Sunteți pe pagina 1din 3

POVESTE DESPRE O MICĂ MIERLĂ CARE AVEA NEVOIE SĂ SUFERE

Pentru unele persoane, a se transforma în victime reprezintă o activitate permanentă, care nu mai lasă loc liber pentru respectul de sine. Era odată o mică mierlă, care, devenită mare, îşi provoca suferinţa cu multă încrâncenare şi abilitate. Cuvântul suferinţă mi se pare destul de slab în cazul ei. Viaţa ei întreagă era un reproş permanent la adresa mamei sale. Dar să nu credeţi că nu îşi iubea mama. Iubirea ei pentru ea era foarte importantă, vitală chiar. Dar, era ca şi cum pentru ea era mai important să critice, să agreseze, să descalifice comportamentul mamei ei. Nu trecea nici o zi, un moment, o oră în care să nu se simtă obligată să facă o observaţie, o critică, o acuzaţie la adresa mamei ei.

Iar mama ei, în ceea ce o priveşte, avea sentimentul că nu făcea niciodată ceea ce trebuia, că nu spunea niciodată ceea ce voia să audă fiica ei. Se simţea mereu vinovată. În sinea ei, se auto-denumise Culpabiliza. Culpabiliza este de altfel numele unui virus foarte cunoscut în lumea păsărilor, care face ravagii enorme în viaţa afectivă a acestora. Această situaţie dura de ani de zile. De fapt, totul începuse atunci când mama micii noastre mierle luase hotărârea de a-1 părăsi pe soţul ei, de a cere divorţul pentru a se putea respecta în viaţa ei de femeie. În acel moment, în cuplu şi în familie exista o criză puternică, care provocase multe neînţelegeri, multă tensiune şi suferinţă. Soţul ei, fostul ei soţ, suportase foarte greu faptul că soţia lui luase hotărârea pe care el nu reuşise să o ia niciodată. Faptul că ea a îndrăznit să-1 părăsească i s-a părut cea mai cruntă nedreptate, de o violenţă insuportabilă. Şi cum se întâmpla frecvent în familiile de mierle, soţul şi-a transformat propria neputinţă în acuzaţii. Îşi construise o frumoasă mască de victimă, de bărbat neînţeles, lipsit de iubire, iar după despărţire, lăsa mereu impresia că suferă profund. A fi suferind este o specialitate tipică în cazul mierlelor, care stăpânesc foarte bine arta de a-şi arăta suferinţa. Poate ştiţi şi voi faptul că un rol de victimă se întreţine plecând de la mai multe elemente:

1. Mai întâi atribuirea rolului: „După tot ce am făcut pentru tine ”

2. Acuzarea celuilalt - celălalt este cel este rău: „Oricum, nu m-ai iubit niciodată cu

adevărat” (subliniind puternic cuvintele „cu adevărat”)

3. Accentuarea nedreptăţii pe care o simte, exagerarea acesteia: „Nimeni nu mă

înţelege”, „Mama voastră m-a părăsit, ea care avea totul pentru a fi fericită, m-a respins ca şi cum aş fi fost un leneş" (ceea ce constituie o insultă îngrozitoare în cazul mierlelor).

4. Crearea unei imagini de soţ nefericit, în faţa copiilor, atragerea fiicei de partea lui,

împotriva mamei ei, lăsând-o pe mica mierlă să creadă că „Doar ea este sensibilă şi îl poate

înţelege".

5.

Difuzarea informaţiei, în întreaga familie şi printre toate rudele că „ea este cea care

a vrut să ne despărţim

”,

cu mai multe variante:

a) ar fi putut să facă altfel b)nu a făcut nimic c) ar fi putut să spună ceva d)nu a spus nimic

6.Adăugarea unui strop de rea-credinţă, dovadă de bunăvoinţă pentru el: „Dacă măcar mi-ar fi spus înainte că nu mai merge, aş fi putut să fac ceva " 7.Completarea imaginii, cu ideea unei inimi rănite: „Eu o iubesc încă, cfliar dacă ea nu mă mai iubeşte, pot să iubesc eu pentru amândoi." Astfel, puteţi să vă faceţi o imagine despre ceea ce înseamnă o mierlă care este atentă să fie văzută ca o victimă şi vrea să rămână în acea postură de victimă. Cred că v-aţi dat seama din această scurtă descriere că soţia era văzută ca fiind egoistă, iresponsabilă, inconştientă, pe scurt, o „mierloasă" (varianta pentru „ticăloasă", în limbajul mierlelor), care îl făcea să sufere pe un soţ şi un tată atât de bun, cum era soţul ei. Când joci rolul victimei, e nevoie de aliaţi. Iar în ţara mierlelor copiii sunt folosiţi în acest scop. Mica mierlă, prinsă în vorbele tatălui ei, nu îl putea vedea decât ca fiind nefericit, iar pe mama ei o vedea acum ca pe o vrăjitoare lipsită de inimă. Este foarte greu, pentru un pui de mierlă să îndrăznească să îi spună mamei ei:

„Te iubesc", dacă simte că acel „te iubesc" se adresează cuiva pe care ar trebui să-1 urască sau să-1 respingă, pentru a-i face pe plac tatălui ei. Pentru un pui de mierlă este îngrozitor să fie prins astfel, între două poziţii contradictorii. De fiecare dată când avea un sentiment pozitiv pentru mama ei, nu putea să împiedice imediat, apariţia unui sentiment negativ, care îl contracara pe primul, iar acest lucru îi consuma foarte multă energie. Mica mierlă se îmbolnăvea foarte des: tuse, bronşită, spasme. Şi toate aceste simptome care se repetau, erau modul ei de a spune: „Mă simt împărţită în două, iubesc două persoane care nu se mai iubesc între ele, oare ce pot să fac?" Nu ştiu cum se va încheia această poveste. Majoritatea puilor de mierlă îşi imaginează că vor putea să îi determine pe părinţii lor să fie din nou împreună. Unii dintre ei ajung chiar să îşi asume riscuri foarte mari, precum acela de a se accidenta, de a se îmbolnăvi sau de a avea note mici la şcoală. Unii pui ajung să înscrie în corpul lor semne ale unor simptome durabile, repetitive, violete, prin care îşi otrăvesc existenţa. Alţii însă sunt capabili să distrugă, să deterioreze relaţiile la care ţin cel mai mult. Mica mierlă din povestea noastră ar trebui să înveţe să se respecte, să se asculte, să se poziţioneze mai clar în relaţia cu tatăl ei şi în cea cu mama ei. Ar trebui să recunoască faptul că este posibil să iubeşti doi părinţi, în acelaşi timp, având două iubiri diferite pentru fiecare. Chiar nu ştiu cum se va termina povestea aceasta! Mica mierlă, pentru care am scris această poveste va avea de descoperit mai multe

lucruri:

¥ Că este posibil să îl iubească pe tatăl ei şi să îşi exprime iubirea pentru mama ei, fără să se simtă obligată să o critice sau să o respingă.

¥ Că nu este de dorit să continue să îl protejeze pe tatăl ei, să încerce să fie „o mamă bună" pentru el, întreţinându-i victimizarea continuă.

¥ Că este inutil să se priveze de copilăria şi de tinereţea ei, jucând rolul de părinte pentru unul dintre părinţii ei.

¥ Că este dificil pentru o mică mierlă să renunţe să se mai ocupe de relaţia dintre

părinţii ei.

¥ Că poate accepta să înţeleagă faptul că relaţia dintre cei doi nu o priveşte pe ea.

Atunci când doi parteneri se despart, fac acest lucru din considerentele lor de adulţi, care ţin de dinamica cuplului lor. Există o vârstă, care însă nu este descrisă nicăieri înr manualele de psihologie ale mierlelor, vârsta în care copiii acceptă să îi lase să crească singuri pe părinţii lor!