Manual

pentru

Institutele

te©I©gice

Tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte

J U S T I N I A N
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

VOL. I (1 -

1054)

EDIŢIA A II-A REVĂZUTĂ ŞI COMPLETATĂ

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ B U C U R E Ş T I — 1975

Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. Plecînd de la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor. clericii se numeau clerus. populus. ordo sacerdotalis. plebs) şi de cler (xX-^pog. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi. P. Corinteni.. 1). presviteri şi diaconi (Fapte. cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatxo? av&pcoiro?) şi de «tipul preoţilor» (T^TCO? TU>V Upsmv. după cum se constată la Sfîntul Clement Romanul în Epistola către Corinteni (din 96). bine deosebite şi caracterizate. XII. Ep. 1 şi 8 . a) Cler şi popor. s-a accentuat cu timpul. numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. 28) . Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deosebirea dintre cler şi popor. plebei. 40. care exista de la început. (De praescriptione haereticorum. Şesan. datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere. 12). . ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici). V. 5—7). Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din criză în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de tron şi de invazii barbare. (xâ£tS). 23 . Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli. 5). păstrînd deosebirea dintre cler şi popor. Astfel.cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri. Numele de popor (Xaos. fraternitas . M. plebani." După moartea Apostolilor şi cu stingerea harismelor. laici. încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică. a Părinţilor Apostolici. * Capitol redactat de Pr. precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală. III. prooroci şi învăţători (I Cor. Prof. Magnesieni 6 şi Ep. Biserica a rezistat în persecuţii. importanţa şi răspunderea Tor au sporit. Sistemul mitropolitan. Tit I. apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi. Deşi lovită mai ales în clor. 8) şi la Sfîntul Irineu al Lugdunului (Adversus haereses 5. care a şi indicat întreita formă a ierarhiei î n : apostoli. b) Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitoriri (Evr. plebs. iar în Orient chiar depăşea graniţele lui. şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina. fratres. Alegerea şi întreţinerea clerului. I Tim. la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Smirneni (cap. o dezvoltă în chip firesc. Biserica se dezvolta şi se întărea. deosebesc în toată Biserica pe credincioşi de păstori: Credincioşii se numeau fideles. Biserica s-a constituit în unităţi provinciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul.116 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Ierarhia bisericească. puterea şi atribuţiile clerului au crescut. sinoadele* Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi activitatea ei. XIV. Smirneni 8). 17 . 41). VII.

Dionisie al Corintului. Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa. V). Inspector (Icpopo?). în acest sens. Dei pontifex. şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. npoTjŢoujxsvo? Ispâp X-yj?. O inovaţie în această privinţă nu ar fi fost primită de Biserică. summus sacerdos). Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului. ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. episcopii Romei. în direcţiunea şi spiritul dat de ei. cujus a singulis in solidum pars tenetur». crescînd mai mult autoritatea episcopilor. scria Sfîntul Ciprian. episcopatul era unic în Biserică («Episcopatus unus est. atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut introduce pretutindeni fără conflicte şi turburări. arată că acest episcopat este organic şi firesc Bisericii. generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la început) şi concentrîndu-se asupra clerului. Teofil al Antiohiei. Fer. adică întîistătători-proiestoşirecunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor lor. Episcopul comunităţi era conducătorul şi organul unităţii ei. bărbat apostolic (vir apostolicus). irposSpoC. întîistătător (irposaxw?. De unitate Ecclesiae. în sensul «episcopatului monarhic». pater). nu colectiv). pe treptele ierarhice.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 117 Cînd mai tîrziu (secolul IV). încît înlătură ori ce îndoială sau echivoic în această privinţă. părinte (mcua?. dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat. Policarp al Smirnei. reprezentantul ei. în generaţia Părinţilor apostolici. Aceasfă formă ă con~ ducerii bisericeşti este numită. deşi episcopii erau mulţi. dezvoltîndu-se şi înmulţindu-se. ucenici ai Sfinţilor Apostoli. de Părinţi apostolici sau de episcopi din secolul al Il-lea. «episcopat monarhic» (adică unitar sau unic. princeps ecclesiae). adică organizaţia dată de ei Bisericii. O oarecare schimbare s-a produs totuşi. el nu neagă deosebirea lor. deosebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută. El păstra legăturile cu celelalte Biserici. păstorul^şi^ părintele ei sufletesc. liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (sacerdos Dei et Christi. indicate de Sfinţii Apostoli. Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu. Constatarea foarte timpurie şi generală a episcopatului «monarhic». fiind confirmate de alte mărturii. sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. c) Episcopul poartă în secolele II—III diferite nume care arată ranguT~~şT~oficiul lui în Biserică : supraveghetor (EIUOXOTCOS). care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei. cu succesiune apostolică. Dei et Christi pontifex. pontifex. slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. . mai ales de protestanţi. Firesc era să se dezvolte şi constituţia. latineşte anfisies. parens. Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre o singură treaptă.

Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor. 68). El (hirotonea preoţi şi diaconi. 4 s . 'Episcopii puteau fi căsătoriţi. uneori asistau şi mai mulţi episcopi. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente. Ciprian. serviciile încredinţate de el. apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Nieeea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei . 24. epistolele 33. Canonul 1 apostolic. ca să se aleagă dintre clericii celibatari. Ei slujeau fie împreună eu el. Policrat al Efesului era al optulea din familia sa."). Ca şi pentru episcopat. III. predica. cu calităţi intelectuale şi morale. Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor. ei se adunau în altele. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor. în cimitire. Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere. preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui. Ca . presbyteri) erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbyterium). Cînd slujeau cu episcopul. episcopii aveau locuri speciale . filantropii. fiind socotiţi sfinţi. la sfîrşitul secolului al ii-iea (EyşşfiU/ Istoiia bisericească. Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. bun chivernisitor. 55. cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. iar uneori un cleric din altă localitate. după ce aprobau alegerea lui (Sf. A început a fi regulă totuşi. 55. săvîrşea sfînta Euharistie şi celelalte taine. fie separat.118 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Episcopul prezida adunarea cultică. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii. Preoţii puteau să şi predice şi să catehizeze. cu timpul. Clerul recomanda credincioşilor pe unul* din membrii săi şi cerea şi aprobarea. 67. afară de hirotonie. Putea fi ales şi un diacon. aplica disciplina bisericească. v. Ep. care săvîrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop. mai ales presbiţeri. In altar. avînd loc pe scaune. 1—7). se îngropau şi în biserici. pe cînd diaconii stăteau în picioare. Erau preferaţi oamenii virtuoşi. 8 . Episcopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. 12. Cînd creştinii nu mai încăpeau într-un locaş. quae singulorum vitam plenissime novit. Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă. participa la sinoadele provinciei. 52. unde slujea cîte un preot trimis de episcop. între preoţi şi diaconi. Candidatul ales era propus pentru hirotonie episeopilor mai apropiaţi. Din unele familii s-au ales episcopi în serie. TV. d) Preoţii (irpeaj^xepot. \\Tvcii \\ "îmi. de timpuriu. iar în ch'ip excepţional cineva din clerul inferior (lector) sau chiar un laic. se cereau pentru preoţie calităţi morale. episcopul sta pe un scaun de cinste (cathedra). 6). administra bunurile Bisericii. bun nume. liniştit. stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. 68). ortodox. Episcopii se bucurau de~ mare cinste din partea credincioşilor. se alegeau de obicei oameni maturi • uueod se alag^w . preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. V.

Istoria bisericească. Diaconii erau rînidniţi rle episcopi. primeau ofrandele credincioşilor. Lectorii făceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstra- . sinodul de la Neocezareea {ţinut între 314—325). Scrierea Constituţiile apostolice îi numeşte «ochiul. care în secolul I erau harismatici. 11) . a crescut mult cu timpul. Unii clerici inferiori erau instituiţi prin rugăciuni. colegiul preoţilor — presbyterium. Mărirea comunităţilor. psalţii. au făcut necesară crearea personalului ajutător. chiar în Biserici mari. La alegerea sau întoarcerea episcopului. sau chiar li se încredinţa lor o asemenea biserică. spre deosebire de clericii propriuzişi. citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau Lectori. Uneon"~erâu alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat. în amintirea primilor diaconi. exorciştii. duceau ajutorul celor care nu puteau veni la cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini. putînd boteza şi predica . uşierii. vizitau pe cei închişi. înmulţirea nevoilor bisericeşti prin dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine. după exorcişti. numiţi «ordines majores». atît timp cît provincia nu avea alt episcop. Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legătură între episcopi . Lectorii sau citeţii (âva-fvukKai. — prin can. Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. hirotonea el pe noul ales. inima şi sufletul episcopului».şi credincioşi. 11 cere vîrsta de 30 ani. lectores) sînt primii clerici inferiori" cunoscuţi. Cel mai însemnat dintre ei. ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. închişi). Ei menţineau ordinea la cult. putînd săvîrşi acolo cultul. anunţau adunările viitoare. acoluţii. se bucura de deosebită încredere. conducea şi administra comunitatea. la care s-au adăugat mai tîrziu groparii. presbiterul da seama de administraţia sa. Numărul preoţilor a crescut odată cu comunităţile. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. numărul lor era limitat de obicei la şapte. Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. erau ajutătorii lor. e) Diaconii (Siâxovoi). Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori. Ei erau de regulă tineri. păstra legăturile cu celelalte Biserici.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 119 vîrstă. 43. urechea. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului. alţiicloar prin binecuvîntarea (hirotesie) episcopului. lectorii. care era mai mică în vremea Apostolilor. în alte comunităţi erau mai puţini. La Roma se găseau pe la 250 un număr de 46 preoţi (Eusebiu. Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi). f) Clerul inferior. Colegiul preoţesc din Alexandria. în caz de vacanţă episcopală sau de absenţă a episcopului. de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor. VI. prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior. Importanţa lor. numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon». Ipodiaconii (uwîBiâxovot) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor. duceau sfînta cuminecătură celor absenţi de la adunare (bolnavi.

sau de preoţi de ţară. Ca şi ipodiacondi. evlavioase şi virtuoase. Uşierii. Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate (energumeni) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. numărul lor varia. Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe cateheţi (xazTjXfjmi). Groparii (fossores) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303). împreună cu lectorii. Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea. ministrae) îndeplineau servicii auxiliare. la agape. Aceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi cu pregătirea catehumenilor.cult. purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. (ostiarii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. cu timpul s-au compus şi cîntări creştine.120 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA rea ei. Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit. dar trebuie să fi fost mai vechi. Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini. Ei au fost trecuţi în clerul inferior. la Edesa) se cînta antifonic. la împărţirea ajutoarelor pentru femei. chorepiscopi). ca un fel de vicari. La început se cînta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament. acolyti) erau însoţitori ai episcopilor. Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (X^pat). In epoca persecuţiilor. mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. la vizitarea bolnavilor. alţii erau doar preoţi. acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori. să aibă îndemmare la citire. Ei ajutau la . Ei erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în dependenţă de ei. sau dintre văduvele căsătorite o singură dată. de către doi psalţi sau două coruri. care făceau vot de castitate. dar nu hirotoneau. Psalţii ((|>âXtat) erau cîntăreţi. prin două legi ale împăratului Constanţiu (351). AcctLuţii (âxoXou&oi. Diaconesele (Siaxoviooai. Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. Unii horepiscopi aveau hirotonie de episcopi. horepiscopii au fost înlocuiţi de periodevţi (ireptoSeuxai) preoţi vizitatori. Ele se alegeau dintre fecioarele vîrstnice. Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi face misiune. Exorciştii. numiţi uneori şi eporchişti au avut la început caracter harismatic. însărcinarea lor era necesarăşi importantă. g) Horepiscopii (Xcopsittoxoiroi. b) Femeile In serviciul Bisericii. Cu timpul. Unele sinoade au restrîns drepturile lor în favoarea episcopilor. In unele biserici (în Siria. întinderea creştinismului în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. Ei sînt cunoscuţi în Orient din secolul al III-lea cu numele de horepiscopi sau episcopi de ţară (eiuoxorcoi tffivTffpffiv). ele aveau în . Psalţii nu sînt socotiţi de toţi istoricii clerici inferiori. asistau la botezul femeilor. unde s-au şi menţinut mai mult. Rolul lor era important în Orient. mai "ales pe cele pentru care erau mai potrivite deeît diaconii bărbaţi.

trebuind să fie ajutaţi întîi săracii. pe cei cu soţii adultere. mai ales episcopi. Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. Se cerea doar ca ei să fie căsătoriţi o singură dată (monogamie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. Pregătirea clerului. fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. pe la 300) hirotonia celor căsătoriţi. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă. dar se ştie. Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 121 fruntea lor o întîistătătoare (itpsofîu'ct?). Abia la începutul secolului al IV-lea. pe cei căsătoriţi cu rude apropiate. Antiohia. Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi din contribuţia credincioşilor. Sinodul I ecumenic. pe cei care după botez săvîrşeau fapte infamante. pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea). Unii clerici. Pe lîngă daruri în natură. pe energumeni (bolnavi sufleteşte). Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. 13). viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. Celibatul clerului. au început să intre în hotărîrile sinoadelor. grădina sau exercitînd o meserie. 7. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna. cu unele excepţii. clericii se întreţineau şi prin munca lor. cultivînd cîmpul. După înfiinţarea şcolilor creştine. că sinodul a impus celibatul. slujitorii altarului trăiau de la altar (Luca X. pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). pe militari. După practica Vechiului TestfimenTşTcnrpă principiul aplicat de Sfinţii Apostoli. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii. acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea cleruTuî. el interzice nu convieţuirea clericului cu soţia. Edesa). trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. Întreţinerea clerului. Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugăciunea şi îngrijirea locaşului de cult. Creştinii duceau ofrande (oblationes) din mai toate produsele muncii lor. Cezareea Palestinei. chiar dacă ar fi făcut penitenţă. ci celibatul). pe bigami (căsătoriţi de două ori). nu 1-a aprobat . s-a interzis în Spania. 1 Cor. mai ales la episcopat. pe neofiţi. Unii făceau chiar comerţ . din aplicarea şi interpretarea lui. De regulă. Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria. observate de timpuriu. El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu învăţătura şi cu exemplul său. Asemenea condiţii. — Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. deşi. Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lîngă episcop. pe funcţionari. "cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler. pe ereticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti. ei ofereau şi băni pentru" ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. prin sinodul de la Elvira (Illiberis. în discuţia căruia a venit celibatul clerului. ţinut la Niceea în 325. IX.

Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. şi aume : Ahaia la Corint. Asia la Efes. Italia la Roma. adică episcopul şef al provinciei. Egipt sau Siria. sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (senex. sistemul mitropolitan se constituie. chiar în afară de provincia lor. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor. senior). Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. dar pe de altă parte se ţinea să nu se sporească mult numărul episcopilor. Dionisie al Alexandriei. autoritatea mitropolitană în Italia. Pentru chestiuni mai importante sau de interes general. Gallia la Lugdunum. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bisericeşti. cele trei metropole (mari oraşe). avînd în frunte un exarh. Comunităţile conduse de ei se numeau parohu (racpotxtat). Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său. ca în împărţirea civilă. Sinoadele hotărau cu majoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale. (vezi Tertulian. ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. Unele provincii au avut pînă la un timp un singur episcop. Ciprian al Cartaginei.122 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Costum special clerul nu pare să fi avut în primele trei secole. precum şi în Pont pînă la constituirea provinciei. el îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. Clericii purtau desigur costumul timpului şi al regiunii lor. Pînă la Sinodul I ecumenic (325). Policrat al Efesului. ei se vor fi îmbrăcat în haine mai bune şi curate. Sistemul mitropolitan. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată . 34 apostolic). El a recunoscut episcopilor Romei. Sciţia Mică la Tomis). Asistau chiar şi laici. Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi. Alexandriei şi Antiohiei. de regulă de culoare albă. In Numidia şi Mauretania. Grigore Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă. Dionisie al Corintului. Sinoadele. "dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. Egiptul la Alexandria. cunoscuţi şi stimaţi pînă departe. Din_oraşe. Drept de vot aveau numai episcopii. Firmilian al Cezareei Capadociei. La cult. precum şi din «parichii». creştinismul s-a întins în jurul lor. care era convocat şi prezidat de mitropolit. Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa. iar drept de cuvînt aveau şi preoţii şi diaconii. 1—3). Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat. numit în Occident primat. Horepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor culţice şi misionar&Jn tîrguri şi sate. iar sinodul a ţinut seama de el. numite dieceze. în jurul episcopului capitalei (metropolei). 36. Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. s-a format dioceza (StoîxTjoi?) sau eparhia (în înţelesul de azi) a fiecărui episcop. Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii. La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi. recunoscînd întâietatea şi autoritatea lui (can. Macedonia la Fiilipi şi Tesalonic. De praescriptione. Episcopul capitalei devine astfel «mitropolit». episcopii provinciei se adunau în sinod.

cler. 799—800. . P o p o v i c i op. însemnează alegere. Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia. 9 2 . Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti. I. erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). p. I Cor. 1970. 1963. V . V . col. Bucureşti. P. B I B L I O G R A F I E L a J. XI. 433—436. 75. p. Bucureşti 1938 ( f o a r t e b o g a t ă b i b l i o g r a f i e . I V . la cuv i n t e l e r e s p e c t i v e (Biserică. F. op.. Cerînt. ierarhie. 268). 300). IU. sinod). 1942. episcopat. cit. p. 210 p . p. «Studii T e o l o g i c e » X X I (1969). în « D i c t i o n n a i r e d ' a r h e o l o g i e c h r e t i e n n e et de L i t u r g i e » . «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii . cit. 388 ss.. Idem. N . în «Etudes d'histoire et de t h e o l o g i e p o s i t i v e » . apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia. 1969. J. 225—280. cit. op. ed. nr. în 150. 790. Sava. Sinoadele aveau conştiinţa a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte XV. 776—778. Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. Paris. Forma de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri. 1656—1701. Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. 1959. Simon Magul* Cuvîntul erezie (aipsoi?. 1. Sfîntul Apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie să fie şi erezii între voi. de „apărare a credinţei. La hierarchie primitive. 245—276 . Zur Losung der Kirchenieriassung der Urchris'tentums. I. p. V . Ciprian iată de problema unităţii Bisericii.T u c h l e . G.. Prat art. 1. Prof.D a m m e . . E. ca să se învedereze între voi cei încercaţi». 22). art. B a t i f f o l . c o l . dar nu orice explicare personală de bună credinţă * Capitol redactat de Pr. Mitropolia în dreptul canonic ortodox. cit. E R E Z I I L E Ereziile iudaizante. K. în e n c i c l o p e d i i . cel de la Arelate (314). Paris. p . 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». Konidaris. Şesan. Atitudinea Si. 64. eroare. 1939. L e c l e r c q . 1. Episcopat. El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite. Creştinismul era numit de iudei la început «eres». P. 1926.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 123 provincia. de Impunere a disciplinei bisericeşti. cel de la Elvira (c. ca fiind deosebit de religia lor (Fapte XXVIII. I X — X X X V I ) . Iudeo-gnosticii. D a u v i l l i e r . 96—105 şi b i b l i o g r a f i a p. Eveque. ed. cele de ia Antiohia contra lui Pavel de Samosata (264. Baus. H. 7—16. Curs de drept bisericesc universal. p. sectă. 61. Kirsch. 791. Soare. p. Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian. Les temps: apostoliques. în « D i c t i o n n a i r e de t h e o l o g i e c a t h o l i q u e » . 7. 19). Şesan. op. părere separată. 202—238 . In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. mitropolit. P. 3/4. 2 voi. G. B i h l m e y e r . haeresis). A t e n a . 1925.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Special offer for students: Only $4.99/month.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Cancel anytime.