Partea a doua a romanului, <Glasul iubirii>, sugereaza cealalta patima a lui Ion, care nu-i da pace, tanjirea dupa

Florica sfasiindu-i sufletul. Pamantul obtinut de la Vasile Baciu il facuse tantos, vorbea mai apasat cu oamenii, dar socrul il pacaleste, ii da numai <cinci locuri> pe care sa le munceasca si refuza sa-i faca acte. Din acest moment, viata Anei devine un cosmar fiind batuta si alungata atat de sot cat si de tata, iar Ion ii intenteaza proces lui Vasili Baciu, angazandu-l ca avocat pe Victor Grofsoru. In aceasta atmosfera tensionata, Ana naste pe camp baietelul, pe care Zenobia il spala in rau, iar in ziua de Sfantul Petru copilul este botezat cu numele Petre. De teama procesului, Vasile Baciu accepta sa mearga la notar si-i doneaza ginerelui tot pamantul. Ion este patruns de o fericire fara margini, privind pamantul care <se inchina in fata lui>, apoi, fara sa-si dea seama, ingenunchiaza <si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud>, simtindu-se <mare si puternic ca un urias din basme>. Destinul tragic al protagonistului eponim este anticipat intr-o prolepsa, constand din fraza: <Se apleaca, lua un bulgare si il sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu>. Nunta fastuoasa a lui George cu Florica are loc in noua casa a mirelui, nas fiind notarul Stoessel. Evenimentul reaprinde in sufletul lui Ion dorinta neastapanita a iubirii si el nu-si poate lua ochii de la mireasa, <ca si cand i s-ar fi lipit de ea intr-o sarutare atat de patimasa, ca nicio putere din lume sa nu-i mai poata desparti>. Ana, <galbejita si uscata la obraji>, simte aversiunea sotului si-i marturiseste disperata: <-Am sa ma omor, Ioane! >, dar el, nepasator, ii raspunde cu cinism: <-Da omoara-te dracului ca poate asa am sa scap de tine!>. La scurt timp, Ana se spanzura in grajd, unde o gaseste Zenobia, dar Ion se bucura si atentia se indreapta asupra lui Petrisor, deoarece <numai in sufletul copilului tine averea lui, numai cat tine sufletul copilului tine si mosia>. Ion isi avertizeaza mama sa aiba grija de baietel, in timp ce el isi ispasa pedeapsa de o luna la inchisoarea din Armadia, dar cand se intoarce acasa il gaseste grav bolnav si, in cele din urma, copilul moare. Vasile Baciu vrea inapoi pamanturile, deoarece lui Ion nu i se cuvine din ceea ce ii donase ca zestre fiicei sale. Preotul Belciug ii cheama pe cei doi barbati sa-i impace si, dand dreptate fiecaruia dintre ei, ii convinge sa lase averea <sfintei biserici, in cazul cand Dumnezeu pazeste, v-ati prapadi fara mostenitorii directi, adica fara copii>. Deznodamantul este anticipat, intrucat Ion, scapat de Ana, este din ce in ce mai nestapanit in iubirea pentru Florica, il viziteaza des pe George, prefacandu-se ca-i este prieten. Prevenit de Savista-Oloaga, George vine acasa pe neasteptate, aude zgomote in curte, ia sapa si, pentru ca nu-i raspunde nimeni, izbeste la intamplare , fara sa vada nimic. Simte ca <fierul a patruns in ceva moale>, apoi mai loveste inca o data si aude <un parait surd>, iar cand da a treia oara este convins ca l-a omorat. Asadar, Rebreanu propune pntru sfarsitul patimasului Ion o crima pasionala, sfarsita cu o unealta agricola cu care se lucreza pamantul ce-i fusese atat de drag protagonistului. George este arestat, asteptand sentinta in inchisoarea din Bistrita, iar Florica ramane de rusinea satului. In celalalt plan narativ, locul central il ocupa familia invatatorului Herdelea, iar planurile secundare sunt conturate de comunitatea si fruntasii din satul Pripas, de preot, de oficialitatile statale: notari, judecatori, politicieni, profesori, etc. Planurile epice se inlantuie si se influenteaza reciproc, in functie de relatia lui Ion cu celelalte personaje: necazurile lui Herdelea sunt pricinuite din atitudinea ostila a preotului si de tradarea lui Ion, care marturiseste ca invatatorul ii scrisese jalba, atragand dupa sine conflictul acestuia cu autoritatile austro-ungare, supararile lui Ion privind obtinerea pamantului sunt provocate de viclenia lui Vasile Baciu, iar nefericirea lui George Bulbuc este cauzata de patima lui Ion pentru Florica, etc. Invatatorul Zaharia Herdelea, prezent inca de la inceputul romanului la hora duminicala a taranilor, este casatorit si are trei copii: poetul visator Titu, domnisoarele Laura si Ghigi, nemaritate si fara zestre. Familia invatatorului are necazurile sale, care nu sunt putine si nici

simple. Herdelea isi zidise casa pe lotul ce apartine bisericii, cu invoiea verbala a preotului, dar fara acte. Relatiile dintre ei se degradeaza cu timpul, Belciug avand impresia ca Herdelea ii sapa autoritatea in sat, mai ales dupa ce aflase ca invatatorul scrisese jalba pentru Ion. In sat, domina mentalitatea ca oamenii sunt respectati daca au oarecare agoniseala, fapt ce declanseaza conflicte sociale intre <sarantoci> si <bocotani>, intre chibzuinta rosturilor si nechibzuirea patimilor, ducand la o lupta apriga pentru existenta. Destinele personajelor sunt determinate de aceasta mentalitate, de faptul ca familiile nu se intemeiaza pe sentimente, ci pe interese economice, nu numai in colectivitatea rurala, ci si intre intelectuali. Solutia lui Rebreanu este aceea ca Ion se casatoreste cu o fata bogata, Ana, desi nu o iubeste, Florica se maritata cu George pentru ca are pamant, iar Laura, fiica invatatorului Herdelea, care il indragea pe studentul medicinist Aurel Ungureanu il accepta pe Pintea ca sot numai pentru ca nu are zestre. Un plan secundar al naratunii urmareste conflictul national cu oficialitatile unguresti si politicienii vremii. In alegerile de deputati, Titu voteaza cu avocatul roman Victor Grofsoru, dar invatatorul, interesat sa castige procesul intentat din cauza plangerii facute lui Ion, voteaza cu ungurul Bela Beck, sperand ca politicianul va interveni in favoarea sa. Cu toate acestea, invatatorul Zaharia Herdelea este suspendat din <serviciu pe timp nelimitat>, sub pretextul ca nici el si nici elevii sai nu stiu ungureste, subinspectorul Horvat fiind foarte indignat ca nu cunosteau <limba statului>. Incidentul il apropie din nou pe invatatorul Heredelea de preotul Belciug, care-i face acte pentru lotul pe care este construita casa. In locul lui Zaharia Herdelea, care se indragosteste de Ghighi, mezina familiei Hedelea, pe care o cere in casatorie, uramand sa locuiasca in casa din Pripas. Finalul inchis al romanului surprinde satul adunat la sarbatoarea sfintirii noii biserici, la care participa episcopul si protopopul de Armadia. Cincizeci si doi de preoti, cu episcopul in frunte slujesc sfintirea bisericii. Fetele si flacaii satului, imbracati in haine albe de sarbatoare, jucau somesana in batatura vaduvei lui Maxim Oprea, iar intelectualii, <toata domnia>, participa la banchetul organizat in <scoala golita de banci si infrumusetata cu verdeata>, reliefand tehnica literara a contrapunctului. Prin simetrie incipitul, circularitatea operei este argumentata si de finalul romanului, unde, descrierea drumului care iese din satul Pripas, sugereaza viata colectivitatii isi urmeza cursul firesc: <Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea cu fata poleita de o raza intarziata, parca ii mangaia, zuruindu-si usor trupul la adierea inserarii de toamna.[]. Cativa oameni sau stins, altii le-au luat locul. Peste zvarcolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergand toate urmele. [] Drul trece prin Jidovita, pe podul de lemn, acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput>. Romanul se incheie cu o dedicatie finala adresata <CELOR MULTI UMILI!>. Personaj realist si eponim, Ion este tipic pentru clasa taranimii, concentrand tragica istorie a sateanului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea, fiind construit prin procedeul basoreliefului. Dupa aprecierea lui Eugen Lovinescu, <Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujca caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa > , spre deosebire George Calinescu a carui opinie sustine ca <lacomia lui de zestre e centrul lumii, si el cere cu inocenta sfaturi dovedind o ingratitudine calma Nu din inteligenta a iesit idee seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse >. Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizeaza prin aspectul pentru adevar, de unde reiese obiectivarea si realismul romanului, precum si prin precizia termenilor, acuratetea si

concizia exprimarii, inscriindu-se in modernism. Tot ca o noutate, sobrietatea stilului anticalofil, lipsit de imagini artistice, reliefeaza crezul prozatorului ca <stralucirile artistice, cel putin in opere de creatie, se fac mai totdeauna in detrimentul preciziei si al miscarii de viata [] ,e mult mai usor sa scrie frumos, decat a exprima exact >. Despre monumentalitatea modernista a romanului lui Liviu Rebreanu, George Calinescu opina ca < Ion> este <un poem epic, [] o capodopera de maretie linistita >.