http://bisericasecreta.wordpress.

com/2010/12/29/istoricul-col-r-dr-mircea-dogaruprezentand-istoria-catolicismului/

Papismul ieri si azi Despre cum s-a facut papa pe sine imparat si dumnezeu, instaurand prima forma de totalitarism din Europa 23 decembrie 2010 de admin http://bisericasecreta.wordpress.com/2010/12/23/papismul-ieri-si-azi-despre-cum-s-afacut-papa-pe-sine-imparat-si-dumnezeu-instaurand-prima-forma-de-totalitarismdineuropa/#more-2595 In doar cateva zeci de pagini, cartea Papismul ieri si azi, editata recent de eruditii si foarte misionarii parinti de la Sfanta Manastire Paraklitu Grecia, ne descopera cauzele pentru care papalitatea s-a instrainat de Biserica lui Hristos, alegand puterea lumeasca in locul harului si slavei dumnezeiesti. Lucrarea are meritul de a fi redactata intr-un limbaj pe inteles si intr-un duh foarte echilibrat, urmarind marturisirea adevarului cu dragoste, sine ira et studio. Cuvintele noastre sunt de prisos in fata dovezilor istorice, a cuvantului Sfintilor Parinti si, indeobste, al Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Vom reproduce in cele ce urmeaza un fragment semnificativ din aceasta carte, care apare in limba romana in traducerea parintelui ieroschim. Stefan Nutescu, recomandand-o cu caldura oricarui crestin dreptslavitor. De la sfarsitul secolului al IV-lea, pana in secolul al VI-lea, diferite rase germane barbare (francii, gotii, longobarzii, vandalii s.a.) au inundat si au cucerit eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, luand in robie populatiile bastinase si schimband radical situatia social-culturala din zona. Colonistii barbari intre care rolul principal l-au jucat francii , in incercarea lor de a se civiliza, imbratiseaza Crestinismul, insa il amesteca cu elemente idolatre. Cu acest fel de crestinism problematic intra si in cler, indepartandu-i treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericeasca. Acesti episcopi franci traiesc insa ca nobilii mireni ai epocii lor (contii, ducii s. a.): detin functii lumesti, participa la expeditii militare, poarta uniforme militare etc. Iata cum descrie Sfantul Bonifatie, in Epistola sa catre papa Zaharia, in 741, situatia bisericeasca din Galia Romana, unde predominau episcopii franci: Credinta este calcata in picioare. Timp de optzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat in sinod si nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care participa la incursiuni militare imbracati cu echipament militar complet, ucigand cu mainile lor fara deosebire crestini si idolatri. (Pr. prof. Ioannis S. Romanidis, Romiosini-Romania-Rumeli, editura Purnaras, Tesalonic 1975, p. 322.) In fata acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbara, episcopul Romei sta, de obicei, la inaltimea misiunii sale duhovnicesti si isi asuma rolul de conducator al natiunii pentru protectia romanilor inrobiti. Unii papi, insa, pentru a-si intari tronul lor, au urmat o tactica lumeasca. Scot in evidenta cu emfaza autoritatea lor bisericeasca, prezinta tendinte de suprematie si se inconjoara de stapaniri politice. De pilda, in 754 papa Stefan II accepta autonomia politica a Bisericii Romei pe care i-o ofera regele francilor, Pepin cel Scurt. Astfel se intemeiaza primul stat papal. Mai tarziu, Nicolae II (858-867), primul papa roman francofil, concentreaza in persoana sa cea mai inalta stapanire bisericeasca si politica. Nicolae se considera pe sine imparatul intregii lumi, marturiseau contemporanii lui. In secolul al VIIIlea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), uneste cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene si se ambitioneaza sa formeze o noua imparatie, revendicand numele si stralucirea Imperiului Roman de Rasarit. Pentru implinirea acestui scop organizeaza sistematic ciocnirea Rasaritului cu Apusul printr-o strategie care cuprinde urmatorul obiectiv: Lepadarea Ortodoxiei si crearea unui crestinism diferit, care va accentua particularitatea culturala a noii imparatii. Acest crestinism franc, pe care il proiecteaza consilierii lui Carol

cel Mare, se bazeaza pe formularile teologice ale fericitului Augustin si se exprima prin noi chipuri si forme ale practicii bisericesti: botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la impartasirea din Potir, barbieritul clericilor s. a. In cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, in 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotararile Sinodului VII ecumenic (787) pentru inchinarea acordata icoanelor, iar in 809 (Conciliul de la Aachen), adauga Filioque la Sfantul Simbol al Credintei. Aceste doua evenimente constituie prima etapa a schismei dintre francii cuceritori si ortodocsii romani. [...] Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se lupta sa ramana credincioasa traditiei crestine primare si continuitatii elene, pastrand comuniunea bisericeasca cu toate Patriarhiile din Rasarit. Astfel, de pilda, in 816, papa Leon III a lepadat adaosul Filioque si, ca sa pastreze Simbolul Credintei neatins de falsificarile introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui sa fie scris pe niste placi de argint, care au fost puse pe peretii Bisericii Sfantului Petru cu inscriptia: Pe acestea, eu, Leon, le-am asezat din dragoste si pentru pastrarea Credintei Ortodoxe. Mai tarziu, reprezentantii papei Ioan VIII au participat la Sinodul din Constantinopol (879880), care pentru Ortodoxie este al Optulea Sinod Ecumenic, si in care, sub presedintia Sfantului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane si la Filioque. In secolul al X-lea francii intensifica polemica impotriva romanilor ortodocsi din Apus, avand ca scop sa cucereasca tronul papal. In cele din urma, in 1009, ei ocupa Patriarhia Ortodoxa a Romei si-l urca pe tron pe papa franc Sergiu IV, care adauga la Simbolul Credintei termenul eretic Filioque. Patriarhiile Ortodoxe din Rasarit raspund prin stergerea numelui lui din Dipticele Bisericii Ortodoxe si astfel Schisma devine o realitate. La 16 iulie 1054 conducatorul reprezentantei papale, cardinalul Humbert a asezat pe Sfanta Masa a Bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol afurisirea Crestinatatii rasaritene. Prin aceasta fapta, Crestinatatea franca definitiva separarea de Biserica Ortodoxa. Acesta nu a fost inceputul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine planuita cu 260 de ani mai inainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care nu s-a facut intre romeii (romanii) apuseni si rasariteni (Pr. Prof. Ioannis Romanidis). [...] Din momentul in care Patriarhia cu scaun de intaietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt avand drept consecinta descompunerea treptata a ei. Sfantul Nectarie al Pentapolei consemneaza in acest sens: Biserica Apuseana a pierdut libertatea ei duhovniceasca, si-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile ei, s-a lipsit de bogatia Harului Sfantului Duh, de prezenta lui Hristos. In cele din urma a ajuns un trup mut, fara duh si suflet. De aceea, in secolele urmatoare aluneca pe un povarnis denaturant, strain, fara nici o nadejde de intoarcere, conducandu-l pe omul Apusului la deznadejde, la vid existential si la impas. La numai cativa ani dupa Schisma, in 1075, papa Grigorie al VII-lea scoate in evidenta in renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) pretentiile scaunului papal pentru stapanirea absoluta a lumii: Biserica Romana a fost intemeiata de Insusi Dumnezeu. Papa este stapanul absolut al Bisericii Universale. Randuieste si cateriseste episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezentatii lui sunt mai presus decat episcopii. Numai el foloseste insemne imparatesti. Principii sunt datori sa-i sarute picioarele. El are dreptul sa-i destituie pe imparati. Fara aprobarea lui nici o carte nu este valabila. Hotararile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotararile tuturor celorlalti. Papa nu poate fi judecat de nimeni. Sfintenia lui este asigurata datorita virtutilor Sfantului Petru. Biserica Romana nu greseste niciodata si nici nu va gresi vreodata. (Patrologia Latina de J. P. Migne, Paris, 1844-1890, vol. 148, p. 107.) Cu aceste pozitii ale papei Grigorie al VII-lea incep luptele dure ale Bisericii Romei pentru impunerea religioasa, politica si sociala a ei asupra popoarelor Occidentului (cearta pentru

investitura), care dureaza vreo 200 de ani. In cele din urma, papa concentreaza in mainile sale orice stapanire spirituala, politica, legislativa, juridica. Este prima aparitie a totalitarismului in Europa. extras din nr. 23 al revistei Familia ortodoxa; de asemenea, din Apologeticum

Reafirmarea Ereziei Filioque in Noul Catehism Catolic Posted in Filioque on October 12th, 2007 by admin http://www.ortodoxie-catolicism.ro/category/filioque/ Un fragment din cartea Noul catehism catolic contra credintei sfintilor parinti de PS Photios, Arh. Philarete, Pr. Patric Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii divine: Dumnezeu Se releveaza ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane sau Ipostasuri sunt un singur Dumnezeu, insa Ele difera prin proprietatile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. Proprietatea specifica Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea. [24] Numai prin aceste proprietati personale cele trei Ipostasuri difera intre ele. [25] Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii, deopotriva unitiva si distinctiva, Parintii Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381) au fixat credinta in Duhul Sfant astfel: si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul. Care de la Tatal purcede. Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci. Enuntand atributul propriu Persoanei Sfantului Duh, ei nu au adaugat nimic Evangheliei in care Iisus Hristos Domnul declara cu propria Sa gura: Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu Il voi trimite de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine (In. 15,26). Biserica Ortodoxa n-a adaugat nimic, n-a omis nimic in legatura cu acest punct: fidela Crezului Niceo-Constantinopolitan normativ pentru intreaga Biserica, ea a invatat intotdeauna ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal, dupa cum a invatat intotdeauna ca Fiul se naste numai din Tatal, deoarece despre acesta din urma Crezul spune: Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. Spunand ca Duhul Sfant purcede din Tatal si din Fiul (in latina Filioque) si incorporand aceasta doctrina in Crez, Biserica Romano-Catolica a introdus o inovatie contrara invataturii unanime a Apostolilor, a Parintilor si a Sinoadelor. Biserica Ortodoxa, deci, ii reproseaza doua lucruri: a) insertia lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce, asa cum vom vedea, Parintii au pecetluit Crezul; b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie dar pe care scrierile Parintilor o resping in mod explicit. Papii Inocentiu III, la Conciliul IV Lateran in 1215, Grigorie X la Conciliul II de la Lyon in 1274 si Eugeniu IV la Conciliul de la Florenta in 1439 au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire. [26] Pentru faptul ca ii acuza pe ortodocsi de a fi scos pe Filioque din Crez, legatul Papei, cardinalul Humbert, a depus in 1054 pe altarul catedralei Sfintei Sofii la Constantinopol o scrisoare care excomunica pe patriarhul ortodox al Constantinopolului, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica. Fiind vorba de o dogma atat de fundamentala, vizand Persoana Duhului Sfant, era de asteptat ca si Catehismul s-o reia explicand-o mai clar si justificand-o cu mai multa siguranta decat au facut-o alti autori catolici din trecut, caci de-a lungul secolelor Biserica catolica a incercat sa-si legitimeze pozitia prin tot felul de argumente pe care din partea lor teologii ortodocsi le-au respins .

Asadar, ce invata Catehismul cu privire la prima greseala pe care o reprezinta Filioque, adica cea a falsificarii Crezului? 1. Crezul relativizat Expunerea istorica a paragrafelor 186 si 196 ale Catehismului omite referinta fundamentala la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) care a interzis sa se prezinte oricui ar voi sa intre in Biserica un alt Crez decat cel Niceo-Constantinopolitan. Iar Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) spune in cea de-a cincea sa sesiune: Sfantul Sinod Ecumenic a hotarat sa nu fie ingaduit nimanui sa faca public, adica sa scrie, sa alcatuiasca sa invete sau sa prezinte o alta credinta. Iar cei ce ar indrazni sa scrie, sa compuna sau sa prezinte o alta credinta, daca sunt episcopi sau clerici sa fie depusi primii din episcopat, cei de-al doilea din rangul lor din cler; iar daca sunt laici, sa fie anatematizati. Motivul pentru care Sinodul a interzis alcatuirea unei alte credinte, adica a unui alt text al Crezului decat cel Niceo-Constantinopolitan, este acela ca prezenta mai multor versiuni ii favoriza pe eretici care puteau astfel sa-si introduca pe furis propriile lor crezuri false. Existenta unei singure formule de credinta pentru intreaga Biserica facea imposibila aceasta manevra. Sfantui Chiril al Alexandriei, participant la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic, a dat toate explicatiile asupra acestei interdictii in Scrisoarea sa catre Ioan al Antiohiei: Nu acceptam sub nici un chip sa vedem schimbata credinta, adica Simbolul credintei pe care l-au expus Parintii nostri si nu ingaduim ca noi sau altcineva sa schimbe vreun cuvant din ceea ce se afla aici, nici chiar sa lase sa cada vreo silaba, amintindu-ne de Cel ce a spus: Nu muta hotarele vesnice pe care le-au asezat parintii tai (Deut.19,14). Caci nu ei au vorbit, ci Duhul lui Dumnezeu Tatal, Care de la El purcede si Care nu este strain de Fiul dupa fiinta. [27] Este adevarat, deci, ca la origini, in Biserica au existat mai multe simboluri de credinta venerabile si ca explicarea Simbolului Niceo-Constantinopolitan ramane ingaduita; dar este interzisa referirea la un alt Crez decat acesta atunci cand se intentioneaza a se vorbi in numele Bisericii. Cine le-a dat autorilor Catehismului dreptul de a da intaietate Simbolului Apostolilor ( 196) care este venerabil, dar care nu este totusi Crezul? De ce se lasa astfel deoparte lucrarea Sinoadelor, a Parintilor si a papilor anteriori? 2. Crezul desigilat Catehismul citeaza apoi in mod fals la pagina 51 Crezul Niceo-Constantinopolitan. Un text de ambitia teologica a Catehismului Bisericii Catolice ar fi trebuit sa practice cel putin regulile strictei obiectivitati si sa prezinte textele cu rigoare si exactitate. Ori citarea care se face in cazul Crezului Niceo Constantinopolitan (provenit de la Sinoadele Ecumenice I si II tinute in 325 si 381) introduce in text, impotriva oricarui adevar istoric, dubla purcedere a Duhului Slant de la Tatal si de la Fiul sau Filioque ( 184, p.51). Cum poate oare Catehismul sa afirme pe de o parte ca Simbolul Niceo-Constantinopolitan este comun si astazi tuturor marilor Biserici din Orient si Occident (195) si sa-l citeze intr-o versiune inexacta, pentru ca Filioque nu figura in Simbolul Niceo-Constantinopolitan; el a aparut numai injurul secolului VI-lea, a fost combatut de Papii Romei Leon III si Ioan VIII, adaugarea sa la Crez e socotita de Biserica Ortodoxa drept o erezie si ea a fost in secolul al XI-lea cauza rupturii comuniunii cu Roma a tuturor celorlalte Patriarhate ale Bisericii vechi. Cum pot fi trecute sub tacere fapte al caror adevar este stiut de toti cei ce au cat de cat stiinta de istoria Bisericii? De altfel Catehismul se tradeaza el insusi, caci la cateva pagini dupa ce a citat Simbolul Niceo-Constantinopolitan, recunoaste ca Filioque este o traditie latina ( 246), ca nu figura in simbolul marturisit in 381 si ca a fost admis treptat in liturghia latina (intre secolele VIII si IX) ( 247). Daca, asa cum recunosc teologii romani, introducerea lui Filioque in Simbolul Niceo-Constantinopolitan de catre liturghia latina constitute, totusi, pana astazi un diferend cu Bisericile ortodoxe ( 247), cum pot aceeasi autori scrie cateva pagini mai sus ca acesta mai este comun si astazi tuturor Bisericilor Orientului si Occidentului? Caci: sau e vorba de un articol secundar si atunci nu se intelege de ce a fost si a ramas cauza

principala a separatiei Bisericii din Rasarit de cea din Apus timp de aproape o mie de ani; sau e vorba de o problema dogmatica, cum si este de fapt si, vizand esentialul, atunci nu se poate pretinde ca marturisim acelasi Crez. Contradictia este pe cat de totala pe atat de subtil disimulata. Paragraful 247 declara ca urmand o veche traditie latina si alexandrina, Sfantul Papa Leon il marturisise (afirmarea lui Filioque) deja in mod dogmatic inca din 447, fara a adauga, cum ar fi fost cinstit, ca istoricii catolici cei mai eminent aurecunoscut ei insisi ca aceasta traditie este eronata. [28] Istoricul lui Filioque, Kyriakos Lamprillos trimite in legatura cu acest punct la Pagi si Ffulkes. [29] Fara a desfasura toate argumentele, vom cita un text incontestabil aflat in toate colectiile Actelor Conciliilor, si apartinand Conciliului de la Aachen din 809. Karol cel Mare trimisese pe Smaragdus si pe alti teologi la Papa Leon III. Or primul lucru pe care ei il spun Papei este ca problema lui Filioque este recent ivita (nuper exorta). Dupatoate cronicile france (Adon de Vienne, etc.) ea a fost agitata pentru prima data intr-un conciliu in 767. Daca Papa marturisise aceasta doctrina din 447, cum mai putea fi ea recenta in 809? Papa Leon III s-a opus adaugirii lui Filioque si a pus sa se scrie pe doua table de argint, in latina si in greaca, Crezul Niceo-Constantinopolitan neschimbat impreuna cu aceste cuvinte: Eu Leon, am pus sa se graveze aceasta din iubirea si spre apararea credintei ortodoxe. [30] Ortodocsii se tin de invatatura care a fost si cea a Papilor ortodocsi ai Romei, cei pe care ii enumera Sfantul Patriarh Fotie cel Mare in Mystagogia sa: Damasus, Celestin, Leon cel Mare, Vigil, Agaton, Grigorie, Zaharia, Benedict, Ioan VIII, Adrian si toti ceilaiti pana in secolul al IX-lea cel putin. Si pentru a incheia acest punct, sa citam in fine cuvintele Sinodului VII Ecumenic: Pazim legile Bisericii, pastram definitiile Parintilor si ii anatematizam pe cei care adauga sau scot ceva in Biserica. -------------------------------------------------------------------------------[24] Sfantul Grigorie Teologul, Cuvantarea 25, 15-16, P.G 35, 1220-1221[25] Sfantul Ioan Damaschin, Expunerea exacta a credintei ortodoxe 1,8; P.G.94,824 B.[26] Anatemele acestor doua concilii pseudo-unioniste, sau maj curand talharii, n-au fost ridicate niciodata de papalitate. Cea din 18 mai 1274 proclama:Condamnam si respingem pe cei ce cuteaza a nega ca Duhul Sfant purcede vesnic de la Tatal si de la Fiul; cea din 4 februarie 1442, in bula de unire cu coptii, condamna si declara straini de Biserica pe cei ce refuza sa spuna ca Duhul Sfant purcede vesnic si fara de inceput din Tatal si din Fiul.[27] P.G.77, 180D.[28] Catehismul trimite in acest punct (nota 55 p.64) la cartea lui H. Denzinger-Schonmetzer, Enchiridion Symbolorum 284. Textul de referinta e o scrisoare socotita a fi fost scrisa de Leon I episcopului Turribius de Astroga la 21 iulie 447. Ori savantul editor semnaleaza el insusi ca asupra acestui text exista cele mai mari indoieli (Kunste in Antipriscilliana, Freiburg, 1905, afirma ca aceasta scrisoare a fast compusa de un falsificator dupa conciliul de la Braga din 563 pe a carui anateme se intemeiaza. Daca insa acest text e un fals si daca tot ce se poate spune e ca e posterior anului 563, atunci el nu dovedeste nimic aici. [29]. La pag. 23 din noua editie a lucrarii sale La Mystification Fatale. Etude orthodoxes su le Filioque, LAge dHonune, Lausanne 1987. Sf. Petru Movila despre Filioque Posted in Filioque, Mrturisitori ortodoci on September 15th, 2007 by admin 2 Comments Duhul Sfant purcede numal de la Tatal, ca izvor si incepatura a dumnezeirii. Pentru care insusi Mantuitorul nostru invata zicand: Cand va veni Mangaietorul, pe Care eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede (In 15, 26). Aceasta invatatura o talcuieste sfintitul Atanasie, in Marturisirea sa de credinta: Duhul Sfant, de la Tatal, nefacut, nici creat, nici nascut, ci purces. Dumnezeu si Tatal, El singur este obarsia celor doi si este nenascut. Iar Fiul, numai in Tatal avandu-Si obarsia si fiind purces si trimis in lume prin Fiul. Iar Grigorie Teologul astfel graieste: Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede. Acesta intrucat de acolo purcede, nu este o faptura; intrucat nu este nascut, nu este nici Fiul si intrucat este la mijloc intre nenascut si nascut, este Dumnezeu. Despre aceasta s-a vorbit mai pe larg la primul articol. Este deajuns, asadar, acum sa socotim ca lucru neindoios si sa credem ceea ce

Hristos ne-a invatat si ceea ce Biserica de Rasarit, cea soborniceasca si ortodoxa, crede si a marturisit la cel de-al doilea sinod ecumenic si a intarit Marturisirea de credinta fara adaosul: si de la Fiul. Si, impotriva acelora care au adaugat cuvantul acesta: si de la Fiul a rostit mustrare nu numai Biserica de Rasarit, ortodoxa si soborniceasca, dar si cea de Apus, a Romei. Pentru aceasta dau marturie doua tabele de argint pe care era scrisa sfintita Marturisire de credinta, in greceste pe una din ele si pe alta, in latineste, fara adaosul acestei parti: si de la Fiul. Aceste tabele, din porunca lui Leom al treilea, papa al Romei, au fost atarnate in biserica Sfantul Petru, in anul de la Hristos 809, cum spune Baronius. De aceea, cine ramane statornic si neindoit in aceasta credinta, are nadejde sigura de mantuirea sa, fiindca nu se abate cu nimic de la parerea de obste a Bisericii. - Marturisirea de Credinta a Bisericii Ortodoxe 1642 CHISINAU STIINTA 1996

05 January 2010 de Alexandru Radescu http://www.umblarici.ro/2010/01/05/la-tismana-pe-urmele-sf-cuvios-nicodim/ Pe 26 decembrie 1406 se nastea in cer Cuviosul Arhimandrit Nicodim de la Tismana, duhovnic al voievodului Mircea cel Btrn, reorganizator al vietii monahale din Ungro-Vlahia, stlp de foc al Ortodoxiei pe pamnturile crestine de la nord si sud de Dunare. Vlah de origine, Sf. Nicodim s-a nascut in 1310 la Prilep, Macedonia srbeasca dupa cele mai multe surse. Totusi, exista si pareri cum ca ar fi vorba de un Prilep din Kosovo. Era ruda atat cu Cneazul Lazar al Serbiei (cazut eroic la Kossovopolie in 1389) cat si cu Basarabii (Nicolae Alexandru Basarab). Pentru ravna sa intru Hristos, tanarul Nicodim ajunge la Athos, sporind cu Duhul. Pentru nevointa, credinta tare si mestesug carturaresc, Cuviosul este numit egumen la sfanta manastire athonita Hilandar. n urma unei descoperiri dumnezeieti, cuviosul Nicodim a plecat de la Muntele Athos i a venit n sudul Dunrii, aproape de Vidin. mpreun cu ucenicii care s-au strns n jurul lui, a ridicat o bisericu cu hramul Sfnta Treime. Tradiia popular srbeasc i atribuie i ntemeierea mnstirilor Vratna i Mnstria, n regiunea Craina.

La Tismana, pe urmele Sf. Cuvios Nicodim

Dar cum Maica Domnului, precum si Sf. Antonie ii cereau sa treaca Dunarea, cuviosul parinte ajunge mai intai in Mehedinti. Minunile pe care le savarsea in cale sunt si astazi pomenite in acele locuri (in special vindecarile din perioada ciumei), la care se mai adauga si trecerea minunata, pe apa: pluteste pe rasa calugareasca. In apropiere de cetatea Severinului ridica din piatra manastirea Vodita 1369-1370 (cu sprijinul voievodului Vlaicu Voda), astazi ruine. Dar cum nici acest loc nu se potrivea cu descrierea minunata la Cascade (la Chisatori), Sf. Nicodim pleaca mai departe. De mentionat si faptul ca la Vodita exista o mic sihstrie ntemeiat de clugri valahi, meritul Sf. Nicodim fiind acela de a insufla un nou duh, rigoarea isihasta si mai ales o noua etapa in istoria noastra bisericeasca. Pe de alta parte, misiunea Cuviosului parinte vlah era legata si de expansiunea catolica prin avangarda maghiara. Prozelitismul papistasesc al acelor vremuri era deosebit de agresiv la nord si la sud de Dunare (vezi si catolica infocata doamna Clara, mama vitrega a lui Vlaicu Voda). In cele din urma, dupa lungi cautari (o sumedenie de relatari transmise prin traditie), Cuviosul Nicodim gaseste locul prea-sfant pentru a ridica o manastire din piatra, undeva in nordul Olteniei: si munte, si cascada si paduri si tainice pesteri. Dar cum Tismana este legata si de lemnul de tisa, avem si aici o mai veche bisericuta din lemn (oarecum asemanator in cazul Coziei: Manastirea de la Nucet).

In acest loc binecuvantat al Gorjului, cu sprijinul a trei unsi ai lui Dumnezeu, Radu Voievod, Dan I si Mircea Voievod, cuviosul parinte Nicodim ridica sfanta manastire Tismana si incepe marea opera duhovniceasca, culturala, istorica. Este si casa a Domnului, dar si fortareata pentru vremurile grele: Imperiul Otoman se va invecina cu Tara Romaneasca iar armata maghiara e si mai aproape. De la Tismana cuviosul parinte Nicodim coordoneaza mai multe manastiri, corespondeaza cu patriarhul de Tarnovo (Bulgaria), este sfetnic de taina pentru voievozii valahi iar ucenici de-ai sai ajung pana la Neamt. Pentru oamenii acelor vremuri, parintele era un sfant inca din timpul vietii. Cu numele cuviosului pe buze si in inima, cei bolnavi se tamaduiau atingandu-se de hainele sale si nu de putine ori, pana sa ajunga la portile manastirii. Inca din tinerete, Domnul ii daruise Harul inainte-vederii, vindecand-o si pe fata bolnava de epilepsie a lui Sigismund al Ungariei. Este un eveniment al anului 1406, cu cateva luni inainte de trecerea la Domnul a Cuviosului parinte Nicodim. Cu aceeasi ocazie, delegatia papistaseasca care care il insotea pe Sigismund il incearca pe drept-credinciosul parinte: acesta transforma un purcel in pastravi si sta nevatamat in foc, impreuna cu un ucenic de-al sau. In urma acestor fapte, traditia spune ca Sigismund de Luxemburg a trecut la ortodoxie, sub numele de Matei (dupa altii, intalnirea are loc la Severin, acolo unde trebuia sa ajunga si voievodul Mircea). In orice caz, exista mai multe documente prin care Sigismund avea sa intareasca, in viitor, drepturi ale manastirii Tismana. Nu mai putin importanta este activitatea culturala demarata la Tismana, o manastire care devine un adevarat focar medieval. Cuviosul Nicodim a infiintat o scoala de caligrafie si copisti de carti bisericesti, renumita in toata Peninsula Balcanica. Harul parintelui Nicodim ni se descopera si in mestesugitul Tetraevangheliar pe care il desavarseste la Prislop, ctitoria sa de peste munti, in Hunedoara. O opera terminata in 1405, anul in care se intoarce din surghiun (?), impacandu-se cu Mircea Voievod. Este cel mai vechi manuscris miniat din Tara Romaneasca, o lucrare complexa la care sfantul a lucrat mai multi ani. Pe de alta parte, avem de-a face cu un subiect controversat acest surghiun, fiind mai multe pareri, intre care si o retragere peste munti cauzata de esecul cruciadei de la Nicopole. Este o constanta a informatiilor pe care le avem azi despre viata Sf. Nicodim. Nu multi sunt cei care beneficiaza de o traditie asa bogata in legende, detalii, intamplari si evenimente istorice. Daca in 2010 se implinesc 700 de ani de la nasterea pamanteasca a Cuviosului parinte (dupa alte surse sunt 690 de ani), poate ne face cineva surpriza unui volum consistent, pe masura importantei acestui om al lui Dumnezeu.

Dupa trecerea la Domnul a Cuviosului Nicodim de la Tismana (26 decembrie 1406), putem spune ca viata sfantului parinte intra intr-o altaranduiala. Trupul binemirositor este pus intr-o racla si adus in biserica, dar vremurile sunt vitregi. Pentru ca un domn muntean vrea sa aduca racla la Bucuresci, dar si poate pentru a nu cadea in mainile paganilor, parintele Nicodim ii sfatuieste pe membrii obstii sa-i mute moastele, pastrandu-se pana azi la Tismana doar un deget si crucea de plumb pe care a purtat-o la gat (aprox. 700 de grame). Traditia spune ca locul secret in care au fost duse moastele era transmis de la un egumen la altul pana ce unul din ei a murit subit. O alta legenda spune ca moastele au fost furate pe cand monahii se retrasesera la schitul Cioclovina (in apropiere) din cauza turcilor. Moastele sar afla la Patriarhia sarbeasca din Peci (Ipek), in zona Kosovo. De-a lungul secolelor, multe necazuri s-au pravalit peste sfanta manastire a Tismanei, dar cu mila Domnului astazi o gasim infloritoare in grija unei obsti de maicute. Domnitori s-au ascuns aici in vremuri de prigoana, asa cum s-a intamplat cu Matei Basarab. Mai tarziu, voievodul si-a aratat recunostinta ridicand in afara incintei o bolnita, astazi Paraclis. Alaturi este si un turn de paza folosit si de pandurii lui Tudor. De altfel, pentru Revolutia lui Tudor Vladimirescu (1821), Tismana a fost atat un centru spiritual, cat si unul operational. Sfantul Nicodim pe care il praznuim pe 26 decembrie imi este ca un..casnic. Pentru multi olteni de altfel, Tismana este ca un Ierusalim pamantesc. Nu pot concepe locurile natale,

ortodoxia, Oltenia mea de nord fara Tismana Sfantului Nicodim. Poate ca de undeva din ceruri, (si) pentru rugaciunile Cuviosului parinte Nicodim, mai stam pe pamanturile astea. Totusi, trebuie sa mai punem si de la noi, trebuie sa aratam mai multa ravna, sa ramanem in umbra crucii. Altfel, riscam sa ne pierdem Tara si, vai!, nu ducem lipsa de avertismente. Sfinte Preacuvioase Parinte Nicodime, primind a noastra umila rugaciune, mijloceste noua mila Celui Prea Inalt. Izbaveste-ne cu folosinta ta, prea fericite, de relele ce vin asupra noastra ca neincetat sa te slavim pe tine. PS. Iat cteva reprezentri ale Sf.Nicodim si din alte mnstiri din ar: Turnu (Prahova), Pangarati (Neamt), Comana (Giurgiu).