Sunteți pe pagina 1din 22
2 CRIZA ŞI REDEFINIREA ROLULUI BĂNCILOR CENTRALE Rezumat SILVIU CERNA ∗ Băncile centrale se află

2

CRIZA ŞI REDEFINIREA ROLULUI BĂNCILOR CENTRALE

Rezumat

SILVIU CERNA

Băncile centrale se află în epicentrul crizei financiare internaţionale. Acuzate de declanşarea crizei sau, dimpotrivă, elogiate pentru că au acţionat pentru depăşirea ei, băncile centrale trebuie să tragă concluziile care se desprind din criza mondială şi să efectueze reformele necesare. La ora actuală, când criza pare a se termina şi o nouă eră de creştere economică pare a începe, băncile centrale se confruntă cu un anumit număr de probleme. Dintre acestea, în lucrarea de faţă se analizează următoarele: consecinţele schimbării mediului economic şi mondializării asupra politicii monetare; utilitatea continuării aplicării ţintirii inflaţiei; modul de implicare a băncilor centrale în asigurarea stabilităţii financiare; gestionarea costurilor şi avantajelor reglementării activităţii bancare; legătura dintre banca centrală, băncile cu rezerve fracţionare şi ciclurile economice. O interpretare teoretică originală a relaţiei dintre criză şi băncile centrale aparţine şcolii austriece.

Cuvinte cheie: bancă centrală, ciclu economic, credit, criză, monedă, politică monetară

JEL clasification: A1, B2, E3, E4, E5, E6, F5

* - Profesor la Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor, Universitatea de Vest, Timişoara.

3

Introducere

Criza suscită o amplă şi intensă dezbatere cu privire la rolul şi responsabilităţile băncilor centrale. Această dezbatere arată că teoria monetară şi practica băncilor centrale au rămas în urmă faţă de evoluţia sistemelor financiare din economiile de piaţă dezvoltate şi că, din această cauză, multe bănci centrale au fost nepregătite pentru a face faţă crizei financiare care a izbucnit în august 2007. Un exemplu eclatant în această privinţă este banca centrală a SUA (The Federal Reserve System, The Fed). În perioada 2002-2005, aceasta a lăsat pieţele financiare americane în euforia creată de existenţa unui enorm excedent de lichidităţi ieftine - fără a face nicicând mare lucru pentru a combate acest fenomen. 1 Astfel, sub conducerea lui A. Greenspan, iar apoi a lui B. Bernanke, Fed a aplicat o politică de credit ieftin, în pofida avertismentelor pe care primul le-a lansat încă în 1986 împotriva „exuberanţei iraţionale”. 2 Rezultatul a fost că banca centrală a SUA a alimentat o serie de baloane speculative, mai întâi pe piaţa valorilor mobiliare, iar apoi pe piaţa locuinţelor. Înşelată de faptul că aceste baloane nu au fost însoţite de creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor (simptomul uzual al inflaţiei), Fed a continuat să ducă o politică monetară care, ulterior, s-a dovedit a fi mult prea laxă - fără ca şefii săi să fie conştienţi de acest pericol. Se pune totuşi problema cum a fost posibil acest lucru. Cum de au putut face o asemenea greşeală monumentală conducătorii şi specialiştii competenţi şi bine informaţi ai celei mai importante bănci centrale din lume? Cum se face că nimeni nu prevăzut catastrofa - cu excepţia unui foarte mic număr de economişti, cum ar fi fostul economist şef al Băncii Reglementelor Internaţionale, W. White 3 , sau profesorul N. Roubini 4 ? Există mai mulţi factori care au făcut ca Fed să nu poată prevedea criza. Un prim factor este de natură conceptuală: baza teoretică a politicii monetare a rămas în urmă faţă de schimbările intervenite în lume după căderea comunismului şi declanşarea mondializării. Al doilea factor este de natură instituţională: gradul de independenţă al Fed este redus şi, spre deosebire de Banca Centrală Europeană sau Banca Angliei, banca centrală a SUA are inclusiv rol de autoritate de reglementare de supraveghere. În aceste condiţii, influenţa politică exercitată asupra Fed şi independenţa sa limitată face ca aceasta să fie predispusă să edicteze reglementări favorabile sectorului

1 - Krugman P., Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Publica, Bucureşti, 2009, p. 163.

2 - Idem

3 - Cf. Balzli B., Schiessl M., The Man Nobody Wanted to Hear : Global Banking Economist Warned of

Coming Crisis, Spiegel, Thursday, December 2, 2010).

4 - Roubini N., Mihm S., Economia crizelor. Curs fulger despre viitorul finanţelor, Publica, Bucureşti,

2010.

4

financiar şi să reacţioneze exagerat la semnalele de fragilitate venite din economia reală şi sectorul financiar. 5 Al treilea factor este reprezentat de un anumit număr de erori tehnice şi analitice: aplicarea greşită a "principiului precauţional"; supraevaluarea efectului exercitat asupra economiei de creşterea preţurilor; focalizarea greşită asupra aşa- numitei "inflaţii de bază" (core inflation); aprecierea eronată a amploarei ajustării macroeconomice şi financiare necesare pentru a ajunge la un echilibru extern durabil şi la o adecvată rată a economisirii interne în SUA; supraevaluarea impactului probabil al reducerii amploarei procesului de intermediere financiară asupra economiei reale; atenţia redusă acordată (mai ales în perioada de creştere a volumului creditului şi a preţurilor activelor financiare care a precedat criza) evoluţiei agregatelor monetare şi ale creditului în sens larg (M3, M4, creditul bancar, guvernamental, neguvernamental etc.). 6 A patra cauză a erorilor de politică monetară comise de Fed este tendinţa de a utiliza principalul instrument de politică monetară - rata dobânzii - pentru a rezolva problemele stabilităţii financiare. Or, un asemenea procedeu este greşit, deoarece rata dobânzii de politică monetară nu este un instrument eficace pentru soluţionarea problemelor de lichiditate şi de insolvabilitate ale băncilor comerciale şi ale celorlalte instituţii financiare; pentru rezolvarea acestor din urmă probleme, există alte instrumente, mai adecvate. 7 Astfel, după cum arată practica Băncii Centrale Europene, Băncii Angliei şi a altor bănci centrale (inclusiv Banca Naţională a României), rata dobânzii de politică monetară trebuie folosită exclusiv pentru asigurarea stabilităţii preţurilor, în timp ce criza financiară trebuie combătută prin instrumentele de gestionare a lichidităţii oferite de funcţia băncii centrale de finanţator de ultimă instanţă (lender of last resort) şi de funcţia de cumpărător de ultimă instanţă (market maker of last resort). În general, băncile centrale au reacţionat rapid la apariţia crizei. 8 Marile bănci centrale ale lumii, dar şi alte bănci centrale - mai ales din ţările în care criza s-a manifestat foarte violent - au mers însă mult mai departe decât simpla furnizare urgentă de lichidităţi băncilor solvabile, dar temporar nelichide. Astfel, prin acordarea de subvenţii pentru capitalizarea băncilor insolvabile şi altor instituţii financiare cu probleme, acceptarea la finanţarea directă a băncii centrale a unor garanţii constituite din active nelichide, aprobarea unor derogări de la obligaţia băncilor de a constitui rezerve minime etc., băncile centrale au acţionat ca agent cvasifiscal al statului. Or, această subordonare faţă de autorităţile fiscale (guverne)

5 - Buiter W., Central banks and financial crises, Federal Reserve Bank of Kansas City, Symposium on "Maintaininig Stability in a Changing Financial System", Jackson Hole, Wyoming, August 21-23, 2008, p. 2-3.

6 - Idem

7 - Idem

5

reduce independenţa băncilor centrale, inclusiv în domeniul politicii monetare. De asemenea, comportamentul respectiv măreşte riscul moral (moral hazard), ceea ce incită la o nouă creştere nesăbuită a creditului. Rezultă că băncile centrale s-au confruntat cu inerenta contradicţie între cele două dimensiuni definitorii ale stabilităţii financiare: pe de o parte, sarcina de a gestiona pe termen scurt crizele acute, iar pe de altă parte, sarcina pe termen lung de reduce posibilitatea apariţiei unor crize financiare viitoare. O explicaţie surprinzătoare a crizei este oferită de reprezentanţii şcolii austriece. Această interpretare teoretică - de neconceput mai ales pentru acei economişti români care cred încă în dogma etatistă 9 - este că un sistem bancar cu două nivele (bancă centrală şi un număr mai mare sau mai mic de bănci comerciale şi de instituţii de credit asimilate) şi cu rezerve fracţionare (în raport cu depozitele atrase) determină creşterea artificială a creditului şi a masei monetare, ceea ce provoacă în mod inevitabil crize economice. Conform reprezentanţilor contemporani ai acestei şcoli de gândire economică, socialismul real - reprezentat de moneda fiduciară, emisă de stat în regim de monopol, băncile centrale şi reglementările financiare şi monetare - se menţine încă puternic în sectorul monetar şi de credit al aşa-numitelor "economii de piaţă liberă". Soluţia propusă de ei este privatizarea monedei şi desfinţarea organului planificării monetare centrale: banca centrală. Dintre aceste multiple probleme, în lucrarea de faţă ne propunem să analizăm următoarele: consecinţele schimbării mediului economic şi mondializării asupra politicii monetare; utilitatea continuării aplicării ţintirii inflaţiei; modul de implicare a băncilor centrale în asigurarea stabilităţii financiare; gestionarea costurilor şi avantajelor reglementării activităţii bancare; legătura dintre banca centrală, băncile cu rezerve fracţionare şi ciclurile economice în viziunea reprezentanţilor şcolii austriece.

I. Stabilitatea monetară

1.1 Baza teoretică a politicii monetare

Noţiunea de „politică monetară” este relativ nouă în ştiinţa şi practica economică, însă semnificaţia acestui concept s-a îmbogăţit pe măsură ce moneda metalică şi bancnota convertbilă au fost înlocuite cu diverse tipuri de monedă fiduciară. Se consideră că primul caz de aplicare a unei politici monetare orientate spre atingerea unor obiective macroeconomice este acţiunea Fed din anul 1929, care a încercat să folosească această modalitate de intervenţie a statului în economie pentru a atenua efectele crizei interbelice şi a grăbi ieşirea din recesiune. În realitate, există numeroase dovezi că politica monetară restrictivă dusă de Fed în acea perioadă a agravat criza. 10

9 - Munteanu C., Liberalism vs. etatism în dezbaterile SOREC, Oeconomica, Anul XIX, nr. 2/2010, p. 109-114).

10 - Friedman M., Schwartz A., A Monetary History of the United States:1867-1960, Princeton University Press, Princeton, 1963.

6

Baza teoretică a politicii monetare este constituită de sinteza neoclasică prezentată în manualele de macroeconomie standard (Economics). Postulatul fundamental al acestei sinteze, în care au fuzionat contribuţiile la dezvoltarea ştiinţei economice ale unor mari economişti, cum ar fi: Irving Fisher, John Maynard Keynes şi Milton Friedman, este că stabilitatea creşterii economice este legată de neutralizarea mişcărilor de preţuri (Price Stability). Preţurile nu trebuie nici să crească şi nici a fortiori să scadă. 11 Ca urmare, pentru a asigura o creştere economică stabilă şi fără fluctuaţii majore, este necesară asigurarea stabilităţii preţurilor. Altfel spus, prin evitarea unor variaţii mari ale preţurilor, se previne apariţia crizelor economice. Implicaţia este că cel mai bun lucru pe care o bancă centrală îl poate face pentru societatea şi economia cărora le aparţine este să le furnizeze o monedă de calitate, adică o monedă a cărei valoare nu se modifică în timp (ceea ce revine la a spune că preţurile sunt relativ constante). În anii '60, sub influenţa lui M. Friedman şi a celorlalţi monetarişti (A. Schwartz, Ph. Cagan, E. Phelps, K. Brunner, Al. Meltzer, D. Laidler, H. Johnson, R. Lucas etc.), s-a considerat că stabilizarea economiei necesită respectarea unei norme de creştere regulată a masei monetare. Însă, această normă "friedmaniană" presupune că viteza de circulaţie a monedei este relativ constantă. Or, s-a văzut că, mai ales din cauza inovaţiilor financiare, această ipoteză nu mai este valabilă. Ca urmare, spre sfârşitul anilor '80, băncile centrale şi-au schimbat strategia. Obiectivul lor nu a mai fost limitarea directă a creşterii masei monetare sub un anumit plafon, ci menţinerea creşterii indicelui general al preţurilor în interiorul unei marje restrânse (1%-3%). De asemenea, la mijlocul anilor '90, unele bănci centrale au adoptat - adesea în mod informal - celebra regulă Taylor, care indică autorităţilor monetare nivelul ratei dobânzii care trebuie practicate, în funcţie de împrejurări, pentru a nu depăşi obiectivul privind inflaţia. Bazată pe impresionante colecţii de date statistice, această strategie (ţintirea inflaţiei, inflation targeting) a avut un indiscutabil succes. Economia SUA şi celelalte economii de piaţă mature au cunoscut o atenuare apreciabilă a fluctuaţiilor economice şi o rată de creştere constant mai mare de 1%. Această perioadă este numită în prezent de economiştii americani epoca "marii moderaţii" (The Great Moderation). De aici, aura de care A. Greenspan a beneficiat până la retragerea sa

(2005).

Cu toate acestea, băncile centrale nu au ţinut seama de faptul că tocmai în cursul acelei perioade de "mare moderaţie", lumea s-a schimbat din multe puncte de vedere, ceea ce a pus serios în cauză validitatea modelelor de analiză şi de decizie bazate pe sinteza neoclasică.

1.2 Politica monetară şi mondializarea

11 - Menţionăm că în cea mai mare parte a secolului XIX preţurile au scăzut în medie cu 1%-2% anual - în ritmul creşterii productivităţii.

7

Una din aceste schimbări majore este mondializarea (integrarea la scară mondială a economiilor regionale, societăţilor şi culturilor, prin comunicare, transport şi comerţ). Principalul efect al acestui proces este complicarea condiţiilor în care este concepută şi aplicată politica monetară. Astfel, interdependenţa sistemelor financiare şi efectele - pozitive şi negative - pe care evoluţiile externe le exercită asupra eficacităţii măsurilor de politică economică interne fac adesea ca autorităţile să nu poată controla situaţia. În condiţiile mondializării, şocurile externe acţionează asupra activităţii economice interne într-un mod complex, incert şi capricios. Desigur, unele canale de transmisie internaţională sunt vechi şi binecunoscute: fluctuaţiile preţurilor mondiale, mai ales cele ale preţurilor materiilor prime; interdependenţele dintre ciclurile afacerilor din diverse ţări; fluxurile de capital internaţionale; paralelismul marcant dintre evoluţiile preţurilor activelor financiare; fluctuaţiile cursurilor de schimb ale principalelor monede; modificările ratelor dobânzilor practicate de marile bănci centrale; etc. Alte mecanisme de transmisie sunt însă complet noi şi puţin înţelese. De exemplu, criza arată că deosebirile dintre reglementările existente în diverse ţări pot da naştere la ample operaţiuni de arbitraj, care reduc eficacitatea politicilor economice interne. 12 Totuşi, modul în care trebuie îmbunătăţite aceste reglementări suscită încă numeroase controverse. 13 De asmenea, evenimentele recente au arătat că mondializarea dă naştere unei comunicări şi interacţiuni psihologice între ţările şi popoarele lumii fără precedent în istorie. O problemă foarte complicată este gestionarea interdependenţelor dintre ţări create de fluxurile de capital internaţionale. Astfel, pe parcursul crizei, ţările cu economie de piaţă emergentă s-au confruntat cu întreruperi bruşte ale intrărilor de capitaluri străine şi cu ieşiri de capital masive - din cauza stagnării generale a procesului de intermediere financiară. 14 Este de remarcat faptul că băncile centrale din economiile emergente relativ deschise au acţionat destul de eficace pentru atenuarea efectelor volatilităţii ridicate a fluxurilor de capital. Într-adevăr, o ţară în care au loc importante intrări de capital şi a cărei bancă centrală nu intervine pe piaţa valutară suferă efectele negative ale aprecierii monedei naţionale fără legătură cu evoluţia factorilor fundamentali. Însă, dacă banca centrală intervine, ea determină creşterea ofertei de monedă pe plan intern şi, eventual, apariţia unor tensiuni inflaţioniste. Dacă sterilizează lichiditatea excedentară astfel creată, banca centrală riscă să provoace creşterea ratei dobânzii, ceea ce împiedică reluarea creşterii economice. În cazul ieşirilor de capital, intervenţia băncii centrale în

12 - În context, este vorba despre ocolirea intenţionată a dispoziţiilor legale existente în diverse

ţări, în ideea de a face mai mult profit.

13 - Cerna S., Criza şi reglementările financiare, Oeconomica, 1, 2010. p. 77-105.

8

scopul stopării deprecierii monedei naţionale riscă să ducă la epuizarea rezervelor valutare, cu tot ceea ce implică aceasta în planul credibilităţii şi a accesului la noi surse de finanţare externe. Pe lângă toate acestea, volatilitatea fluxurilor de capital poate compromite grav stabilitatea financiară. Se poate, deci, spune că faptul că băncile centrale din ţările cu economie de piaţă emergentă (printre care şi BNR) au reuşit să gestioneze satisfăcător „imposibila treime” (libertatea mişcărilor de capital; fixitatea cursului de schimb; politica monetară independentă) a influenţat pozitiv perspectivele creşterii economice, stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară a ţărilor respective.

1.3 Şocul deflaţionist al mondializării

Un alt eveniment major care s-a produs în perioada "marii moderaţii" este enormul şoc deflaţionist (Supply shock) pe care l-a suferit economia mondială ca urmare a integrării în circuitul economic mondial a peste un miliard de noi lucrători cu salarii foarte mici, precum şi ca urmare a formidabilei creşteri a productivităţii înregistrate de economia americană (consecinţă a revoluţiei informatice). Aceşti doi factori au determinat reducerea costurilor de producţie reale ale industriei mondiale şi, deci, reducerea preţurilor bunurilor importate de ţările dezvoltate (de unde explozia importurilor şi a deficitului lor comercial). Or, scăderea preţurilor internaţionale implică reducerea cererii de monedă din interiorul economiilor dezvoltate. În consecinţă, în condiţiile unei creşteri relativ constante a PIB, în ţările respective este necesară o creştere mai puţin rapidă a masei monetare. Dacă, dimpotrivă, oferta de monedă continuă să crească la fel de repede ca în trecut, banca centrală injectează în circuitul economic o cantitate de monedă mai mare decât cea pe care agenţii economici doresc să o deţină. Altfel spus, oferta de monedă creşte mai repede decât cererea de monedă, ceea ce provoacă inflaţie. Fenomenul descris mai sus are două consecinţe: 1) agenţii economici încearcă să se debaraseze de cantitatea de monedă pe care o deţin în plus, care nu le aduce nici un câştig, investind sumele respective în plasamente financiare, imobiliare sau industriale; 2) rata dobânziii (costul capitalului) se reduce, ceea ce incită promotorii de proiecte imobiliare şi industriale să iniţieze un număr sporit de asemenea proiecte - finanţate preponderent prin utilizarea serviciilor intermediarilor financiari specializaţi în crearea de produse financiare din ce în ce mai elaborate şi mai complexe, susceptibile să găsească mai uşor cumpărători (investitori).15, Astfel, la sfîrşitul anilor '90, industria telecomunicaţiilor şi informaticii a beneficiat masiv de acest fenomen, ceea ce a dus la explozia preţurilor acţiunilor companiilor respective şi, în general, la balonul speculativ din 2001. Începând cu 2000, cel care a devenit din ce în ce mai atractiv pentru capitalurile în căutare de profituri mari a fost sectorul imobiliar. Ca urmare, preţurile caselor au explodat, profiturile firmelor imobiliare şi

15 - O’Driscoll J., Money and the Present Crisis, Cato Journal, Vol.29, N°1, Winter 2008.

9

ale intermediarilor financiari au crescut foarte mult, speculaţiile s-au intensificat, iar bula creditelor subprimes s-a umflat. Un proces inflaţionist de acest gen durează atâta timp cât banca centrală continuă să genereze o ofertă de monedă excedentară. Însă, inflaţia apărută în modul acesta are o natură particulară: ea determină creşterea preţurilor activelor financiare, dar nu afectează preţurile bunurilor de consum. Cu alte cuvinte, această inflaţie este una "ascunsă". 16 Din punctul de vedere la autorităţilor monetare, inflaţia pur şi simplu nu există, deoarece instrumentul utilizat în mod obişnuit pentru a o măsura - indicele general al preţurilor, care reflectă în principal evoluţia preţurilor de consum - nu arată nimic anormal. Totul se petrece în straturile profunde ale economiei şi finanţelor, însă, la suprafaţă, nu se vede nimic pentru ca banca centrală să-şi dea seama că este momentul să-şi schimbe politica şi să reducă oferta de monedă - altfel spus, să majoreze rata dobânzii de politică monetară. 17 Evident, creşterea preţurilor activelor speculative (case, acţiuni, materii prime, echipamente industriale şi tehnologice etc.) se transmite, mai devreme sau mai târziu, asupra secorului producător de bunuri de consum. Boomul imobiliar, de exemplu, face ca sectorul construcţiilor şi industriile legate de acesta să atragă din ce în ce mai multe resurse (materii prime, echipamente), pe care le deturnează din alte sectoare de activitate prin faptul că intrepinderile respective plătesc pentru aceste bunuri preţuri ridicate. De altfel, sectorul construcţiilor şi celelalte sectoare legate de acesta fac şi angajări masive de mână de lucru, pe care o atrag din alte sectoare prin prin oferirea unor salarii ridicate. Evident că ambele politici de afaceri determină creşterea costurilor de producţie ale sectorului construcţiilor şi ramurilor adiacente. În modul acesta, oferta de monedă excedentară, orientată iniţial spre activităţile legate de acumularea de active speculative, se reorientează spre sectorul producător de bunuri

16 - Un alt exemplu de inflaţie ascunsă este cea din economia socialistă. În acest caz, deoarece

preţurile sunt fixe (stabilite de stat), dezechilibrul între cererea solvabilă (mai mare) şi oferta (mai mică) se manifestă prin dispariţia fizică a bunurilor. De aceea, eminentul economist maghiar J. Kornai a numit economia socialistă „economie de penurie” (The Socialist System: A Political Economy of Comunism, Princeton, N J: Princeton University Press,1992).

17 - Subliniem că autorităţile monetare nu au sesizat apariţia inflaţiei, deoarece o asemenea

situaţie anormală nu corespunde modelelor macroeconomice uzuale. Băncile centrale nu dispun de nici un mijloc pentru a stabili dacă creşterea activelor financiare este determinată de un proces inflaţionist propriu-zis sau constituie doar o ajustare a preţurilor relative, care reflectă schimbările reale din structura economiei. De aceea, ele au preferat să nu facă nimic, de unde celebra "doctrină Greenspan" expusă în 2002: dacă bula creează riscul plonjării economiei în deflaţie, banca centrală trebuie să intervină; dacă nu, nu. După cum s-a văzut, este o "doctrină" care va cântări greu în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Căci, această regulă de politică monetară asimetrică a fost integrată imediat în calculele operatorilor de pe pieţele financiare, contribuind la formarea bulei speculative (ceea ce constituie o ilustrare elocventă a riscului moral pe care îl generează orice decizie publică).

10

de consum, presând, la rândul său, în direcţia creşterii generale a preţurilor. Toate aceste procese au fost marcate de un alt eveniment mondial excepţional:

transformarea sistemului monetar internaţional şi emergenţa unei noi puteri economice: China.

1.4 Influenţa sistemului monetar internaţional

Ţările din Asia au fost afectate foarte puternic de criza din anii 1997-1998. Pentru a evita reapariţia unei crize asemănătoare, ele au încercat să evite aprecierea monedelor lor. În ceea ce o priveşte, China, care, de la sfârşitul anilor '80, s-a deschis spre lume, a optat pentru o dezvoltare de natură mercantilistă, bazată pe exporturi masive şi pe deprecierea monedei naţionale (yuan). În cazul acestei din urmă ţări, din cauza unor împrejurări specifice, mecanismul bazat pe control valutar, cedarea obligatorie către stat a valutei încasate, menţinerea unui curs fix faţă de dolar (Dollar peg) - în condiţiile în care, în mod normal, moneda chineză ar fi trebuit să se aprecieze treptat, pe măsura dezvoltării economice - a funcţionat peste aşteptări. Ca urmare, China a devenit un mare producător mondial de bunuri ieftine. În ceea ce priveşte SUA şi ţările europene, acestea au beneficiat de o situaţie inedită, în care afluxul de produse chineze concurente a limitat drastic creşterea preţurilor articolelor de consum. Astfel, fără să vrea, China a contribuit la obturarea procesului de transmisie a creşterii preţurilor de la un sector la altul în interiorul economiilor dezvoltate. Într-un veritabil regim de cursuri flotante - aşa cum se află principalele monede occidentale în raporturile dintre ele -, alarma s-ar fi declanşat rapid. Aprecierea automatică a yuanului în raport cu dolarul şi, deci, scumpirea mărfurilor importate din China, ar fi evitat creşterea deficitului comercial al SUA. Cu alte cuvinte, produsele chineze nu ar mai fi frânat creşterea preţurilor interne din SUA şi din ţările europene. În consecinţă, caracterul inflaţionist al politicii monetare aplicate de Fed s- ar fi învederat imediat, obligând banca centrală americană să stopeze creşterea ofertei de monedă şi formarea bulei speculative. Tot aşa, într-un sistem monetar etalon aur, reglarea excedentelor şi deficitelor balanţelor de plăţi s-ar fi făcut prin intrări şi ieşiri de aur, ceea ce ar fi reglat automat oferta de monedă pe plan intern. În ambele cazuri, informaţia cu privire la caracterul inflaţionist al politicii monetare a Fed ar fi circulat rapid şi nu ar fi trebuit să treacă mai mulţi ani până la conştientizarea pericolului. Sistemul monetar internaţional actual este cel creat prin acordul de la Bretton Woods (1944). El a fost modificat ulterior prin acordul de la Kingston (1976), însă sistemul monetar actual nu marchează o ruptură totală cu sistemul anterior (Bretton Woods), deşi principiul fixităţii cursurilor de schimb a fost abandonat şi înlocuit cu principiul flotării cursurilor de schimb, mai precis cu principiul posibilităţii ţărilor participante de opta pentru cursuri flotante. Într-adevăr, sistemul monetar internaţional actual funcţionează în cadrul instituţional-organizatoric existent anterior, creat prin acordul de la Bretton Woods, care nu a fost abolit, ci doar ameliorat. Astfel, Fondul Monetar Internaţional - ca principală autoritate însărcinată

11

cu gestionarea sistemului - nu a dispărut, ci i-au fost aduse unele modificări statutare, de natură să-i sporească rolul în supravegherea tendinţelor financiar-monetare din economia mondială şi a politicilor economice şi monetare ale statelor membre. De altfel, nici chiar în ceea ce priveşte regimul cursurilor valutare, sistemul actual nu exclude complet unele practici de genul celor existente în cadrul sistemului de la Bretton Woods. Deşi, de jure statele participante au posibilitatea să lase cursurile de schimb ale monedelor lor să se formeze liber pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă, de facto băncile centrale continuă să intervină pe piaţă, influenţând, astfel, nivelul cursurilor monedelor lor. De asemenea, există numeroase tipuri de aranjamente - bi sau multilaterale - prin care moneda unui stat este legată mai mult sau mai puţin rigid de moneda sau monedele altor state (bandă de variaţie orizontală - Pegged Exchange Rates Within Horizontal Bands; parităţi glisante - Crawling Pegs; fluctuaţii mobile - Exchange Rates within Crawling Bands; flotare controlată, fără anunţarea prealabilă a traiectoriei cursului de schimb - Managed Floating with No-Preannounced Pateh for Exchange Rate; etc.). 18 Această fixitate de facto a cursurilor de schimb a favorizat miopia autorităţilor americane. 19 Pentru că dolarul nu s-a depreciat faţă de alte monede, Fed a crezut că aplică o politică monetară suficient de restrictivă, pe când, în realitate, a dus o politică laxă.

1.5 Oportunitatea continuării ţintirii inflaţiei

O consecinţă a fenomenelor prezentate în paragrafele anterioare este punerea în cauză a strategiei de politică monetară numită „ţintirea inflaţiei” (inflation targeting), pe care o aplică în prezent numeroase bănci centrale. Înainte de izbucnirea crizei, economiştii din mediile academice şi responsabilii cu politica economică au pledat în general, pentru adoptarea acestei strategii, care constă, în esenţă, în orientarea politicii monetare spre realizarea unui obiectiv stabilit, de obicei, sub forma unui nivel dat al indicelui preţurilor de consum. Pe baza unor solide argumente teoretice şi a unei vaste experienţe practice, s-a ajuns la concluzia că această strategie de politică monetară are numeroase avantaje, iar, ca urmare, în ultimele două decenii, un mare număr de ţări industrializate, emergente şi în tranziţie au conferit băncii centrale mandatul statutar de a aplica o politică economică orientată spre asigurarea stabilităţii preţurilor, asigurându-i independenţa instituţională necesară pentru atingerea acestui obiectiv. De fapt, chiar şi atunci când

18 - Annual Report on Exchange Arrangements and Exchange Restrictions, IMF, 2010.

19 - Dooley M., Folkers-Landau D., Gruber P., An Essay on the Revised Bretton Woods Agreement,

NBER Working Paper 9971, 2003.

12

băncile centrale nu au adoptat oficial ţintirea inflaţiei, politica lor monetară a fost subordonată asigurării stabilităţii preţurilor. O anumită perioadă, această abordare a dat rezultate bune. Astfel, punând accent pe stabilitatea preţurilor, ţările industrializate au cunoscut o lungă perioadă de inflaţie scăzută, însoţită de o creştere economică regulată şi de şomaj redus. În ceea ce priveşte ţările cu economie de piaţă emergentă şi foste comuniste, care au adoptat ţintirea inflaţiei, acestea au obţinut şi ele rezultate încurajatoare. De exemplu, în perioada 2001–2008, ţările respective au înregistrat pe ansamblul lor o reducere anuală a inflaţiei de 5,8 puncte procentuale, concomitent cu o modestă creştere economică. În România, rata inflaţiei s-a redus de la 9,1% în 2005 la 6,6% în 2007. Aşadar, în lumea de dinaintea crizei, băncile centrale au triumfat în lupta împotriva inflaţiei. 20 Declanşarea crizei a repus în cauză ataşamentul economiştilor faţă de strategia ţintirii inflaţiei. Anterior, opinia dominantă era că stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară se sprijină reciproc. Criza a arătat că lucrurile nu stau chiar aşa şi că stabilitatea preţurilor nu implică neaparat stabilitatea financiară. De aceea, s-a formulat „ipoteza noului context”, după care ţintirea "pură" a inflaţiei este contraindicată, iar misiunea băncilor centrale trebuie extinsă dincolo de asigurarea stabilităţii preţurilor, astfel încât să includă prevenirea bulelor preţurilor activelor financiare, reglementarea şi controlul activităţii bancare şi asigurarea stabilităţii financiare. Părerile sunt însă împărţite în ceea ce priveşte mijloacele adecvate pentru acest scop: politica monetară sau reglementarea tranzacţiilor financiare.

III. Stabilitatea financiară

2.1 Rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare

Criza a arătat că stabilitatea financiară nu este nici ineluctabilă şi nici automată, însă ideea includerii asigurării stabilităţii financiare în lista sarcinilor încredinţate băncilor centrale nu este unanim acceptată. Un argument împotriva includerii explicite a atribuţiei amintite în mandatul băncii centrale este că o asemenea prevedere este superfluă, deoarece stabilitatea financiară este o condiţie necesară, deşi nu suficientă, pentru realizarea obiectivelor tradiţionale ale băncii centrale în materie de inflaţie, producţie şi ocupare a mâinii de lucru. Punctul de vedere contrar este că dacă stabilitatea financiară nu este inclusă explicit în lista sarcinilor băncii centrale, ea va fi, probabil, neglijată.

13

Problema definirii precise, exhaustive şi în manieră măsurabilă a stabilităţii financiare este, însă, foarte complicată. 21 Cu toate acestea, în general, se admite că instabilitatea financiară are două trăsături definitorii:

a) volatilitatea excesivă a macrovariabilelor de tipul ratei dobânzii şi cursului de schimb, care are incidenţă directă asupra economiei reale; b) pericolul lipsei de lichiditate a instituţiilor şi pieţelor financiare, care poate merge până la o criză sistemică. Băncile centrale dispun realmente de anumite instrumente necesare pentru a îndeplini sarcina asigurării stabilităţii financiare. Unul din aceste instrumente este în mod indubitabil funcţia de creditor de ultimă instanţă. Astfel, se constată că, în timpul actualei crize, băncile centrale au injectat în sistemele lor bancare enorme cantităţi de lichidităţi pentru a debloca sistemele respective. Însă, deşi operaţiunile de infuzie de lichidităţi au asigurat lichiditatea diferitelor instituţii financiare luate în mod izolat, pieţele financiare ca atare au rămas nelichide, ceea ce arată că acest instrument are anumite limite. Într-adevăr, o bancă centrală poate alimenta sistemul financiar cu lichidităţi, însă nu poate face ca aceşti bani mulţi şi ieftini să fie folosiţi pentru cumpărarea unor active care îşi pierd rapid valoarea. Singura soluţie pentru această din urmă problemă este ca banca centrală să cumpere ea însăşi activele respective. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca banca centrală să fie creditor de ultimă instanţă; ea trebuie să fie şi cumpărător de ultimă instanţă (the market maker of last resort). Or, această din urmă funcţie implică angajarea băncii centrale în tranzacţii care transced cu mult domeniul său de activitate tradiţional.

2.2 Costurile şi avantajelor reglementării activităţii bancare

O soluţie propusă adesea pentru depăşirea şi prevenirea reapariţiei crizei este întărirea reglementărilor cu privire la activitatea financiară. 22 Atribuind răspunderea pentru izbucnirea crizei deficienţei reglementărilor existente în acest domeniu, adepţii acestei orientări afirmă că este necesară reformarea cadrului normativ al sectorului financiar, în scopul eliminării tuturor zonelor rămase în afara incidenţei legilor - mai ales activitatea agenţiilor de rating şi a fondurilor speculative - şi limitării efectele prociclice ale normelor contabile şi prudenţiale actuale. De asemenea, partizanii intervenţionismului statului prin reglementare argumentează că băncile centrale au recurs realmente la diverse măsuri prudenţiale şi administrative pentru

21 - Pentru o prezentare a problemelor pe care le ridică definirea stabilităţii financiare, a se vedea: Isărescu M., Contribuţii teoretice şi practice în domeniul politicilor monetare şi bancare, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 31-34. A se vedea, de asemenea, lucrarea noastră: Cerna S., ş.a., Stabilitatea financiară, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2008, p. 9-23. 22 - Cerna S., Criza şi reglementările financiare, ed.cit.

14

salvgardarea stabilităţii financiare, inclusiv stabilirea de plafoane de expunere şi înăsprirea preventivă a regulilor de constituire a provizioanelor. 23 În unele proiecte de reformă a cadrului normativ, banca centrală este concepută

exclusiv ca autoritate monetară, în timp ce reglementarea şi controlul activităţii bancare revin unei alte agenţii a statului. Criticii acestei soluţii argumentează că criza

a fost cauzată de lipsa de coordonare şi de comunicare între băncile centrale şi

organele de supraveghere. Prin urmare, ei consideră că asigurarea stabilităţii financiare necesită ca sarcina reglementării şi controlului activităţii bancare să fie încredinţată unei singure instituţii: banca centrală. Dezbaterea problemelor menţionate este însă departe de a fi încheiată. Aceasta, deoarece, după cum arată şi multitudinea de proiecte de reglementare propuse în literatură, nu există răspunsuri simple şi valabile în orice condiţii. De aceea, fiecare ţară şi fiecare bancă centrală trebuie să rezolve această problemă în funcţie de circumstanţele sale specifice. În România, de exemplu, punctul de vedere oficial este că sarcina reglementării şi supravegherii prudenţiale a activităţii bancare trebuie să revină băncii centrale. Există totuşi un larg consens că pentru a se achita de sarcina respectivă, băncile

centrale au nevoie nu numai de instrumente analitice mai perfecţionate decât cele existente în prezent, ci şi de o capacitate sporită de a aprecia corect natura riscului pe care îl implică plasamentele financiare. Problema este că toate aceste măsuri au un anumit cost. Astfel, înăsprirea regulilor de provizionare este de natură să stopeze creşterea explozivă a creditului, însă, dacă este excesivă, prematură sau superfluă, măsura respectivă poate încetini creşterea economică. De asemenea, este indubitabil că normele de expunere asigură o protecţie mai mare împotriva concentrării riscurilor; totuşi, este posibil ca aceste norme să determine reducerea creditelor acordate unor sectoare importante prin prisma contribuţiei lor la reluarea creşterii economice. Rezultă că, la fel ca în materie de preţuri, băncile centrale trebuie să aleagă între stabilitate şi creştere. După ce criza a fost depăşită, iar activitatea economică se reanimă, măsurile prudenţiale şi administrative sunt considerate, de obicei, excesiv de restrictive. De asemenea, post factum se argumentează adesea că excesul de prudenţă împiedică reluarea creşterii economice şi inovarea financiară. De aceea, problema generală care

se

pune este cea a preţului care trebuie plătit sau, dimpotrivă, a avantajelor potenţiale

la

care trebuie renunţat - pentru a putea face unui eveniment grav şi neprevăzut.

Experienţa arată că menţinerea unui anumit echilibru între avantajele şi inconvenientele reglementării activităţii bancare şi, în general, a activităţii financiare,

23 - De exemplu, BNR a luat o serie de măsuri de acest gen, care au constat în înăsprirea condiţiilor de accesare a împrumuturilor bancare şi în plafonarea gradului de expunere rezultat din acordarea de credite în valută persoanelor fizice şi juridice.

15

este mai mult o problemă de sagacitate, decât de tehnicitate. Ca urmare, băncile centrale, în special cele din ţările în curs de dezvoltare (cum este şi România), se confruntă cu necesitatea îmbunătăţirii nu numai a aparatului lor teoretic şi analitic, ci şi a capacităţii de a identifica factorii calitativi ai creşterii economice şi stabilităţii financiare.

2.3 Autonomie versus responsabilitate

În timpul recentei crize, guvernele şi băncile centrale şi-au coordonat acţiunile pentru a adopta unele măsuri bugetare şi monetare expansioniste fără precedent. În această cooperare, băncile centrale s-au comportat adesea ca agenţi cvsasifiscali ai statului. Exemple de asemenea operaţiuni de finanţare cvasipublică sunt:

recapitalizarea băncilor insolvabile prin refinanţare de la banca centrală, fără, deci, ca subvenţiile respective să se reflecte explicit în bugetul de stat; exceptarea unor bănci de la cerinţa constituirii de rezerve minime; acordarea de credite cu dobândă redusă sectorului privat; acceptarea unor active suprevaluate drept garanţii din partea băncilor, instituţiilor financiare şi altor beneficiari de credite directe din partea băncii centrale; etc. În prezent, se preconizează renunţarea la aceste măsuri excepţionale, ceea face ca tensiunile obişnuite între politica monetară şi politica fiscală să reapară. În orice caz, tranşarea problemei prin revenirea la situaţia de dinainte de izbucnirea crizei - caracterizată prin dominanţă fiscală - riscă să compromită independenţa băncilor centrale abia consolidată în perioada premergătoare crizei. În lumina învăţămintelor trase din evenimentele recente, responsabilitatea pentru asigurarea stabilităţii financiare trebuie asumată în comun de guvern, banca centrală şi alte organe de control. Fără a fi o problemă în sine, această diviziune a muncii se confruntă însă cu două dificultăţi. În primul rând, salvarea instituţiilor financiare constituie un act eminamente politic, iar, ca urmare, participarea băncii centrale la operaţiunea respectivă riscă să compromită credibilitatea sa tehnocratică. În al doilea rând, cooperarea cu guvernul în scopul asigurării stabilităţii financiare riscă să nu se oprească aici, ci să continue şi în alte domenii, ceea ce, de asemenea, subminează independenţa şi credibilitatea băncii centrale. În aceste condiţii, efectele devastatoare ale crizei au dus la o contestarea puternică a independenţei băncii centrale. Există însă numeroase motive pentru care acest statut de independenţă trebuie apărat, dar, aceasta, nu prin reluarea vechilor argumente, ci prin depunerea deliberată de către băncile centrale a unor intense eforturi de a fi promte, transparente şi responsabile. Alţi critici se situează pe o poziţie complet opusă, solicitând pur şi simplu desfinţarea desfinaţarea acestei instituţii.

III. Băncile centrale şi crizele în concepţia şcolii austriece

16

3.1 Teoria ciclurilor economice elaborată de şcoala austriacă

O interpretare amplu şi erudit fundamentată din punct de vedere teoretic a relaţiei dintre banca centrală, monedă, credit şi criza economică este elaborată de reprezentanţii şcolii austriece. Principalii reprezentanţi ai şcolii austriece sunt: Carl Menger (1840-1921), Eugen von Böhm-Bawerk (1851-1914), Ludwig von Mises (1851-1926), Friedrich von Hayek (1889-1992) etc. Dintre autorii contemporani, menţionăm următorii: James M. Buchanan, Israel M. Kirzner, Murray N. Rothbard, Pascal Salin, Jesus Huerta de Soto, Guido Hülsmann etc. Toţi aceşti mari economişti (Hayek este laureat al premiului Nobel pentru economie) au analizat pe larg dezechilibrele pe care le provoacă crearea de monedă şi de credit de către un sistem bancar cu două nivele (bancă centrală şi bănci comerciale) şi cu rezerve fracţionare (pentru depozite). Concluzia lor este că dezechilibrele respective, care nu sunt altceva decât investiţii ce se dovedesc a fi nerentabile, sfârşesc prin a declanşa, mai devreme sau mai târziu, crize economice. În perioada postbelică, această interpretare teoretică a fost discreditată de succesul popular al tezelor keynesiane şi monetariste, care a dus la eliminarea sa din manuale, chiar şi din cele de istorie a gândirii economice. Actuala criză a arătat însă că economiile contemporane au multe caracteristici de natura celor descrise de teoria austriacă a ciclurilor economice. În aceste condiţii, este necesară examinarea critică a limitelor teoriilor monetaristă şi keynesiană şi reconsiderarea validităţii analizei legăturilor dintre monedă, credit şi ciclurile economice elaborate de reprezentanţii şcolii austriece. Un asemenea demers efectuează în lucrările sale profesorul Jesús Huerta de Soto de la Universitatea „Regele Juan Carlos” din Spania. 24 Strălucit continuator şi promotor al gândirii economice a şcolii austriece, el a ţinut recent mai multe conferinţe în România (Universitatea Româno-Americană din Bucureşti şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi), în care a prezentat concepţia şcolii austriece cu privire la recesiunile economice, reforma bancară şi viitorul capitalismului. De asemenea, ilustrul oaspete a publicat în limba română o amplă şi erudită lucrare, întitulată „Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice”. 25 În context românesc, contribuţiile ştiinţifice şi educaţionale ale profesorului Jesús Huerta de Soto sunt cu atât mai remarcabile, cu cât în mediul academic şi în opinia publică românească, marcate încă puternic de amintita dogmă etatistă şi de alte reminescenţe ale ideologiei comuniste, este puţin cunoscut acest curent de gândire economică situat şi în occident în afara perimetrului teoriei economice

24 - Huerta de Soto J., The Theory of Dynamyc Efficiency, London and USA: Routledge, 2009;

Socialism, Economic Calculation and Entrepreneurship, London and USA: Edward Elgar, 2010.

25 - Huerta de Soto J., Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice, Editura Universităţii

"Alexandru Ioan Cuza" Iaşi/Institutul "Ludwig von Mises" România, Iaşi, 2010.

17

dominante (mainstream economics). De aceea, hotărârea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi de a-i acorda distinsului său invitat titlul de Doctor Honoris Causa constituie o modalitate de recunoaştere a "celor care păstrează tradiţia cunoaşterii şi o îmbogăţesc în marea varietate a domeniilor reflecţiilor intelectuale". 26 Iar faptul că acest eveniment a avut loc la universitatea ieşeană arată odată în plus modul în care această prestigioasă instituţie de învăţământ superior îşi îndeplineşte misiunea de a interveni în actualitate. Conform adepţilor şcolii austriece, într-un sistem bancar cu două nivele, în care în vârf se află banca centrală, iar la bază se află un număr mai mare sau mai mic de bănci comerciale, care păstrează doar rezerve fracţionare (în raport cu depozitele atrase), are loc în mod inevitabil o creştere artificială a masei monetare şi a creditului. Amploarea acestui proces de multiplicare a creditului şi masei monetare depinde inter alia de cantitatea de monedă primară creată de banca centrală (baza monetară). 27 Caracterul artificial al acestei expansiuni a creditului bancar este determinat de faptul că evoluţia respectivă nu este acoperită de o sporire a economisirii voluntare interne. În aceste condiţii, injecţia de lichidităţi excedentare are următoarele efecte:

1) Reducerea ratei dobânzii, ceea ce stimulează activitatea economică din anumite sectoare (cele care sunt foarte sensibile faţă de nivelul ratei dobânzii, din cauza ciclului de producţie relativ lung: de exemplu, sectorul construcţiilor sau cel al investiţiilor industriale şi tehnologice), care tind să-şi multiplice etapele intermediare (ceea ce măreşte durata ciclului de producţie). De asemenea, scăderea dobânzii încurajează întreprinzătorii să se lanseze în proiecte care, în realitate, nu sunt economic rentabile. 2) Deoarece determină reducerea ratei dobânzii sub nivelul "ratei dobânzii naturale" 28 , expansiunea creditului constituie un semnal, o informaţie eronată pentru întreprinzători. Astfel, dobânda redusă îi face să creadă că volumul economiilor disponibile pentru finanţarea proiectelor de investiţii este mai mare decât în realitate. Ca urmare, ei vor iniţia un număr sporit de proiecte economice, care, de fapt, nu vor putea fi finanţate. 3) În consecinţă, unele proiecte nu vor fi niciodată finalizate şi vor trebui abandonate de promotorii lor. Acest fenomen este denumit de economiştii austrieci „malinvestire”. 4) Oferta de monedă excedentară, orientată iniţial de reducerea dobânzilor spre sectoarele producătoare de bunuri de capital, afluieşte, după o anumită perioadă,

26 - LAUDATIO, Domnului profesor universitar doctor Jesús Huerta de SOTO, Universitatea

Rey Juan Carlos din Madrid, Spania, cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

27 - Cerna S., Economie monetară, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009, p. 170-176.

28 - Conceptul de "rată naturală (normală) a dobânzii" a fost introdus în ştiinţa economică, la

începutul secolului XX, de economistul suedez Knut Wicksell. Rata dobânzii naturală este acea rată a dobânzii care este neutră în raport cu preţurile de pe piaţa bunurilor şi serviciilor sau, altfel spus, rata

la care cererea şi oferta de pe piaţa reală sunt egale. (Cerna S., Economie monetară, ed. cit., p. 594).

18

spre sectoarele producătoare de bunuri de consum. Acestea din urmă sunt stimulate

să achiziţioneze resurse suplimentare şi bunuri de capital de care au nevoie (mână de

lucru, materii prime, maşini). Ca urmare, are loc creşterea preţurile factorilor de producţie, ceea ce provoacă creşterea costurilor implicate de producerea bunurilor de consum. 5) În acest condiţii, bugetele aferente proiectelor în curs sunt, de regulă, depăşite. Evident, unii promotori de proiecte economice rezistă mai bine decât alţii, însă, oricum, întreprinzătorii mai aventuroşi, care s-au angajat în proiecte mai puţin rentabile, au făcut previziuni greşite cu privire la rentabilitatea investiţiilor lor, dispun de o bază de capital propriu mai redusă etc., se confruntă, mai devreme sau mai târziu, cu o lipsă acută de lichidităţi şi chiar cu insolvenţă. Iar aceasta, tocmai în momentul în care, luând act de creşterea preţurilor bunurilor de consum, autorităţile monetare devin conştiente de pericolul inflaţiei şi decid, în sfârşit, să majoreze dobânzile. Ca urmare, numărul falimentelor creşte - de regulă, a proiectelor care, cu siguranţă, nu ar fi fost niciodată iniţiate, dacă nivelul ratei dobânzii nu ar fi fost, la începutul procesului, denaturat de informaţiile false. 6) Situaţia descrisă mai sus este ceea ce se numeşte, în mod obişnuit, „criză economică”. Ea se manifestă prin falimente, risipă de resurse productive, scăderea nivelului de trai ş.a.m.d. 7) Evenimentele de acest tip duc la o fază de însănătoşire a economiei; costul uman şi financiar al acestei recuperări este însă cu atât mai mare cu cât procesul inflaţionist aflat la originea ciclului a durat mai mult timp. Concluzia care se desprinde din această analiză este că principala cauză a crizei economice nu rezidă neapărat în erorile de politică monetară comise de Fed sau de alte bănci centrale în perioada anterioară, deşi nici acestea nu pot fi a priori excluse. Cauza profundă este expansiunea artificială a creditului şi a ofertei de monedă pe care o produce inevitabil un sistem bancar cu bancă centrală şi rezerve fracţionare.

3.2 Criza ca dovadă empirică a validităţii concepţiei austriece

Transpusă în contextul actual, analiza de mai sus relevă că creşterea volumului creditului şi a masei monetare a fost orchestrată de sistemul bancar cu rezerve fracţionare şi permisă de băncile centrale, care au încercat să stimuleze economiile respective - în conformitate cu recomandările de politică monetară keynesiane. Aceasta, în condiţiile în care, în numeroase ţări anglo-saxone, economisirea populaţiei s-a redus la zero.

În realitate, efectul creării de credite ex nihilo este distorsionarea structurii reale deproducţie (în sensul şcolii austriece: complex economic multi-sectorial). O altă consecinţă, la fel de gravă, este „umflarea” preţurilor activelor financiare, fără nici o legătură cu evoluţia variabilelor economice fundamentale. În fine, creşterea artificială

a volumului creditelor bancare şi a ofertei de monedă permite efectuarea unor cheltuieli private şi publice anormal de ridicate.

19

Conform interpretării adepţilor şcolii austriece, dezechilibrele amintite se corectează prin modificări bruşte ale producţiei şi ocupării mâinii de lucru. Or, tocmai acesta este fenomenul care are loc în prezent în SUA, Marea Britanie şi în alte ţări. După cum am arătat, esenţa mecanismului de declanşare a crizei constă în faptul că deciziile economice eronate determină apariţia unor stocuri de bunuri de capital nerentabile (pentru întreprinderi) şi a unor stocuri de bunuri de consum de folosinţă îndelungată nedorite (de populaţie). Amortizarea, consumarea sau lichidarea acestor stocuri necesită timp. În mod concret, în situaţia actuală, aceasta înseamnă că numeroase sectoare de activitate, care s-au dezvoltat rapid pentru a răspunde unei cereri ridicate, sunt în prezent prea mari şi trebuie reduse. De exemplu, acesta este cazul, pe plan mondial, al industriei de automobile, al sectorului imobiliar, al sectoarelor de extracţie a anumitor materii prime şi de producere a anumitor materiale etc. La lista acestor malinvestiţii trebuiesc adăugate produsele financiare complexe şi exotice, care sunt, în lumea financiară actuală, echivalentul lungirii etapelor proceselor de producţie din lumea industrială. În plus, dat fiind faptul că numeroase bunuri de capital sunt produse în ţări din Asia şi destinate unor ţări străine, care nu mai au capacitatea de plată necesară pentru a le cumpăra, este necesară o vastă redistribuire geografică a mijloacelor de producţie. Se învederează, astfel, că teza keynesiană a stimulării economiei prin amplificarea de către autorităţi a cererii solvabile poate avea un efect pozitiv pe termen scurt, însă, pe termen lung, aplicarea sa împiedică efectuarea unor ajustări necesare ale capacităţilor de producţie. Intervenţia statului pentru atenuarea anumitor consecinţe ale crizei (salvarea unor bănci; plata unor prime de casare în ţările cu nivel de economisire al populaţiei foarte scăzut; intervenţii pe piaţa valutară ale băncilor centrale din ţările cu excedent comercial pentru a menţine o monedă apreciată; subvenţiile pentru menţinerea nivelului salariilor angajaţilor aflaţi în şomaj „tehnic” etc.) obliterează procesul spontan, necesar, de ajustare. Intervenţionismul produce discoordonarea gravă a comportamentelor umane, în general, şi a activităţii antreprenoriale, în particular, iar, ca urmare, reduce capacitatea economiei de salva ceea ce se mai poate salva şi de a da o mai bună utilizare acelor bunuri de capital produse în mod eronat, prin selectarea şi păstrarea lor pentru un moment viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, în care economia se va însănătoşi, iar bunurile respective vor putea fi din nou de folos societăţii. Singurul lucru pozitiv pe care statul îl poate face este să-şi reducă drastic, în termeni relativi, rolul în economie, diminuându-şi propriile cheltuieli şi impozite, în special impozitele care afectează economisirea şi investiţiile. În timpul restructurărilor, rata şomajului structural creşte, iar nivelul producţiei potenţiale scade. Această reducere a capacităţilor de producţie se adaugă la efectele obişnuite ale recesiunii economice, cum ar fi, de exemplu, reducerea investiţiilor (determinată inter alia de restrângerea creditului) şi de ajustarea lentă a ofertei de locuri de muncă şi a salariilor. În aceste condiţii, măsurile de salvare luate de autorităţi, constând în principal în furnizarea nelimitată de lichidităţi, nu fac

20

altceva decât să amplifice cererea solvabilă şi inflaţia. Iar ştiind că anumite măsuri de compensare, cum ar fi plafonarea creditului, nu au mai fost utilizate în ultimul timp şi că, oricum, efectul lor este incert, neîncrederea la scară mondială se accentuează.

3.3 Propuneri de reformă

Principala măsură de politică economică pe care o recomandă adepţii şcolii austriece este liberalizarea economiei la toate nivelele (mai cu seamă liberalizarea pieţei muncii), pentru a permite realocarea rapidă a factorilor de producţie (îndeosebi a mâinii de lucru) spre sectoarele profitabile. De asemenea, ei subliniază necesitatea reducerii impozitelor şi cheltuielilor publice, în scopul creşterii veniturilor agenţilor economici care înregistrează arierate şi accelerării rambursării de către aceştia a împrumuturilor pe care le-au făcut în trecut. Agenţii economici, în general, şi întreprinderile, în particular, pot să-şi îmbunătăţească situaţia financiară doar prin reducerea costurilor (în special a costurilor cu mâna de lucru) şi rambursarea împrumuturilor. Condiţia esenţială pentru ca toate aceste procese de corecţie să aibă loc este existenţa unei pieţe a muncii foarte flexibilă şi a unui sector public cât se poate de auster. Aceste elemente sunt, aşadar, fundamentale pentru ca piaţa să poată arăta care este valoarea reală a bunurilor de investiţii produse în mod eronat, punând astfel bazele unei viitoare recuperări economice sănătoase şi durabile. Rezultă că întărirea reglementărilor, care este propusă adesea în literatură şi despre care se vorbeşte mult în mass media, nu constituie o soluţie pentru depăşirea crizei. 29 Baloanele speculative din anii de euforie şi scandalurile subsecvente nu constituie cauza problemelor actuale, ci sunt efectul colateral tipic al perturbaţiilor pe care le-a produs în funcţionarea pieţelor lunga perioadă de "exuberanţă iraţională" creată de sistemul bancar cu bancă centrală şi rezerve fracţionare. În domeniul bancar, adepţii şcolii austriece propun următoarele trei măsuri:

1) Restabilirea rezervelor obligatorii 100% pentru băncile care primesc depozite din partea publicului şi pentru toate instituţiile similare. 2) Desfinţarea băncilor centrale ca finanţator de ultimă instanţă (funcţie care nu mai este necesară în condiţiile aplicării măsurii anterioare) şi ca agenţie de planificare centrală financiară. 3) Privatizarea monedei fiduciare, emise de stat în regim de monopol şi înlocuirea sa cu un sistem monetar care nu poate fi manipulat de oameni; pentru moment, acesta poate fi sistemul etalon aur clasic. Aceste reforme radicale şi ireversibile sunt o continuare firească a căderii comunismului, a cărei imposibilitate economică a fost demonstrată teoretic încă în anii '30 de un strălucit exponent al şcolii austriece: F. Hayek. 30 Realizarea lor constituie aplicarea aceloraşi principii ale libertăţii şi proprietăţii private în sfera financiar-

29 - Cerna S., Criza şi reglementările financiare, ed.cit.

30 - Hayek F., Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 1997.

21

monetară, care constituie singura sferă în care se menţine planificarea centrală (de către banca "centrală"), intervenţionismul masiv (prin fixarea ratelor dobânzii şi prin hăţişul de reglementări) şi monopolul statului (prin legiferarea cursului forţat, care obligă cetăţenii să accepte în plată moneda fiduciară emisă de stat). În cuvintele lui Huerta de Soto, scopul esenţial al reformării sistemului bancar ar trebui să fie "supunerea acestuia principiilor tradiţionale ale dreptului civil şi comercial, conform cărora fiecare persoană şi firmă trebuie să respecte anumite obligaţii (rezerve 100%), pe lângă respectarea strictă a termenilor stabiliţi în fiecare contract." 31

Concluzii

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că, deşi ştiinţa economică a progresat mult, iar crizele economice cunoscute în istorie prezintă multe caracteristici comune, crizele viitoare nu pot fi prevăzute. Unele motive rezidă în incertitudinea inerentă viitorului, care face ca în economie, la fel ca în alte domenii complexe, să nu existe previziuni sigure. Alte motive ţin de organizarea financiară şi monetară a economiilor contemporane, care generează malinvestiţii masive - cauza profundă a crizelor şi ineficacităţii pe termen lung a politicii monetare. Iar dacă, sub pretextul programelor de relansare a activităţii economice, autorităţile încearcă să intervină, noile lichidităţi pe care statul sau banca centrală le injectează în economie sunt capturate în primul rând - conform analizei reprezentanţilor şcolii deciziilor publice (Public Choice School) - de întreprinderile cele mai puţin competitive şi care ar trebui să dispară pentru ca procesul de ajustare să aibă loc. Pe scurt, adevărata origine a crizelor economice se află în principiile sistemelor monetare şi bancare reglate de aceste organizaţii umane şi, deci, failibile, care sunt băncile centrale. De aceea, se impune periodic reexaminarea critică a întregii teorii şi practici monetare.

Bibliografie

Annual Report on Exchange Arrangements and Exchange Restrictions, IMF, 2010 Balzli B., Schiessl M., The Man Nobody Wanted to Hear: Global Banking Economist Warned of Coming Crisis, Spiegel, Thursday, December 2, 2010 Buiter W., Central banks and financial crises, Federal Reserve Bank of Kansas City, Symposium on "Maintaininig Stability in a Changing Financial System", Jackson Hole, Wyoming, August 21-23, 2008

31 - Huerta de Soto J., Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice, ed. cit., p. 786.

22

Cerna S., Economie monetară, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009; The Crisis and Central Bank Reaction, Review of Economic§Business Studies, 3, 2009, Fac. de Economie şi Administrarea Afacerilor, Univ. A. I. Cuza, Iaşi; Criza şi reglementările financiare, Oeconomica, 1, 2010; Ţintirea inflaţiei: un bilanţ provizoriu, Taxe, Finanţe, Contabilitate, 2, 2010 Dooley M., Folkers-Landau D., Gruber P., An Essay on the Revised Bretton Woods Agreement, NBER Working Paper 9971, 2003 Friedman M., Schwartz A., A Monetary History of the United States:1867-1960, Princeton University Press, Princeton, 1963 Hayek F., Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 1997 Huerta de Soto J., The Theory of Dynamyc Efficiency, London and USA:

Routledge, 2009; Socialism, Economic Calculation and Entrepreneurship, London and USA: Edward Elgar, 2010; Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi/Institutul "Ludwig von Mises" România, Iaşi, 2010 Kornai J., The Socialist System: A Political Economy of Comunism, Princeton, N J:

Princeton University Press,1992 Krugman P., Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Publica, Bucureşti,

2009

Loungani P., Seeing Crises Clearly, Finance & Development, IMF, 46, 1, March

2009,

Munteanu C., Liberalism vs. etatism în dezbaterile SOREC, Oeconomica, Anul XIX, nr. 2/2010 O’Driscoll J., Money and the Present Crisis, Cato Journal, Vol.29, N°1, Winter

2008

Roubini N., Mihm S., Economia crizelor. Curs fulger despre viitorul finanţelor, Publica, Bucureşti, 2010

23