Biserica in societate.

O provocare si o misiune

Seriozitatea cu care trebuie privita provocarea lumii moderne arunca o plasa de interpretari si neintelegeri nu numai asupra celor care fac parte din Biserica, laici si slujitori deopotriva, ci oricarui om care vrea sa desprinda un minimum de realitate din aceasta. Nu poti sa nu te interoghezi in ce cheie trebuie citit a modernitatea. Parintii Bisericii, la vremea lor, se vor fi intrebat poate acel asi lucru. Cu alte cuvinte, cum ne adresam unei lumi a carei paradigma a fost cu totul bulversata? Cum putem ajuta o lume care si-a schimbat fundamental concept ul despre reperul zenital sau are a si-l schimba? E o problema de adecvare la ti mpuri si mentalitati pe care Parintii Bisericii nu incetau sa o reconsidere de f i ecare data cand se simtea nevoia. A disparut astazi aceasta nevoie de adecvare , atat de acuta atunci? Este adecvata in aceste momente Biserica mai bine nevoil or spirituale ale societatii decat era cu secole in urma? In cheie contemporana, unele probleme par a se trata cu acelasi gen de solutii cu care Traditia ne-a i nvatat. Or tocmai acest tip de incremenire intr-o viziune care nu mai este viziu nea asupra lumii de astazi pericliteaza raportul dintre slujitorii imuabilului s i subiectii schimbarii, dintre clerici si laici, dintre lumea Bisericii si Biser ica in lume. De echilibrul acestor realitati profund complementare, care insa au devenit din neglijenta reciproca antinomice si chiar concurente, depinde raspun sul Bisericii la provocarea modernitatii. In aceasta cheie trebuie recitita, pri ntre altele, dinamica dintre bisericesc si lumesc . Astfel, clericalitatea si laicita tea trebuie din nou interogate asupra fun da mentelor ce le construiesc astazi d in interior, ca mai apoi, juxtapunand to posurile celor doua, sa rezulte o justa intelegere. Abia privind in profunzimea lucrurilor, laicitatea (in sens de lumes c , iar nu in sens politic, de anti-eclezial ) developeaza noi sensuri. Ea a pierdut fara voie si fara sa stie dimensiunea sacrului si o data cu el raportul fi resc fata de tot ceea ce reprezinta slujitorii lui. Dar privind lucrurile in celalalt sens, nu cumva si Biserica sufera de o amnezie nu mai putin grava si, prin inst itutionalizarea excesiva, uita de cei pe care ar trebui sa-i pastoreasca fata ca tre fata, sufl et catre suflet? Gandind Biserica drept un spatiu dublu deschis, catre Dumnezeu si catre poporul Sau, am putea decela o dubla orientare in actul slujirii: slujind intai pe Dumnezeu si apoi pe om in fata lui Dumnezeu. Inteleas a astfel, Biserica nu este o institutie in sensul laic al cuvantului. Ea depozit eaza ceva care scapa lumii si are o cu totul alta calitate, motiv pentru care Bi serica, in ipostaza ei publica, trebuie sa aiba acel gen de articulare care s-o aduca in fata de fi ecare data cand lumea isi pierde reperul dintr-un motiv sau altul. Biserica trebuie sa lumineze calea, sa limpezeasca multele confuzii, sa c alauzeasca pe cei rataciti si sa opuna tuturor ratacirilor reperul nealterat al valorilor crestinatatii. Pentru a face toate acestea, tot atatea aspecte esentia le ale misiunii sale, Biserica are nevoie nu mai putin de o viziune calificata, adica in stare sa inteleaga pe cei care nu o (mai) inteleg. Nu mai este nevoie s a demonstram ca viata crestina nu mai arata ca acum 2000 de ani. Ratacirile lumi i moderne au alte nuante. Lumea se defi neste pe sine altfel si prin urmare se rap orteaza altminteri la realitatile care o includ. Reorientarea Bisericii catre problemele lumii nu inseamna nicidecum o perver tire a Traditiei, o uitare a ei, ci tocmai punerea acesteia in dialog cu lumea. Daca e sa facem o ierarhie a pacatelor in modernitate, pacatul fundamental al so cietatii este cel al uitarii de Dumnezeu. Cu acesta Catolicismul s-a confruntat asa cum Ortodoxia inca nu a facut-o. Catolicismul a facut si mai face inca exper ienta eroziunii bazei: in secolul XIX a pierdut muncitorimea, in secolul XX feme ile, lipsa preotilor a dus la ruinarea parohiilor, iar morala sexuala a motivat o parte a tineretului sa paraseasca Biserica, fapt ce a suscitat o vie polemica daca nu cumva si societatea isi pierde baza, nu doar Biserica. Efectele acestei autoeroziuni a fundamentelor sociale sunt vizibile: din ce in ce mai putini copi

i provin din familii intacte, din ce in ce mai putini au o minima educatie relig ioasa reala, nu doar informativa; generatia parintilor ea insasi a pierdut rapor tul cu Biserica, fapt care ne da un indiciu sigur asupra relatiilor familiale, s ociale si religioase, devenite astfel mult mai slabe, mai putin intemeietoare si normative; piata muncii este puternic afectata de criza, multi oameni se tem pe ntru locul lor de munca, isi pierd echilibrul si ritmul vietii, sunt expusi noil or difi cultati ale fl exibilitatii, ale mobilitatii si accelerarii, care slabes c si atomizeaza relatiile umane. Pe scurt, Catolicismul a ajuns in pragul consti intei imposibilei disocieri intre criza Bisericii si criza societatii. Cum spune si Vulcanescu, fiecare dintre noi are legatura cu veacul. Din aceste motive, te ologii au simtit nevoia acuta de re-orientare care sa re-aseze, acolo unde este cazul, lucrurile in matca lor. Pentru Ortodoxia din Romania, noile provocari de dupa 1989 sunt de natura sa puna sub semnul intrebarii conceptii si practici vaz ute pana acum ca expresii ale unei normalitati . Iata ca, pe de o parte, acesteia i ncepe sa ii corespunda din ce in ce mai evident nu numai o lipsa a normalitatii, ci chiar spatii ale absentei totale de criterii. Pe de alta parte, exista o dim ensiune a Bisericii in relatiile ei cu societatea pe care n-o poate exercita in concurenta cu Statul. Un exemplu la indemana: sistemul sanitar. Aflat la inceput urile sale in spatiul eclezial, sistemul acesta a devenit mai nou sinonim cu tot ceea ce poate fi mai inuman. Motiv pentru care innoirea lui nu poate fi de natu ra strict bugetara sau manageriala. Cu toate ca nu se mai poate implica si nici nu mai are chiar instrumentele legale sa o faca, Biserica are totusi ceva de spu s in acest sistem prin initiative punctuale exemplare. Dezumanizarea sistemului sanitar a fost contracarat in ultimii ani prin infi intarea unor asociatii fi la ntropice, dar al caror impact public este destul de modest. Biserica majoritara face multe dar vorbeste foarte putin despre acestea. Implicarea Bisericii in dil emele si difi cultatile sociale nu este o simpla forma de suplinire a esecului S tatului. Miza este alta. Asa cum se stie, pentru o lunga perioada de timp, Ortod oxia a fost pusa la colt in tarile socialiste. Societatii i-a fost inoculata ide ea, cu care de altfel s-a obisnuit, indoctrinata fi ind, ca morala crestina dubl eaza aproape inutil legile Statului sau pe cele ale bunului simt comun. Acest re curs la o dubla masura explica faptul ca, desi Ortodoxia a reusit sa-si pastreze un loc aparte in constiinta vie a societatii romanesti, ea se confrunta astazi, vrand nevrand, cu o relaxare a comunitatii morale, cu o dezangajare treptata fa ta de rigorile vietii crestine. Camuflat de cifrele statistice aparent pozitive, acest fenomen nu pare sa preocupe cu adevarat Biserica. Ori tipul de relaxare p e care vreau sa-l subliniez vine pe fondul unei deschideri a societatii fata de valori pe care pana acum le admira cumva dintr-o exterioritate impusa. Libertati le castigate au creat o noua serie de provocari la care nici macar nu stim ca tr ebuie sa dam un raspuns. Constientizarea necesitatii acestui raspuns depinde in mod esential de reluarea dialogului dintre misiunea clerului si cea a laicilor. El trebuie reinnodat, revigorat, asezat pe un fundament nou. Tatonarea dialogulu i pe linia chemarii, a invitarii la comuniune reprezinta dezideratul prin excele nta in contextul actual. Necesitatea revenirii la un echilibru fondator, echilibrul intre contemplare s i filantropie, intre rugaciune si iubirea aproapelui, marcheaza vital spatiul di alogului profund, al dialogului faptuitor de lucrare noua.