CANTUL XXIII

Al şaselea ocol: Lăcomia. Forese Donaţi. Invectiva împotriva femeilor

florentine.
în timp ce eu către frunzişul verde
priveam cu sete şi luare-aminte,
cum cel1 ce vremea după paseri pierde,
maestrul meu şi îndoit părinte2 grăi: „Ci vină! Timpul nost se cere mai drept să-l împărţim şi mai cuminte."
întoarsei faţa şi pornii-n tăcere după-nţelepţi3, care vorbeau atare, că truda-n mers se prefăcea-n plăcere.
Şi iată-n plânset auzii cântare, rostind: „Părinte, a mele buze4„-astfel, că lacrimi dulci5 se mestecau cu-amare.
„Au cine cântă, tată?" am zis, iar el: „Sunt umbre, poate6, şi-şi plinesc cu jale o datorinţă ce-i într-înşii ţel".
Ca pelerinii7 care umblă-agale şi de-ntâlnesc alţi călători ezită, se-ntorc, privesc, dar nu se-ntorc din cale,
la fel din urmă ne-ntrecu grăbită o ceată-n mers de suflete pioase, ce ne privea tăcută şi smerită
Din ochii8-afunzi zvârleau priviri sticloase, iar pielea lor, de suptă, pe grumaz şi pe obraji li se-ntindea pe oase.
384
Nu cred Eresiton9 să fi rămas, muncit de foame,-n trup mai descărnat ca cei de-aici, când se găsea-n impas.
„Iată, 'mi ziceam, norodu-înfometat ce Rusalimul l-a pierdut şi-a sale, când din copil Măria10 s-a-nfruptat."
Orbitele păreau inele1' goale
şi cel ce omo'2-n chipul nost citeşte,
pe m l-ar fi ghicit din rotocoale.
De n-ai şti pofta13 cât de rău slăbeşte, putea-re-ai oare să pricepi c-o poamă şi-un strop de apă-i arde şi-i sleieşte?
La foamea lor înmărmurit luam seamă, căci nu ştiam14 ce vină-i scris să-i bată şi pielea lor să le-o jupoaie-n
scamă,
când iată-un duh din tigva descărnată roti doi ochi învăluiţi în ceaţă, strigând uimit: „Ce har15 mi te arată?"
N-aş fi putut să-l recunosc la faţă, dar glasul lui îmi dovedi din plin ce-mi ascunsese chipul supt de viaţă.
Scânteia16-aceasta-mi dezmorţi deplin cunoaşterea şi-n faţa lui schimbată eu pe Forese-l cunoscui din cin.
„Ah, nu lua-n seamă raia17 blestemată ce-mi argăseşte şi-mi despoaie pielea, se tânguia, nici carnea mea uscată,
ci-ndură-te şi-mi potoleşte jelea, spunându-mi umbră dacă eşti, deşartă, şi cine sunt şi duhurile-acelea?"
385
„O, faţa ta18, ce-am lăcrămat-o moartă, aceleaşi lacrimi mi le stoarce-amare, şi-acum că-n ea pecetea foamei
poartă.
Ce doruri, spune-mi, vă usucă'9-atare?
Nu-mi cere-ntru mirare să vorbesc,
căci rău vorbeşti20 când alt necaz te doare."
Şi dânsu-atunci21: „Din sfat dumnezeiesc pogoară-n pom virtuţi ce ne frământă, şi-n apă vreri, ce-atare ne
sluţesc.
Şi toată gloata22 care-n lacrimi cântă şi lăcomia fără saţ spăşeşte, prin post şi sete se preface sfântă.
Pofta de pane şi de vin ne-o creşte mirosul23 dulce care-n pom adastă şi râul scurs ce frunza-i răcoreşte.
De fice fând când ne-nvârtim24 pe coastă ne paşte chin25: dar mai curând plăcere s-ar cere a-i zice, nicidecum
năpastă,
căci înspre pom ne poartă-aceeaşi vrere ce pe Hristos îl întări pe cruce26, când pentru noi se răcori cu fiere."
„Fores, grăii27, de când ai prins a-ţi duce făptura către-o viaţă mai curată, cinci ani s-au perindat pe la răscruce.
Ori de putinţa de-a greşi-ţi fu luată 'nainte să te-ajungă suferinţa28 ce ne cunună cu cerescul tată,
cum de-ţi ajunse-n brâna-aceasta29 fiinţa? Eu jos la poale30, te vedeam în mine, pe unde-o viaţă îţi aştepţi căinţa."
386
„M-aduse-a bea, răspunse el, pelinul dulce-al caznelor haine Nellina mea31 cu plânsul ei
Prin rugi smerite şi-ntradins mă smulse văii unde-aştepţi şi mă scăpă de-atâtea alte clint
Mi-e văduva de Domnul
cu-atât mai mult, cu cât nu-i alia~a *
şi-a şti ca dânsa32-a se purta cP^
Căci pe la sarzi, Barbagia33-ad^Pos'ti femei mai ruşinoase oarecum, decât Barbagia-n care plângeaea-
O, frate scump, ce-aş mai pute* O vreme văd ce va veni, şi de pe-acuma s-a aşternut
când fi-va din amvon34 pecetWta purtarea-acelor doamne florentine ce umblă-n târg cu ţâţa dezveli-
Au fost cândva păgâne, saracii>e > să aibă lipsă spre-a umbla-mb(^ca^e de-oprelişti scrise sau de legi dlvine?
De-ar fi să ştiţi, femei neruşin»te> ce vă găteşte36 pronia cerească, v-aţi pune de pe-acuma pe url^e-
Căci de va fi ce-am zis să se-fl'P™^ vă veţi căi37 nainte ca s-ajungi pe-obraji de prunc tuleiele să crească,
Grăieşte-acuma şi sfiala-alungk nu singur eu38, cum vezi, ci-n priveşte-n jos la umbra ta
387
„Fores, am zis, de ţi-ai aduce aminte cum am trăit39 pe lume-n desfătare, şi-acuma gândul te-ar munci fierbinte.
Din ea m-a smuls, mai ieri, cu-ndemânare acesta-aici40, pe când ieşea rotundă surata lui41 - şi-am arătat spre
soare.
El m-a purtat prin bezna grea şi-afundă pe urma lui, cu carnea42 ce-mi fu dată, spre cei ce-n moarte ca-ntr-un puţ'
43
se-afundă.
M-a dus apoi, cu mintea-i44 luminată, să-nconjur, rând pe rând, aceste cline45, pe muntele ce drumul drept v-arată.
Făgădui tovărăşie a-mi ţine
cât timp nu voi fi sus46 la Beatrice;
de-atunci încolo va fi ea cu mine.
Virgil e cel ce-atare vorbe-mi zice, şi—1 arătai; iar cestâlalt47 e duhul pe care vrând spre ceruri să-l ridice
se scutură şi creasta, şi văzduhul."
388