erezie (aipsoi?. sinod). 64. 433—436. Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia. 1656—1701. I. I.. I Cor. nr. 75.. K. de „apărare a credinţei. V . 225—280. op. Bucureşti. 202—238 . 388 ss. ca să se învedereze între voi cei încercaţi». L e c l e r c q . Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian. p. erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. de Impunere a disciplinei bisericeşti. 7. 1. cel de la Elvira (c. I X — X X X V I ) . F. 799—800. p. op. 1939. apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia. p. însemnează alegere. cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). G. Paris. 19). 7—16. cit. B a t i f f o l . Iudeo-gnosticii. J.. P o p o v i c i op. . 245—276 . cele de ia Antiohia contra lui Pavel de Samosata (264. 1925. p. 3/4. Episcopat. episcopat. Mitropolia în dreptul canonic ortodox. p . Prof. ed. 300). în «Etudes d'histoire et de t h e o l o g i e p o s i t i v e » . Kirsch. 210 p . A t e n a . 791. N . cit. cel de la Arelate (314). p. cit. Ciprian iată de problema unităţii Bisericii. 1926. părere separată. I V . 22). Forma de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri. 96—105 şi b i b l i o g r a f i a p. Şesan. în « D i c t i o n n a i r e d ' a r h e o l o g i e c h r e t i e n n e et de L i t u r g i e » . Les temps: apostoliques. în 150. col. Bucureşti 1938 ( f o a r t e b o g a t ă b i b l i o g r a f i e . 2 voi. în e n c i c l o p e d i i . 790. Atitudinea Si. Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. dar nu orice explicare personală de bună credinţă * Capitol redactat de Pr. 776—778.T u c h l e . ca fiind deosebit de religia lor (Fapte XXVIII. Zur Losung der Kirchenieriassung der Urchris'tentums. IU. Sfîntul Apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie să fie şi erezii între voi. In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. B I B L I O G R A F I E L a J. «Studii T e o l o g i c e » X X I (1969). D a u v i l l i e r . Prat art. în « D i c t i o n n a i r e de t h e o l o g i e c a t h o l i q u e » . . V . c o l . «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii . 1. B i h l m e y e r . Konidaris. 61. 9 2 . la cuv i n t e l e r e s p e c t i v e (Biserică. 1. H. 1969. 1942. 1970. ed.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 123 provincia. p. Şesan. XI. Cerînt. p. La hierarchie primitive. E. Baus. Eveque. ierarhie. P. eroare. Paris. Sava. G. op. Idem. 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». sectă. art. El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite. Sinoadele aveau conştiinţa a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte XV. cit. haeresis). Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. P. Curs de drept bisericesc universal. V . 1959.D a m m e . Soare. cler.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful