Manual

pentru

Institutele

te©I©gice

Tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte

J U S T I N I A N
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

VOL. I (1 -

1054)

EDIŢIA A II-A REVĂZUTĂ ŞI COMPLETATĂ

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ B U C U R E Ş T I — 1975

Biserica se dezvolta şi se întărea. (xâ£tS). Deşi lovită mai ales în clor. cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare.116 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Ierarhia bisericească. ordo sacerdotalis. 8) şi la Sfîntul Irineu al Lugdunului (Adversus haereses 5. puterea şi atribuţiile clerului au crescut. Ep. fratres. 17 . populus. Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. Biserica s-a constituit în unităţi provinciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul. XIV. clericii se numeau clerus. datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere. 40. o dezvoltă în chip firesc. păstrînd deosebirea dintre cler şi popor. prooroci şi învăţători (I Cor. Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deosebirea dintre cler şi popor. * Capitol redactat de Pr. a Părinţilor Apostolici. la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Smirneni (cap. numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. V. precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. plebani. plebs. 12). 5—7). iar în Orient chiar depăşea graniţele lui. ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici). Sistemul mitropolitan. încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică. plebs) şi de cler (xX-^pog. Astfel. M. Şesan. importanţa şi răspunderea Tor au sporit. 41). a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală. 1 şi 8 . 5). Alegerea şi întreţinerea clerului. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi. după cum se constată la Sfîntul Clement Romanul în Epistola către Corinteni (din 96). b) Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitoriri (Evr. P. şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina. 1). . care a şi indicat întreita formă a ierarhiei î n : apostoli. presviteri şi diaconi (Fapte. Corinteni. (De praescriptione haereticorum. VII. care exista de la început. Plecînd de la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor. Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli. Prof. apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi. 28) . Biserica a rezistat în persecuţii. sinoadele* Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi activitatea ei. Magnesieni 6 şi Ep. 23 . deosebesc în toată Biserica pe credincioşi de păstori: Credincioşii se numeau fideles. s-a accentuat cu timpul." După moartea Apostolilor şi cu stingerea harismelor. Smirneni 8).. Tit I. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatxo? av&pcoiro?) şi de «tipul preoţilor» (T^TCO? TU>V Upsmv. a) Cler şi popor. plebei. XII. laici. Numele de popor (Xaos. fraternitas . III. Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din criză în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de tron şi de invazii barbare.cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri. bine deosebite şi caracterizate. I Tim.

şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa. Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei. adică organizaţia dată de ei Bisericii. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat. dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. Firesc era să se dezvolte şi constituţia. Fer. generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la început) şi concentrîndu-se asupra clerului. Dionisie al Corintului. sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. încît înlătură ori ce îndoială sau echivoic în această privinţă. V). părinte (mcua?. slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. fiind confirmate de alte mărturii. în sensul «episcopatului monarhic». irposSpoC. summus sacerdos). c) Episcopul poartă în secolele II—III diferite nume care arată ranguT~~şT~oficiul lui în Biserică : supraveghetor (EIUOXOTCOS). episcopatul era unic în Biserică («Episcopatus unus est. Teofil al Antiohiei. ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. adică întîistătători-proiestoşirecunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor lor. în acest sens. El păstra legăturile cu celelalte Biserici. indicate de Sfinţii Apostoli. Dei pontifex. De unitate Ecclesiae. în direcţiunea şi spiritul dat de ei. bărbat apostolic (vir apostolicus). întîistătător (irposaxw?. reprezentantul ei. liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (sacerdos Dei et Christi. scria Sfîntul Ciprian. npoTjŢoujxsvo? Ispâp X-yj?. Policarp al Smirnei. dezvoltîndu-se şi înmulţindu-se. Episcopul comunităţi era conducătorul şi organul unităţii ei. episcopii Romei. mai ales de protestanţi. pontifex. pe treptele ierarhice.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 117 Cînd mai tîrziu (secolul IV). parens. latineşte anfisies. . «episcopat monarhic» (adică unitar sau unic. care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. nu colectiv). Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu. pater). deosebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută. cu succesiune apostolică. Aceasfă formă ă con~ ducerii bisericeşti este numită. ucenici ai Sfinţilor Apostoli. deşi episcopii erau mulţi. el nu neagă deosebirea lor. Constatarea foarte timpurie şi generală a episcopatului «monarhic». în generaţia Părinţilor apostolici. cujus a singulis in solidum pars tenetur». de Părinţi apostolici sau de episcopi din secolul al Il-lea. Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu. arată că acest episcopat este organic şi firesc Bisericii. O oarecare schimbare s-a produs totuşi. Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului. Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre o singură treaptă. atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut introduce pretutindeni fără conflicte şi turburări. păstorul^şi^ părintele ei sufletesc. Inspector (Icpopo?). O inovaţie în această privinţă nu ar fi fost primită de Biserică. crescînd mai mult autoritatea episcopilor. Dei et Christi pontifex. princeps ecclesiae).

ei se adunau în altele. La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. Ep. liniştit. la sfîrşitul secolului al ii-iea (EyşşfiU/ Istoiia bisericească. pe cînd diaconii stăteau în picioare. cu timpul. aplica disciplina bisericească. v. apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Nieeea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei . ortodox. Canonul 1 apostolic. presbyteri) erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbyterium). Clerul recomanda credincioşilor pe unul* din membrii săi şi cerea şi aprobarea. Ei slujeau fie împreună eu el. El (hirotonea preoţi şi diaconi. 68). 1—7). Policrat al Efesului era al optulea din familia sa. iar în ch'ip excepţional cineva din clerul inferior (lector) sau chiar un laic. Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere. A început a fi regulă totuşi. Cînd creştinii nu mai încăpeau într-un locaş. în cimitire. V. Preoţii puteau să şi predice şi să catehizeze. episcopul sta pe un scaun de cinste (cathedra). fie separat. Episcopii se bucurau de~ mare cinste din partea credincioşilor. 4 s . Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor. 68). Din unele familii s-au ales episcopi în serie. iar uneori un cleric din altă localitate. după ce aprobau alegerea lui (Sf. Ciprian. serviciile încredinţate de el. unde slujea cîte un preot trimis de episcop. se alegeau de obicei oameni maturi • uueod se alag^w . epistolele 33. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente. săvîrşea sfînta Euharistie şi celelalte taine. bun chivernisitor. Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. \\Tvcii \\ "îmi. Ca . administra bunurile Bisericii. TV. Erau preferaţi oamenii virtuoşi. 'Episcopii puteau fi căsătoriţi. Episcopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. 12.118 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Episcopul prezida adunarea cultică. predica. Putea fi ales şi un diacon. participa la sinoadele provinciei. 24. care săvîrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop. Ca şi pentru episcopat. stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. 6). d) Preoţii (irpeaj^xepot. In altar. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor. Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor. fiind socotiţi sfinţi. mai ales presbiţeri. 55. Cînd slujeau cu episcopul. Candidatul ales era propus pentru hirotonie episeopilor mai apropiaţi. ca să se aleagă dintre clericii celibatari. III. afară de hirotonie. quae singulorum vitam plenissime novit. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii. 55. se îngropau şi în biserici. 67."). 52. avînd loc pe scaune. filantropii. cu calităţi intelectuale şi morale. între preoţi şi diaconi. 8 . cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. episcopii aveau locuri speciale . se cereau pentru preoţie calităţi morale. uneori asistau şi mai mulţi episcopi. preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă. bun nume. de timpuriu. preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui.

înmulţirea nevoilor bisericeşti prin dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. care era mai mică în vremea Apostolilor. atît timp cît provincia nu avea alt episcop. Lectorii sau citeţii (âva-fvukKai. în alte comunităţi erau mai puţini. psalţii. Colegiul preoţesc din Alexandria. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului. La alegerea sau întoarcerea episcopului. ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi). au făcut necesară crearea personalului ajutător. păstra legăturile cu celelalte Biserici. urechea. numărul lor era limitat de obicei la şapte. Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legătură între episcopi . Mărirea comunităţilor. de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor. 43. primeau ofrandele credincioşilor. VI. prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior. închişi). citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau Lectori. erau ajutătorii lor. chiar în Biserici mari. Diaconii erau rînidniţi rle episcopi. 11 cere vîrsta de 30 ani. putînd săvîrşi acolo cultul. inima şi sufletul episcopului». Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. lectores) sînt primii clerici inferiori" cunoscuţi. Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. duceau sfînta cuminecătură celor absenţi de la adunare (bolnavi. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori. f) Clerul inferior. acoluţii. lectorii. anunţau adunările viitoare. numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon». e) Diaconii (Siâxovoi). Ei erau de regulă tineri. sinodul de la Neocezareea {ţinut între 314—325). în caz de vacanţă episcopală sau de absenţă a episcopului. în amintirea primilor diaconi. vizitau pe cei închişi. putînd boteza şi predica . la care s-au adăugat mai tîrziu groparii. Cel mai însemnat dintre ei. sau chiar li se încredinţa lor o asemenea biserică. Ipodiaconii (uwîBiâxovot) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor. Importanţa lor. Ei menţineau ordinea la cult. exorciştii. alţiicloar prin binecuvîntarea (hirotesie) episcopului. Unii clerici inferiori erau instituiţi prin rugăciuni. duceau ajutorul celor care nu puteau veni la cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini. La Roma se găseau pe la 250 un număr de 46 preoţi (Eusebiu. spre deosebire de clericii propriuzişi. hirotonea el pe noul ales. colegiul preoţilor — presbyterium. Uneon"~erâu alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat. uşierii. care în secolul I erau harismatici. a crescut mult cu timpul.şi credincioşi. se bucura de deosebită încredere. după exorcişti. numiţi «ordines majores». presbiterul da seama de administraţia sa. Scrierea Constituţiile apostolice îi numeşte «ochiul.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 119 vîrstă. conducea şi administra comunitatea. — prin can. Lectorii făceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstra- . 11) . Istoria bisericească. Numărul preoţilor a crescut odată cu comunităţile.

mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. horepiscopii au fost înlocuiţi de periodevţi (ireptoSeuxai) preoţi vizitatori. însărcinarea lor era necesarăşi importantă. asistau la botezul femeilor. să aibă îndemmare la citire. unde s-au şi menţinut mai mult. acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori. la vizitarea bolnavilor. dar trebuie să fi fost mai vechi. Psalţii ((|>âXtat) erau cîntăreţi. Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi face misiune. de către doi psalţi sau două coruri. purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. chorepiscopi). Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini. mai "ales pe cele pentru care erau mai potrivite deeît diaconii bărbaţi. numiţi uneori şi eporchişti au avut la început caracter harismatic. numărul lor varia. Groparii (fossores) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303). cu timpul s-au compus şi cîntări creştine. Ei erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în dependenţă de ei. ministrae) îndeplineau servicii auxiliare.120 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA rea ei. Aceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi cu pregătirea catehumenilor. g) Horepiscopii (Xcopsittoxoiroi. b) Femeile In serviciul Bisericii. întinderea creştinismului în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. Unele sinoade au restrîns drepturile lor în favoarea episcopilor. La început se cînta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament. Uşierii. Psalţii nu sînt socotiţi de toţi istoricii clerici inferiori. Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. la împărţirea ajutoarelor pentru femei. Unii horepiscopi aveau hirotonie de episcopi. ca un fel de vicari. acolyti) erau însoţitori ai episcopilor. la Edesa) se cînta antifonic. care făceau vot de castitate. Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe cateheţi (xazTjXfjmi). In unele biserici (în Siria. Ele se alegeau dintre fecioarele vîrstnice. Ei sînt cunoscuţi în Orient din secolul al III-lea cu numele de horepiscopi sau episcopi de ţară (eiuoxorcoi tffivTffpffiv). Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (X^pat). Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea. Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. Ei au fost trecuţi în clerul inferior. ele aveau în . Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit. Ca şi ipodiacondi. evlavioase şi virtuoase. Ei ajutau la . (ostiarii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. sau dintre văduvele căsătorite o singură dată. sau de preoţi de ţară. Rolul lor era important în Orient. prin două legi ale împăratului Constanţiu (351). alţii erau doar preoţi. AcctLuţii (âxoXou&oi. Exorciştii. dar nu hirotoneau. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate (energumeni) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. Cu timpul. Diaconesele (Siaxoviooai.cult. la agape. împreună cu lectorii. In epoca persecuţiilor.

Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria. că sinodul a impus celibatul. pe cei căsătoriţi cu rude apropiate. Pregătirea clerului. După înfiinţarea şcolilor creştine. Abia la începutul secolului al IV-lea. chiar dacă ar fi făcut penitenţă. pe la 300) hirotonia celor căsătoriţi. mai ales episcopi. pe energumeni (bolnavi sufleteşte). fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. el interzice nu convieţuirea clericului cu soţia. acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea cleruTuî. dar se ştie. pe funcţionari. Antiohia. pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea). De regulă. "cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler. El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu învăţătura şi cu exemplul său. ei ofereau şi băni pentru" ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. s-a interzis în Spania. cultivînd cîmpul. deşi. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii. pe ereticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică. Unii făceau chiar comerţ . Pe lîngă daruri în natură. nu 1-a aprobat . Asemenea condiţii. Cezareea Palestinei. Edesa). Sinodul I ecumenic. cu unele excepţii. 1 Cor. slujitorii altarului trăiau de la altar (Luca X. Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lîngă episcop. pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. grădina sau exercitînd o meserie. 7. ci celibatul). Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. prin sinodul de la Elvira (Illiberis. au început să intre în hotărîrile sinoadelor. IX. pe bigami (căsătoriţi de două ori). Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugăciunea şi îngrijirea locaşului de cult. Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi din contribuţia credincioşilor. ţinut la Niceea în 325. — Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. 13). Celibatul clerului. mai ales la episcopat. din aplicarea şi interpretarea lui. observate de timpuriu. Creştinii duceau ofrande (oblationes) din mai toate produsele muncii lor. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna. pe neofiţi. viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. pe militari.BISERICA I N PRIMELE TREI SECOLE 121 fruntea lor o întîistătătoare (itpsofîu'ct?). Unii clerici. pe cei cu soţii adultere. Se cerea doar ca ei să fie căsătoriţi o singură dată (monogamie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. clericii se întreţineau şi prin munca lor. trebuind să fie ajutaţi întîi săracii. pe cei care după botez săvîrşeau fapte infamante. în discuţia căruia a venit celibatul clerului. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti. Întreţinerea clerului. Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială. După practica Vechiului TestfimenTşTcnrpă principiul aplicat de Sfinţii Apostoli.

Macedonia la Fiilipi şi Tesalonic. creştinismul s-a întins în jurul lor. ei se vor fi îmbrăcat în haine mai bune şi curate. Asistau chiar şi laici. precum şi din «parichii». sistemul mitropolitan se constituie. numit în Occident primat. sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (senex. Din_oraşe. Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat. Firmilian al Cezareei Capadociei. Clericii purtau desigur costumul timpului şi al regiunii lor. Ciprian al Cartaginei. Sinoadele. "dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. El a recunoscut episcopilor Romei. numite dieceze. recunoscînd întâietatea şi autoritatea lui (can. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată . dar pe de altă parte se ţinea să nu se sporească mult numărul episcopilor. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bisericeşti. adică episcopul şef al provinciei. Italia la Roma. Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii. cele trei metropole (mari oraşe). Pînă la Sinodul I ecumenic (325). Alexandriei şi Antiohiei. Drept de vot aveau numai episcopii. Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa. ca în împărţirea civilă. Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. chiar în afară de provincia lor. de regulă de culoare albă. autoritatea mitropolitană în Italia. cunoscuţi şi stimaţi pînă departe. La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi. în jurul episcopului capitalei (metropolei). Policrat al Efesului. şi aume : Ahaia la Corint. Egipt sau Siria. Sciţia Mică la Tomis). precum şi în Pont pînă la constituirea provinciei. Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. Dionisie al Alexandriei. Asia la Efes. Egiptul la Alexandria. 34 apostolic). Dionisie al Corintului. In Numidia şi Mauretania. La cult. iar drept de cuvînt aveau şi preoţii şi diaconii. avînd în frunte un exarh. Pentru chestiuni mai importante sau de interes general. Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi. episcopii provinciei se adunau în sinod. Grigore Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă. el îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. iar sinodul a ţinut seama de el. senior). Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor. care era convocat şi prezidat de mitropolit. Unele provincii au avut pînă la un timp un singur episcop.122 ISTORIA BISERICEASCA UNIVERSALA Costum special clerul nu pare să fi avut în primele trei secole. Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. 1—3). Sinoadele hotărau cu majoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale. (vezi Tertulian. De praescriptione. Gallia la Lugdunum. ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. Episcopul capitalei devine astfel «mitropolit». Sistemul mitropolitan. Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său. s-a format dioceza (StoîxTjoi?) sau eparhia (în înţelesul de azi) a fiecărui episcop. Horepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor culţice şi misionar&Jn tîrguri şi sate. 36. Comunităţile conduse de ei se numeau parohu (racpotxtat).

790. Sava. 388 ss. c o l . A t e n a . 96—105 şi b i b l i o g r a f i a p. 799—800. 245—276 . 1963. Idem. Curs de drept bisericesc universal. 1925. Sfîntul Apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie să fie şi erezii între voi. 1656—1701. IU. Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian. Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. op. Bucureşti 1938 ( f o a r t e b o g a t ă b i b l i o g r a f i e . 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». 1959. Şesan. Mitropolia în dreptul canonic ortodox. Prat art. p. p. 1970.D a m m e . de „apărare a credinţei. 1969. apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia. sectă. p. mitropolit. 433—436. V . ierarhie. nr. Creştinismul era numit de iudei la început «eres». V . erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. op. Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia. părere separată. la cuv i n t e l e r e s p e c t i v e (Biserică. 7. Zur Losung der Kirchenieriassung der Urchris'tentums. Atitudinea Si. în « D i c t i o n n a i r e de t h e o l o g i e c a t h o l i q u e » . p. Şesan. Baus. în 150. ca să se învedereze între voi cei încercaţi». G. Soare. Episcopat. art. B I B L I O G R A F I E L a J. Bucureşti. Paris. p. 1. 64. dar nu orice explicare personală de bună credinţă * Capitol redactat de Pr. ed. Iudeo-gnosticii. In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. de Impunere a disciplinei bisericeşti. I. 61. în «Etudes d'histoire et de t h e o l o g i e p o s i t i v e » . cele de ia Antiohia contra lui Pavel de Samosata (264. V . «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii .. op. H. 791. p. col. cit. 210 p . 2 voi. haeresis). P o p o v i c i op. 1939.T u c h l e . 3/4. B a t i f f o l . P. cit. ca fiind deosebit de religia lor (Fapte XXVIII. 19). 1942. Cerînt. La hierarchie primitive. episcopat. 1. 300). cel de la Arelate (314). cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). «Studii T e o l o g i c e » X X I (1969). cit. Les temps: apostoliques. cler. I. p . XI. . F. J. K. 9 2 . 225—280. 1926. G. E R E Z I I L E Ereziile iudaizante. cit. în « D i c t i o n n a i r e d ' a r h e o l o g i e c h r e t i e n n e et de L i t u r g i e » . Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti. D a u v i l l i e r . Simon Magul* Cuvîntul erezie (aipsoi?. Forma de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri. B i h l m e y e r . N . Konidaris. în e n c i c l o p e d i i . Prof. . P. 268). 1. 202—238 . eroare... sinod). Eveque. însemnează alegere. P. E. cel de la Elvira (c. 776—778. 22). El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite. Sinoadele aveau conştiinţa a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte XV.BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE 123 provincia. Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. L e c l e r c q . Ciprian iată de problema unităţii Bisericii. I Cor. I V . I X — X X X V I ) . Kirsch. 75. Paris. p. 7—16. ed.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful