Sunteți pe pagina 1din 55

CUPRINS

PARTEA I ELELMENTE GENERALE DE DREPT Capitolul I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL …………………………………….

1.1. Noţiunea şi importanţa dreptului ……………….

1.2. Diviziunile dreptului ………………………………

1.3. Sistemul dreptului …………………………………

Capitolul II NORMA JURIDICĂ ………………………… 2.1.Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale normelor juridice ………………………………

2.2. Structura normei juridice ………………………

2.3. Clasificarea normelor juridice …………………

2.4. Natura juridică a normelor tehnice ……………

Capitolul III APLICAREA ŞI INTERPRETAREA DREPTULUI ………………………………………….

3.1. Aplicarea dreptului ………………………………….

3.2. Interpretarea normelor juridice …………….………

Capitolul IV ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE

ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR

4.1. Acţiunea normelor juridice în timp …………………

4.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu ……………….

4.3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor ……

PARTEA a II-a ELEMENTE DE DREPTUL CIVIL Capitolul I DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL ……

1.1.

Definiţia şi obiectul reglementării dreptului civil

1.2.

Rolul şi importanţa dreptului civil ……………

1.3.

Principiile dreptului civil ……………………

1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri

de drept ……………………………………… 1.1.2. Premisele raportul juridic civil

Capitolul II RAPORTUL JURIDIC CIVIL 2.1. Introducere în studiul raportului juridic civil

2.1.1.

Definiţia raportului juridic civil

2.1.2.

Premisele raportul juridic civil

2.1.3.

Caracterele raportului juridic civil

2.2. Structura raportului juridic civil

2.2.1.Elementele structurale ale raportului juridic civil ……

2.2.1.1. Subiectele raportului juridic civil 2.2.1.1.1. Noţiuni definitorii privind subiectele raportului juridic civil

2.2.1.1.2. Determinarea subiectelor raportului juridic civil

2.2.1.1.3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

2.2.1.1.4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

2.2.1.1.5. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil

2.3. Conţinutul raportului juridic civil

2.3.1. Consideraţii generale privind noţiunea de conţinut al raportului juridic civil

2.3.2. Drepturile subiective civile; noţiune şi clasificare

2.3.3. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile

2.3.4. Exercitarea drepturilor subiective civile şi abuzul de drept

2.3.5. Obligaţia civilă; noţiune şi clasificare

2.4. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

2.4.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

2.4.2. Bunurile: noţiune şi clasificare

2.5.Izvoarele raportului juridic civil

2.5.1.

Noţiunea de izvor al raportului juridic civil

2.5.2.

Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile

concrete

2.6.Proba raportului juridic concret

2.6.1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea probelor

2.6.2. Proba prin înscrisuri

2.6.2.1. Înscrisuri autentice

2.6.2.2. Înscrisurile sub semnătură privată

2.6.3. Proba prin rapoartele de expertiză

Capitolul IV ACTUL JURIDIC CIVIL 4.1.Noţiunea, definirea şi clasificarea actelor juridice civile

4.1.1.

Noţiunea actului juridic civil

4.1.2.

Clasificarea actelor juridice civile

4.2.Condiţiile actului juridic civil

4.2.1. Noţiunea condiţiilor actului juridic civil

4.2.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

4.2.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

4.2.4. Consimţământul

4.2.4.1. Consimţământul ca element al voinţei juridice

4.2.4.2. Noţiunea consimţământului

4.2.4.3. Cerinţele de valabilitate ale consimţământului

4.2.4.4. Viciile de consimţământ

4.2.5. Obiectul actului juridic civil

4.2.5.1. Noţiunea obiectului actului juridic civil

4.2.5.2. Condiţiile obiectului

4.2.6. Cauza (scopul) actului juridic civil

4.2.6.1. Noţiunea cauzei actului juridic civil

4.2.6.2. Condiţiile cauzei

4.2.7. Forma actului juridic civil

4.2.7.1. Noţiunea formei actului juridic civil

4.2.7.2. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului

juridic civil

4.3.Modalităţile actului juridic civil

4.3.1. Preliminarii

4.3.2. Termenul

4.3.2.1.

Noţiunea termenului actului juridic civil

4.3.2.2.

Clasificarea termenelor actului juridic civil

4.3.2.3.

Efectele termenelor actului juridic civil

4.3.3. Condiţia

4.3.3.1. Noţiunea condiţiei actului juridic civil

4.3.3.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

4.3.3.3. Efectele condiţiilor actului juridic civil

4.3.4. Sarcina

4.3.4.1.

Noţiunea sarcinii actului juridic civil

4.3.4.2.

Clasificarea sarcinilor actului juridic

4.3.4.3.

Efectele sarcinilor actului juridic civil

4.4.Efectele actului juridic civil

4.4.1. Definiţia şi determinarea efectelor actului

juridic

4.4.1.1.

Definiţia efectelor actului juridic civil

4.4.1.2.

Reglementare

4.4.1.3.

Determinarea efectelor actului juridic civil

4.4.2. Principiile efectelor actului juridic

4.4.2.1. Noţiune, enumerare, reglementare

4.4.2.2. Principiul forţei obligatorii

4.4.2.3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

4.4.2.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

4.5.Nulitatea actului juridic civil

4.5.1. Definiţia, reglementarea şi funcţiile nulităţii

4.5.1.1.

Reglementarea nulităţii

4.5.1.2.

Funcţiile nulităţii

4.5.1.3.

Delimitarea nulităţii

4.5.2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

4.5.3. Cauzele de nulitate ale actului juridic civil

4.5.3.1.

Preliminarii

4.5.3.2.

Cauze de nulitate absolută

4.5.3.3.

Cauze de nulitate relativă

4.5.4. Regimul juridic al nulităţii

4.5.4.1.

Noţiune

4.5.4.2.

Regimul juridic al nulităţii absolute

4.5.4.3.

Regimul juridic al nulităţii relative

4.5.4.4.

Compararea de regim juridic între nulitatea

absolută şi între nulitatea

4.5.4.5. Efectele nulităţii

4.5.4.6. Principiile efectelor nulităţii

PARTEA I

ELEMENTE GENERALE DE DREPT

Capitolul 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL

1.1. Noţiunea şi importanţa dreptului

Diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale impun necesitatea organizării şi reglementării raporturilor dintre oameni sau grupuri de oameni, pentru a face posibilă convieţuirea în cadrul societăţii. În societatea omenească acţiunile omului sunt determinate de nevoile sale. Acţiunile, proprii şi comune tuturor persoanelor ce compun societatea, trebuie însă limitate întrucât, în mod inerent, interesele personale ale unuia pot veni în conflict cu cele ale altuia, ceea ce ar dăuna însăşi existenţei societăţii. Dreptul unui om poate fi îngrădit de exercitarea abuzivă a dreptului altei persoane sau grupă de persoane. Dreptul, ca şi statul, este o categorie istorică apărută pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, şi anume în orânduirea sclavagistă, pentru apărarea intereselor publice ale societăţii, precum şi a celor private ale cetăţenilor întemeiate pe proprietatea privată asupra bunurilor 1 . Întrucât normele sociale obligatorii ce reglementează raporturile juridice dintre oameni sunt normele de drept, aplicarea şi respectarea lor sunt un imperativ pentru toţi cetăţenii din societatea respectiva 2 . Acest caracter obligatoriu rezultă din faptul ca societatea a stabilit, în interesul ei şi al fiecărui individ, anumite reguli de comportare. Faptul ca aceste reguli de comportare au fost stabilite prin aprobare directa sau prin reprezentare are, desigur, însemnătatea cuvenita. aceste norme, pentru a putea fi impuse la nevoie pentru restabilirea ordinii de drept, au caracter obligatoriu, iar pentru respectarea şi aplicarea lor se poate folosi, la nevoie constrângerea 3 . Au fost date definiţii diferite dreptului. Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice recunoscute sau stabilite de stat în scopul reglementării relaţiilor sociale, a căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin forţa de constrângere a statului 4 . Potrivit altei opinii, dreptul reprezintă ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale 5 . Noţiunea - dreptul reprezintă ansamblul normelor de conduită, generale, impersonale si obligatorii, stabilite sau recunoscute de stat pentru reglementarea relaţiilor sociale individuale, în acord cu interesele colectivităţii, în scopul asigurării climatului necesar pentru respectarea şi ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, în acord cu odinea de drept în societate şi care pot fi aduse la îndeplinire prin constrângere, dacă nu sunt respectate de bună voie. Din noţiunea dată dreptului rezultă care sunt trăsăturile sale caracteristice:

a. voinţa exprimată în drept este determinată de factori de natură economică, socială, politică, ideologică;

b. voinţa exprimată în drept reprezintă interesele generale şi fundamentale ale cetăţenilor;

c. voinţa exprimată în drept, pentru a se impune, trebuie ridicată la rangul de rege. Dreptul este expresia

normativă a voinţei de stat. Voinţa cetăţenilor devine drept prin intermediul normelor juridice la a căror respectare oamenii sunt obligaţi, la nevoie, prin forţa de constrângere exercitată de organele abilitate de stat.

Dreptul, în formarea sa, reprezintă un proces de mare complexitate şi de lungă durată. La început au fost preluate de la orânduirea comunei primitive anumite obiceiuri care au fost adaptate noii societăţi. Aceste reguli nescrise au fost declarate obligatorii şi au format dreptul cutumiar. Pe o treaptă mai avansată a societăţii sclavagiste sau feudale (la popoarele care nu au cunoscut societatea sclavagistă, popoarele germanice, de exemplu), au apărut reguli scrise care consacrau obiceiurile existente sau instituiau dispoziţii juridice noi. Dreptul, ca ansamblu de reguli sociale obligatorii pentru cetăţeni, urmăreşte două scopuri:

a) asigurarea cerinţelor şi nevoilor ce sunt comune tuturor membrilor comunităţii prin mijlocirea autorităţii

publice;

b) ocrotirea intereselor individuale prin punerea lor în concordanţă cu interesele societăţii. 6

1 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 136.

2 A. Botez, Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane în epistemologie, Bucureşti, 1979, p. 95

3 Vl. Hanga, Introducere. Istoria dreptului romanesc, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 17-18.

4 A se vedea în acest sens: L. Giosan, Fl. Măgureanu, Drept civil. Curs pentru facultăţile cu profil economic, ediţia a IV, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2006, p. 16.

5 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997, pag. 97.

6 I. Rosetti Bălănescu, Dreptul în general, Editura „Universul“, 1937, p. 19.

4

1.2. Diviziunile dreptului

Dreptul, fiind alcătuit din totalitatea normelor sancţionate de stat, formează ceea ce se numeşte dreptul

pozitiv, spre a-l deosebi de dreptul subiectiv, drept ce izvorăşte din raporturile juridice dintre indivizi (ex: în raportul juridic de vânzare-cumpărare, dreptul cumpărătorului de a primi bunul este un drept subiectiv, după cum tot subiectiv este dreptul vânzătorului de a primi preţul). Ştiinţa modernă a dreptului împarte dreptul în:

a) drept public (jus publicum)

b) drept privat (jus privatum)

a) Dreptul public este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice

dintre individ şi colectivitate (statul sau organele sale).

b) Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile individuale

dintre oameni, raporturi în care părţile participante au o situaţie de egalitate juridică (raporturi de proprietate; raporturi contractuale; raporturi de familie etc.)

1.3. Sistemul dreptului

1.3.1. Natura sistemică a dreptului

Dreptul ni se înfăţişează ca fiind un ansamblu complex şi unitar, autoorganizat şi autoreglat, format din

elemente ordonate, aflate într-o legătură reciprocă, dar având fiecare legile proprii şi funcţionând controlat în vederea realizării unor obiective determinate. Abordarea sistemică a dreptului reliefează anumite proprietăţi care se evidenţiază ca trăsături definitorii:

a) dreptul are un caracter complex, fiind alcătuit dintr-un ansamblu de elemente integrate într-un tot unitar

şi organizat. Relaţia dintre părţi şi întreg este o relaţie între sisteme şi subsisteme;

b) ireductibilitatea sistemului la suma elementelor componente; părţile, fiind inseparabile de întreg, nu pot

fi înţelese decât numai împreună cu întregul şi ca parte a acestuia;

c) ansamblul de elemente constituie un sistem deschis, care implică o necontenită devenire printr-un număr

extins de relaţii;

d) atât sistemul în întregul său, cât şi elementele componente au o structură definită, proprie (organizarea şi

ordonarea elementelor sistemului);

e)

distinctibilitatea sistemului dreptului de mediul ambiant şi angajarea sa, în raporturi specifice cu acesta;

f)

capacitatea funcţională de autoreglare a sistemului dreptului, pentru a se adapta nevoilor, impulsurilor şi

influenţelor din afară şi cerinţelor sale interne 7 .

1.3.2. Sistemul dreptului român

Normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă unitatea dintre ele, dar şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. Unitatea normelor juridice este dată de faptul că în ansamblul lor reprezintă voinţa de stat unică, iar caracterul diferenţiat este dat de categoria distinctă de relaţii sociale pe care le reglementează. Structura internă a dreptului poartă denumirea de sistem al dreptului sau sistem juridic. Noţiune: Sistemul dreptului reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat, care se bazează pe unitatea normelor juridice şi diviziunea lor în anumite părţi independente, ramuri şi instituţii juridice. În cadrul sistemului dreptului, distingem:

- instituţii juridice;

- ramuri de drept.

Prin instituţie juridică se înţelege totalitatea normelor juridice care reglementează o grupă de relaţii sociale. În fiecare instituţie este grupată o categorie determinată de raporturi juridice (ex.: normele juridice care

reglementează raporturile de proprietate alcătuiesc instituţia dreptului de proprietate; normele juridice care reglementează raporturile contractuale alcătuiesc, instituţia juridică a contractelor). Prin ramură a dreptului se înţelege o grupare mai largă de norme juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii care stau la baza lor, prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale.

1.3.3. Ramurile dreptului român.

7 Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

5

Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc principiile fundamentale ale structurii social-economice şi de stat, precum şi drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor. În sistemul dreptului, Dreptul constituţional are un rol conducător, întrucât are la bază normele cuprinse în Constituţie, legea fundamentală a ţării.

Dreptul administrativ este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile sociale privind organizarea şi activitatea organelor administrative în relaţiile dintre ele şi în relaţiile lor cu cetăţenii.

Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale privind procesul de gospodărire a fondurilor băneşti necesare îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor statului.

Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale dintre persoanele fizice, dintre persoanele juridice ori între persoanele fizice şi juridice, raporturi în care subiectele se află în poziţii de egalitate juridică, precum şi raporturi personale nepatrimoniale, referitoare la nume, domiciliu, onoare, libertate, etc.

Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă ce se stabilesc între angajaţi şi cei ce angajează.

Dreptul familiei este format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care izvorăsc din instituţia juridică a căsătoriei, din relaţiile de rudenie, de adopţie, etc.

Dreptul penal cuprinde ansamblul de norme juridice care stabilesc ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care sunt pedepsele corespunzătoare acestora.

Dreptul judiciar grupează normele juridice care stabilesc sarcinile, competenţele şi principiile fundamentale ale activităţii organelor jurisdicţionale şi a altor organe care concurează la realizarea justiţiei (minister public, notariat, avocatură).

Dreptul procesual civil cuprinde un sistem de norme juridice care reglementează modul în care este organizată şi se desfăşoară activitatea de judecată a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul în care sunt duse la îndeplinire (sunt executate) hotărârile judecătoreşti sau alte titluri executorii 8 .

Dreptul procesual penal este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea organelor judiciare în soluţionarea cauzelor penale.

8 Fl. Măgureanu. Drept procesual civil, ediţia a XI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 13.

6

Capitolul II

NORMA JURIDICĂ

2.1.Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale normelor juridice

Cuvântul „normă“ desemnează în general o regulă de conduită pe care oamenii trebuie să o aibă în relaţiile dintre ei, sau în relaţiile lor cu natura. Normele care se adresează conduitei oamenilor în raporturile dintre ei sunt denumite norme sociale. Comportamentul oamenilor în societate şi dezvoltarea relaţiilor sociale impun existenţa unor norme care le organizează viaţa în cadre precise şi relativ stabile. Normele sociale după care oamenii îşi desfăşoară activitatea în societate sunt de mai multe feluri: norme morale; norme politice; norme juridice; norme cu caracter de obicei; norme religioase; etc. Între normele sociale, un loc deosebit îl ocupă normele juridice care în totalitatea lor formează dreptul unei societăţi date. Normele juridice nu sunt decât o varietate a normelor sociale, care se deosebesc de celelalte categorii prin caracterul lor imperativ ce atrage după sine aplicarea forţei de constrângere a statului, în cazul în care nu sunt respectate de bună voie. Normele juridice concep structuri menite să construiască şi să conserve ordinea generală în societatea dată 9 . În literatura juridică de specialitate, norma juridică a fost definită ca fiind: o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere 10 . Ca urmare a celor arătate mai sus, putem defini norma juridică astfel:

Norma juridică este o regulă de conduită generală şi impersonală, expresie a voinţei de stat, a cărei aplicare obligatorie este asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Din definiţia dată putem desprinde trăsăturile caracteristice ale normei juridice:

1) Caracterul general al normei juridice. Acest caracter se manifestă prin aceea că regula de conduită pe care o prescrie este tipică, ea stabilind drepturi şi obligaţii într-un raport social, în mod general, nereferindu-se la situaţii concrete. Având un caracter general, norma juridică nu se adresează întotdeauna conduitei tuturor oamenilor. Fără să- şi piardă caracterul de generalitate, unele norme juridice se adresează conduitei unei anumite categorii de persoane. Astfel, cele, mai multe dispoziţii din Codul familiei se adresează numai persoanelor căsătorite, prevederile constituţionale care reglementează instituţia prezidenţială se referă la activitatea unei singure persoane. 2) Caracterul impersonal al normei juridice se evidenţiază în faptul că norma juridică nu se adresează unor persoane individualizate (concrete), ci unui cerc nedeterminat de persoane. 3) Caracterul obligatoriu al normei juridice. Prin normele juridice se îndrumă conduita oamenilor în societate, în sensul determinat de voinţa de stat. Norma juridică reprezintă o poruncă, un comandament impus de puterea publică, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Prin caracterul obligatoriu al normei juridice se asigură ordinea de drept în societate. Normele juridice trebuie deosebite de actele juridice individuale. Acestea din urmă sunt o concretizare a normei juridice, rezultatul traducerii în viaţă a normei juridice. Spre exemplu, textul art. 1294 din Codul civil conţine norma juridică cu caracter general, impersonal şi obligatoriu iar contractul încheiat între vânzător şi cumpărător este un act juridic individual.

2.2. Structura normei juridice

Pentru ca înţelesul unei norme juridice să fie clar, trebuie să aibă o structură logico-juridică din care să reiasă la ce împrejurări se referă, ce conduită prevede a fi adoptată în aceste împrejurări şi care sunt consecinţele juridice ale nerespectării normei 11 . Drept urmare, în structura de conţinut a normei juridice distingem trei elemente:

1. Ipoteza

2. Dispoziţia

3. Sancţiunea Ipoteza normei juridice indică domeniul situaţiilor, al împrejurărilor în care se aplică norma juridică. Dispoziţia defineşte conduita oamenilor stabilind acţiunile care sunt impuse, interzise sau permise în cadrul condiţiilor prevăzute de ipoteză, determinându-le calificarea juridică.

9 A se vedea şi M. Stoica, Introducere în studiul dreptului, Lito A.S.E., Bucureşti, 1975, p. 10.

10 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 159.

11 I. Ceterchi, Despre structura internă a normei juridice, R.R.D. nr. 7/1969, p. 7.

7

Sancţiunea normei juridice constă în măsura represivă care va opera în cazul în care prevederile dispoziţiei au fost desconsiderate. Existenţa celor trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea, nu este riguros întâlnită în orice normă juridică. Există norme juridice din care lipsesc unul sau două elemente (ipoteza sau sancţiunea), dar nu poate lipsi niciodată dispoziţia. De asemenea, ordinea în care se găsesc elementele structurale poate să fie diferită.

2.3. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea este o operaţie prin excelenţă logică, prin care se urmăreşte cunoaşterea sistematică a normelor juridice, în scopul aprofundării conţinutului lor şi al aplicării lor corecte. În ştiinţa dreptului, clasificarea normelor juridice se poate face după diverse criterii. Vom reţine criteriile legate de: a) obiectul reglementării;b) caracterul conduitei pe care o prescriu; c) al sferei de aplicare; d) al tehnicii alcătuirii; e) al forţei lor juridice 12 .

a) Din punct de vedere al obiectului reglementării normele juridice se grupează în instituţii şi ramuri ale

dreptului, prezentându-se ca norme de drept constituţional, administrativ, penal, procesual, cooperatist, internaţional, etc.

b) Din punct de vedere al conduitei pe care o prescriu, normele juridice se pot clasifica în norme juridice

onerative, prohibitive, permisive. Normele juridice onerative prescriu în mod expres obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. Astfel de norme întâlnim frecvent în legislaţia noastră. Normele juridice prohibitive interzic categoric săvârşirea unor anumite acţiuni. Această categorie de norme se întâlneşte prin excelenţă în normele de incriminare din legislaţia penală. Normele juridice onerative şi prohibitive sunt norme categorice sau imperative care nu admit nici o abatere de la conduita pe care o prescriu sub ameninţarea sancţiunii. Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, acordând individului posibilitatea să-şi aleagă singur conduita. Pentru acest motiv, aceste norme se mai numesc şi dispozitive. Normele Codului civil şi normele Codului familiei în majoritatea lor sunt permisive (ex.: art. 4 din Codul familiei: „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia numai dacă a împlinit 16 ani“).

c) Din punct de vedere al sferei lor de aplicare, normele juridice pot fi împărţite în norme generale,

norme speciale şi norme de excepţie. Normele juridice generale se aplică tuturor relaţiilor din ramura respectivă. Astfel, pot fi date ca exemplu cele cuprinse în partea generală a Codului penal.

Normele juridice speciale sunt norme juridice care cuprind o anumită categorie de relaţii din cadrul

aceleiaşi ramuri. Cităm cu titlu de exemplu, normele cuprinse în partea specială a Codului penal. Normele juridice de excepţie sunt normele juridice care prevăd o completare fie a normelor juridice generale, fie a normelor speciale. Acelaşi art.4 al Codului Familiei care stabileşte vârsta căsătoriei, cuprinde şi o

normă de excepţie :„

pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani“.

d) Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire, normele juridice se împart în norme determinate şi norme

nedeterminate. Normele sunt determinate când conţinutul lor este exprimat în clar în actul normativ şi cuprind de regulă ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Normele nedeterminate, când conţinutul lor nu e complet şi fac trimitere pentru completarea lor la un alt act normativ. Ele pot fi de trimitere, când se completează cu dispoziţia unui act normativ existent şi norme în alb al căror conţinut se anunţă a fi cuprins într-un viitor act normativ.

e) Din punct de vedere al forţei lor juridice, normele juridice pot fi clasificate în raport de ierarhia

organelor de la care emană. Astfel vom vorbi de legi adoptate de parlament, decrete prezidenţiale, hotărâri guvernamentale, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, etc. Criteriile de clasificare ale normelor juridice nu au fost epuizate. Operaţia de clasificare poate să aibă în vedere şi alte criterii 13 .

2.4. Natura juridică a normelor tehnice

12 L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2005, p. 12

13 N. Popa, op. cit. 1997, p. 169 şi urm.

8

Ştiinţa dreptului deosebeşte normele juridice de cele tehnice. Normele tehnice încorporează reguli de conduită ale oamenilor în procesul de producţie. Ele reprezintă principii ale ştiinţei aplicate privind folosirea maşinilor, uneltelor, a consumului de materie primă şi energie, a forţei de muncă în vederea obţinerii unui randament maxim. Normele tehnice reglementează deci, atitudinea oamenilor în procesul de producţie. Uneori însă, normele tehnice dobândesc valoare juridică şi anume în situaţia în care statul este interesat în respectarea cu stricteţe a prescripţiilor lor. În cazul în care normele tehnice sunt sancţionate de către stat, ele devin veritabile norme juridice, respectarea lor asigurându-se în virtutea conştiinţei juridice şi la nevoie prin aplicarea forţei de constrângere a statului. Pentru exemplificarea naturii juridice a unor norme tehnice, ne vom referi la prevederile Legii privind tehnica securităţii muncii. Acestea dobândesc valoarea juridică atunci când fiind desconsiderate, sunt urmate de accidente de muncă şi ca urmare atrag după sine sancţiuni de natură juridică. Un alt exemplu ar fi cele privind circulaţia pe drumurile publice ş.a.

Capitolul III

APLICAREA ŞI INTERPRETAREA DREPTULUI

3.1. Aplicarea dreptului

Dreptul este un ansamblu armonios de norme juridice ce instituie şi impun modele de conduită pentru un cerc nedeterminat de persoane şi un număr nelimitat de cazuri 14 . Traducerea în viaţă a prescripţiilor normelor juridice se înscrie în noţiunea largă a realizării dreptului. În cadrul realizării dreptului se disting căi şi modalităţi de înfăptuire a cerinţelor legii:

1) conduita de abţinere a participanţilor la viaţa socială de la încălcarea normelor prohibitive(ex.: evitând traversarea drumurilor publice pe locurile interzise, pietonii se abţin să încalce prevederile legale în materie şi prin aceasta realizează dreptul; avem de-a face în această situaţie, cu o conduită pasivă); 2) săvârşirea unor acţiuni impuse, ori conform cerinţelor legii, care nasc, modifică sau sting raporturi juridice şi care se încadrează în sfera îndeplinirii dreptului (ex.: încheierea unui contract de vânzare-cumpărare reprezintă o modalitate de îndeplinire a dreptului, respectiv prevederilor din art. 1294 din Codul civil); 3) activitatea de traducere în viaţă a normelor juridice de către organele de stat competente, care constituie activitatea de aplicare a dreptului. Realizarea dreptului are deci o sferă cuprinzătoare, din ea făcând parte şi activitatea de aplicare a dreptului. Noţiune: Aplicarea dreptului este acea formă de realizare a dreptului care constă în activitatea desfăşurată de organele de stat, acţionând ca titulare ale autorităţii de stat pentru traducerea în viaţă a prescripţiilor cuprinse în normele juridice. Aplicarea dreptului se materializează exclusiv în acţiuni ce determină, modifică sau sting raporturi juridice concrete prin elaborarea unor acte juridice individuale denumite acte de aplicare a dreptului. De exemplu, o hotărâre judecătorească privitoare la livrarea de marfă calitativ necorespunzătoare este un act de aplicare a dreptului care atrage după sine naşterea unui raport juridic pentru plata de penalităţi de către partea în culpă; Acte de aplicare a dreptului efectuează toate organele statului: organele legislative; organele executive; organele judecătoreşti. Organizaţiile obşteşti şi organizaţiile cooperatiste fac şi ele acte de aplicare a dreptului.

Actele de aplicare a dreptului şi actele normative Între actele de aplicare a dreptului şi actele normative există o serie de asemănări. Ele se deosebesc însă

în viaţă a prescripţiilor

fundamental, actele de aplicare a dreptului nefiind altceva decât o formă a actelor normative. Asemănări

traducerii

- ambele categorii de acte sunt emise de organe ale statului;

- exprimă voinţa de stat;

- stabilesc o normă obligatorie de conduită.

Deosebiri

- actele normative conţin norme de drept cu caracter general, impersonal, obligatoriu pentru toţi destinatarii

lor, în timp ce actele de aplicare a dreptului conţin reguli de conduită individuale, obligatorii pentru subiecte precis determinate;

14 Pentru mai multe detalii, a se vedea: L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit., 2006, p. 36 şi urm.; N. Popa, op. cit., 1997, p. 175 şi urm.

9

- actele normative constituie izvoare de drept, o formă de exprimare a normelor de drept; actele de aplicare constituie izvoare de drepturi şi obligaţii într-un raport juridic;

- actele normative produc efecte faţă de toată lumea având un caracter general şi impersonal; actele de

aplicare a dreptului produc efecte numai faţă de persoanele participante la raportul juridic. Actele de aplicare a dreptului şi actele de drept civil Deosebirea între actele de aplicare a dreptului şi actele de drept civil este esenţială: actele juridice de drept civil se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, persoane fizice sau juridice care au o situaţie de egalitate, în timp ce actele de aplicare a dreptului sunt emise de un organ al statului în limitele atribuţiunilor ce i-au fost conferite şi prin aceasta nasc raporturi juridice.

Elementele principale ale procesului de aplicare a dreptului Aplicarea dreptului de către organele de stat reprezintă un proces care se desfăşoară în timp şi care cuprinde mai multe elemente sau etape ale procesului de aplicare:

a) stabilirea stării de fapt. Aceasta constă în culegerea tuturor informaţiilor necesare pentru descoperirea

adevărului în speţa cu care este confruntat organul de aplicare. În limbaj juridic, strângerea informaţiilor se face prin mijloace de probă (înscrisuri, declaraţii ale martorilor, expertize,etc.)

b) alegerea normei juridice ce urmează a fi aplicată situaţiei de fapt stabilită. Identificarea dispoziţiilor

normative care sunt aplicabile situaţiei de fapt poartă denumirea de calificare juridică;

c) interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare recurge pentru a stabili

înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizând tehnici şi metode cu care operează activitatea de interpretare a dreptului;

d) elaborarea actului juridic de aplicare constă în elaborarea deciziei juridice care va atrage după sine

stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Operaţiunea de elaborare a deciziei juridice presupune îndeplinirea unor cerinţe de conţinut şi de formă ce variază de la o ramură la alta. Astfel, în cadrul dreptului administrativ, actele de aplicare a dreptului se concretizează în special în ordine şi autorizaţii adresate unor persoane fizice sau juridice, obligând la anumite acţiuni, abţineri ori dând împuterniciri pentru exercitarea unor drepturi şi satisfacerea unor interese. În dreptul penal şi dreptul civil, actele de aplicare a dreptului poartă denumirea de hotărâri judecătoreşti.

3.2. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea dreptului (a normelor juridice) constă în lămurirea sensului exact şi complet al normelor juridice. Interpretarea normelor juridice constituie o condiţie necesară procesului de aplicare a dreptului. În funcţie de importanţa şi forţa juridică a soluţiilor la care se ajunge, se disting două forme de interpretare a dreptului: a) interpretarea oficială (obligatorie) şi b) interpretarea neoficială (facultativă).

a) Interpretarea oficială sau obligatorie provine de la un organ de stat competent.

Interpretarea oficială este generală şi cazuală. Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că este dată în forma unui act normativ ce face corp comun cu prevederile normei interpretate. O deosebită însemnătate o prezintă interpretarea generală a legilor

care este făcută în sistemul nostru de drept conform prevederilor legale printr-un act normativ al parlamentului (interpretare autentică). Interpretarea cazuală intervine cu prilejul soluţionării unor cazuri concrete şi are forţă juridică numai speţa respectivă. Ea nu se materializează într-un act de sine stătător, ci reprezintă o operaţie premergătoare emiterii oricărui act de aplicare;

b) Interpretarea neoficială (facultativă sau doctrinară) este dată de opiniile unor persoane neoficiale, în

primul rând ale specialiştilor. Neavând un caracter obligatoriu, ea totuşi prezintă o importanţă substanţială în aplicarea dreptului, pentru că oferă organelor competente argumente ştiinţifice privind opţiunea pe care sunt chemate să o facă în rezolvarea unui litigiu.

Metodologia interpretării normelor de drept Indiferent de forma sa, procesul interpretării dreptului face apel la anumite tehnici numite metodologii ale

interpretării. Dintre aceste metodologii, cele mai importante sunt:

- metoda gramaticală potrivit căreia textul se analizează pornind de la înţelesul cuvintelor, de la rolul lor în propoziţie, de la structura frazei;

- metoda sistemică care face corelaţia normei interpretate cu alte prevederi legale şi în primul rând cu

prevederile constituţionale; - metoda istorică potrivit căreia norma este analizată prin prizma lucrărilor pregătitoare sau a reglementărilor anterioare;

- metoda logică care face apel la legile şi procedeele logicii formale pentru lămurirea sensului exact al normei.

10

Utilizarea procedeelor tehnice sus-amintite intervine ori de câte ori norma ce urmează a fi aplicată generează îndoieli asupra înţelesului exact 15 .

Capitolul IV

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR

4.1. Acţiunea normelor juridice în timp

Activitatea de aplicare a dreptului ca şi, în general, traducerea în viaţă a prescripţiilor actelor normative

este condiţionată de durata menţinerii în vigoare a normelor juridice. Acţiunea normelor juridice în timp este delimitată de două momente:

a) momentul intrării lor în vigoare şi

b) momentul ieşirii lor din vigoare.

a) Potrivit dispoziţiilor legale, legile şi celelalte acte normative intră în vigoare din momentul publicării lor

în Monitorul Oficial sau la o anumită dată certă stabilită printr-o dispoziţie expresă înscrisă în lege sau actul normativ. De exemplu, Codul penal al României a fost adoptat şi dat publicităţii la 21 iulie 1968, iar intrarea sa în vigoare s-a făcut la 1 ianuarie 1969.

b) O normă rămâne în viguare până când este abrogată de o normă de drept de acelaşi grad sau de grad

superior. Deci, momentul final al acţiunii normelor juridice în timp este momentul abrogării lor. Abrogarea normelor juridice poate fi de mai multe feluri:

- expresă direct - atunci când în actul normativ nou se menţionează în mod expres că actul normativ vechi

sau anumite capitole ori articole ale sale lui sunt abrogate;

- expresă indirect - atunci când actul normativ nou se mărgineşte să menţioneze că dispoziţiile anterioare

contrare dispoziţiilor noi sunt abrogate;

- tacită sau implicită - atunci când actul normativ nou nu abrogă în mod expres pe cel vechi, dar prin

regulile pe care le prescrie, şi care se abat de la reglementarea anterioară, se desfiinţează implicit orice dispoziţie

contrară. Acţiunea normelor juridice în timp este guvernată de două principii: principiul neretroactivităţii legilor şi principiul aplicării imediate a legii noi. Principiul neretroactivităţii legilor are un caracter imperativ şi este consacrat ca atare de art. 1 din Codul Civil. În conformitate cu acest principiu, normele de drept se aplică raporturilor sociale care vor lua naştere în viitor. Stabilitatea inerentă a ordinii juridice nu ar putea fi asigurată fără respectarea raporturilor de drept născute sub imperiul legii vechi, potrivit principiului neretroactivităţii legilor. Acest principiu ocroteşte drepturile şi

libertăţile acordate de către stat cetăţenilor, fiind întemeiat pe principiul fundamental al asigurării legalităţii. De la principiul neretroactivităţi lor legilor există unele excepţii, de retroactivare sau ultra-activare, excepţii care trebuie declarate în mod expres de către lege. Aceste excepţii formează ceea ce în drept se numeşte extra- activarea normelor juridice. Situaţiile în care actele normative retroactivează, adică se aplică şi unor situaţii petrecute în trecut, înainte de intrarea lor în vigoare, sunt:

- în cazul în care există dispoziţia expresă a legii noi care arată că prevederile sale se vor aplica şi unor

fapte petrecute anterior intrării în vigoare;

- în cazul legilor interpretative ale căror prevederi se aplică nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, de la

data intrării în vigoare a legii interpretate;

- în cazul în care legea penală nouă este mai blândă ea se va aplica şi faptelor petrecute înaintea intrării sale în vigoare, dar descoperite sau judecate după intrarea ei în vigoare.

Situaţiile în care actele normative se aplică după ieşirea lor din vigoare, adică ultra-activează, pot fi următoarele:

- în cazul în care legea penală veche este mai blândă, ea se va aplica faptelor săvârşite sub imperiul ei, dar descoperite şi judecate după ieşirea ei din vigoare;

15 Pentru mai multe detalii, privind interpretarea şi aplicarea normelor juridice din domeniul dreptului civil, a se vedea: L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit., 2006, p. 40 şi urm. şi urm.

11

- în cazul legilor temporare (legile care au fixat încă de la început momentul intrării şi ieşirii din vigoare),

acestea se vor aplica şi faptelor penale săvârşite sub imperiul lor, dar descoperite şi judecate după ieşirea lor din

vigoare. Principiul aplicării imediate a legii noi În conformitate cu acest principiu, legea nouă urmează să se aplice tuturor raporturilor juridice care vor lua naştere, se vor modifica sau stinge după momentul intrării ei în vigoare, precum şi efectelor produse de raporturile juridice constituite după momentul ieşirii din vigoare a legii vechi. Acest principiu se întemeiază pe consideraţiuni de ordin social, economic şi juridic care fac ca legea nouă să aibă o aplicabilitate imediată, ea înfăţişând un proces social şi juridic faţă de legea veche.

4.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Normele juridice adoptate de organele competente ale unui stat se aplică pe teritoriul statului respectiv. Aplicarea normelor juridice înăuntrul frontierelor statului este o consecinţă firească a principiului suveranităţii de stat, care exclude aplicarea normelor juridice ale altor state pe teritoriul său. În sistemul nostru de drept, aplicarea normelor juridice în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii legilor. Potrivit acestui principiu, legile statului român sunt valabile şi se aplică pe teritoriul ţării noastre, excluzându-se acţiunea legilor altor state. Definirea noţiunii de teritoriu al statului este făcută de dispoziţiile Codului penal (art.142) care stabilesc că prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. Principiul teritorialităţii normelor juridice trebuie înţeles cu precizarea că legile şi celelalte acte normative se aplică în raport de competenţa materială şi teritorială a organelor care le-au emis. De la principiul teritorialităţii normelor juridice există unele excepţii de restrângere şi altele de extindere. Excepţii de restrângere constituie următoarele situaţii:

- reprezentanţilor diplomaţi străini în România şi altor persoane în conformitate cu convenţiile internaţionale nu li se aplică legile penale ale statului nostru pentru faptele penale săvârşite în ţara noastră, aceştia bucurându-se de imunitate penală. Totodată, se aplică şi inviolabilitatea clădirilor pe care le ocupă şi a mijloacelor de transport pe care le deţin;

- echipajul unei nave străine nu este supus legilor ţării noastre pentru infracţiunile săvârşite pe acea navă

când se află în apele teritoriale româneşti. De asemenea, echipajul unei aeronave străine care zboară deasupra teritoriului românesc este supus aceluiaşi regim. Excepţiile de extindere sunt cele prevăzute de Codul penal (art. 4,5,6) şi anume:

- legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă neavând nici o cetăţenie are domiciliul în ţară. Această excepţie formează personalitatea legii penale;

- legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă acestea sunt îndreptate contra

securităţii statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, când sunt comise de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării. Această excepţie de extindere formează realitatea legii penale;

- legea penală se aplică şi altor infracţiuni săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o

persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării noastre dacă: - făptuitorul se află în ţara noastră;- fapta săvârşită eeste prevăzută ca infracţiune de legea penală a ţării noastre. Această excepţie constituie

universalitatea legii penale.

4.3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

În dreptul român, legile şi celelalte acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor ţării indiferent de rasă, naţionalitate sex, religie etc. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor are la bază principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor în România. Obligativitatea generală a legii nu trebuie înţeleasă în sensul că toate legile ţării se aplică tuturor cetăţenilor. Sunt o serie de relaţii sociale care privesc numai anumite categorii de cetăţeni. Astfel, sunt legi care reglementează drepturile şi obligaţiile militarilor, ale angajaţilor, ale mamei şi copilului, ale studenţilor, etc. Dreptul nostru consacră, de asemenea, principiul regimului naţional al străinilor, potrivit căruia străinii au în condiţiile legii drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (drepturi civile, dreptul la muncă şi alte drepturi recunoscute în baza unor acorduri internaţionale). Regimul cetăţenilor străini se întemeiază pe principiul reciprocităţii, pretinzând ca şi cetăţenilor români aflaţi pe teritoriul altor state să li se recunoască drepturile acordate străinilor în ţara noastră.

12

PARTEA a II-a

ELEMENTE DE DREPTUL CIVIL

Capitolul I

DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL

1.1. Definiţia şi obiectul reglementării dreptului civil

Expresia „drept civil” este folosită cu mai multe înţelesuri:

În primul rând, prin „drept civil” se desemnează o ramură a sistemului nostru naţional de drept. În al doilea rând, prin „drept civil” se desemnează ramura ştiinţei juridice al cărei obiect de cercetare îl constituie dreptul civil ca ramură de drept. În al treilea rând, prin „drept civil” se desemnează un element al conţinutului raportului juridic civil (corelativ obligaţiei civile), adică posibilitatea juridică a subiectului activ de a avea o anumită conduită în temeiul căreia o parte pretinde o comportare corespunzătoare a subiectului pasiv, iar, în caz de nevoie, de a recurge la forţa coercitivă a statului.

Ca ramură a sistemului dreptului românesc, în lucrările de specialitate au fost formulate mai multe definiţii ale dreptului civil:

Într-o primă opinie s-a afirmat că dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar care reglementează unele raporturi patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, ca şi unele raporturi personale nepatrimoniale legate de individualitatea persoanei, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective de drept civil în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile 16 . Potrivit unei alte opinii, dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează raporturi patrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică 17 . S-a afirmat, de asemenea că dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar român care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale ce-i constituie obiectul de reglementare juridică, între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică 18 . Încercând o formulare a definiţiei dreptului civil putem spune:

Noţiunea - Dreptul civil este acea ramură a dreptului privat alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează unele raporturi juridice patrimoniale, precum şi unele raporturi juridice nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate în situaţia de egalitate juridică. Din definiţiile de mai sus 19 citate se desprinde obiectul reglementării dreptului civil, alcătuit din două categorii de raporturi juridice civile:

- Raporturile juridice patrimoniale

- Raporturile juridice personale nepatrimoniale Raportul juridic patrimonial este acel raport de drept care are un conţinut economic şi drept urmare poate fi exprimat în bani. Fac parte din această categorie:

- raporturi juridice reale întemeiate pe dreptul de proprietate (ex. raportul juridic de proprietate, raportul juridic de uzufruct);

- raporturi juridice obligaţionale născute din relaţia creditor-debitor care au în conţinutul lor drepturi de creanţă (ex. raportul juridic de vânzare-cumpărare). Raportul juridic personal nepatrimonial este raportul de drept lipsit de valoare economică, în care se manifestă individualitatea persoanei cu însuşirile ei caracteristice. Intră în această categorie:

- raporturi juridice care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept (ex. raporturi juridice privitoare la viaţă, sănătate, integritate fizică şi morală, etc. );

- raporturi juridice de identificare a persoanelor (ex. raporturi juridice privitoare la nume, domiciliu, denumire, sediu, etc.);

- raporturi juridice derivând din creaţia intelectuală (ex. raporturi juridice privind dreptul de autor, inventator, inovator).

16 Institutul de Cercetări Juridice, Tratatul de Drept Civil, Bucureşti, 1989, p. 86.

17 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992, p.30

18 A se vedea şi: L. Giosan, Fl. Măgureanu, Drept civil. Curs pentru facultăţile cu profil economic, ediţia a III-a, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2005, p. 23 şi urm.

13

1.2. Rolul şi importanţa dreptului civil

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat şi ocupă în această calitate un loc central în sistemul dreptului român. Rolul important al dreptului civil poate fi justificat din cel puţin trei unghiuri de vedere:

- prin normele juridice care îl alcătuiesc contribuie la ocrotirea valorilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice şi juridice;

- dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, în vederea respectării legilor în vigoare şi a regulilor de convieţuire socială;

- în sistemul dreptului românesc, dreptul civil ocupă poziţia de „drept comun„ faţă de alte ramuri ale dreptului. Acest lucru înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură a dreptului nu conţine norme juridice proprii, se face apel la normele dreptului civil care îi împrumută principiile şi reglementările sale pentru rezolvarea situaţiei de fapt respective. În acest sens cităm art. 1 C. com. care spune: „ În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”.

1.3. Principiile dreptului civil

Ca ramură componentă a unui sistem unitar de drept, dreptul civil român are la bază principiile fundamentale ale sistemului naţional de drept, principii care se regăsesc în întreaga legislaţie a ţării. Principiile dreptului civil, idei călăuzitoare ale dreptului civil, pot fi grupate în două categorii:

- principiile fundamentale ale dreptului civil;

- principiile instituţiilor dreptului civil.

Principiile fundamentale ale dreptului civil reprezintă regula de bază care acţionează în întreaga ramură a dreptului civil. Pot fi considerate ca principii fundamentale ale dreptului civil român:

Principiul proprietăţii este consacrat în art. 44 şi art. 136 din Constituţia României şi dezvoltat de normele dreptului civil. Astfel art. 44 alin. (2) din Constituţie se referă la protecţia proprietăţii private care prevede că: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, iar în art. 136 stabileşte că:

„Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau autorităţilor teritoriale”, „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţii legii organice”. Codul civil român reglementează dreptul de proprietate definind-o în art. 480: „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele

determinate de lege” 20 . Art. 481 C. civ. stabileşte: „(

nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară

numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Alte norme juridice civile reglementează conţinutul dreptului de proprietate (posesie, folosinţă şi dispoziţie), precum şi mijlocul specific de ocrotire a lui (acţiunea în revendicare).

)

3

Principiul egalităţii în faţa legii civile îşi găseşte suportul în principiul fundamental al egalităţii în drepturi

a tuturor cetăţenilor consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţie. Pentru persoanele fizice, principiul egalităţii este consacrat şi de art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice: „Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici

o înrâurire asupra capacităţii”. Pentru persoanele juridice, acest principiu trebuie înţeles în sensul că toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun în mod egal normelor juridice adoptate pentru reglementarea acelei categorii de persoane juridice. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale este consacrat de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 atât pentru persoane fizice cât şi persoane juridice, care dispune: „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire ( Executarea drepturilor cu încălcarea acestui principiu constituie abuz de drept şi se sancţionează conform prevederilor legale. Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este consacrat atât de norme juridice de drept constituţional, cât şi de norme juridice interne. Astfel, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974 dispune în art. 26: „Toate persoanele sunt egale în

20 Ghe. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992, p.30; L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2003, p. 25 şi urm.

14

faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii”. De asemenea, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 garantează drepturile subiective civile. Pe plan intern, normele constituţionale garantează acest principiu [art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 din Constituţia României etc.], precum şi prevederile exprese ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 31 /1954 potrivit cărora: „drepturile civile sunt ocrotite de lege”. În cazul nerespectării drepturilor civile se poate obţine restabilirea lor pe cale judecătorească. Principiile instituţiilor dreptului civil Instituţia juridică reprezintă o grupare de norme juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale (ex. instituţia juridică a proprietăţii, instituţia juridică a contractelor, etc.). Principiile instituţiilor de drept civil sunt acele idei (reguli) de bază care călăuzesc anumite instituţii ale acestei ramuri a dreptului şi care sunt concordante cu principiile fundamentale. Cele mai importante principii ale instituţiilor de drept civil sunt:

- principiul forţei juridice obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda);

- principiul consensualismului, privind forma actului juridic civil;

- principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, în materia contractelor;

- principiul ocrotirii bunei credinţe, în materia dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale;

- principiul răspunderii civile, în materia actelor sau faptelor juridice.

1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept.

Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului se face pe baza unor criterii, cum sunt: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor juridice, specificul sancţiunilor, principiile de ramură. Delimitarea se face în raport de deosebirile existente între dreptul civil şi celelalte ramuri ale dreptului.

Delimitarea faţă de dreptul constituţional:

- în dreptul constituţional predomină raporturile personale nepatrimoniale, în timp ce în dreptul civil majoritatea raporturilor juridice au un caracter patrimonial;

- în dreptul constituţional subiectele trebuie să aibă o calitate specială, aceea de organ al statului, ele aflându- se, de regulă, într-o situaţie de subordonare, pe când în dreptul civil subiectele participante la raporturile juridice civile sunt persoane fizice şi juridice care se găsesc pe poziţie de egalitate juridică;

- normele dreptului constituţional sunt în general norme imperative, în timp ce majoritatea normelor juridice civile sunt dispozitive;

- atât dreptul civil cât şi cel constituţional au sancţiuni specifice.

Delimitarea faţă de dreptul administrativ:

- dreptul administrativ reglementează în cea mai mare parte raporturile juridice personale nepatrimoniale, pe când dreptul civil reglementează în cea mai mare parte raporturile juridice patrimoniale;

- în dreptul administrativ este necesar ca cel puţin un subiect să aibă calitatea de organ al administraţiei de stat, în vreme ce în dreptul civil subiectele nu au o calitate specială;

- în dreptul administrativ subiectele se află în raporturi de subordonare; în dreptul civil subiectele se găsesc pe poziţie de egalitate juridică; dreptul administrativ este alcătuit în cea mai mare parte din norme juridice imperative; dreptul civil este alcătuit în marea majoritate din norme juridice dispozitive;

- sancţiunile de drept administrativ sunt amenda contravenţională şi confiscarea; sancţiunile de drept civil sunt: repararea prejudiciului cauzat prin plata de despăgubiri, nulitatea actelor juridice, rezilierea contractelor etc.

Delimitarea faţă de dreptul financiar:

- în dreptul financiar subiectele raportului juridic sunt în poziţie de subordonare; în - dreptul civil subiectele participante la raportului juridic se află în situaţie de egalitate juridică;

- în raporturile judiciare de drept financiar cel puţin o parte are o calitatea specifică, aceea de organ financiar al statului;

- normele dreptului financiar în marea lor majoritate sunt imperative; normele dreptului civil în cele mai multe cazuri sunt dispozitive;

- dreptul financiar are sancţiunile sale proprii, altele decât dreptul civil: majorările sumelor plătite cu titlu de taxă sau impozit, amenzi etc.

Delimitarea faţă de dreptul comercial:

15

- ambele ramuri ale dreptului reglementează raporturile juridice patrimoniale şi personale nepatrimoniale;

- subiectele raporturilor juridice au o poziţie juridică de egalitate juridică;

- ambele ramuri conţin norme juridice cu caracter dispozitiv în cea mai mare măsură;

- în dreptul comercial cel puţin una dintre părţi trebuie să aibă calitatea de comerciant, în vreme ce în dreptul civil subiectele nu au o calitate specială;

- între contractul comercial şi cel civil ca instituţii de bază ale celor două ramuri există deosebiri de regim juridic.

Delimitarea faţă de dreptul muncii şi protecţiei sociale:

- ambele reglementează raporturile juridice patrimoniale şi personale;

- în dreptul muncii poziţia de egalitate a subiectelor este prezentă numai la încheierea contactului; în dreptul civil poziţia de egalitate este prezentă în mod constant;

- în dreptul muncii există răspundere materială, dar şi disciplinară;

- minorii sub vârsta de 14 ani nu pot fi subiecte de raporturi juridice de muncă.

Delimitarea faţă de dreptul familiei:

- în dreptul familiei preponderente sunt raporturile juridice personale nepatrimoniale; în dreptul civil întâlnim în mod special raporturi juridice patrimoniale;

- în dreptul familiei subiectele trebuie să aibă o calitate specială: părinte, copil, soţ, rudă, înfiat etc.;

- dreptul familiei are sancţiuni proprii ca: decăderea din drepturile părinteşti, îndepărtarea tutorelui de la exercitarea tutelei, etc.

Delimitarea faţă de dreptul procesual civil:

- dreptul procesual civil cuprinde norme juridice care reglementează modul de judecată şi soluţionare a litigiilor civile (procedura judecării lor);

- între dreptul civil şi dreptul procesual civil există o deosebire de la conţinut la formă; dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al dreptului civil.

Delimitarea faţă de dreptul internaţional privat:

- dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice civile care cuprind un element de extraneitate, respectiv cetăţenia străină, naţionalitatea străină, aflarea în străinătate a unor bunuri, încheierea ori executarea în străinătate a unor contracte;

- normele dreptului internaţional privat soluţionează conflictul de legi ori de jurisdicţii, precum şi condiţia juridică a străinului 21 .

Capitolul II

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

2.1. Introducere în studiul raportului juridic civil

2.1.1. Definiţia raportului juridic civil

Noţiunea de raport juridic civil semnifică relaţia socială reglementată de o normă de drept. Natura relaţiei sociale determină natura raportului juridic: constituţional, civil, penal etc. Din multitudinea de definiţii date raportului juridic civil, reţinem definiţia formulată de Institutul de Cercetări Juridice: „Raportul juridic civil este relaţia socială, cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial, reglementată de norma juridică civilă” 22 . Din definiţie se desprind trei idei importante cu privire la raportul juridic civil:

- raportul juridic civil este o relaţie socială stabilită între oameni în calitate de persoane fizice sau constituite în persoane juridice;

- pentru a intra în sfera raportului juridic civil, relaţia trebuie să fie reglementată de o normă juridică civilă;

- raportul juridic civil este un raport social patrimonial (cu valoare economică) sau personal nepatrimonial (fără valoare economică) stabilit între subiecte de drept cu poziţie de egalitate juridică.

21 Pentru mai multe detalii, a se vedea şi: L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2003, p. 28 şi urm. 22 Institutul de Cercetări Juridice, Tratat de drept civil, Vol.1, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989; L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit., 2005, p. 45 şi urm.

16

1.1.2. Premisele raportul juridic civil

Pentru naşterea unui raportul juridic civil este necesară prezenţa cumulativă a trei premise:

1.

un raport social stabilit între persoane fizice sau juridice;

2.

norma de drept civil, care reglementează raportul social şi îl transformă în raport juridic de drept civil;

3.

un fapt sau un act juridic, de care normele de drept condiţionează naşterea, modificarea, transmiterea sau

stingerea de drepturi şi de obligaţii concrete între subiecte determinate. Faptele juridice sunt acele împrejurări de fapt de care legea leagă producerea unor efecte juridice. Ele pot să fie

evenimente şi acţiuni omeneşti. Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor şi de care norma juridică leagă consecinţe juridice. În seria evenimentelor cităm:

- naşterea fiinţei umane care determină naşterea raporturilor juridice de creştere şi educare a minorului;

- decesul fiinţei umane, care determină naşterea raportului juridic civil succesoral;

- calamităţile naturale (cutremure, inundaţii, secetă, ger etc.) care produc efecte juridice. Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii. În funcţie de intenţia de a o produce sau nu efecte de drept, acţiunile omeneşti sunt:

- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (ex. un contract de închiriere este un act voluntar al părţilor care îl încheie pentru a produce efecte de drept); acestea sunt actele juridice civile;

- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, care însă se produc în virtutea legii (ex. distrugerea unui bun care obligă pe autorul faptei să repare prejudiciul cauzat).

1.1.3. Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic de drept civil are o seamă de trăsături care îl caracterizează. Unele sunt comune tuturor categoriilor de raporturi juridice, altele sunt specifice numai raporturilor juridice civile.

Caracterele comune tuturor raporturilor juridice:

a) raportul juridic are un caracter social, respectiv un raport ce se stabileşte între oameni consideraţi fie în

calitate de subiecte individuale, persoane fizice, fie în calitate de subiecte colective, persoane juridice. În literatura juridică străină s-a susţinut că unele raporturi juridice pot să fie şi raporturi între oameni şi lucruri. În acest sens se susţinea că raportul juridic de proprietate este un raport juridic între proprietar şi lucrul pe care îl are în proprietate. Această teorie a fost combătută cu argumentarea corectă potrivit căreia raportul juridic de proprietate este un raport social stabilit între titularul dreptului de proprietate, ca subiect activ

determinat şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate, care au îndatorirea de a nu săvârşi fapte de natură care ar duce la stingherirea exercitării acestui drept. În concluzie, raportul juridic civil are un caracter eminamente social, putându-se lega numai între oameni, ca fiinţe sociale.

1. raportul juridic civil are un caracter voliţional care trebuie privit prin două aspecte:

- raportul juridic este reglementat de norma juridică care exprimă voinţa legiuitorului; este, deci expresia voinţei de

stat;

- raportul juridic civil exprimă voinţa subiectelor de drept participante, atunci când ne referim la raporturile juridice care iau naştere din actele juridice civile. În acest din urmă sens, se vorbeşte despre dublul caracter voliţional al raportului juridic civil.

c) raportul juridic civil are un caracter ideologic care este dat de faptul că el se naşte şi se desfăşoară în

conformitate cu norma juridică care esenţialmente este de natură ideologică.

Caracterele specifice raportului juridic civil:

a) Raportul juridic civil este un raport juridic în care părţile au o poziţie de egalitate juridică.

Dacă în alte ramuri ale dreptului (drept constituţional, administrativ, financiar, penal etc.) raporturile juridice sunt de putere în care una dintre părţi se află în situaţia de subordonare, în raporturile juridice civile subiectele participante sunt egale în drepturi. Acest lucru însemnează că nici una dintre părţi nu poate impune celeilalte încheierea unui raport juridic şi nici conţinutul acestui raport juridic. Raportul juridic se naşte pe baza acordului de voinţă al părţilor.

b) Raportul juridic de drept civil este un raport juridic în care părţile au o poziţie specială faţă de unele

norme de drept civil, în sensul că le pot înlocui cu propria lor reglementare.

17

În materia de drept civil reglementările juridice au în general un caracter dispozitiv (supletiv) îngăduind părţilor să-şi stabilească prin acordul lor de voinţă drepturile şi obligaţiile pe care le au, potrivit principiului statornicit în art. 969 C. civ.: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Înlocuirea normelor juridice supletive cu clauze stabilite de părţi nu poate contraveni dispoziţiilor imperative ale legii sau altfel spus, ordinii de drept din societate.

2.2. Structura raportului juridic civil

Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale acestui raport juridic. Aceste elemente componente sunt:

1. Subiectele sau părţile între care se stabileşte raportul juridic civil. Acestea sunt persoane fizice şi

persoane juridice care dobândesc drepturi subiective ori îşi asumă obligaţii civile în cadrul raporturile juridice

încheiate.

2. Conţinutul raportului juridic civil alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor care participă la

raportul juridic civil.

3. Obiectul raportului juridic civil care constă în conduita părţilor participante la raportul juridic civil,

respectiv acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndrituite sau îndatorate subiectele raportului juridic civil.

2.2.1. Elementele structurale ale raportului juridic civil

2.2.1.1.Subiectele raportului juridic civil

2.2.1.1.1. Noţiuni definitorii privind subiectele raportului juridic civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, subiecte ale acestui raport nu pot fi decât fiinţele umane privite în individualitatea lor, ca persoane fizice, sau organizate în anumite colective, ca persoane juridice 23 . Altfel spus, subiectele raportului juridic civil sunt persoane care au calitatea de a fi titulare de drepturi subiective şi de obligaţii civile. Persoana care este titulară de drepturi civile se numeşte subiect activ, iar persoana care este titulară de obligaţii se numeşte subiect pasiv. În dreptul civil există două mari categorii de subiecte şi anume: persoanele fizice şi persoanele juridice. Persoanele fizice sunt oamenii consideraţi în individualitatea lor, ca titulari de drepturi şi obligaţii civile. Persoanele juridice (numite şi persoane morale) sunt subiecte colective de drept civil, titulare de drepturi subiective şi de obligaţii civile. Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca un colectiv de oameni să aibă calitatea de persoană juridică sunt statornicite de Decretul nr. 31/1954, astfel:

- să aibă o organizare de sine stătătoare;

- să aibă un patrimoniu propriu, distinct de al altor persoane; - să aibă un scop determinat, în acord cu interesele societăţii.

2.2.1.1.2. Determinarea subiectelor raportului juridic civil

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem individualizarea sau cunoaşterea subiectelor raportului juridic civil. Determinarea subiectelor raportului juridic civil se face în mod diferit, după cum ne aflăm:

- în prezenţa unor raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi absolute, sau

- în prezenţa unor raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi relative. În cazul raporturilor juridice civile care au în conţinut un drept absolut (un drept real sau un drept personal nepatrimonial) este determinat numai subiectul activ al raportului juridic care este însuşi titularul dreptului absolut (ex. în raportul juridic de proprietate este determinat numai proprietarul, ca subiect activ). Subiectul pasiv este nedeterminat la data dobândirii dreptului absolut. Se consideră că toate celelalte persoane sunt subiecte pasive nedeterminate, având obligaţia negativă de a nu aduce stânjenire exercitării acelui drept. Individualizarea ulterioară a subiectului pasiv este posibilă în cazul în care se încalcă obligaţia negativă aducându-se atingerea dreptului absolut. În cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept relativ, este determinat din momentul naşterii raportului juridic atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv. Subiectul activ este numit creditor, iar subiectul pasiv

23 A se vedea şi: L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit., 2005, p. 49 şi urm.

18

este numit debitor (ex. în raporturile juridice de vânzare - cumpărare de la început sunt determinate atât vânzătorul cât şi cumpărătorul).

2.2.1.1.3. Pluralitatea subiectelor

raportului juridic civil

În cele mai multe cazuri raportul juridic civil se stabileşte între două persoane: una ca subiect activ, titular de drepturi şi alta ca subiect pasiv, titular de obligaţii. Acesta este un raport juridic simplu, care constituie regula în materie. Prin excepţie, există raporturi juridice complexe care intervin între mai multe subiecte sau, altfel spus cu pluralitate de subiecte, după cum urmează:

- raporturi juridice cu mai multe subiecte active şi un singur subiect pasiv pluralitate activă;

- raporturi juridice cu mai multe subiecte pasive şi numai unul activ pluralitate pasivă;

- raporturi juridice stabilite între mai multe subiecte active şi pasive pluralitate mixtă. În asemenea situaţii regula este aceea că drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul raportului juridic se împarte în atâtea fracţiuni câte subiecte active şi pasive există.

2.2.1.1.4. Schimbarea subiectelor

raportului juridic civil

Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor patrimoniale.

În cazul acestor raporturi juridice civile trebuie să facem distincţie între raporturile juridice reale şi raporturile juridice obligaţionale.

- Raporturile juridice reale sunt acele raporturi juridice care au în conţinut un drept real (ex. raportul juridic de proprietate). În aceste raporturi juridice se poate pune problema numai a schimbării subiectului activ determinat, nu şi a subiectului pasiv, acesta din urmă fiind nedeterminat (ex. transmiterea legală a bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate).

- Raporturile juridice obligaţionale sunt raporturi juridice care au în conţinutul lor un drept de creanţă şi care sunt stabilite între subiectul activ ce are calitatea de creditor şi subiectul pasiv ce are calitatea de debitor. În aceste raporturi juridice, în principiu se poate schimba atât subiectul activ cât şi cel pasiv. Schimbarea se poate realiza prin transmiterea sau transformarea obligaţiilor, pe calea actelor juridice între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis cauza), de ex. prin contracte, prin testament. În raporturile juridice civile personale nepatrimoniale nu se poate pune problema schimbării subiectelor de drept, deoarece drepturile subiective care intră în conţinutul lor sunt inalienabile.

2.2.1.1.5 Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil

Capacitatea juridică civilă reprezintă calitatea persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de drept civil. Articolul 4 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice prevede în mod imperativ:

„Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. Capacitatea juridică civilă are conform prevederilor legii în structura sa două elemente componente:

capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a îşi exercita drepturile şi de a îşi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile. Capacitatea juridică civilă a persoanelor fizice este studiată prin prisma celor două elemente componente, respectiv capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice reprezintă „aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile” (art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954). Legea recunoaşte tuturor persoanelor fizice fără nici o deosebire, aptitudinea de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii. Nici o persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă, iar îngrădirea ei nu poate avea loc decât în cazurile anume prevăzute de lege [art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954]. Începutul capacităţii de folosinţă îl constituie momentul naşterii fiinţei umane, cu completarea potrivit căreia „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu” (art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954). Conţinutul capacităţii de folosinţă îl formează toate drepturile şi obligaţiile civile cu excepţia celor oprite de

lege.

19

Încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu decesul persoanei fizice când încetează calitatea sa de subiect de drept. Data morţii este data trecută în certificatul de deces sau, după caz, data trecută în hotărârea judecătorească declarativă de moarte. Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este definită ca fiind „aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile şi de a îşi asuma obligaţii civile prin acte juridice proprii” 24 . Drept urmare, capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la vârsta de 18 ani, vârsta majoratului cu menţiunea că femeia care se căsătoreşte înainte de această vârstă, dobândeşte prin căsătorie capacitatea de exerciţiu deplină. Sunt lipsite în totalitate de capacitatea de exerciţiu:

- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;

- persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali (părinţi sau, după caz, tutore). Minorul între 14 şi 18 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. El participă personal la încheierea actelor juridice, dar având încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor fizice are loc:

- odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (adică odată cu decesul persoanei fizice );

- prin punerea sub interdicţie judecătorească;

- prin anularea căsătoriei înainte ca femeia să împlinească vârsta de 18 ani.

Capacitatea juridică civilă a persoanelor juridice Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile. Dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice are loc la data înregistrării sau la o altă dată stabilită în distincţiile făcute de lege (art. 33 din Decretul nr. 31/1954). Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este determinat de obiectul său de activitate. Art. 34 din Decretul nr. 31/1954 prevede că „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”. Această prevedere legală formează ceea ce se numeşte principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc fie ca urmare a reorganizării sale, fie ca urmare a dizolvării persoanei juridice. Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice reprezintă aptitudinea acestora de a exercita drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice civile. Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se realizează prin intermediul organelor sale de conducere. Conform prevederilor art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale”. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice îl constituie momentul înfiinţării persoanelor juridice, însă, în practică se realizează în mod efectiv odată cu alegerea organelor de conducere. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice este determinat de două limite:

- capacitatea de folosinţă;

- pluralitatea organelor de conducere. Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice corespunde încetării capacităţii de folosinţă a acesteia.

2.3. Conţinutul raportului juridic civil

2.3.1 Consideraţii generale privind noţiunea de conţinut al raportului juridic civil

Noţiune: Prin conţinut al raportului juridic civil se înţelege totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile ce revin părţilor participante la raportul juridic civil.

Drepturile subiective formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil. Obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil. Cele două laturi ale conţinutului raportului juridic civil se află într-o relaţie de interdependenţă deoarece nu există drept subiectiv civil fără o obligaţie civilă corelativă şi invers, obligaţie civilă fără un drept subiectiv corespunzător (ex. în raportul juridic de vânzare- cumpărare, dreptului vânzătorului de a primi preţul îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul precum şi dreptului cumpărătorului de a primi bunul îi corespunde obligaţia vânzătorului de a îi preda bunul). Corelaţia dintre dreptul subiectiv şi obligaţia civilă este prezentă în orice raport juridic civil:

24 I. Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol. 1, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 103

20

- în raportul juridic real, care este un raport juridic simplu, subiectul activ are numai drepturi, iar subiectul pasiv nedeterminat numai obligaţia negativă de a nu face ceva de natură să aducă stingherirea exerciţiului dreptului real;

- în raportul juridic personal nepatrimonial situaţia se prezintă în mod asemănător, subiectul activ se bucură de un drept absolut (dreptul la nume, la viaţă), iar subiectului pasiv nedeterminat îi corespunde o obligaţie negativă;

- în raportul juridic obligaţional putem să ne găsim în faţa unui raport juridic simplu în care subiectul activ are numai drepturi şi subiectul pasiv numai obligaţii (ex. Raportul juridic de donaţie = donatarul este subiectul activ care are dreptul de a primi bunul; donatorul este subiectul pasiv care are obligaţia de a preda bunul) sau în faţa unui raport juridic complex în care părţile au drepturi şi obligaţii reciproce (ex. raportul juridic de vânzare - cumpărare).

2.3.2 Drepturile subiective civile; noţiune şi clasificare

Noţiunea de drept subiectiv civil Dreptul subiectiv civil ca latură activă a conţinutului raportului juridic civil reprezintă, în esenţa sa, o posibilitate (facultate, putere) juridică recunoscută de lege titularului său care presupune trei elemente:

- posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită, în limitele prevăzute de lege;

- posibilitatea subiectului activ de a pretinde în limitele legii, subiectului pasiv o comportare corespunzătoare (să dea, să facă sau să nu facă ceva);

- posibilitatea subiectului activ de a recurge la forţa de constrângere a statului dacă dreptul său este nesocotit sau încălcat.

Noţiune: Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a titularului său de a desfăşura în limitele legii o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde subiectului pasiv o comportare corespunzătoare care la nevoie poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.

Definiţia dată de cercetătorii Institutului de Cercetări Juridice este astfel formulată: „Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, prin forţa coercitivă a statului” 25 . Potrivit unei alte opinii, dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ - persoană fizică sau persoană juridică, în virtutea căreia această poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie 26 . Existenţa dreptului subiectiv nu se confundă cu exerciţiul său. Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică, iar exerciţiul său este posibilitatea juridică materializată.

Clasificarea drepturilor subiective civile În literatura juridică clasificarea drepturilor subiective civile se face după mai multe criterii care răspund unor cerinţe de natură teoretică sau practică.

A) În funcţie de gradul de opozabilitate, drepturile civile se clasifică în drepturi absolute şi drepturi relative. Dreptul absolut este acel drept subiectiv în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altor persoane pentru a-l exercita. Dreptul absolut se caracterizează prin următoarele:

- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic, titularul obligaţiei civile corelative este „toată lumea”, ca subiect pasiv nedeterminat;

- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală negativă de a nu i se aduce atingere;

- dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes). În categoria drepturilor absolute intră drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la viaţă, nume, domiciliu) şi drepturile reale (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de habitaţie, dreptul de superficie). Dreptul relativ este dreptul subiectiv civil în temeiul căruia titularul său poate pretinde subiectului pasiv determinat o anumită conduită fără de care dreptul nu se poate realiza. Caracteristicile dreptului relativ sunt:

25 Institutul de Cercetări Juridice, Tratat de drept civil, vol. 1, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 71.

26 I. Dogaru, Drept civil român. Tratat, vol. 1, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 108.

21

- face parte din conţinutul unui raport juridic cu amândouă părţile determinate, ca subiecte active şi subiecte pasive;

- dreptului relativ îi corespunde obligaţia civilă ce are ca obiect a da, a face, sau a nu face ceva pe care o are subiectul pasiv determinat;

- dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat; Categoria drepturilor relative include drepturile de creanţă (ex. drepturi născute în contracte).

B) În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective civile se clasifică în drepturi patrimoniale şi drepturi

personale nepatrimoniale. Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic şi în consecinţă poate fi exprimat în bani. Drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real (jus in re) este dreptul subiectiv civil în virtutea căruia titularul său poate exercita singur atributele asupra unui lucru determinat fără concursul altor persoane. Caracteristicile dreptului real sunt:

- se naşte între un raport juridic unde numai subiectul activ este determinat;

- dreptului subiectiv real îi corespunde obligaţia negativă a tuturor persoanelor (subiecte pasive nedeterminate) de a nu-i aduce atingere;

- dreptul subiectiv real poate avea ca obiect numai lucruri determinate (res certa);

- dreptul subiectiv real este absolut, deci este opozabil erga omnes;

- drepturile subiective reale sunt limitate ca număr;

- dreptul subiectiv real este însoţit de prerogativa urmăririi şi de prerogativa preferinţei. Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului său de a pretinde bunul (dreptul real) în orice mâini s-ar găsi. Ex. dacă proprietarul unui imobil ipotecat a înstrăinat imobilul înainte de plata datoriei garant ate cu ipoteca, creditorul garantat poate urmări imobilul, oriunde s-ar afla, deoarece imobilul respectiv nu putea fi înstrăinat decât grevat de ipotecă. Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului dreptului real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi reale dobândite ulterior. De exemplu, un creditor ipotecar va fi plătit cu preferinţă faţă de alţi creditori a căror ipoteci s-au constituit mai târziu. Dreptul de creanţă (jus in personam) este dreptul subiectiv civil în virtutea căruia subiectul activ numit creditor are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Caracteristicile dreptului de creanţă sunt:

- se naşte într-un raport juridic cu subiecte de drept de la început determinate: creditor şi debitor;

- dreptului de creanţă îi corespunde obligaţia debitorului de a da, a face ori a nu face ceva;

- dreptul de creanţă este opozabil numai debitorului;

- drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr. În categoria dreptului de creanţă intră drepturile care izvorăsc din acte juridice (contracte, acte juridice unilaterale) precum şi din fapte juridice (fapta ilicită şi prejudiciabilă, gestiunea intereselor altuia, plata făcută din eroare, îmbogăţirea fără justă cauză). Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv civil al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani, el fiind strâns legat de persoana omului. Drepturile personale nepatrimoniale pot fi grupate în trei categorii:

- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, dreptul la reputaţie, dreptul la demnitate etc.);

- drepturi care privesc identitatea persoanei (dreptul la nume, pseudonim, domiciliu, reşedinţă, denumire, sediu etc.);

- drepturi care decurg din creaţia intelectuală (dreptul de autor, inventator, inovator).

C) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, acestea se clasifică în drepturi principale şi

drepturi accesorii. Dreptul subiectiv principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare. Majoritatea drepturilor subiective sunt drepturi principale. În rândul drepturilor principale intră în primul rând drepturile reale precum:

- dreptul de proprietate;

- drepturile reale principale întemeiate pe dreptul de proprietate, precum: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de habitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie;

- dreptul de folosinţă al instituţiilor de stat care au calitatea de persoane juridice, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate a statului;

- dreptul de folosinţă aparţinând organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti, conferit de stat asupra unor bunuri proprietate de stat etc.

22

Dreptul subiectiv accesoriu este dreptul a cărui soartă juridică depinde de existenţa altui drept civil, acesta din urmă fiind un drept principal. În rândul drepturilor accesorii enumerăm în primul rând drepturile reale accesorii precum:

- dreptul de ipotecă;

- dreptul de gaj;

- privilegiile;

- dreptul de retenţie. În al doilea rând, există şi drepturi de creanţă accesorii precum:

- dreptul creditorului de a pretinde de la debitori dobânda aferentă creanţei sale;

- dreptul născut dintr-o convenţie accesorie numită clauză penală de a încasa penalităţi;

- dreptul de a pretinde arvuna etc. Clasificarea drepturilor subiective în drepturi principale şi accesorii prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de dreptul principal (accesorium sequitur principale).

D) În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile subiective se clasifică în: drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi. Dreptul subiectiv pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului său în exercitarea lui, producându-şi efectele imediat şi irevocabil. Marea majoritate a drepturilor subiective sunt pure şi simple (ex. dobândirea dreptului de proprietate de către donator ca urmare a unui „dar manual”). Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este un drept subiectiv a cărui existenţă şi exerciţiu este afectată de modalităţi, respectiv evenimente viitoare (termen, condiţie sau sarcină); (de ex. închiriez casa de la data de 1 mai = termen; îţi închiriez casa cu condiţia să te căsătoreşti = condiţie). În literatura juridică se vorbeşte şi despre drepturi eventuale şi drepturi viitoare. Dreptul eventual este dreptul subiectiv căruia îi lipseşte fie obiectul, fie subiectul, ceea ce îi conferă un grad redus de siguranţă (ex. dreptul la repararea unui prejudiciu care s-ar putea produce). Dreptul viitor este dreptul subiectiv care nu are nici subiect, nici obiect şi nici nu se ştie dacă în viitor dreptul va exista, ori dacă dreptul va aparţine unei persoane determinate (ex. dreptul la o succesiune viitoare). Considerăm că drepturile eventuale şi viitoare nu sunt drepturi subiective, ci elemente ale capacităţii de folosinţă (potenţialitatea de a le avea).

2.3.3 Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile

Drepturile subiective civile există şi se manifestă în măsura în care ele sunt recunoscute de normele de drept civil 27 . Recunoaşterea drepturilor subiective civile poate fi privită în plan general sau în plan special. Recunoaşterea globală (generală) se face:

Decretul

nr. 31/1954 care spune: „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul oştesc potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială (

- pentru persoanele juridice prin reglementările cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia drepturile civile pe care le au persoanele juridice „sunt recunoscute în scopul de a asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a creşterii nivelului cultural” ale cetăţenilor. Recunoaşterea specială a dreptului civil este realizată de diferite acte normative, pe grupe de drepturi civile, precum:

- drepturile patrimoniale, reale şi de creanţă sunt recunoscute în majoritatea lor de Codul civil, prin însăşi reglementarea lor;

- drepturile personale nepatrimoniale sunt recunoscute în cea mai mare măsură de Decretul nr. 31/1954 atât în privinţa persoanelor fizice cât şi în privinţa persoanelor juridice;

- o serie de drepturi subiective ale persoanelor fizice sunt prezentate în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului;

- drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate de Constituţia României. Ocrotirea drepturilor subiective civile constituie un principiu al dreptului consacrat atât în Decretul nr. 31/1954 [art. 3 alin. (1)] cât şi în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (art. 26) sau Convenţia internaţională privind drepturile omului (art. 2). Ocrotirea dreptului subiectiv civil este asigurată pe calea procesului civil. Titularul dreptului subiectiv încălcat are o acţiune în justiţie împotriva aceluia care a adus atingere dreptului său subiectiv. Astfel, se realizează restabilirea dreptului încălcat.

- pentru persoanele fizice prin

dispoziţiile

art.

1

din

27 A se vedea şi: L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2005, p. 56 şi urm.

23

2.3.4 Exercitarea drepturilor subiective civile şi abuzul de drept

Dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercitarea sa. Dreptul subiectiv civil reprezintă o

posibilitate juridică pe care o are titularul său de a avea o anumită conduită, în timp ce exercitarea dreptului este tocmai posibilitatea materializată (valorificarea posibilităţii juridice). Exercitarea drepturilor subiective este guvernată de următoarele principii 28 :

- exercitarea dreptului subiectiv se face potrivit scopului său economic şi social;

- exercitarea dreptului subiectiv se face numai cu respectarea legii şi moralei;

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă. Încălcarea principiilor de exercitare a drepturilor subiective constituie abuz de drept. Modul de sancţionare a abuzului de drept îl constituie refuzul concursului forţei de constrângere a statului. Altfel spus, instanţa de judecată sesizată cu judecarea unui litigiu în care se constată prezenţa unui drept subiectiv civil:

- nu va admite cererea reclamantului dacă abuzul îi aparţine;

- va înlătura apărarea pârâtului, dacă exerciţiul abuziv provine de la acesta. În situaţia în care exerciţiul abuziv al unui drept constituie faptă ilicită cauzatoare de prejudicii va atrage după sine răspunderea civilă delictuală potrivit prevederii art. 998 C. civ.

2.4. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

2.4.1 Definiţia raportului juridic civil

Noţiune: Obiect al raportului juridic civil îi formează acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

Altfel spus, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor participante la raportul juridic civil în vederea realizării drepturilor subiective prin îndeplinirea obligaţiilor 29 . În literatura juridică s-au formulat şi alte definiţii. Astfel, Prof. univ. Ion Dogaru defineşte obiectul raportului juridic civil „Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv” 30 . Prof. univ. G. Boroi defineşte, astfel, obiectul raportului juridic civil:

„Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv” 31 . Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul raportului juridic civil, acesta din urmă constând din drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile juridice civile care sunt posibilităţi juridice şi îndatoriri juridice corespunzătoare, în timp ce obiectul constă tocmai din conduita părţilor pentru realizarea drepturilor subiective. În raporturile juridice patrimoniale conduita părţilor se referă adesea la lucruri materiale, acestea însă nu fac parte din obiectul raportului juridic civil, ele pot fi considerate ca un obiect derivat 32 .

2.4.2 Bunurile: Noţiune şi clasificare

Definiţia noţiunii de bun. Corelaţia cu noţiunea de patrimoniu. Din punct de vedere economic, prin bun se înţelege orice lucru care este util omului. Drept urmare, aerul atmosferei, lumina soarelui sunt considerate bunuri, chiar în starea lor naturală. Din punct de vedere juridic, un lucru poate fi considerat „bun” dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

- este util pentru trebuinţele omului;

- are valoare economică;

- este susceptibil de apropiere juridică sub forma unor drepturi patrimoniale. Codul civil în reglementările sale nu face distincţie între noţiunea de lucru şi cea de bun. Astfel, art. 480 prevede că „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut însă în limitele determinate de lege”, iar art. 461 C. civ. prevede că „Toate bunurile sunt mobile sau imobile”.

28 L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2005, p. 63 şi urm.

29 A se vedea şi: L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2005, p. 68 şi urm.

30 I. Dogaru, op. cit. 1996, p. 132

31 G. Boroi, op. cit., 1997.

32 I. Dogaru, op. cit. 1996, p. 13.

24

În dreptul civil termenul de „bun” este folosit în două sensuri:

- în sens larg, prin bunuri se desemnează atât bunurile materiale (lucrurile) cât şi drepturile privitoare la acestea;

- în sens restrâns, prin bunuri se înţeleg numai bunurile materiale (lucrurile) cu valoare economică.

o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii

materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial” 33 . Noţiunea de bun este strâns legată de cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând unei persoane. Cum „drepturile” în sensul Codului civil includ şi bunurile, în mod corect se poate spune că bunurile sunt elemente ale activului patrimoniului persoanelor fizice şi persoanelor juridice. În concluzie, între noţiunea de „bun” şi noţiunea de „patrimoniu” există o relaţie de tipul parte - întreg în care bunurile pot fi privite fie izolat, fie grupate în mase de bunuri.

În literatura juridică bunul este definit ca fiind „(

)

Clasificarea bunurilor În literatura juridică de specialitate s-a făcut clasificarea bunurilor după mai multe criterii dintre care reţinem:

A. În funcţie de criteriul circulaţiei lor juridice se disting:

a) bunuri aflate în circuitul civil;

b) bunuri exceptate circuitului civil;

c) bunuri cu circuit civil condiţionat.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute de lege. Bunurile exceptate circuitului civil sunt acele bunuri care nu pot forma obiectul unor acte juridice civile, adică sunt inalienabile. Intră în această categorie, de exemplu, teritoriul României (art. 3 din Constituţia

României), terenurile care fac parte din domeniul public (art. 5 din Legea nr. 18/1991 - Legea fondului funciar). Bunurile cu circuit civil condiţionat sunt acelea care pot fi deţinute, dobândite şi înstrăinate prin acte juridice numai cu îndeplinirea unor condiţii expres pretinse de lege. Intră în această categorie:

- armele, muniţiile şi materialele explozibile;

- produsele şi substanţele toxice.

Importanţa clasificării:

Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul valabilităţii actelor juridice civile încheiate în raport cu obiectul lor.

B. În funcţie de natura bunurilor şi de calificarea dată de lege, bunurile se clasifică în:

a) bunuri imobile;

b) bunuri mobile.

Această clasificare este prevăzută în mod expres de Codul civil care, în art. 461, stabileşte „Toate bunurile

sunt mobile sau imobile”. Bunurile imobile sau nemişcătoare sunt bunurile care au o aşezare fixă şi stabilă, fiind legate de sol. În dreptul nostru civil bunurile imobile sunt de trei feluri:

a) bunuri imobile prin natura lor. Intră în această categorie:

- terenurile şi clădirile;

- morile de vânt sau apă;

- recoltele prinse de rădăcini şi fructele neculese.

b) bunurile imobile prin destinaţie, enumerate de art. 467-470 C. civ. Din această categorie fac parte

anumite bunuri mobile prin natura lor care însă sunt accesorii pentru serviciul şi exploatarea unui bun imobil. Acestea sunt:

- bunuri destinate pentru exploatarea agricolă (animale, unelte agricole, peştele din iaz, stupii etc.);

- bunuri destinate exploatării industriale sau comerciale (mobilier, instrumente, unelte, utilaje etc.);

- bunuri mobile aşezate pe un fond cu afectaţiune perpetuă (statui, tablouri, oglinzi, ornamente etc. );

c) bunuri imobile prin obiectul la care se aplică care sunt potrivit art. 471 C. civ.:

- uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil. La aceasta enumerare făcută de textul de lege, prin extindere se mai adaugă:

- drepturile reale, cu excepţia dreptului de proprietate (ex. dreptul de uz, uzufruct, servituţile);

33 Ghe. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1992 p.82.

25

- drepturile de creanţă cărora le corespunde obligaţia de a da un bun imobil;

- acţiunile în justiţie privind valorificarea drepturilor imobiliare (acţiunea în revendicare, acţiunea în reclamaţia unei servituţi etc.);

- acţiunile în justiţie privind nulitatea înstrăinării unui imobil, revocarea donaţiei unui imobil etc.). Bunurile mobile sau mişcătoare sunt acele bunuri care pot fi deplasate dintr-un loc în altul fie cu ajutorul propriei forţe, fie cu ajutorul unei forţe străine. Bunurile mobile se împart în trei categorii:

a) bunuri mobile prin natura lor care potrivit art. 473 C. civ. se pot transporta dintr-un loc în altul fie prin

propria forţă, fie cu ajutorul unei forţe străine (ex. animalele, lucrurile neînsufleţite);

b) bunurile mobile prin determinarea legii care sunt considerate mobile prin obiectul la care se aplică

(adică, sunt încorporate în obiect). Intră în această categorie:

- drepturile reale asupra mobilului cu excepţia dreptului de proprietate (dreptul de uz, dreptul de uzufruct,

dreptul de gaj etc.);

- drepturile de creanţă care au ca obiect un bun mobil;

- acţiunile în justiţie privind bunurile mobile etc.

c) bunurile mobile prin anticipaţie care cuprind bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar prin anticipaţie

sunt considerate de părţi printr-un act juridic ca bunuri mobile. Exemplu avem: fructele şi recoltele neculese încă, produsul neextras al unei cariere, materialele provenite din dărâmarea unei construcţii.

Importanţa clasificării se evidenţiază în regimul juridic diferit aplicabil în materie.

C. În funcţie de modul de determinare şi de voinţa părţilor, bunurile se clasifică în:

- bunuri certe;

- bunuri generice. Bunurile certe (res certa) sunt acele bunuri care fie prin natura lor, fie prin clauzele unui act juridic sunt determinate, respectiv individualizate cu ajutorul unor însuşiri specifice (ex. o casă anume individualizată prin localitate, stradă, număr; unicatul unei lucrări; un autoturism individualizat prin un număr de înmatriculare etc.). Bunurile generice (res genera) sunt acelea care nu se determină prin însuşiri proprii, ci cu ajutorul însuşirilor întregii categorii din care fac parte şi care pot fi individualizate ulterior prin măsurătoare, numărătoare, cântărire. Intră în această categorie cu titlu de exemplu: banii, alimentele, cerealele, combustibilul etc.

Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:

- momentul transmiterii dreptului real în actele translative de drepturi reale este diferit, astfel: când este vorba de un bun cert, dreptul real se transmite în momentul realizării acordului de voinţă; când este vorba de un bun generic, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării;

- suportarea riscului contractual: dacă bunul este cert şi piere fortuit, înainte de predarea lui, debitorul este liberat de obligaţia predării; dacă bunul este generic şi piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul nu este liberat, el trebuind să predea alte bunuri;

- locul predării este diferit: pentru bunurile certe locul predării este acela unde se găseau în momentul contractării; pentru bunurile generice locul predării este la domiciliul debitorului (plata este cherabilă şi nu portabilă).

D. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea înlocuirii cu prilejul executării unei obligaţii civile,

bunurile se clasifică în:

- bunuri fungibile;

- bunuri nefungibile. Bunurile fungibile sunt acele bunuri care se pot înlocui unele cu altele cu prilejul executării unei obligaţii. De regulă, bunurile generice sunt fungibile (ex. bani, alimente, cereale, combustibil etc.). Bunurile nefungibile sunt bunurile care nu se pot înlocui cu altele pentru a îl libera pe debitor de executarea unei obligaţii. Importanţa clasificării se reflectă în planul executării obligaţiilor civile, pentru cazul în care se pune problema înlocuirii unui bun cu altul.

E. În funcţie de faptul dacă folosirea implică sau nu înstrăinarea sau consumarea bunului, distingem:

- bunuri consumptibile;

- bunuri neconsumptibile. Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care se consumă sau se înstrăinează într-un singur act de folosinţă (ex. alimentele, banii). Bunurile neconsumptibile sunt bunurile care formează obiectul unor acte multiple de folosinţă, fără a li se distruge substanţa sau a fi înstrăinate (ex. o casă, un tablou, un autoturism etc.).

26

Importanţa clasificării este relevantă în materie de împrumut şi uzufruct. Astfel, bunurile consumptibile pot forma numai obiectul împrumutului de consumaţie, iar bunurile neconsumptibile formează obiectul împrumutului de folosinţă.

F. În funcţie de faptul că anumite bunuri produc fructe şi altele nu produc fructe, bunurile se clasifică

în:

-

bunuri frugifere;

-

bunuri nefrugifere. Bunurile frugifere sunt bunurile care produc, fără consumarea substanţei lor, fructe. Potrivit art. 483 C. civ. fructele sunt de trei feluri:

a) fructe naturale pe care pământul le produce fără intervenţia muncii omului (ex. fructele de pădure, stuful bălţilor, iarba de pe păşunile necultivate, sporul animalelor etc.); b)fructe industriale care implică intervenţia activităţii omului (ex. recoltele pământului cultivat); c)fructe civile care sunt echivalentul în bani sau alte bunuri ca urmare a utilizării economice a unui bun (ex. chiriile, dobânzile, rentele, venitul arendelor etc.). Fructele nu se confundă cu productele, acestea fiind foloasele trase dintr-un bun care îşi consumă substanţa (marmura, piatra, nisipul din cariere). Bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu produc fructe adică nu au calitatea de a da naştere la produse în mod periodic şi fără consumarea substanţei. Importanţa juridică a clasificării se evidenţiază sub aspectul dobândirii bunurilor: fructele naturale şi industriale se dobândesc prin culegere; fructele civile se dobândesc „zi de zi”.

G. În funcţie de posibilitatea divizării lor, bunurile se clasifică în:

- bunuri divizibile;

- bunuri indivizibile. Bunurile divizibile sunt acele bunuri care prin împărţire nu îşi schimbă destinaţia economică (ex. o cantitate de alimente, un cupon de stofă). Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care, dacă ar fi împărţite, şi-ar schimba destinaţia (ex. o masă, un autoturism etc.).

Importanţa clasificării este relevantă în materie de partaj şi în materie de obligaţii cu pluralitate de subiecte:

- în materie de partaj, dacă bunul este indivizibil, fie se atribuie unuia dintre proprietari, cu obligaţia de a plăti o sultă celorlalţi, fie de a fi scos la vânzare prin licitaţie publică, urmând să se împartă preţul;

- în materie de obligaţii cu pluralitate de subiecte unde distingem două situaţii:

a) dacă obligaţia are ca obiect un bun indivizibil, fiecare debitor este ţinut pentru întreaga datorie;

b) dacă obligaţia are ca obiect un bun divizibil, fiecare debitor este ţinut numai pentru partea lui.

H. În funcţie de corelaţia dintre ele (determinată de însuşirile bunului sau de voinţa părţilor), bunurile se

clasifică în:

- bunuri principale;

- bunuri accesorii. Bunurile principale sunt bunurile care pot fi folosite potrivit destinaţiei lor economice, în mod independent. Majoritatea bunurilor sunt bunuri principale. Bunurile accesorii sunt bunurile care sunt afectate întrebuinţării altor bunuri (de ex.: vâslă de la barcă, cheia de la lacăt, beţele de la schi etc.). Importanţa acestei clasificări apare în mod deosebit în materia executării obligaţiilor civile, debitorul fiind ţinut să predea atât bunul principal, cât şi bunul accesoriu. Altfel spus, accesoriul urmează soarta juridică a principalului (accesorium sequitur principale).

I. În funcţie de modul lor de percepere bunurile se împart în:

- bunuri corporale;

- bunuri necorporale. Bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială şi sunt perceptibile prin simţurile omului (ex. o casă, un animal etc.). Bunurile necorporale sunt acele bunuri a căror existenţă este abstractă neputând fi percepute prin simţurile

omului. În această categorie intră toate drepturile (ex. drepturile reale, drepturile de creanţă, drepturile de autor, inventator, inovator etc.). Importanţa acestei clasificări este relevantă mai ales din punct de vedere al dobândirii dreptului de proprietate, astfel:

- numai bunurile mobile corporale pot fi dobândite prin posesie de bună-credinţă (art. 1909 C. civ.) sau prin simplă tradiţiune (remitere);

27

- titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) sunt, prin esenţa lor negociabile şi se transmit prin mijloace specifice dreptului comercial.

2.5. Izvoarele raportului juridic civil

2.5.1. Noţiunea de izvor al raportului juridic civil

Raportul juridic civil abstract a fost definit ca fiind raportul social cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial reglementat de norma juridică civilă. Raportul juridic abstract constituie cadrul de principialitate şi reglementare juridică pentru existenţa şi manifestarea raportului juridic concret. Raportul juridic concret dă viaţă normei juridice care reglementează raportul juridic civil abstract. Altfel spus, raportul juridic concret particularizează raportul juridic civil abstract. Pentru existenţa raportului juridic concret sunt necesare următoarele premise:

- subiectele de drept care stabilesc o relaţie socială, persoane fizice sau persoane juridice;

- norma juridică de drept civil care reglementează relaţia socială respectivă;

- actul sau faptul juridic concret de care legea civilă leagă naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.

Noţiune: Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţeleg acele fapte, evenimente şi acţiuni omeneşti, de producerea cărora legea civilă leagă naşterea unor raporturi juridice concrete.

2.5.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete.

Reţinem cele mai importante criterii de clasificare a izvoarelor juridice civile concrete.

A. În raport de dependenţa sau independenţa de voinţa umană distingem:

- acţiuni omeneşti;

- evenimente (fapte naturale). Acţiunile omeneşti sunt acele fapte comisive sau omisive săvârşite de subiectele de drept cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile. Această categorie reuneşte atât acţiunile voluntare cât şi cele involuntare. Actele juridice: Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice sunt actele juridice civile (ex. încheierea unui contract care dă naştere raportului juridic contractual). Faptele juridice: Acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii sunt fapte juridice (ex. plata făcută din eroare care dă naştere obligaţiei de restituire a plăţii primite). Acţiunile omeneşti pot fi licite sau ilicite. Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor şi de care legea civilă leagă consecinţe de natură juridică, respectiv naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile. Cu titlu de exemplu cităm în această categorie:

- naşterea fiinţei umane care înseamnă apariţia unui subiect de drept civil şi naşterea raportului juridic civil de creştere şi educare a minorului; decesul fiinţei umane care duce la stingerea calităţii de subiect de drept civil şi la naşterea raporturilor juridice civile succesorale;

- calamităţile naturale (cutremure, inundaţii, incendii) care au ca efecte juridice naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile (ex. inundaţia exonerează de răspundere civilă, stingând raportul juridic civil de livrare a mărfii calamitate etc.).

B. În raport de sfera lor, izvoarele raporturilor juridice civile se clasifică în:

- fapte juridice în sens larg (lato sensu);

- fapte juridice în sens restrâns (stricto sensu). Faptele juridice în sens larg sunt atât evenimente cât şi acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice. Fapte juridice în sens restrâns sunt evenimentele şi acţiunile omeneşti, dar numai cele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul legii (ex. plata făcută din eroare).

C. În raport de drepturile subiective cărora le dau naştere izvoarele raportului juridic sunt:

- fapte juridice, izvoare de drepturi patrimoniale;

- fapte juridice, izvoare de drepturi personale nepatrimoniale.

28

Izvoarele de drepturi patrimoniale sunt acelea care dau naştere unor drepturi subiective cu un conţinut economic. În această categorie intră contractul, actul juridic unilateral, delictul civil etc. Izvoarele de drepturi nepatrimoniale sunt acelea care dau naştere unor drepturi fără conţinut economic legate de nume, domiciliu, stare civilă etc. (ex.: naşterea fiinţei umane dă dreptul la nume, domiciliu etc.).

2.6. Proba raportului juridic concret

2.6.1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea probelor

În literatura de specialitate 34 , noţiunii de probă, desemnată şi prin termenul de „dovadă“, i se dau mai multe înţelesuri 35 . În sensul larg, prin probă înţelegem acţiunea prin care se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui anumit fapt, mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, ori rezultatul la care s-a ajuns prin folosirea mijloacelor de probă, în ce măsură acestea au reuşit să formeze convingerea celui în faţa căruia sunt administrate probele. În sens restrâns, prin noţiunea de probă, înţelegem mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul probator, adică un fapt material care fiind dovedit printr-un mijloc de probă poate fi folosit pentru dovedirea altui fapt material, determinat în soluţionarea unei anumite cauze. Generic, proba înseamnă un mijloc de a stabili adevărul referitor la acte şi fapte juridice din care persoana interesată pretinde că izvorăsc drepturile şi obligaţiile pe care pretinde că le are. În sensul art. 1170 C. civ., în mod obişnuit, prin probă înţelegem mijlocul de probă, dovada putându-se să se facă prin înscrisuri, martori, prin prezumţii şi prin mărturisirea uneia dintre părţi. Codul de procedură civilă reglementează ca mijloace de probă expertiza şi cercetarea la faţa locului, precum şi probele materiale.

Probele se clasifică după mai multe criterii: 36

A.

După cum probele se efectuează în faţa instanţei sau în afara ei:

a.

probe judiciare;

b.

probe extrajudiciare.

B.

După criteriul naturii lor:

a. probe personale - constau în fapte ale omului care pot fi pozitive (declaraţii de martori), negative sau de

abţinere (distrugerea unui înscris), de raţionament (ex.: în cazul prezumţiilor legale).

b.

probe materiale - lucruri care prin starea lor însuşi sau particularităţi, dovedesc raportul dedus judecăţii.

C.

După cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal:

a.

probe directe - sunt acelea care dovedesc prin ele însele raportul dedus judecăţii (ex.: înscrisul constatator

al actului juridic în legătură cu care s-a născut litigiul); b. probe indirecte - care dovedesc un fapt vecin şi conex din a cărui cunoaştere se pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu (ex.: prezumţiile).

D. După caracterul original sau derivat:

a. probe primare - sau imediate ori nemijlocite, (ex.: înscrisul original);

b. probe secundare - sunt acelea care provin din a doua sau a treia sursă (ex.: depoziţia unui martor care a

auzit cele relatate, copie de pe înscris etc.).

E. După modul în care judecătorul percepe faptele:

a. probe percepute personal de judecător (ex.: cercetarea la faţa locului, examinarea directă a unui obiect,

etc.);

b. probe constând în perceperea faptelor de alte persoane (exemplu, depoziţia unui martor).

34 Pentru un examen amănunţit privind probele, a se vedea: Ghe. Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ed. Şansa, Bucureşti, 1998, ediţia a V-a revăzută şi adăugită de M. NICOLAE, P. TRUŞCĂ, p. 11-125; M. Eliescu - Curs de drept civil, Teoria generală a probelor, Universitatea Bucureşti, 1950-1951, A. Ionaşcu - Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; E. Mihuleac - Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970; V.M. Ciobanu, Tratat II, p. 146-216; D. Radu, D.C. Tudorache - Sistemul probator în procesul civil, Ed. Ankarom, Iaşi, 1996; Fl. Măgureanu, op.cit. p.235-260; Fl. Măgureanu - Înscrisurile mijloace de probă în procesul civil, edi\ia a II-a, Ed. ALL-BECK, Bucureşti, 1999 p. 10 şi urm.

35 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Dreptul procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983, p.335-337.

36 A. Ionaşcu op. cit. p.66 şi urm.; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 344-346; V. M. Ciobanu, Dreptul procesual civil, p. 260-261; A. Hilsenrad. I. Stoenescu, op. cit. p. 184-186, Fl. Măgureanu, Înscrisurile, p. 25-32.

29

2.6.2. Proba prin înscrisuri

Noţiunea de înscris este mai largă decât ceea ce înţelegem prin materializarea unui act juridic. Proba scrisă poate fi materializată, încorporată şi într-un alt obiect material, de exemplu, pe o bucată de piatră, de scândură, etc.

În mod normal, înscrisul este realizat cu scopul de a putea dovedi, la nevoie, un raport juridic, fiind o probă preconstituită. Prin înscris înţelegem orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere de mână, prin dactilografiere, litografiere sau imprimare pe hârtie sau pe orice alt material (pânză, lemn, metal, etc.) 37 . Într-o accepţiune mai restrânsă, înscrisul este forma literală pe care o îmbracă un act juridic. 38 Actul preconstituit fiind întocmai înainte de apariţia conflictului, este mai exact, mai demn de crezare, decât memoria martorilor, şi se păstrează, se conservă mai bine prin trecerea timpului. Înscrisurile preconstituite întocmite cu intenţia de a constitui mijloace de probă, se clasifică în:

- înscrisuri originale, întocmite pentru a constata: încheierea, modificarea sau stingerea unui raport juridic;

- înscrisuri recognitive prin care se recunoaşte existenţa unui înscris originar pierdut, având rolul de a-l înlocui pe acesta (art. 1189 C. civ.);

- înscrisuri confirmative, întocmite pentru a confirma un act anulabil (art. 1190 C. civ.). Înscrisurile preconstituite se mai împart în:

- înscrisuri autentice;

- înscrisuri sub semnătură privată.

2.6.2.1. Înscrisuri autentice

Potrivit art. 1171 C. civ., înscrisurile autentice sunt acele înscrisuri făcute cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar de stat, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul a fost realizat. În mod curent, prin înscrisuri autentice 39 se înţeleg înscrisuri notariale, dar nu se confundă cu acestea, întrucât numărul lor este mult mai mare, intrând în această categorie toate înscrisurile întocmite de funcţionarii de

stat în sfera competenţei lor (de exemplu actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti etc.). 40 Având în vedere puterea probatorie a acestora, redactarea actelor juridice în formă autentică prezintă avantaje deosebite. În unele cazuri, forma autentică este necesară pentru valabilitatea actului respectiv 41 (ex.: donaţiile). Înscrisul autentic prezintă mai multe avantaje:

a) face dovada datei până la înscrierea în fals;

b) se bucură de prezumţia de validitate, proba contrarie revenind celui ce-l contestă;

c) când prin înscris sunt constatate obligaţii şi acestea ajung la scadenţă, pot fi investite cu formulă

executorie şi puse în executare fără sesizarea instanţei, având puterea unui titlu executoriu;

d) face dovada, până la înscrierea în fals, cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator

făcute în limitele atribuţiilor sale. Menţiunile făcute pe baza declaraţiilor părţilor fac dovada până la proba contrarie. Actul ce nu poate fi valabil ca act autentic, din cauza necompetenţei sau a lipsei de capacitate a funcţionarului, sau din lipsă de formă, este valabil ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi. Dacă nu este semnat, valorează ca început de probă scrisă, putând fi completat cu martori şi prezumţii (dacă forma nu este cerută „ad validitatem“).

2.6.2.2. Înscrisurile sub semnătură privată

Sunt actele înscrisuri întocmite şi semnate de părţi, fără intervenţia unui organ de stat. Condiţia necesară pentru valabilitatea acestor acte este semnătura părţilor de la care emană 42 .

37 Fl Măgureanu, op.cit., vol. I, 1997, p.295.

38 L. Giosan, op. cit., p. 111 şi Ghe. Beleiu, op. cit., p. 114-118.

39 Pentru un examen amănunţit privind înscrisurile autentice, a se vedea: V. M. Ciobanu, Tratat II, p. 165-167; G. Boroi, D.

Rădescu,

Fl. Măgureanu, Înscrisurile, p. 51-108.

40 A se vedea Trib. Supr. col. civ. dec. nr.2013/1956, C.D. pe anul 1956, vol. I, p. 31.

41 A se vedea plenul Trib. Supr. dec. îndr. nr. V/1954, C. dec. pe anii 1952-1954, p.20

42 I. Stoenescu, S. Ziliberştein, Drept procesual civil.Teoria generală, p. 353-357; G. Tocilescu - Curs de procedură civilă, Partea III, Bucureşti, 1893, p. 419-421;E. Mihuleac, op. cit. p. 174-179; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit. p. 272-275; I. L. Georgescu - Drept comercial Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare, lucrare revăzută, completată şi adusă la zi de I. Băcanu, ED. Lumina Lex, Bucureşti, 1994; Fl. Măgureanu, Înscrisurile, p. 109-150.

30

270-272;

op.

cit.

p.

Înscrisul poate fi scris de mână de una din părţi, de ambele părţi, de un terţ, dactilografiat, dar aşa cum am mai arătat, în mod obligatoriu trebuie să prezinte semnătura realizată de mâna părţilor. În anumite cazuri, legea cere două condiţii speciale: „formalitatea multiplului exemplar“ şi menţiunea „bun şi aprobat“.

a) Formalitatea multiplului exemplar este cerută în cazul înscrisurilor ce constată convenţii sinalagmatice,

pentru ca în cazul unui litigiu fiecare parte să poată dovedi existenţa înscrisului. Acesta trebuie să fie realizat în atâtea exemplare, câte părţi cu interese contrare sunt. Fiecare exemplar trebuie să aibă menţiune cu privire la numărul exemplarelor originale. Excepţii de la această regulă:

- când înscrisul s-a întocmit într-un singur exemplar şi acesta a fost lăsat în păstrare la un terţ;

- când contractul sinalagmatic s-a încheiat prin corespondenţă - ofertă urmată de acceptare;

- în materie comercială, unde convenţiile sinalagmatice pot fi dovedite prin orice mijloc de probă (art. 46 C. com.);

- când un înscris autentic este nul, dar este valabil ca înscris sub semnătură privată;

- când contractul sinalagmatic este constatat printr-o hotărâre judecătorească;

- când părţile recunosc actul întocmit într-un exemplar, fie expres, fie tacit (nu se opun la folosirea în instanţă a actului unic din partea potrivnică) 43 .

b) Menţiunea - „bun şi aprobat“ - este cerută în cazul convenţiilor din care se nasc obligaţii unilaterale, nu

şi a celor care produc obligaţii reciproce între părţi [art. 1180 alin. (1) C. civ.]. Actul trebuie să fie scris de cel care îl semnează, sau să facă menţiunea „bun şi aprobat“, arătând suma sau câtimea şi să semneze. Menţiunea nu este necesară:

- când înscrisul este scris în întregime de mâna celui care se obligă, şi când este vorba de obligaţii unilaterale ce au ca obiect o sumă de bani sau câtime de bunuri fungibile determinate;

- în cazul chitanţelor liberatorii (în acest caz, înscrisul se referă la executarea unei obligaţii, şi nu la naşterea ei);

- în cazul înscrisului nul ca înscris autentic care constată o obligaţie unilaterală ce are ca obiect o sumă de bani sau o câtime de bunuri fungibile, dacă este semnat. Potrivit art. 1181 C. civ., dacă există nepotriviri între suma trecută în act şi cea scrisă în formula „bun şi aprobat“ chiar dacă şi actul şi formula au fost scrise de cel care s-a obligat, obligaţia se prezumă că este pentru suma cea mai mică, dacă nu se probează unde este greşeala 44 . Articolul 1177 alin. (1) C. civ. prevede forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată. Cel căruia i se opune un act sub semnătură privată este obligat să recunoască sau să tăgăduiască scrierea sau semnătura sa. În acest caz, instanţa în virtutea rolului său activ, poate să pună în vedere reclamantului să propună probe noi, ori să le ordone din oficiu şi să nu respingă cererea ca nedovedită 45 . Între părţi, data este valabilă până la proba contrarie, însă terţilor le este opozabilă numai data certă, întrucât terţii sunt consideraţi dobânditori de drepturi cu titlu particular (cumpărător, etc.) şi creditorii părţilor atunci când, invocând drepturi proprii, acţionează prin intermediul acţiunii pauliene. Înscrisul dobândeşte data certă:

- din ziua prezentării lui la o instituţie de stat, când dobândeşte dată certă la data înregistrării lui;

- de la data înscrierii lui într-un registru anume desemnat;

- de la data morţii părţii care a semnat înscrisul sau a uneia din părţile care a semnat;

- trecerea înscrisului, chiar în prescurtare, în acte întocmite de funcţionari de stat, cum ar fi: procese-verbale de inventariere;

- prin dare de dată certă de către notarul public în baza atribuţiilor acestuia.

Dacă înscrisul este contestat sau instanţa are îndoieli cu privire la autenticitatea lui, se va trece la:

- verificarea de scripte;

- procedura falsului.

a) Verificarea de scripte intervine când se contestă un înscris sub semnătură privată (art. 177-179 C. proc.

civ.). Dacă partea căreia i se opune înscrisul (cu excepţia moştenitorilor) declară că nu recunoaşte scrisul sau

semnătura, partea din înscris va scrie şi semna sub dictarea preşedintelui completului. Dacă refuză, se socoteşte ca o recunoaştere a scrisului sau a semnăturii. Dacă compararea făcută de instanţă nu este concludentă, se va recurge la expertiză.

autentice, care în privinţa constatărilor personale

ale agenţilor instrumentatori, fac dovadă până la înscrierea în fals.

b) Procedura falsului este folosită în cazul înscrisurilor

43 A. Ionaşcu, op. cit., p. 122-123.

44 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.,p. 356-357.

45 A se vedea Trib. jud. Sibiu dec. civ. nr.130/1985, cu notă de D. Suciu, O. Ungureanu, în R.D.D. nr. 6/1986, p. 59-61.

31

În cazurile în care partea căreia i se opune actul susţine că acesta este fals, preşedintele va constata prin proces- verbal starea materială a înscrisului, examinându-l pentru a constata dacă există pe suportul lui adăugiri, ştersături, alte menţiuni decât cele ce rezultă în mod normal din cuprinsul actului, după care, împreună cu părţile şi grefierul, îl vor semna pentru a nu fi schimbat, încheind un proces-verbal. Dacă partea interesată stăruie în a susţine că actul este fals, instanţa înaintează înscrisul procurorului competent să efectueze cercetări pentru infracţiunea de fals, împreună cu procesul-verbal, judecata urmând a fi suspendată până la primirea rezultatelor cercetărilor. Alte numeroase înscrisuri constituie mijloace de probă, cum ar fi: răbojurile, registrele comerciale, menţiunile făcute de creditor pe titlurile de creanţă, scrisorile, telegramele, registrele şi hârtiile casnice, telexurile, faxurile şi alte mijloace tehnice; înscrisurile improprii, titlurile de credit; titlurile de credit improprii sau documente de legitimare 46 .

2.6.3. Proba prin rapoartele de expertiză.

Uneori, lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces sau legăturile dintre anumite împrejurări invocate de părţi şi acele fapte, reclamă cunoştinţe din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei etc. În asemenea cazuri, se poate dispune efectuarea unor expertize. Expertiza este deci mijlocul de probă prin care se aduce la cunoştinţă organelor judiciare opinia unor

specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite. Expertiza este reglementată în art. 201-214 C. proc. civ. care constituie dreptul comun în materie. Se poate recurge la expertiză ori de câte ori, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, este necesar să se cunoască părerea unor specialişti. În anumite cazuri însă, expertiza este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii hotărârii:

- expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie (art. 30 din Decretul nr. 32/1954);

- expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei, în cazul înregistrării tardive a naşterii - expertiza

preţuitoare în materie de gaj, pentru stabilirea valorii bunului gajat (art. 1689 C. civ.);

- expertiza privind evaluarea aportului în natură, avantajele rezervate, fondatorilor, operaţiunilor încheiate

de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care acesta urmează să le ia asupra sa (art. 38 din Legea nr.

31/1990, republicată);

- expertiza pentru stabilirea aportului în natură, în cazul majorării capitalului social al societăţii comerciale

[art. 210 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată]. Propunerea privind efectuarea expertizei se face de către părţi, ori de către instanţă din oficiu. Expertiza poate fi efectuată numai prin birourile locale de expertiză, şi numai de către specialişti atestaţi ca

atare.

La solicitarea instanţei, după ce proba a fost încuviinţată prin încheiere, biroul local recomandă un număr de experţi, din care instanţa numeşte unul sau mai mulţi. Pe lângă expertul sau experţii numiţi de instanţă, se permite să participe şi un expert recomandat de parte, cu condiţia ca el să figureze în evidenţa biroului local. Sarcina efectuării expertizei de către experţii numiţi este obligatorie, ea neputând fi refuzată decât pentru motive temeinice. În cazul în care expertul refuză nejustificat, poate fi amendat şi obligat la plata despăgubirilor. Dacă expertul nu se înfăţişează, instanţa poate dispune înlocuirea lui [art. 205 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.]. Dacă expertiza se administrează prin comisie rogatorie de către o altă instanţă, aceasta va numi experţii (art. 214 C. proc. civ.) Experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii (art. 204 C. proc. civ.). Recuzarea expertului trebuie să fie cerută în 5 zile de la numirea expertului, când se cunoaşte motivul, sau de la data când s-a ivit motivul de recuzare. Cererea de recuzare va fi soluţionată în şedinţă publică, cu citarea obligatorie a părţilor şi a expertului. Prin încheiere, instanţa va stabili:

- obiectul expertizei şi întrebările cărora expertul trebuie să le dea răspuns;

- data la care trebuie depus raportul;

- fixează provizoriu remunerarea expertului. Dacă problema poate fi lămurită de expert direct în şedinţă, el va fi ascultat de instanţă în şedinţă, iar dacă este nevoie de timp, fixează un termen.

46 Pentru un examen amănunţit privind cercetarea înscrisurilor a căror autenticitate se contestă, prin verificarea de scripte şi procedura falsului, a se vedea: Fl. Măgureanu, Înscrisurile, p. 204-223; I. Anghelescu şi colectiv - Tratat teoretic şi practic de criminalistică, vol. II, Bucureşti, 1978,p. 113-162; N.V. Terziev- Introducerea în cercetarea criminalistică a documentelor, 1952, p. 118-125; T.I. ULIC- Expertiza grafică, Bucureşti, 1914; J. CREPIEUX-JAMIN - Bazele fundamentale ale grafologiei şi expertizei grafice. Traducerea după ediţia a II-a franceză de HENRI STHAL, Tipografia „Geniului“, Bucureşti, 1926; I. Ionescu - Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iaşi 1973, p.41 şi urm.

32

Activitatea şi părerea expertului se concretizează într-un raport de expertiză care se depune la biroul local pentru verificare şi apoi se înaintează instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. Dacă pentru efectuarea expertizei este nevoie de o verificare la faţa locului, aceasta se va putea face după citarea părţilor prin carte recomandată, cu dovadă de primire, fiind o garanţie a dreptului de apărare al părţilor. Instanţa poate dispune completarea raportului cu un supliment, sau poate dispune o nouă expertiză. Instanţa nu este legată de concluziile expertizei 47 , întrucât aceasta este, ca orice probă, lăsată la aprecierea judecătorului. Sunt însă şi cazuri în care expertiza nu poate fi înlăturată decât printr-o altă lucrare de specialitate (ex.:

expertiza de excludere de la paternitate nu poate fi înlocuită decât tot printr-o probă de valoare ştiinţifică egală) în cazul anulării căsătoriei pentru alienaţia sau debilitatea mintală a unuia dintre soţi, pentru a se stabili dacă soţul era alienat sau debil mintal la data încheierii căsătoriei, întrucât numai în această situaţie căsătoria este lovită de nulitate absolută. Fie că sunt admise sau nu concluziile expertizei, instanţa trebuie să motiveze poziţia sa. Dacă în cauză au fost administrate expertize contradictorii, instanţa trebuie să admită motivat una din ele sau să le înlăture pe amândouă. Menţiunile făcute în raportul de expertiză fac dovada până la înscrierea în fals, având în vedere calitatea expertului. Activitatea de expert este compatibilă cu exercitarea profesiei de avocat.

Capitolul IV

ACTUL JURIDIC CIVIL

4.1. Noţiunea, definirea şi clasificarea actelor juridice civile

4.1.1. Noţiunea actului juridic civil

Raportul juridic civil concret se formează numai dacă sunt întrunite premisele, deja cunoscute 48 :

- existenţa subiectelor de drept (persoane fizice şi persoane juridice) care îşi manifestă voinţa pentru a-l încheia;

- existenţa normei juridice civile care reglementează raportul social şi îl transformă în raport juridic;

- existenţa actului sau faptului juridic concret de care legea civilă leagă consecinţe juridice. Din analiza premiselor actului juridic civil rezultă că actul juridic civil, alături de faptul juridic, constituie izvorul raportului juridic concret. Termenul de „act juridic” este folosit în două accepţiuni:

- mai întâi, prin act juridic se înţelege operaţiunea juridică intervenită între părţile raportului juridic civil

concretizată în manifestarea lor de voinţă, a subiectelor de drept, accepţiune pentru care se utilizează formula „negotium juris”;

- în al doilea rând, prin act juridic se înţelege înscrisul constatator al operaţiunii juridice intervenită între părţi, pentru care se foloseşte expresia „instrumentum probationis” (ex. înscrisul care atestă încheierea unui contract de vânzare - cumpărare). Studierea actului juridic civil se face avându-se în vedere prima accepţiune, cea de operaţiune juridică intervenită între subiectele de drept. În literatura juridică de specialitate actul juridic a fost definit:

-

ca manifestare de voinţa făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică a crea, modifica ori

„(

)

-

-

stinge raporturi juridice civile” 49 ;

„(

ori stinge un raport juridic civil concret” 50 ;

„(

modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic civil concret” 51 .

)

)

o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica

o manifestare de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice concretizate în crearea,

Noţiune: Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

47 D. Sandu - Interpretarea concluziilor raportului de expertiză

2/1996, p.53.

48 A se vedea şi: L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2005, p. 115 şi urm.

49 Institutul de Cercetări Juridice - Tratat de drept civil, vol.1 - Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 16.

50 Prof. univ. dr. Ghe. Beleiu, Drept civil român. Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992, p. 114.

51 I. Dogaru, Drept civil român Tratat, vol. 1, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 185.

criminalistică

de către organul

judiciar, Dreptul nr.

33

4.1.2. Clasificarea actelor juridice civile

Clasificarea actelor juridice civile se face după mai multe criterii, dintre care reţinem unele mai importante:

A. În funcţie de numărul părţilor participante, actele juridice civile se clasifică în:

- acte juridice unilaterale;

- acte juridice bilaterale;

- acte juridice multilaterale. Actul juridic unilateral este rezultatul manifestării de voinţă a unei persoane. În această categorie intră:

testamentul, oferta de contract, promisiunea publică de recompensă, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire etc. Actul juridic bilateral este rezultatul acordului de voinţă a două părţi. Fac parte din această categorie contractele civile (ex. contractul de vânzare - cumpărare, contractul de donaţie etc.). Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe persoane. Un asemenea act juridic este contractul de societate.

B. În funcţie de scopul urmărit de părţi la încheierea actului juridic, deosebim:

- acte juridice cu titlu oneros;

- acte juridice cu titlu gratuit. Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care o parte procură celeilalte părţi un folos patrimonial în schimbul unui echivalent patrimonial (ex. în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul). Actele juridice cu titlu oneros se subclasifică după gradul de determinare al prestaţiilor în:

- acte comutative, la încheierea cărora părţile cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor (ex. contractul de vânzare - cumpărare);

- acte aleatorii, la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea prestaţiilor, care depind de evenimente incerte (ex. contractul de rentă viageră, contractul de asigurare etc.). Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care o parte procură alteia un folos patrimonial fără a urmări obţinerea unui echivalent. Intră în această categorie cu titlu de exemplu: donaţia, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit etc. Actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:

- liberalităţi prin care cel ce execută prestaţia îşi diminuează patrimoniul (ex. donaţia, legatul testamentar etc.);

- acte dezinteresate care nu implică diminuarea patrimoniului celui ce face prestaţia (ex. mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit etc.).

C. În funcţie de modul de formare actele juridice civile se împart în:

- acte juridice consensuale;

- acte juridice solemne (formale);

- acte juridice reale. Actul juridic consensual este acela care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a subiectelor de drept. În dreptul civil român funcţionează regula consensualităţii actelor juridice, astfel că, majoritatea actelor juridice se încheie în formă consensuală. Actul juridic solemn (formal) se încheie în mod valabil prin manifestarea de voinţă a părţilor, însă cu respectarea unor cerinţe de formă anume pretinse de lege (ad validitatem sau ad solemnitatem). În această categorie intră actul de vânzare cumpărare a unui bun imobil care se încheie în mod valabil numai în formă autentică la notarul public, actul de donaţie, contractul de ipotecă etc. Actul juridic real este acela care se formează în mod valabil numai dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) unui lucru (res, rei). Fac parte din această categorie contractul de împrumut, contractul de depozit, darul manual, contractul de gaj etc.

D. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile se clasifică în:

- acte juridice patrimoniale;

- acte juridice nepatrimoniale. Actul juridic patrimonial este actul al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. Intră în această categorie, de regulă, actele juridice care privesc drepturile reale şi de creanţă (actul de vânzare-cumpărare, actul de donaţie etc.).

34

Actul juridic nepatrimonial este acela al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. Cu titlu de exemplu, un act juridic nepatrimonial este înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei cu privire la numele pe care acesta urmează să îl poarte.

E. În funcţie de importanţa lor asupra patrimoniului, actele juridice civile sunt:

- acte de conservare;

- acte de administrare;

- acte de dispoziţie. Actul juridic de conservare urmăreşte menţinerea, preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Fac parte din această categorie: întreruperea unei prescripţii prin intentarea unei acţiuni în justiţie, înscrierea unei ipoteci, înscrierea unui privilegiu etc. Actul juridic de administrare este acela prin care se urmăreşte exploatarea normală, firească a unui bun sau a unui patrimoniu. Ca exemplu pentru această categorie menţionăm: încasarea veniturilor (chirii, dobânzi), perceperea fructelor, efectuarea de reparaţii, valorificarea bunurilor perisabile. Actul juridic de dispoziţie este actul de înstrăinare sau de grevare a unui bun cu sarcini precum gajul sau ipoteca. Intră în această categorie: contractul de vânzare - cumpărare, contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de ipotecă).

F. În funcţie de efectul lor, actele juridice civile sunt:

- acte juridice constitutive;

- acte juridice declarative;

- acte juridice translative. Actul juridic constitutiv este actul juridic care creează drepturi subiective noi, inexistente anterior. Intră în această categorie cu titlu de exemplu constituirea unei ipoteci, constituirea unui uzufruct. Actul juridic declarativ este actul prin care se definitivează (consolidează) drepturi preexistente. Exemplul unor astfel de acte juridice îl constituie: recunoaşterea de datorie, ratificarea tranzacţiei, împărţeala etc. Actul juridic translativ este actul juridic prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. Ca exemplu avem actul de vânzare-cumpărare, actul de donaţie, cesiunea de creanţă etc.

G. În funcţie de momentul în care se produc efectele actului juridic civil sunt:

- acte juridice între vii (inter vivos);

- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa). Actul juridic între vii este acela care îşi produce efectele în timpul vieţii părţilor. Acestea reprezintă majoritatea actelor juridice civile (ex. contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie etc.). Actul juridic pentru cauză de moarte produce efecte după încetarea din viaţă a autorilor lor (ex.

testamentul).

H. În funcţie de relaţia existentă între actele juridice avem:

- acte juridice principale;

- acte juridice accesorii. Actul juridic principal este acela care are o existenţă de sine stătătoare, nefiind legat de alte acte juridice principale. Actul juridic accesoriu este acela a cărui existenţă este legată de un alt act juridic (principal). Sunt acte juridice accesorii: clauza penală, contractul de gaj, contractul de ipotecă, fidejusiunea etc.

I. În funcţie de anumite evenimente (modalităţi) viitoare care pot să le afecteze, actele juridice sunt:

- acte juridice pure şi simple;

- acte juridice afectate de modalităţi. Actul juridic pur şi simplu este actul juridic care nu este afectat de vreo modalitate (termen, condiţie, sarcină). Unele acte juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu, acceptarea sau renunţarea la o moştenire, recunoaşterea unui copil, căsătoria, adopţia etc. Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate: un termen, o condiţie, o sarcină. Unele acte juridice sunt esenţialmente afectate de modalităţi, precum contractul de împrumut (termen), contractul de rentă viageră (termen incert), contractul de întreţinere (termen), contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare (termen).

J. În funcţie de reglementarea şi denumirea lor legală există:

- acte juridice civile numite;

- acte juridice civile nenumite.

35

Actul juridic civil numit (tipic) este acela care are o reglementare proprie şi o denumire stabilită prin lege. Exemple sunt multiple: actul juridic de vânzare-cumpărare, actul juridic de donaţie, actul juridic de mandat etc. Actul juridic nenumit (atipic) este actul juridic căruia legea nu-l consacră o reglementare proprie şi nici o denumire proprie. Fac parte din această categorie spre exemplu: prestările de servicii, contractul de întreţinere etc. Aceste acte dau expresie principiului libertăţii actelor juridice care guvernează materia actelor juridice. Actul juridic nenumit poate deveni act juridic numit în măsura în care se adoptă o reglementare corespunzătoare.

K. În funcţie de modul de încheiere avem:

- acte juridice civile strict personale;

- acte juridice civile care se pot încheia prin reprezentare. Actul juridic civil strict personal este acela care nu poate fi făcut decât personal. Spre exemplu, testamentul, căsătoria, recunoaşterea unui copil. Actul juridic civil care se poate încheia prin reprezentare este actul juridic care poate fi încheiat şi de o altă persoană, împuternicită în acest sens. Majoritatea actelor juridice pot fi încheiate şi prin reprezentare.

4.2. Condiţiile actului juridic civil

4.2.1. Noţiunea condiţiilor actului juridic civil

Prin condiţii ale actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act 52 . În legislaţia civilă ca şi în literatura juridică de specialitate se folosesc diferite expresii pentru a desemna condiţiile actului juridic civil, precum:

- elementele esenţiale ale oricărui act civil 53 ;

- condiţii de valabilitate a actului juridic civil 54 ;

- condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii. Condiţiile actului juridic civil nu sunt altceva decât cerinţele pretinse de legiuitor pentru ca un act juridic să fie valabil încheiat şi să producă efecte juridice.

4.2.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Clasificarea condiţiilor actului juridic civil se face după mai multa criterii 55 :

A. În raport de aspectul la care se referă condiţiile actului juridic civil se clasifică în:

- condiţii de fond (condiţii intrinseci); - condiţii de formă (condiţii extrinseci). Condiţiile de fond sunt acelea care se referă la conţinutul actului juridic, respectiv la:

- capacitatea de a contracta;

- consimţământ;

- obiect;

- cauză. Condiţiile de formă ale actului juridic civil sunt cele care se referă la exteriorizarea voinţei, precum:

- manifestarea voinţei într-o formă (solemnă) anume pretinsă de legiuitor pentru însăşi validitatea actului juridic (ad validitatem), ca ex. forma înscrisului autentic cerută pentru contractul de vânzare-cumpărare a unui bun imobil;

- concretizarea manifestării de voinţă în instrumente de probă;

- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi (ex. înscrierea ipotecii în cartea funciară).

B. În raport de criteriul obligativităţii sau neobligativităţii lor, condiţiile actului juridic se clasifică în:

- condiţii esenţiale;

- condiţii neesenţiale (întâmplătoare). Condiţiile esenţiale sunt cerute pentru însăşi valabilitatea actului juridic. Aici intră:

- toate condiţiile de fond;

- forma cerută ad solemnitatem;

- autorizarea încheierii actelor juridice (autorizări prealabile);

- modalităţile (în actele juridice afectate de modalităţi).

52 Institutul de Cercetări Juridice, Tratat de drept civil, vol.1, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1999, p.170.

53 Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol.1, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 79.

54 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1980.

55 A se vedea şi L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2005, p. 122 şi urm.

36

Condiţiile neesenţiale sunt acelea care pot lipsi din actul juridic, fără a afecta valabilitatea acestuia. Intră în această categorie modalităţile actului juridic civil folosite în cazurile în care prezenţa lor nu este obligatorie (care afectează unele clauze neesenţiale ale actului juridic civil).

C. În raport de sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării lor, condiţiile actului juridic se împart în:

- condiţii de validitate;

- condiţii de eficacitate. Condiţiile de validitate sunt acelea fără a căror îndeplinire actul juridic nu se consideră încheiat. Nerespectarea condiţiilor de validitate se sancţionează cu nulitatea actului juridic.

Condiţiile de eficacitate sunt acele condiţii care nu privesc formarea valabilă a actului juridic, ci doar eficacitatea lui (ex. neînscrierea ipotecii în Cartea Funciară atrage inopozabilitatea faţă de terţi). „Despre condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor” dispune prin art. 948 C. civ.: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unor convenţii sunt:

- capacitatea de a contracta;

- consimţământul valabil al părţii care se obligă;

- un obiect determinat;

- cauză licită, ” la care se mai adaugă în cazul actelor juridice solemne (formale) şi

- forma exterioară a actului juridic.

4.2.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Noţiune: Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice şi juridice. Aceasta este o premisă a capacităţii de exerciţiu, cealaltă premisă fiind discernământul. Reglementarea capacităţii de a încheia acte juridice este făcută de Codul civil care în:

- art. 948 prevede că o condiţie esenţială (pentru validitatea unei convenţii) este „capacitatea de a contracta”;

- art. 949 dispune: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”;

- alte texte referitoare la contracte (art. 808, art. 1306) sau testamente (art. 807, art. 856); precum şi de Decretul nr. 31/1954 care în art. 6 alin. (1) dispune „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit total sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”.

Principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile În legătură cu această condiţie de fond a actului juridic civil principiul este acela că orice persoană deţine capacitatea de a încheia acte juridice civile, cu excepţia acelor declarate incapabile de lege [art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954]. În ceea ce priveşte persoanele juridice principiul capacităţii de a face acte juridice este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”. Articolul 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 prevede şi excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, care însă trebuie expres prevăzută de lege. Această posibilitate este înscrisă şi în art. 950 C. civ.

4.2.4. Consimţământul

4.2.4.1. Consimţământul ca element al voinţei juridice.

Voinţa juridică reprezintă un element fundamental al actului juridic civil care reuneşte în structura sa consimţământul şi cauza (scopul actului juridic). Rezultă, deci, faptul că între o corelaţie de la parte la întreg. În dreptul nostru civil două principii cârmuiesc voinţa juridică:

Principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul libertăţii de voinţă) consacrat de art. 969 C. civ. potrivit căruia „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” şi art. 5 C. civ. care prevede că „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

37

Principiul libertăţii de voinţă este regula de drept civil potrivit căreia subiectele de drept civil pot încheia orice fel de acte dacă se respectă legea şi morala. Conţinutul principiului libertăţii de voinţă poate fi exprimat astfel:

- subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau să nu încheie acte juridice civile;

- subiectele sunt libere să stabilească aşa cum doresc conţinutul actului juridic civil;

- subiectele sunt libere ca prin acordul lor să modifice sau să pună capăt actului juridic încheiat. Principiul libertăţii de voinţă este limitat de respectarea legii şi a moralei (a ordinii publice şi a bunelor moravuri). În ceea ce priveşte forma actelor juridice, părţile pot alege dacă legea nu prevede în mod expres altfel. Principiul voinţei interne sau reale consacrat în art. 977 C. civ. potrivit căruia „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor” sau art. 1175 C. civ. care prevede „Actul secret care modifică un act public, nu poate avea puterea decât între părţile contractate şi succesorii lor universali (…)”. Principiul voinţei interne sau reale este regula de drept civil potrivit căreia în dreptul nostru precumpănitoare este voinţa internă (cea reală) în raport cu cea externă (socială). Voinţa juridică se analizează prin două elemente:

- un element psihologic – voinţa internă;

- un element social – voinţa declarată. În cele mai multe cazuri există o concordanţă între cele două elemente, declaraţia de voinţă corespunde voinţei interne. Dacă cele două elemente nu se suprapun, Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne ce acordă prioritate voinţei interne care este cea reală (concepţia subiectivă - franceză, spre deosebire de concepţia obiectivă care dă prioritate voinţei externe declarate - germană).

4.2.4.2. Noţiunea consimţământului

Noţiune: Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii subiectelor de drept, persoane fizice sau persoane juridice de a încheia un act juridic civil.

Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil 56 . Termenul „consimţământ'' este folosit în două sensuri:

- în sens restrâns, adică manifestarea unilaterală de voinţă la încheierea unui act juridic, respectiv, în cazul actelor juridice unilaterale voinţa autorului lor şi în cazul actelor juridice bilaterale voinţa fiecărei părţi;

- în sens larg, adică acordul de voinţă în actele juridice bilaterale (cum sentire).

4.2.4.3. Cerinţele de valabilitate ale consimţământului.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe.

Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate a avea discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cel lipsit de capacitate de exerciţiu este prezumat a nu avea discernământ fie datorită vârstei, fie datorită sănătăţii mentale. În afara capacităţilor legale, pot exista situaţii în care persoane cu discernământ în drept sunt lipsite în fapt de discernământ în mod temporar. Este vorba de aşa numitele situaţii de incapacitate naturală în care se pot găsi persoane fizice aflate în stare de ebrietate avansată, hipnoză, somnambulism, mânie puternică etc. Pentru persoanele juridice nu se pune problema deoarece reprezentanţii lor sunt întotdeauna persoane fizice cu discernământ.

Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a-l angaja juridiceşte pe autorul său. Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice atunci când:

- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;

- manifestarea de voinţă a fost foarte vagă;

- manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie sau complezenţă;

- manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţia suspensivă din partea celui care se obligă;

- manifestare de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală cunoscută de destinatarul acesteia.

56 L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2005, p. 126 şi urm.

38

Consimţământul trebuie fie exteriorizat, adică adus la cunoştinţa celeilalte părţi. Manifestarea de voinţă poate să fie expresă sau tacită, adică să rezulte din fapte sau gesturi concludente. Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în formă scrisă, verbală, prin gesturi şi fapte concludente (ex. etalarea unei mărfi şi în vitrină reprezintă o manifestare de voinţă privind încheierea unui contract de vânzare - cumpărare).

Consimţământul nu trebuie fie afectat de viciile de consimţământ. Viciile de consimţământ care afectează caracterul liber al consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

4.2.4.4. Viciile de consimţământ 57

EROAREA

Noţiune: Eroarea este definită ca falsă reprezentare a realităţii în momentul încheierii actului juridic civil.

Eroarea ca viciu de consimţământ este reglementată de art. 954 C. civ. potrivit căruia: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.

Clasificare:

A. În funcţie de natura realităţii reprezentate, eroarea se clasifică în:

- eroare de fapt;

- eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări de fapt în momentul încheierii actului juridic civil. Eroarea de fapt priveşte fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie cealaltă parte contractantă sau beneficiară a actului juridic unilateral. Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice. În ceea ce priveşte eroarea de drept, ca viciu de consimţământ, în literatura juridică nu există o concepţie unitară:

- unii autori consideră că eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţământ datorită prezumţiei de cunoaştere a legii exprimată în regula „nemo censetur ignorare legem”;

- alţi autori consideră că eroarea de drept există ca viciu de consimţământ afară de cazul în care ea priveşte

norme juridice imperative care se referă la ordinea publică (art. 953 C. civ. nu face distincţie dintre eroarea de fapt şi eroarea de drept).

B. În funcţie de gravitate şi consecinţele produse, eroarea este de trei feluri:

- eroare obstacol;

- eroare - viciu de consimţământ;

- eroare indiferentă. Eroarea obstacol numită şi eroare distructivă de voinţă este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic civil. Ea priveşte:

- natura actului juridic (error in negotio), ex. o parte crede că vinde un lucru, cealaltă este convinsă că l-a primit prin donaţie.

- identitatea obiectului (error in corpore), ex. o parte crede că vinde un teren din Bucureşti, iar cealaltă parte crede că va cumpăra un teren din provincie. Această formă de eroare echivalează cu lipsa de consimţământ, fapt care duce la nulitate absolută a actului juridic civil. Eroarea viciu de consimţământ, numită şi eroare gravă poate fi:

- eroare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic - error in substanţiam - fără de care actul juridic nu s-ar fi încheiat (de ex. cumpărătorul s-a înşelat asupra vechimii lucrului sau a materiei din care a fost confecţionat);

- eroare asupra persoanei contractante care poate privi identitatea sau o altă calitate esenţială a acestuia - error in personam. Sancţiunea care intervine în cazul erorii viciu de consimţământ este nulitatea relativă a actului juridic.

57 Pentru un studiu mai aprofundat privind viciile de consimţământ, a se vedea şi L. Giosan, Fl. Măgureanu, op. cit. 2005, p. 129 şi urm.

39

Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a realităţii asupra unor elemente neesenţiale la încheierea actului juridic (ex. erorile de calcul). Eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa nulităţii, ea poate cel mult atrage după sine o diminuare valorică a prestaţiei.

DOLUL sau viclenia (dolus)

Noţiune: Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea unor mijloace viclene (dolosive) în scopul de a o determina să încheie actul juridic civil.

Articolul 960 C. civ. reglementează dolul astfel: „Dolul este o cauză de nulitate când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat”. Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente.

- un element material (obiectiv) care constă din folosirea unor mijloace dolosive (viclene) pentru a induce persoana în eroare (minciuni, maşinaţiuni, trucuri, şiretenii etc.);

- un element subiectiv (intenţional) care constă în intenţia inducerii în eroare a persoanei pentru a o determina să încheie actul juridic civil. În esenţă, dolul este o eroare provocată. Condiţiile care se cer pentru ca dolul să fie viciu de consimţământ sunt: - dolul trebuie să fie determinat pentru încheierea actului juridic civil; - dolul trebuie să provină de la cealaltă parte. Proba dolului: dolul nu se prezumă, el trebuie dovedit. Dovada se face prin orice mijloace de probaţiune.

Clasificare:

A. În raport de natura elementelor asupra cărora poartă, dolul este:

- dol principal;

- dol incident. Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente determinante la încheierea unui act juridic civil, în sensul că în lipsa erorii pe care o provoacă, actul juridic nu ar fi fost încheiat. Dolul principal atrage sancţiunea nulităţii relative. Dolul incident (incidental sau secundar) este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante la încheierea actului juridic. EI nu atrage sancţiunea nulităţii actului juridic. Partea interesantă are doar dreptul la o acţiune în despăgubire putând cere reducerea preţului.

B. Clasificarea făcută de dreptul roman în:

- dolus bonus care constă în viclenii curente uşor de depistat;

- dolus malus care constă din viclenii grave şi care are drept sancţiune nulitatea relativă a actului juridic civil.

Sancţiune: încheierea unui act juridic în condiţii de consimţământ viciat prin dol-viciu de consimţământ, are drept consecinţă nulitatea relativă a actului juridic.

VIOLENŢA

Noţiune: Violenţa este acel viciu de consimţământ care există în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i producă o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Violenţa, viciu de consimţământ este reglementată de art. 955, art. 957 şi art. 958 C. civ. Art. 956 C. civ. dispune: „Este violenţă, totdeauna când spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”. Ca structură, violenţa - viciu de consimţământ cuprinde două elemente:

- un element obiectiv care constă în ameninţarea cu rău de natură patrimonială (ex. distrugerea unui bun), de natură fizică (ex. vătămarea integrităţii corporale) sau de natură morală (ex. o scrisoare compromiţătoare a reputaţiei persoanei);

- un element subiectiv care constă în producerea unei temeri unei persoane ameninţate. Condiţiile care se cer a fi întrunite cumulativ pentru ca violenţa să fie un viciu de consimţământ sunt:

- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

- să fie injustă (nelegitimă). Nu ne aflăm în prezenţa violenţei - viciu de consimţământ în următoarele situaţii:

40

- când ameninţarea constă în folosirea unei căi legale (ex. acţiune în justiţie);

- în cazul temerii de consecinţele legale ale executării unui drept de către partea vătămată;

- în cazul în care persoana se află în prezenţa unei temeri reverenţiare care mai degrabă reprezintă respect decât temere; Clasificare:

Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii:

A. În funcţie de natura răului cu care se ameninţă, violenţa este:

- violenţă fizică atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică a persoanei şi a bunurilor sale; - violenţă morală atunci când ameninţarea se referă la cinstea, onoarea, demnitatea sau sentimentele unei persoane.

B. În funcţie de caracterul ameninţării, se distinge:

- ameninţarea legitimă cu un rău care nu constituie viciu de consimţământ;

- ameninţarea nelegitimă cu un rău (injustă) care constituie viciu de consimţământ şi provoacă consecinţe

juridice. Sancţiunea violenţei este diferită:

- în cazul violenţei distructive de consimţământ, sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic;

- în cazul violenţei - viciu de consimţământ, sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic civil.

LEZIUNEA

Noţiune: Prin leziune se înţelege paguba materială suferită de una dintre părţi din cauza disproporţiei flagrante de valoare dintre prestaţii, existentă în momentul încheierii actului juridic civil. Leziunea este reglementată de Codul civil în art. 1160, art. 1162 - 1165 precum şi de prevederile înscrise în art. 25 din Decretul nr. 32/1954. Leziunea are o aplicaţiune restrânsă atât în privinţa persoanelor cât şi a actelor juridice. Art. 1165 C. civ. prevede: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune în anulare”. Practic, leziunea este admisă în privinţa minorilor între 14 şi 18 ani care au încheiat acte juridice singuri fără încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor legali (părinţi, tutore) dacă, prin asemenea acte, s-a produs minorului o vătămare (art. 25 din Decretul nr. 32/1954). Sancţiunea leziunii constă în nulitatea relativă a actului juridic încheiat.

4.2.5. Obiectul actului juridic civil

4.2.5.1. Noţiunea obiectului actului juridic civil

Noţiune: Prin obiect de studiu al actului juridic civil se înţelege „conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute” 58 .

Din definiţia dată se reţine faptul că obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil generat de acel act, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndatorate părţile participante. Obiectul actului juridic civil este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil. Pe lângă obiectul juridic al actului juridic civil care, cum am văzut, constă în conduita părţilor, se poate lua în considerare şi obiectul derivat, respectiv bunurile sau lucrurile în legătură cu care se încheie actele juridice civile. Acest fapt rezultă din textul art. 963 C. civ. care dispune: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.

4.2.5.2. Condiţiile obiectului

Obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească anumite condiţii pretinse de legiuitor pentru a fi valabile. Există anumite condiţii generale care trebuie să fie prezente în ceea ce priveşte obiectul tuturor actelor juridice civile şi există condiţii speciale cerute numai pentru obiectul unor acte juridice civile.

Condiţiile generale de valabilitate ale obiectului actului juridic civil sunt:

A. Obiectul trebuie să existe.

58 Ghe. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, Ed. "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992, p. 138.

41

Aceasta condiţie este cea mai importantă pentru valabilitatea actului juridic civil, întrucât dacă obiectul nu există nu se mai poate pune problema îndeplinirii celorlalte. Dacă conduita părţilor priveşte un bun (un lucru) urmează să se respecte anumite reguli:

- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, condiţia nu este îndeplinită şi deci actul juridic civil nu este valabil. Această regulă se desprinde din art. 1311 C. civ. privind contractul de vânzare-cumpărare: „Dacă în momentul vânzării, lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă”;

- dacă bunul este prezent în momentul încheierii actului juridic, condiţia este îndeplinită;

- dacă este vorba de un bun viitor (o recoltă viitoare, un produs viitor) el poate forma obiect al unui act juridic civil cu excepţia succesiunilor viitoare cu privire la care nu se mai pot încheia acte juridice civile.

B. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil.

Această condiţie se referă la bunurile ca obiecte derivate ale raportului juridic civil. Ea este prevăzută de art. 963 C. civ. potrivit căruia numai bunurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract şi reafirmată de art. 1310 potrivit căruia „Toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă o lege a oprit acest lucru”.

C. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.

Această condiţie este prevăzută în mod expres în art. 964 C. civ. ca să stabilească: „obligaţia trebuie să aibă de obiect, un lucru determinat, cel puţin în specia sa”. Cantitatea obiectului poate fi incertă, dar este posibilă determinarea sa. Obiectul actului juridic civil este determinat când se precizează în actul juridic elementele care îl individualizează în prezent. Obiectul actului juridic este determinabil când în actul juridic se înscriu elemente necesare pentru individualizarea sa în viitor. În privinţa lucrurilor certe (res certa) această condiţie a obiectului actului juridic este îndeplinită. În privinţa lucrurilor generice (res genera) cerinţa este îndeplinită prin stabilirea unor elemente (cantitate, calitate, valoare etc.) care vor fi luate în considerare în momentul executării actului juridic.

D. Obiectul trebuie să fie posibil.

Această condiţie de valabilitate a actului juridic civil rezultă din regula de drept civil potrivit căreia nimeni

nu poate fi obligat la imposibil (ad impossibilium, nulla obligatio). În legătură cu această condiţie se impun anumite precizări:

- să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică obiectul să nu poată fi înfăptuit de nimeni. Imposibilitatea poate să fie materială sau juridică (ex. înstrăinarea capacităţii de folosinţă). Imposibilitatea relativă (subiectivă) nu este luată în considerare;

- imposibilitatea se apreciază raportată la momentul încheierii actului juridic civil.

E. Obiectul trebuie să fie licit şi moral. Această condiţie rezultă din art. 5 C. civ. conform căruia: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii

particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Cu alte cuvinte, condiţia părţilor, care formează obiectul actului juridic civil, trebuie să fie în concordanţă cu legile în vigoare şi cu normele de convieţuire socială. Este lovit de nulitate absolută orice act juridic care nu respectă această cerinţă. Condiţiile speciale cerute pentru anumite acte juridice civile sunt:

A. Obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui care se obligă, potrivit principiului că o persoană nu

poate fi obligată decât prin voinţa sa. Această condiţie este cerută în acte cu caracter strict personal - intuitu personae - precum antrepriza, mandatul etc. în care însuşirile debitorului sunt avute în vedere, în mod special, la încheierea actului juridic civil. În consecinţă, această cerinţă prezintă interes în acele acte juridice în care obiectul constă într-un fapt (a face sau a nu face ceva).

B. Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului.

Condiţia aceasta trebuie să fie îndeplinită în cazul actelor constitutive sau translative de drepturi şi priveşte numai obligaţia de a da ceva. Ea decurge din principiul potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la ceva mai mult decât are.

C. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege.

În anumite acte juridice care au ca obiecte derivate bunuri, se cere existenţa unei autorizaţii prealabile administrative sau juridice prevăzute de lege. Spre exemplu încheierea unui contract de construcţii se poate face

numai dacă în prealabil a fost obţinută autorizaţia de construcţii de la organele administrative.

42

4.2.6. Cauza (scopul) actului juridic civil

4.2.6.1. Noţiunea cauzei actului juridic civil

Noţiune: Cauza este acea condiţie esenţială de validitate a actului juridic civil care constă în scopul urmărit de parte sau de părţi la încheierea actului juridic civil.

Cauza actului juridic civil este un element al voinţei juridice, alături de consimţământ. În procesul psihologic de formare a voinţei juridice există un motiv determinant al hotărârii de a încheia actul juridic, motivul fiind chiar cauza ce răspunde la întrebarea „pentru ce?” ori „de ce?”. Reglementarea cauzei este făcută în principal de art. 948 pct. 4 C. civ. care se referă la o „cauză licită” ca o condiţie esenţială a convenţiei şi de art. 966, art. 967 şi art. 968 C. civ. În dreptul civil se admite că în structura cauzei actului juridic civil există două elemente:

- scopul imediat;

- scopul mediat. Scopul imediat (cauza proxima) numit şi scopul obligaţiei este un element abstract, obiectiv şi invariabil în aceeaşi categorie de acte juridice. Astfel:

- în actele juridice sinalagmatice (bilaterale) scopul imediat constă în reprezentarea mentală a contraprestaţiei pe care fiecare parte a actului juridic o urmăreşte (ex. în actul de vânzare - cumpărare scopul imediat al vânzătorului este de a obţine preţul, iar scopul cumpărătorului este de a obţine lucrul);

- în actele juridice cu titlu gratuit scopul imediat este intenţia de a gratifica cealaltă parte (animus donandi);

- în actele juridice reale scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii bunului (ex. în actul juridic de împrumut, scopul imediat este reprezentarea bunului care formează obiectul împrumutului);

- în actele juridice aleatorii scopul imediat îl constituie reprezentarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii. Scopul mediat (cauza remota) constă în motivul determinat al încheierii unui act juridic civil care se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane. Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret, subiectiv şi valabil de la o categorie la alta de acte juridice , şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile (de ex. un act juridic de vânzare - cumpărare al unei case:

- scopul imediat pentru cumpărător este dobândirea imobilului, scopul imediat pentru cumpărător este preţul;

- scopul imediat pentru cumpărător poate fi diferit, respectiv dobândirea casei pentru a fi folosită ca locuinţă, pentru a fi transformată în hotel etc.)

4.2.6.2. Condiţiile cauzei

Potrivit art. 966 C. civ. „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici

un efect”. În consecinţă, pentru a fi valabilă cauza actului juridic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să existe;

- să fie reală;

- să fie licită şi morală.

A. Cauza trebuie să existe. Este lipsit de cauză actul juridic încheiat de o persoană fără discernământ. Sancţiunea este nulitatea relativă. Nu există cauză când lipseşte scopul imediat al actului juridic respectiv contraprestaţia în actele juridice sinalagmatice, intenţia de a gratifica în actele juridice cu titlu gratuit, lipsa predării bunului în actele juridice reale. În aceste cazuri sancţiunea este nulitatea absolută.

B. Cauza trebuie fie reală. Această condiţie a cauzei nu este îndeplinită atunci când cauza este falsă, când există eroare asupra motivului determinat (scopul mediat). Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă a actului juridic civil.

C. Cauza trebuie să fie licită şi morală. Articolul 968 C. civ. dispune: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”. Potrivit prevederii mai sus citate este ilicită cauza atunci când sunt încălcate prevederile legale cu caracter imperativ, când se încalcă regulile moralei, precum şi atunci când afectează ordinea publică.

43

Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite şi imorale este aceea a nulităţii absolute a actului juridic

civil.

4.2.7. Forma actului juridic civil

4.2.7.1. Noţiunea formei actului juridic civil

Expresia de „formă a actului juridic civil” este folosită în doctrina juridică în două sensuri. Stricto sensu prin „formă a actului juridic civil” se desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice creatoare, modificatoare sau extinctive a unui raport juridic concret. Această accepţiune este dominată de principiul consensualismului. Lato sensu, prin „formă a actului juridic civil” se desemnează trei „cerinţe de formă”:

- forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic – forma