Sunteți pe pagina 1din 84

ISTORIA EVULUI MEDIU

I.Introducere in istoria evului mediu Devenirea cosmosului medieval Istoricii sunt de acord asupra faptului ca trei forte creatoare au determinat epoca medievala: cultura antica, religia crestina si noua ordine politica instaurata ca urmare a migratiei popoarelor. Termenul de ev mediu apare pentru prima data utilizat de catre umanistii italieni in a doua jumatate a secolului al XV-lea cu denumirile de media aetas, media tempora, medium aevum. Christoph Keller (Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, a publicat o serie de manuale care au impus denumirea pe termen lung: Historia antiqua (1685), Historia medii aevi (1688), Historia nova (1696). Conceptul de ev mediu s-a aplicat initial la Europa occidentala pentru a defini din punct de vedere cultural perioada dintre sfarsitul Imperiului roman de Apus si Renastere. Ev mediu desemneaza o epoca istorica, iar conceptul de feudalism (secolele X-XIII) vizeaza structura socialeconomica. Periodizarea istoriei evului mediu Ca data de inceput a evului mediu intra in discutia specialistilor anul 395 (Partitio Imperii Roman) si anul 476 (caderea Imperiului roman de Apus), respectiv secolul al V-lea. Ca data a incheierii evului mediu unii istorici opteaza argumentat pentru anul 1453 (caderea Constantinopolului), altii pentru 1492 (descoperirea Americii, cu toate urmarile acesteia), mai ales istoricii germani pentru anul 1517 (Reforma lutherana), ori 1648 (Revolutia burgheza din Anglia). Problema periodizarii evului mediu se pune diferit de la o zona geografica la alta, in functie si de conditiile dezvoltarii istorice, de structurile politice, social-economice, culturale sau religioase care au existat in spatiile respective. In acest context etapizarea evului mediu este de asemeni o chestiune delicata. Fie ca sunt luate in considerare doua etape: evul mediu timpuriu si evul mediu tarziu, fie, cel mai frecvent, trei etape: evul mediu timpuriu -haut moyen age (fr.), Fruhes Mittelalter (germ.), Early Middle Ages (engl.) -intre secolele V-X/XI; evul mediu dezvoltat sau clasic -moyen age classique (fr.), Hochmittelalter (germ.), High Middle Ages (engl.) -intre secolele XI/XII-XIII/XIV; evul mediu tarziu -bas moyen age (fr.), Spatmittelalter (germ.), Late Middle Ages (engl.) -intre secolele XIV/XV-sfarsitul secolului al XV-lea/secolul al XVI-lea /mijlocul secolului al XVII-lea. 2

De la Roma la Bizant Un fenomen care a marcat profund noua epoca istorica a fost retragerea imperiului din vest in est si transformarea treptata a Imperiului roman in Imperiul Bizantin. In 330 orasul Constantinopol este inchinat de catre Constantin cel Mare (306-337) lui Iisus Hristos. Iulian Apostatul (361-363) a fost antipodul lui Constantin si ultimul imparat al dinastiei constantiniene. Dupa Constantin nu s-a mai ajuns la autocratie decat in scurte perioade. Constantiu (337-361) a ramas singurul dintre cei cinci mostenitori ai lui Constantin, el ridicandu-si indata rudele la rangul de coregenti. Valentinian I (364-371) si fratele sau (co-imparat) Valens (364-378), precum si Gratian (367-383) si fratele acestuia Valentinian II (375-392) sunt exemple de conducere a imperiului din doua centre (vest si est). Teodosius (379-395) imparte imperiul in 395 intre Arcadius (395-408), imparat la Constantinopol, si Honorius (395-423), fratele mai tanar, imparat in vest, nu la Roma, ci la Milano si mai apoi, din 404, la Ravenna. Caderea Imperiului roman de Apus Fenomenul esential care a dus la sfarsitul Imperiului roman de Apus a fost faptul ca magister militum (comandantul armatei) devenise mai puternic decat imparatul insusi care de acum se afla in umbra. Astfel, francul Arbogast sub Valentinian II, semivandalul Stilichon alaturi de Honorius, ucis in 408 din ordinal imparatului dupa ce aparase Italia in fata invaziei germanicilor, din cauza faptului ca fusese banuit ca ar fi vrut sa-l puna pe tronul imperial pe fiul sau, Aetius, general sub Valentinian III (+455), urmas si nepot al lui Honorius, ii invinge pe huni langa Troyes (451), pentru ca trei ani mai tarziu sa fie ucis din ordinul lui Valentinian. Un an mai tarziu este asasinat Valentinian insusi, stingandu-se o data cu el dinastia theodosiana. Acum jefuiesc vandalii Roma lipsita de aparare. Ultimele doua decenii ale Imperiului Roman de Apus sunt o trista stingere, calificata de majoritatea istoricilor ca fiind lipsita de demnitate. Faptul ca nobilimea senatoriala din Galia a dorit sa refaca ordinea arunca lumina asupra mandriei si constiintei imperiale a galoromanilor. In 455 Avitus, nobil gal, este proclamat imparat la Arles, in anul urmator este silit insa de catre suebul Ricimer, magister militum, sa renunte la tron, acesta fiind pana la moartea sa (472) patricius si in consecinta adevaratul stapanitor al Romei. Gundobald, nepotul burgund al lui Ricimer, ii urmeaza in calitate de magister militum. In cele din urma, generalul roman si patriciul Orestes l-a proclamat pe fiul sau Romulus imparat, numit dispretuitor Augustulus. In 476 3

Orestes este inlaturat in urma unei revolte a germanilor care serveau in armata romana, aflati sub conducerea lui Odoacru, iar imparatul care n-a apucat sa stea nici un an pe tron a fost exilat la Neapole. Senatul roman a trebuit sa legalizeze actul lui Odoacru si a transmis official la Bizant ca vestul nu mai avea in consecinta nevoie de imparat, fiind suficient unul singur, un autocrator la Constantinopol. In realitate, Romulus Augustulus nu a fost totusi ultimul imparat din apus. Abia in 480 moare in Dalmatia imparatul numit de catre Bizant in 474 pentru vest, Iulius Nepos. Pana in 486 a mai existat in Gallia un ultim teritoriu condus de romani, imperiul lui Syagrius, pe care surse mai tarzii il numesc rex Romanorum. Teritoriul stapanit de el era intr-adevar un imperiu, deoarece deja tatal lui Syagrius, galul Aegidius (+464), s-a contrapus constient lui Ricimer si curtii imperiale a acestuia de la Ravenna. Resedinta lui Syagrius, Soissons, cade abia in anul 486 in mainile regelui francilor, Clovis. In 490 Odoacru l-a numit pe fiul sau, Thela, imparat roman (caesar) in contextul razboiului purtat cu ostrogotul Theoderic, trimis de Bizant impotriva sa. In 493, dupa cucerirea Ravennei si uciderea tatalui sau, este exilat in Gallia si in cele din urma -dupa o noua tentativa de a relua stapanirile italiene -este executat ca uzurpator. Anul mortii sale nu este cunoscut, astfel ca nici sfarsitul Imperiului roman de Apus nu poate fi datat cu precizie. Semnificatiile sunt impotante pentru Imperiul roman de Rasarit, respectiv Imperiul bizantin aflat in formare. Formarea Imperiului Bizantin Intre istoria romana si istoria bizantina nu exista o ruptura. Istoria Bizantului apare ca o continuare fireasca a istoriei romane pana la incercarea lui Iustinian de a reface unitatea imperiului. Istoria bizantina este continuatoarea celei romane , dupa cum statul bizantin a insemnat dezvoltarea imperiului roman. Cu cat ne indepartam cronologic de bazele initial romane, ne intampina doua elemente fundamentale: grecizarea si crestinarea imperiului. Retragerea imperiului din vest in rasaritul elenistic si crestinarea Imperiului au fost factorii transformarii treptate a Imperiului Roman in Imperiu Bizantin. Pana in ultimele sale clipe, statul bizantin a fost constient de legatura sa cu vechea Roma. Cetatenii acestui imperiu se numesc romani, conducatorii sai se considera imparati romani, ca urmasi si mostenitori ai cezarilor romani. Dreptul roman a ramas in toate timpurile baza jurisdictiei sale. Prin ideea de stat romana s-a putut pastra imperiul care era atat de heterogen sub raport etnic. Ca mostenitor al Imperiului Roman, Bizantul se doreste a fi singurul imperiu, sa stapaneasca de acum peste toate tarile care au apartinut vreodata Imperiului si care intra de acum in ecumenia crestina. 4

Conceptia superioara asupra statului rezida in imparat: el intruchipa imperiul; demnitatea sa era personala si neingradita. Persoana sacra a imparatului constituie insusi conceptul intregii puteri a statului. Ceea ce numim cezaro-papism a fost in realitate o perpetuare a conceptiei antice care excludea o autonomie a sferei religioase a vietii. In Bizant ca si in Occident, biserica s-a impus ca forta autonoma fata de conducatorul incoronat, dar precumpanirea imparatului bizantin fata de biserica a fost o trasatura permanenta a istoriei bizantine. Destramarea puterii imperiale in Apus a avut drept rezultat o descentralizare a autoritatii, ceea ce lasa libertate evolutiilor regionale, in vreme ce imparatii bizantini au mentinut un strans control autocratic asupra tuturor aspectelor vietii laice si religioase. Persoana suveranului era absoluta si sacra, asemeni celei divine. De la Constantin la Iustinian, imparatii impartisera puterea cu biserica, iar dupa inabusirea rascoalei Nika de catre Iustinian, imparatii au devenit autocrati absoluti. Curtea de la Constantinopol avea o multime de greutati si nevoi de trecut. Si aici, imparatii romani erau slabi, iar comandantii barbari ai armatei romane erau puternici. Imparatul Theodosius II (408-450), care i-a urmat tatalui sau Arcadie la tron, a fost de-a lungul intregii sale domnii controlat in miscari de sora sa Pulcheria si de sotia Eudoxia. Pulcheria a si mostenit stapanirea si a transmis-o sotului Marcian (450-457). Theodosius a fost ultimul imparat din rasarit al dinastiei theodosiene. In 438 Codex Theodosianus, o importanta codificare a dreptului roman, care a avut valabilitate si in vest, marcheaza din nou unitatea imperiului. Alanul Aspar ca magister militum dobandeste deja sub Theodosius II influenta asupra conducerii statului, reusind chiar sa introneze imparati, iar mai apoi tinde sa dea fiului sau demnitatea imperiala. In 471, Aspar este rasturnat de la putere si ucis. Locul sau in armata si la curtea imperiala este luat mai intai de catre gotul Theoderich Strabo, apoi de un principe isaurian, Zenon, chemat in ajutor de imparatul Leon I (457-474) in Bizant, casatorit cu fiica lui Leon si in cele din urma el insusi imparat. Abia sub urmatorul imparat, Anastasios I (491518), ivit din randul aristocratiei functionaresti bizantine, ia sfarsit -nu fara lupte la inceput -stapanirea barbara in Bizant. Curand, politica imperiala se intereseaza din nou pozitiv si activ de soarta apusului, politica ce isi va avea punctul culminant in epoca urmatoare a restauratiei iustiniene. Bizantul aproape ca a salutat caderea Imperiului roman de Apus. Nu Romulus, cu Iulius Nepos din Dalmatia fusese augustus recunoscut de catre Bizant pentru apus. Zenon a ajutat domniei acestuia prin trimiterea gotilor sub conducerea amalului Theoderic in Italia. In acest fel a fost eliberata Peninsula balcanica de pericolul got, iar in al doilea rand Odoacru a fost inlaturat, 5

Italia revenind sub Theoderic in stapanirea Bizantului, iar in al treilea rand estul s-a debarasat de pericolul militar germanic, fiind rasturnata astfel o institutie primejdioasa. Zenon nu s-a putut ocupa mai indeaproape si mai intens de apus, in parte din cauza primei schisme intre biserica romana si cea bizantina, criza ce a luat sfarsit abia dupa 35 de ani, in 519, dupa domnia macedoneanului Iustin I in Bizant, a carui politica a fost decisa de la bun inceput de nepotul si ulterior urmasul sau genial Iustinian cel Mare (527-565). Perceperea si stapanirea prezentului La sfarsitul secolului al IV-lea exista la Roma un cerc de filosofi, retori si literati, orientati spre vechea traditie romana, al carui conducator era prefectul orasului Symmachus, cel care in 484 va inainta senatului un protest provocat de indepartarea altarului zeitei Victoria. Alaturi de el se aflau poetul Claudian, panegiristul lui Stilichon, provenit din Alexandria, Ammianus Macellinus, ofiter si istoric, venit din Siria, un infocat admirator al imparatului Iulian Apostatul. Toti faceau apel la religiozitatea si bunele moravuri impamantenite care facusera odinioara posibila cucerirea lumii de catre Roma. O alta orientare incerca sa lupte cu toate mijloacele impotriva expansiunii crestinismului. Intre reprezentantii acesteia se afla Libanus, retor si sofist antiochian. Paulus Orosius, de origine din Braga, scrie la 417, din coltul cel mai vestic al imperiului, Historia adversus paganos pentru a apara crestinii impotriva reprosurilor de a fi pagani si vinovati de caderea Imperiului roman. Episcopul de Milano, Ambrosius, prin a carui influenta la curtea imperiala rugamintile lui Symmachus au fost respinse, a cautat sa identifice barbarii goti cu trupele lui Gog, care conform traditiei biblice urmau sa apara la sfarsitul vremurilor drept unelte ale judecatii divine. Salvian din Marsilia (+480) a vazut in migratia popoarelor o pedeapsa a lui Dumnezeu. Totusi, in opera sa de capatai, De gubernatione Dei, a infatisat contemporanilor ca model moral pe vandali, iar infruntarea popoarelor o intelegea ca pe o piesa a planului divin care urma sa mantuiasca atat pe romani cat si pe germanici. Apollinaris Sidonius (+479), stapanit de puternice sentimente antigermanice si apartinator nobilimii senatoriale din Gallia, a fost ginerele imparatului Avitus, ceea ce nu l-a oprit sa implore prin maguleli favoarea regelui vizigotilor pentru a scapa de exil si a se intoarce in patrie. Germanizarea imperiului Federatii erau atrasi de Roma printr-un tratat juridic (foedus). Prin primirea gotilor crestini in imperiu de catre imparatul Valens teritoriul imperial a fost pentru prima data lasat in raspunderea strainilor. 6

Incheierea unor asemenea tratate de colonizare a adus ordine in relatiile cu barbarii si a dat o anumita legalitate punerii in posesie cu pamant a germanicilor. Aceasta a fost reglementata prin ius hospitalitatis, care a folosit si anterior armatei romane ca baza juridica pentru incartiruiri. Astfel a luat nastere regatul burgund la granita Rinului. Fictiunea continuitatii Imperiului roman si transformarea ideii imperiale In contextul amintit s-au manifestat doua orientari majore, renuntarea la idea imperiala si schimbarea polului stapanirii (Roma -barbari), pe de o parte, si conservarea unei lumi aparente si a ideii imperiale. Functionarii romani intra in slujba regilor germanici sau devin episcopi ai bisericii. Inainte de toate, biserica crestina a fost cea care a oferit romanilor cultivati posibilitati multiple de a avea preocupari onorabile si si-a atras adesea episcopii din randul celor care anterior ocupasera functii inalte in administratia statului. Functiile ecleziastice erau atractive nu numai dintr-o tendinta de fuga din fata lumii reale, ci de multe ori si expresia realizarii faptului ca trecutul a dezamagit si a convingerii ca noul drum spre o lume mai buna a fost gasit. In spirit crestin, stapanirea barbara -germanica -putea fi acceptata, putanduse pastra deopotriva traditia romana. In noua forma crestina, ideea imperiala castiga posibilitati mai largi de actiune, iar Roma ca oras sfant al apostolilor devine din nou Urbs aeterna, inlocuind Imperiul roman cazut, urmand conceptiilor ganditorilor crestini sa devina un imperiu cu adevarat universal, mai durabil decat o simpla forma politica, fiind un imperium christianum. Edictul de toleranta de la Milan (313), cunoscut dintr-un ordin al coimparatului Licinius (307-324) pentru jumatatea rasariteana a imperiului, a fost hotararea executiva a tolerantei proclamate de inaintasul lui Constantin, Galerius (293-311) care punea capat persecutiei crestinilor in Imperiul roman. Constantin a fost intreaga sa viata deopotriva pontifex maximus al religiei pagane romane de stat. Imparatii au renuntat la acest titlu abia in 379 si 382. Treptat se ajunge la revers, la favorizarea bisericii crestine si tolerarea religiei pagane. Deciziile anticrestine ale lui Iulian Apostatul (361-363) raman episodice. In 380, edictul de la Tessalonic al lui Theodosius cel Mare obliga pe toti locuitorii imperiului sa treaca la crestinism. Organizarea ideii imperiale Dupa plamadirea noii constructii politice se produce si organizarea ideii imperiale. Descentralizarea bisericii este reflectata si de un nou element, faptul ca preotii de tara obtin atributii episcopale, cum este dreptul de a 7

boteza. In secolul al IV-lea se dezvolta organizarea bisericilor cu drept de botez, deci a filialelor parohiale care se constituie intr-o retea din ce in ce mai deasa de parohii. Preotii celor mai vechi biserici cu drept de botez devin arhipresbiteri, numiti apoi in apus si decani. Episcopii capitalelor de provincie vor avea intaietatea, ei fiind cei care convoca adunarile (concilii si sinoade). Imparatii s-au interesat indeaproape de conducerea Bisericii. In 325 la Niceea are loc primul conciliu ecumenic care recunoaste si intaietatea oraselor care erau insemnate si din punct de vedere politic: Roma, Alexandria, Antiochia, Ierusalim (locul Patimilor si sediul comunitatii crestine primare), Constantinopol -cu cinci episcopi supremi pentru care s-a aplicat in secolul al V-lea titlul imprumutat din Biblie de patriarh. Rivalitatea romano-bizantina In 381, prin al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol, noua Roma dobandeste rangul doi in ierarhia bisericeasca, vechea Roma rangul prim. In 451, conciliul de la Chalcedon aseaza cele doua biserici la acelasi rang. Ele vor evolua diferit, in secolul al VI-lea episcopul constantinopolitan devenind patriarh ecumenic (Ioan al IV-lea Postitorul), iar episcopul Romei papa (Grigore cel Mare -servus servorum Dei). Roma, nemaifiind resedinta imperiala, are o evolutie libera. Deasemeni, Occidentul nu a fost atat de puternic atras in disputele dogmatice din secolele IV-V ca Orientul. Intemeierea primatului papal Titlul de papa apare deja sub Siricius (384-398). Sub urmatorii papi, biserica romana devine caput omnium ecclesiarum, cu accent pe apostolicitatea Romei, recurgandu-se si la vechea idee romana a principatului. Actele falsificate ale conciliului de la Niceea, din timpul papei Leon cel Mare (441-461) postuleaza primatul bisericii romane. Papa Symmachus (498-514) recurge la falsificate: prima sedis nu poate fi judecata de nimeni in afara de Dumnezeu, principiu invocat intr-un proces inaintea lui Theodoric cel Mare. Papa Gelasius (492496) elaboreaza teoria celor doua puteri: sacrata auctoritas pontificum suprapusa puterii lumesti, regalis poestas. Patriarhul din Bizant era mai aproape de curtea imperiala, era deopotriva si episcop al curtii si implicit mai puternic expus exercitarii puterii imperiale. Imparatul este regentul suprem al bisericii. Constantin este episcop si supraveghetor al chestiunilor externe, iar Constantiu spune la 355 ca vointa imperiala este similara unei hotarari sinodale. Episcopatul si conciliile devin instrumente ale stapanirii imperiale, luand astfel nastere cezaro-papismul Imperiului bizantin. Codificari imperiale 8

Dreptul in epoca analizata se sprijina pe autoritatea apostolilor. Canoanele, hotarari ale sinoadelor, se structureaza in dreptul canonic, in vreme ce decretele episcopilor romani dobandesc importanta mai mare. Papa Siricius exprima pretentia ca statuta sedis apostolicae sa aiba aceeasi putere si obligativitate in intreaga crestinatate precum canoanele. Cele doua forme sunt reunite: in apus decrete papale si hotarari ale conciliilor, in rasarit legea imperiala si canonul (nomocanon). Ioan Scolasticul -Johannes Skolastikos, la 565 patriarh de Constantinopol -creaza o sinagoga dupa modelul lui Corpus uris Civilis al lui Iustinian, mai tarziu expusa si conturata intr-un nomocanon. Dionysius Exiguus, in secolul al VI-lea alcatuieste asa-numita Collectio Dionysiana, Collectio canonum et decretalium. Conflicte si dispute dogmatice In 311 apare schisma in biserica africana. Orientarea mai moderata a lui Caecilian, careia i se opunea partidul radical-rigorist al donatistilor, a fost recunoscuta de Constantin. Arie, presbiter in Alexandria, si-a facut formatia teologica in Antiohia (adoptionism -Hristos nu este adevarat Dumnezeu, ci adoptat de Dumnezeu). Conform arianismului, Hristos este logos, cuvantul, prima creatie divina, zamislita inaintea vremurilor din nimic. La intrupare, Hristos ar fi primit trup omenesc si a fost facut Dumnezeu ca urmare a luptei sale pentru perfectiune. Arie a fost excomunicat si demis in 318. S-au format doua tabere, pentru si impotriva lui Arie. In 325 conciliul de la Niceea, convocat de Constantin, proclama principiul homousiei, al unitatii intru fiinta. In 358 la sinodul de la Ankara arienii impun inlocuirea conceptului cu cel de homoiusios, asemanator intru fiinta, deci nu unul in fiinta. Dupa edictul de la Thessalonic (380) care interzicea arianismul in jumatatea orientala a imperiului, al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol (381) condamna definitiv arianismul, iar dogma ortodoxa isi afla ultima formulare. Patriarhul Constantinopolului dobandeste al doilea rang in biserica, dupa episcopul Romei, avand preeminenta fata de episcopii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului. Zece ani mai tarziu toate cultele pagane si sectele crestine heterodoxe din imperiu au fost interzise, iar crestinismul devine religie oficiala unica in imperiu. Ortodoxia devine nu o simpla chestiune religioasa, ci si una de natura politica, fiind puse astfel bazele doctrinei bizantine cu privire la raporturile dintre biserica si stat (cezaro-papism). In aceeasi vreme, cea mai mare autoritate a bisericii din Apus, Ambrozie, episcopul Milanului, militeaza pentru independenta puterii spirituale fata de cea temporala. Dupa victoria asupra arianismului, biserica din rasarit s-a confruntat cu 9

problema cristologica cu privire la raportul naturii divine cu cea umana a lui Iisus Hristos. Disputa i-a avut ca protagonisti pe patriarhul Constantinopolului, Nestorie si pe cel al Alexandriei, Chiril. Nestorie sustinea doctrina antiohiana, potrivit careia cele doua naturi ale lui Hristos sunt distincte, natura umana fiind precumpanitoare. Sinodul al treilea din Efes (431) a dat castig de cauza lui Chiril care sustinea unitatea naturilor divina si umana in persoana lui Hristos. In lupta contra lui Nestorie a aparut si secta monofizita care propovaduia doar natura divina a lui Hristos. Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat clar dogma celor doua naturi ale lui Hristos. Papa Leon cel Mare (440-461), cel care a accentuat primatul bisericii romane, a trimis delegati la acest sinod. Doctrina bisericii a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos a fost definita printr-o marturisire de credinta: Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, de o fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de o fiinta cu oamenii dupa umanitate, in afara de pacat. Cele doua naturi sunt complete si nedespartite, deosebirea dintre ele nefiind distrusa prin unire, pastrandu-se insusirea fiecareia intr-o singura persoana. Noua formula (dyophisitism) combatea astfel atat nestorianismul, cat si monofizismul. Doctrina despre unirea personala sau ipostatica a celor doua naturi are insemnatate si pentru chestiunea mantuirii, ea fiind posibila prin aceea ca Iisus este Dumnezeu adevarat si deopotriva om adevarat. Constantinopolul a castigat nu doar o victorie dogmatica, ci si o importanta victorie politica. Prin canonul 28 al conciliului de la Calcedon se proclama egalitatea intre scaunele episcopale din Roma si Constantinopol, papa pastrand doar primul rang onorific in biserica crestina datorita vechimii scaunului sau. Faptul anunta viitoarea lupta pentru suprematie dintre cele doua biserici. Urmarea a fost ca Egiptul si Siria, chiar zone din Asia Mica au ramas credincioase monifizismului, distantandu-se astfel de Constantinopol. Teologia patristica Patristica sau patrologia isi trage numele de la parintii bisericii, titlul onorific al scriitorilor bisericesti. Treptat filosofia se transforma in teologie crestina. Neoplatonismul care a influentat mai ales mistica (Dionysius Areopagita) il are, in secolul al V-lea, ca reprezentant pe Proclus (+485). In Apus, Boetius, patrician roman, devine mentorul unor generatii ulterioare in mai toate disciplinele. Opera sa fundamentala, De consolatione philosophiae a fost scrisa in inchisoare. Filosofia sa se sprijina pe Aristotel si neoplatonism si este tivita cu spiritualitate crestina. Se poate spune ca epoca patristica se intinde pana la Boetius 10

si intr-o anumita masura dupa Grigore cel Mare, iar in biserica rasariteana pana in secolul al VIII-lea. Secolele IV-V sunt insa cele mai rodnice din literatura paleocrestina si stau sub semnul bizantinilor, distingandu-se aici Athanasie din Alexandria, cunoscut drept parintele ortodoxiei, apoi Vasile din Caesareea (+379), Grigore de Nyssa (+395), fratele lui Vasile, Grigore de Nazianz (+391) -cunoscuti ca cei trei capadocieni, si Ioan Hrisostomul (+407), renumit ca predicator. In Apus, Ambrosie de Milano (+397), nascut la Trier, orator, guvernator al Italiei, a fost ales in 374 episcop de Milano, trebuind sa contracareze arianismul. Ieronim de Stridon (+420) din Dalmatia este cel care a realizat Vulgata. Aurelius Augustinus (Sf. Augustin), nascut in 354 in Thagaste in Numidia ca fiu al unui functionar roman si al unei mame crestine, devine profesor de retorica la Milano si intra in legatura cu Ambrosie, de ale carui predici a fost influentat. Confessiones constituie prima autobiografie crestina (cautarea adevarului in filosofie, astrologie, dualism, maniheism, convertirea la crestinism). Intors in Africa, este numit impotriva vointei sale -preot (391) al orasului Hippo Regius, devine in 395 episcop si supravietuieste aici invaziei vandalilor. Moare in 430 in timpul asedierii resedintei sale episcopale. Opera sa fundamentala , De civitate Dei, in 22 de carti, constituie o combatere a paganismului politeist si a filosofiei neoplatoniste, Augustin realizand o schema antagonica: civitas Dei si civitas terrena. Destramarea puterii imperiale a avut ca rezultat in Apus o descentralizare a autoritatii, lasand libertate de variatie evolutiei locale si regionale, pe cand imparatii bizantini au mentinut un strans control autocratic asupra tuturor aspectelor vietii laice si religioase. Ravenna Felix, asa cum apare pe monedele romane, a fost resedinta ultimilor imparati romani din Apus, capitala regatului ostrogot si centrul occidental al Imperiului roman de Rasarit. Honorius paraseste in 402 Roma, gasind in izolata Ravenna -in mijlocul unui tinut mlastinos -o fortareata care se putea bine aproviziona prin portul apropiat, Classe. Ravenna a rezistat barbarilor doar pana in 476, cand Odoacru a reusit sa patrunda in orasul aparent inexpugnabil. In secolul al VI-lea, Ravenna era locul de desfasurare a luptei in trei, dusa de un rege barbar, campion al culturii romane, un imparat bizantin -care isi asuma prerogativele epocii de aur trecute -si un pontif roman, cu o slaba forta militara, dar cu o mare inraurire bazata pe succesiunea apostolica. Conflictul se disputa intre un liberalism laic luminat, un traditionalism teocratic si o noua institutie spirituala, dispusa la compromis. Principiul autoritatii nu era strain crestinismului. O data instaurat ca religie oficiala a imperiului, sub protectia imparatilor, organizarea crestina reflecta tot mai mult caracterul autoritar al carmuirii 11

imperiale. Filosofi romani crestini, ca Boetius ori Cassiodor, invocau autoritatea lui Platon si Aristotel in toate chestiunile. Teologii acceptau autoritatea Sfintei Scripturi si comentariile facute de catre parintii Bisericii. Gandirea epocii se exprima printr-o necontenita citare, interpretare si reinterpretare a vechilor autori evrei, greci, latini si paleocrestini. Nimeni nu voia, sau nu putea sa-si asume raspunderea deplina; in toate chestiunile se citau precedente stravechi pentru pozitia luata. Climatul intelectual generat de acest mod de gandire patristica a deschis calea unei ample lupte pentru autoritatea politica si spirituala. Mai ramanea de vazut ce forma va lua aceasta autoritate si cine o va exercita. Iustinian, care pretindea autoritatea si rangul semidivin al vechilor imparati romani, traia intr-o atmosfera atat de statica si conservatoare, incat la curtea sa cuvintele originalitate si innoire se foloseau ca termeni de repros. Principalele energii creatoare ale omului bizantin s-au canalizat in expresia estetica, mai ales pentru ca nu exista o alta cale de urmat. Doar in arta se mai gasea o anumita libertate si varietate, desi arta, ca si biserica se aflau sub patronajul unic imperial. Conceptul bizantin de autoritate se intruchipa in schema arhitectonica si ornamentala aplicata la Sf. Sofia si San Vitale. Biserica de tip central, cu neta ei impartire ierarhica stabilind locul barbatilor si femeilor, al clerului si mirenilor, aristocratilor si oamenilor de rand, era foarte potrivita pentru a reda principiul autoritatii imperiale. Axa verticala culmina intr-o cupola ce il coplesea pe bizantin, amintindu-i, cand se afla in prezenta autoritatii supreme, de umilul sau loc in oranduirea lucrurilor. Augustele portrete imperiale din sanctuar ii aratau ca, in afara de cler, doar imparatul, imparateasa si cei situati pe treptele de sus puteau sa se apropie de altarul divinitatii. El nu putea nici macar indrazni sa-si aduca ofranda la altar in timpul procesiunii. Cum toate bunurile materiale erau in puterea Caesarului, inalta sarcina de a aduce ofrande ii revenea exclusiv acestuia. Smerenia trebuia aratata nu numai lui Dumnezeu, ci si reprezentantilor sai pamantesti. Prin ritualul solemn din biserica si de la curte bizantinului de rand i se impunea de sus autoritatea, atat spirituala, cat si laica. Aparitia monasticismului Parintele monasticismului este egipteanul Antonius (+356) care, sub impresia unei predici din istoria biblica despre tanarul risipitor, se retrage in pustiul de la rasarit de Nil pentru a atinge perfectiunea crestina si ia cursul vietii de ascet. In jurul sau s-a infiripat o colonie de anahoreti. Viata ascetica a fost initial lasata propriei oranduiri individuale. Fiecare calugar avea o coliba (kalia, celula), acestea fiind dispuse in forma de ulita (lawra). Zidul din jurul coloniei (mandra) 12

inchidea un coenobium (claustrum). De la mandra deriva si numele conducatorului calugarilor, arhimandrit. Coptul Pachom (+346), care a construit in 323 langa Tabennisi pe Nil, in apropierea Tebei, o manastire pentru discipolii sai, a lasat reguli simple. Sora sa Maria intemeiaza in apropiere prima manastire de maici. In anul 451, conciliul de la Calcedon a subordonat manastirile fiecarei dioceze autoritatii episcopale, cu scopul de a contracara excesele -instrainarea prin idealul monastic si asceza exagerata. Unele personalitati ale bisericii au fost purtatori ai spiritualitatii ascetice, cum este cazul lui Vasile din Caesareea, care intemeiase o comunitate monastica inaintea alegerii sale ca episcop. Martin din Tours, nascut in Pannonia, este intemeietorul monasticismului apusean, prin infiintarea primei manastiri din Gallia, langa Poitiers. Honoratus (+429) creeaza o manastire insula la Lerins (Gallia de sud). Johannes Cassian (+435) o manastire de calugari si maici in Marsilia si scrie Institutio coenobiorum. Lerins si Marsilia devin rapid mari scoli ale clerului apusean. Augustin indeamna clerul din Hippo Regius catre vita communia, dupa exemplul calugarilor. Benedict de Nursia (+560), pater monachorum, care studiase la Roma, s-a asezat ca anahoret la Subiaco, apoi, fiind alungat de aici, intemeiaza la Monte Cassino viitoarea manastire fundamentala a Apusului. Regula Benedicti stipuleaza ora et labora. Cassiodor (+583), consilierul lui Teoderic, intemeiaza la Vivarium (Calabria) o manastire. Misticismul Accentul pus pe simbolism a deschis drumul stilurilor medievale care aveau sa vina. Fizicul era inlocuit de psihic, calea rationala spre cunoastere prin revelatia intuitiva. Baia romana a devenit baptisteriul crestin, unde sufletul se curata de pacatul originar, iar bazilica publica era reproiectata pentru tainele bisericii. Viziunile mistice se puteau percepe doar prin simboluri. Daca stiintele naturii statusera la temelia filosofiei antice, teologia simbolica a devenit baza filosofiei crestine. Negarea trupului si exaltarea sufletului condamna corporalitatea clasica si pune accent pe incorporabilitatea abstracta. Marea creatie si mijlocul din aceasta epoca pentru a reda transcendentul a fost liturghia. Continutul de idei, actiunea si succesiunea riturilor a determinat in buna masura planurile arhitectonice, simbolismul mozaicurilor, formele sculpturale si muzicale. Continutul a secole de speculatie teoretica s-a imbinat in stradania practica a nenumarate generatii de scriitori, arhitecti, muzicieni, dand nastere liturghiei bizantine in Rasarit si sintezei gregoriene in Apus. 13

Statul franc merovingian si carolingian. Restaurarea carolingiana a imperiului La sfarsitul secolului al V-lea si inceputul celui urmator, prin cucerirea aproape in intregime a Galiei romane de catre franci, s-a constituit si s-a consolidat regatul franc, condus de dinastia Merovingienilor, care a ajuns cel mai puternic stat din Europa apuseana a vremii. La moartea intemeietorului statului franc Chlodovech / Clovis (511), cei patru fii ai sai -Clodomir, Childebert, Clotar si Thierry -potrivit conceptului patrimonial germanic despre stat, au dezmembrat statul franc (regnum francorum) in patru regate separate, cu resedintele la Orleans, Paris, Soissons si Reims, devenite ulterior, cu anumite modificari teritoriale, regatele Neustriei, Austrasiei si Burgundiei. Dupa o perioada de lupte interne purtate intre urmasii lui Chlodovech, fiul acestuia Clotar I a reusit sa reunifice la mijlocul secolului al VI-lea regatul franc. Desi statul franc era confruntat cu lupte interne, acesta si-a continuat politica de expansiune teritoriala, cucerind Thuringia (531) si Burgundia (532-534), a izbutit sa obtina de la ostrogoti Provence(536), profitand de dificultatile regatului ostrogot aflat in lupta cu Imperiul bizantin, iar la mijlocul secolului al VI-lea si-a impus dominatia asupra saxonilor, bavarezilor si suebilor. Razboiul pentru suprematie intre cele trei regate france a fost insotit si de lupta din interiorul fiecarui regat intre regalitate, care tindea sa-si sporeasca autoritatea si aristocratie, care dorea limitarea intaririi acesteia. Politica regalitatii de intarire a propriei puteri a luat forme violente in timpul reginei Brunehilda, vaduva regelui Sigibert al Austrasiei, regenta ulterior si in Burgundia, in timpul minoratelor urmasilor sai (573-613). Tendintele separatiste din cele trei regate au fost accentuate de razboiul intern, intre acestea existand si deosebiri etnice si in privinta componentei sociale. Razboiul intern a luat sfarsit abia in anul 613, in urma intelegerii incheiate intre regale Neustriei, Clotar al II-lea si aristocratia din Austrasia si Burgundia, nemultumita de politica de intarire a autoritatii regale din vremea regentei Brunehilda, aceasta fiind inlaturata de la putere si executata. Clotar al II-lea a fost recunoscut ca rege al statului franc reunificat, recunoastere conditionata de satisfacerea revendicarilor aristocratiei neustriene, austrasiene si burgunde. Prin edictul din 614, Clotar al II-lea a confirmat stapanirea domeniilor si privilegiile judiciare si administrative dobandite anterior de catre aristocratie. Reunificarea regatului in timpul domniei lui Clotar al II-lea (613-629) a marcat in fapt victoria 14

marii aristocratii din Galia. Fiul sau Dagobert I (629-639), ultimul suveran merovingian de facto, a incercat sa stavileasca acest proces in interesul intaririi autoritatii regale. La moartea sa, statul s-a dezmembrat din nou in regatele care nu fusesera reunite decat intr-o forma personala. Din a doua jumatate a secolului al VII-lea, decaderea puterii regale merovingiene s-a accelerat. Decaderea puterii regale s-a datorat slabirii bazei sale materiale, prin reducerea necontenita a fondului funciar al regalitatii, din cauza practicii daniilor in proprietate deplina facute fidelilor regali (leudes) si a scaderii vertiginoase a veniturilor regale in urma restrangerii circulatiei banesti si a privilegiilor de imunitate fiscala acordate. Regii merovingieni, lipsiti de mijloace de exercitare efectiva a puterii s-au transformat in regi trandavi, locul lor la conducerea statului fiind luat de marea aristocratie funciara, indeosebi de gruparea aristocratiei de la palatul regal, condusa de majordom (administratorul palatului). Institutiile statului franc Din contopirea organelor de conducere gentilice cu institutiile publice romane, care au evoluat in noile conditii ale prefacerii societatii, au rezultat institutiile regatului franc. Cresterea puterii regalitatii merovingiene la sfarsitul secolului al V-lea si la inceputul secolului al VI-lea s-a datorat cuceririi Galiei si implicit a insusirii de bunuri si privilegii. Imensa proprietate funciara, precum si veniturile obtinute din impozite, vami, amenzi judiciare au constituit baza materiala a puterii politice si militare a regalitatii. Abilul act politic al lui Chlodovech de a trece la catolicism (496) i-a asigurat sprijinul bisericii si a pus bazele aliantei intre puterea laica si cea spirituala. Statul nu mai era considerat -ca in epoca romana -o institutie publica, ci o posesiune patrimoniala regala, de care regele putea dispune dupa regulile de succesiune germanice (france), impartindu-l dupa cum s-a observat -intre urmasii sai. Locuitorii nu mai erau socotiti cetateni ai statului, ci supusi personali ai regelui. Desi regele merovingian purta titlul de rex francorum, in realitate devenise suveranul intregii Galii, puterea regala devenind aproape neingradita, ea exercitandu-se in toate domeniile vietii publice. Organul central de carmuire il constituia, dupa modelul roman, palatul (sacrum palatium), format din consilieri (inalti prelati, aristocrati franci si nobili galo-romani), dregatori personali, intre acestia un rol de seama avandu-l majordomul, comitele palatului si seful cancelariei (referendarul). Principala forta a puterii regale o constituiau cetele armate alcatuite din aristocrati si ostasi germanici legati de rege prin juramant de 15

credinta (antrustiones si leudes), rasplatiti prin prazi de razboi, daruri, danii funciare si slujbe. Reprezentantii locali ai puterii centrale erau comitele (comes, grafio), reprezentant al regelui intr-un tinut (civitas, pagus) care pastrase de obicei limitele vechii circumscriptii administrative romane. In Galia franca existau circa 120 de comitate. Comitele cumula atributii militare, judiciare, fiscale si administrative, fiind ajutat de un loctiitor (vicarius) si de agenti executivi. Concomitent cu comitele existau si duci (duces), cu atributii militare, acestia comandand cetele de razboinici din mai multe comitate. Adunarile generale si locale isi aveau originea in vechea adunare a poporului a triburilor germanice. Adunarea generala anuala a tuturor francilor liberi, capabili de a purta armele, numita dupa data convocarii Campurile din Martie, fusese redusa ca urmare a sporirii autoritatii regale si a formarii unor institutii noi la rolul unei inspectii militare. Ea s-a pastrat vreme mai indelungata numai in Austrasia, regiune in care s-a mentinut mai mult decat in alte regiuni taranimea franca libera. Locul ei a fost luat treptat, pe masura avansului procesului de feudalizare a societatii france, de adunarea marilor proprietari laici si ecleziastici (placitum), pe care regele o consulta in problemele fundamentale ale tarii. Adunarile locale (mallus) se tineau in fiecare suta (centena), denumire ce desemna initial un grup de 100 de familii, apoi o subdiviziune a unui tinut. Ele aveau caracterul unui tribunal popular local la care participau atat franci, cat si galo-romani. Instaurarea dinastiei carolingiene In statul merovingian, in conditiile completei decaderi a autoritatii regale, puterea efectiva era exercitata de majordomi, exponenti ai intereselor marii aristocratii, indeosebi ale celor de la palat. Din ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol crescand a revenit majordomilor din regatul Austrasiei, alesi din randurile familiei Arnulfilor, mai ales lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). In lupta pentru preponderenta dintre regatele Neustriei, Austrasiei si Burgundiei, purtata acum de majordomii regatelor respective, Pepin al II-lea a infrant pe neustrieni la Tertry (687). Victoria i-a permis sa refaca unitatea statului franc, care s-a realizat sub forma conducerii efective a Galiei de catre majordomul Pepin al II-lea al Austrasiei si a recunoasterii autoritatii pur nominale a regelui Neustriei, Thierry al IIIlea. S-a pastrat, de asemeni, functia de majordom al celorlaltor doua regate. Dupa moartea lui Pepin al II-lea, functia de majordom al Austrasiei a fost preluata de fiul sau natural, Carol Martel (715-741), de la al carui nume provine denumirea dinastiei carolingiene. Carol Martel a 16

restabilit unitatea statului franc, iar prin victoria repurtata impotriva arabilor la Poitiers (732) a oprit expansiunea acestora la nord de Pirinei, desi arabii si-au pastrat pozitiile in Septimania si sa mai faca incursiuni de prada in sudul Galiei si in anii urmatori. Prin luptele purtate in rasaritul si nordul regatului, Carol Martel a restabilit dominatia franca asupra bavarezilor, alamanilor si frizonilor. Dupa consolidarea puterii sale efective, Carol Martel nu a mai mentinut functia de majordom in Neustria si Burgundia, carmuind ca majordom unic. Initial Carol Martel a recunoscut autoritatea nominala a regelui Thierry al IV-lea (721-737), pe care de altfel tot el il ridicase la domnie, dar dupa moartea acestuia nu a mai asezat pe tron vreun alt suveran merovingian. Carol Martel a carmuit indeosebi in ultimii ani ca un adevarat suveran, caruia nu-i mai lipsea decat titlul de rege, motiv pentru care papa Grigore al III-lea l-a calificat drept subregulus. Pentru a alcatui o oaste numeroasa si puternica, Carol Martel a procedat la masive expropieri de pamanturi bisericesti si la confiscari de domenii ale aristocratiei razvratite, pe care le-a acordat fidelilor sai sub forma de beneficii sau danii conditionate de indeplinirea serviciului militar si civil, masuri ce vor fi continuate si reglementate de urmasii sai, Pepin cel Scund si Carol cel Mare. Caracterul quasi-regal al puterii majordomale s-a manifestat si prin impartirea regatului intre urmasii lui Carol Martel. Fiul sau Pepin cel Scund, ramas din anul 747 majordom unic si carmuitor efectiv al regatului, a pregatit inlocuirea la tron a dinastiei merovingiene cu cea carolingiana. Pepin cel Scund, aflat in bune raporturi cu papalitatea, a trimis in 750 o solie papei Zaharia al II-lea, pentru a-i afla opinia in legatura cu urcarea sa pe tron. Papa ar fi raspuns, potrivit analelor france, ca mai bine este sa fie intitulat rege acela care detine puterea, decat acela care este lipsit de putere regeasca. Cu aceasta incuviintare a papei, Pepin a convocat in noiembrie 751 o adunare a aristocratiei si inaltilor prelati la Soissons, care a depus pe ultimul rege merovingian Childeric al III-lea si l-a ales ca rege pe Pepin cel Scund. Apoi pentru a consacra spiritual actul, Pepin cel Scund a fost uns cu ulei sfintit de catre episcopi, procedeu inaugurat de carolingieni si continuat de catre capetieni. Amenintat de catre regele longobard Aistolf, papa Stefan al II-lea, care nu se putea astepta la sprijin de la imparatul bizantin iconoclast, a cautat ajutor la proaspatul rege al Galiei, caruia papalitatea ii usurase si consacrase ascensiunea la tron. Cu prilejul plecarii papei in Galia, cancelaria pontificala a recurs si la celebrul falsificat Donatio Constantini, act prin care imparatul Constantin cel Mare ar fi daruit papei Silvestru I Italia, cu Roma si restul apusului Europei. Alianta dintre Pepin cel Scund si papa, consolidata prin interese reciproce, a fost urmata de doua expeditii france impotriva longobarzilor in 754 si 17

756, incheiate cu infrangerea acestora din urma, longobarzii fiind siliti sa cedeze papalitatii exarhatul Ravennei. Ducatul Romei si exarhatul Ravennei au devenit astfel nucleul statului papal. Dupa consolidarea puterii sale, Pepin cel Scund a recucerit Septimania de la arabi (752-759) si a restabilit dominatia franca din Aquitania (760-768) si in Bavaria (757). Restaurarea imperiului in timpul lui Carol cel Mare La moartea lui Pepin cel Scund regatul franc a fost impartit potrivit vechiului concept patrimonial asupra statului intre cei doi fii ai sai Carol cel Mare si Carloman. Moartea timpurie a lui Carloman (771) i-a dat posibilitatea lui Carol sa refaca fara dificultate unitatea regatului. In timpul domniei sale Carol cel Mare a purtat numeroase campanii de cucerire, desfasurate in interesul aristocratiei si bisericii catolice din statul franc, care au primit in teritoriile cucerite domenii funciare intinse, demnitati militare, civile si posturi ecleziastice. Campaniile de cucerire ale lui Carol cel Mare s-au desfasurat in Italia, Spania si regiunile nord-vestice si sud-estice ale Germaniei, avand drept rezultat o extindere fara precedent a statului franc. In Italia, Carol cel Mare a continuat politica de interventie dusa de Pepin cel Scund, prilejuita si de aceasta data de conflictul dintre longobarzi si papalitate. Patrunderea ostilor longobarde ale regelui Didier in statul papal si atacarea Romei, la inceputul anului 773, au determinat pe papa Adrian sa solicite ajutorul regatului franc. In urma campaniei din 773-774, regele longobard a fost invins si in urma asedierii Paviei a capitulat si s-a predat. Astfel statul longobard a fost alipit statului franc, Carol cel Mare luandu-si titlul de rege al francilor si al longobarzilor si patriciu al romanilor. Regatul longobard si-a pastrat autonomia in cadrul statului franc, in 781 Carol cel Mare incoronand pe fiul sau Pepin drept rege al Italiei longobarde. Dominatia franca era asigurata prin comiti franci substituiti vechilor duci longobarzi, prin vasali regali si detasamente france. Ducatul longobard de Spoleto a fost si el alipit in 789 regatului Italiei longobarde. Papalitatea, datorita ajutorul statului franc a eliminat primejdia longobarda si si-a largit si consolidat statul pontifical. In acelasi timp, patriciul romanilor devine dintr-un aliat si protector un stapan care tinde sa subordoneze din punct de vedere politic papalitatea intereselor sale. Profitand de luptele interne din Spania araba, francii au facut in anul 778 o expeditie la sud de Pirinei, dar esecul din fata Zaragozei i-a silit sa se retraga. Cu prilejul retragerii, ariergarda franca condusa de 18

Hruotland a fost surprinsa si nimicita in defileul de la Roncevaux de catre bascii din Gasconia, episod care a constituit subiectul poemului epic Cantecul lui Roland. In urma unor noi expeditii dintre 785-812, francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei, cu Barcellona, punand bazele marcii hispanice. O rezistenta crancena a intampinat expansiunea franca din partea saxonilor, care ocupau tinuturile din nord-vestul Germaniei, expeditii care au durat mai mult de trei decenii (772-804). Campaniile militare france, insotite de o intensa actiune misionara a bisericii catolice urmarea un scop intreit: supunerea triburilor saxone, cotropirea pamanturilor si aservirea taranimii libere saxone si convertirea la crestinism. Apoi, francii au organizat impotriva avarilor, care isi aveau centrul stapanirii in Pannonia, mai multe expeditii intre 791-808, in urma carora acestia au fost infranti, o parte din tinuturile lor fiind organizate in marca avarica, nucleul viitoarei Austrii. Astfel, la sfarsitul secolului al VIII-lea, in cuprinsul statului franc se aflau reunite Galia, Italia nordica si centrala si Spania de nord-est, care facusera odinioara parte din Imperiul roman de Apus, precum si tinuturile de la est de Rin care nu apartinusera imperiului. Statul franc reunea in cuprinsul sau cea mai mare parte a Imperiului roman de Apus, inclusiv Italia, teritoriul nucleu al imperiului, si era totodata cel mai mare si mai puternic stat din Europa apuseana. In acelasi timp Imperiul bizantin, detinatorul de drept al traditiei imperiale era micsorat teritorial si framantat de criza iconoclasta. Papalitatea se afla sub protectia si supravegherea suveranului franc. Erau create in consecinta conditiile favorabile restaurarii imperiului in Europa apuseana, in folosul monarhului aflat la conducerea statului franc. O data cu formarea regatelor crestine, in secolele VI-VII, autoritatea politica a imparatilor bizantini a devenit practic inexistenta in apusul Europei. Influenta spirituala a aripii occidentale a Bisericii s-a extins simultan, mai ales in timpul pontificatului papei Grigore I (590-604). Prestigiul politic al Bizantului intra in declin, iar papalitatea se opune tot mai mult interferentei autoritatii seculare si ecleziastice de la Constantinopol in practicile bisericii apusene. In 649 papa Martin a tinut un mare conciliu la Roma la care au participat 105 episcopi, majoritatea apartinand bisericii apusene. Din perspectiva teologica, sinodul s-a aflat sub influenta dogmelor rasaritene, papa insa nu s-a supus acestora. Constans II a planuit ca Exarhul Ravennei sa-l aresteze pe papa. Exarhul Olympios, vazand atmosfera de la Roma, a schimbat planul, dorind sa obtina independenta Italiei fata de Bizant. A reusit chiar sa porneasca o expeditie navala in directia Siciliei, Bizantul neputand intreprinde nimic, fiind ocupat de luptele navale cu arabii. Episodul s-a incheiat cu moartea naturala a lui Olympios in 652. Un an mai tarziu, papa Martin 19

a fost capturat si dus la Constantinopol unde i s-a intentat un proces politic, fiind acuzat de inalta tradare, pentru ca l-ar fi ajutat pe Olympios. Papa a fost exilat la Chersones, in Crimeea, unde a murit in 655. In mod asemanator au fost judecati si alti adeversari politici si religiosi ai imperiului. In 691/692 a avut loc un conciliu (Quinisext, al V-VI-lea, sau al II-lea Trullan -in Trullo) care a stabilit canoane ce reglementau diferite aspecte ale organizarii bisericii, ale ritului, punand accent deosebit pe morala crestina a mirenilor si clerului. Diferite practici au fost condamnate din considerente morale sau pentru ca aveau origine pagana (calendele, brumaliile, ghicitul, procesiunile mascatilor), canoanele oferind o imagine destul de fidela asupra vietii cotidiene. Preotilor de rang inferior li s-a permis sa se casatoreasca. Papa Sergius I a refuzat sa sanctioneze hotararile din Quinisextum, intrevazand incercarea de a impune bisericii apusene randuielile celei rasaritene. Iustinian II, imparatul Bizantului credea ca poate reglementa rapid disensiunile, trimitand un sol care sa-l aresteze pe papa, dar autoritatea imperiului nu mai avea fundamentul scontat in Occident, in vreme ce pozitia papei se consolidase. Militiile din Roma si Ravenna s-au impotrivit actului salvandu-l pe papa. Discordia la care s-a ajuns intre cele doua aripi ale Bisericii a atins proportii critice in timpul domniei imparatului Leon al III-lea care a fost adeptul iconoclasmului. Rezistenta papala impotriva decretelor lui Leon a culminat cu o ruptura cu Constantinopolul (730-732). Papa Grigore II (715-731) a condamnat vehement deciziile lui Leon III, care a raspuns: eu sunt basileu si, totodata, preot! Papa Grigore III (731-741) a condamnat neconditionat iconoclasmul in sinodul de la Lateran din 731. Flota lui Leon III a actionat de indata in zona coastelor Italiei, privilegiile posesiunilor papale din peninsula fiind retrase, iar impozitele au inceput sa fie varsate in visteria Bizantului. Eparhiile Romei din Grecia, Dalmatia, Calabria si Sicilia au fost transferate sub jurisdictia patriarhului constantinopolitan. Miscarea a slabit imperiul prin incurajarea conflictelor interne si exacerbarea diferentelor fata de papalitate care a inceput sa abandoneze politica de relativa fidelitate fata de Bizant si sa caute o alianta cu francii. Papalitatea, desprinsa de Bizant, nutrea visul unui Imperiu roman de Apus renascut. Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma, pentru a pune capat conflictului dintre papa Leon al III-lea si adversarii sai, papa l-a incoronat, iar poporul roman l-a aclamat potrivit traditiei romane pe suveranul franc ca imparat roman la 25 decembrie 800. Renovatio Romani imperii, dupa cum o caracterizeaza o bula sigilara de pe o diploma emisa de Carol cel Mare, reprezinta insa o restaurare a Imperiului roman numai cu numele, deoarece ea a avut loc in conditii 20

istorice care confereau noului imperiu un caracter cu totul deosebit fata de vechiul Imperiu roman de Apus. Prin structura sa teritoriala si institutiile sale politice noul imperiu era in fapt un imperiu franc carolingian, o continuare a regatului merovingian. Imperiul carolingian nu includea decat o parte din Imperiul roman de Apus, Galia, Italia nordica si centrala, Spania nord-estica, stapanind in timp teritoriile germanice de la Rin pana la Elba. Centrul imperiului se deplasase, tocmai prin structura acestuia din zona mediteraneana inspre Galia si zonele germanice. Incoronarea lui Carol cel Mare la Roma a afectat considerabil Imperiul Bizantin, deschizandu-se in doctrina politica medievala problema celor doi imparati. Carol cel Mare ar fi trebuit sa obtina confirmarea de catre Bizant. In 802 solia imparatului apusean sosea la Constantinopol, dar inlaturarea Irinei de la domnie (31 octombrie 802) a amanat chestiunea recunoasterii imperiului apusean, fapt petrecut in 812. Slabirea si dezmembrarea statului carolingian Compozitia etnica eterogena a noii structuri politice, la fel ca si sistemul patrimonial au determinat si dezmembrarea la scurta vreme a imperiului. Spre sfarsitul domniei, Carol cel Mare, prin division regnorum din 806, hotarase sa imparta statul in trei regate distincte, de sine statatoare care urmau sa revina fiilor sai: Carol, Pepin si Ludovic. Moartea lui Pepin (810) si a lui Carol (811) a anulat insa acest proiect, statul carolingian revenind in intregime, cu titlul de imparat unicului mostenitor in viata, lui Ludovic in anul 814. Slabirea si dezmembrarea imperiului carolingian a avut loc in timpul domniei fiului lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios si al fiilor sai. Ludovic cel Pios (814-849), un suveran sovaielnic, supus inrauririi Bisericii si anturajului de la palat, a reglementat problema succesiunii la tron la scurta vreme dupa ce a ajuns la tron prin Ordinatio imperii din anul 817, care reprezenta un compromis intre ideea unitatii imperiului si practica succesiunii patrimoniale. Prin Ordinatio imperii, statul si titlul de imparat reveneau fiului cel mare, Lothar, iar celorlalti doi fii, Pepin si Ludovic, Aquitania si respectiv Bavaria, cu titlul de regi. Recasatorirea lui Ludovic cel Pios si nasterea unui nou fiu, Carol (823) a complicat chestiunea succesiunii si a impartirii imperiului, ajungandu-se la discordii dinastice, agravate si de interesele gruparilor de la curte. O revolta a fiilor sai mai mari, Lothar, Pepin si Ludovic, l-a silit in 830 pe Ludovic cel Pios sa confirme Ordinatio imperii din 817, si sa cedeze puterea efectiva fiului sau Lothar. Reluarea puterii efective de catre Ludovic cel Pios si o noua impartire succesorala (831) au provocat din nou revolta fratilor mai mari impotriva tatalui. Parasit de armata sa la Campul minciunii in Alsacia (833), Ludovic cel Pios a fost detronat si inchis in manastire. Reluarea puterii de catre Ludovic 21

cel Pios (834) a fost urmata in anii care au succedat de noi reglementari succesorale, in 835, 837 si 839, ca si de noi conflicte si impacari intre imparat si fiii sai, in timpul carora au murit Pepin (838) si Ludovic cel Pios (840). Dupa moartea lui Ludovic cel Pios, lupta a continuat intre cei trei fii ai sai ramasi in viata, Lothar, Ludovic si Carol. Lothar, ca fiu mai mare, si potrivit reglementarilor din Ordinatio imperii -devenit imparat, dar tendintele sale de a-si subordona fratii au dus la coalizarea acestora din urma impotriva sa. Lothar a fost infrant in batalia de la Fontenoy (841). Alianta dintre Ludovic si Carol a fost confirmata in 842 prin juramantul de la Strasbourg, prin care cei doi frati se angajau solemn, Ludovic in limba romana, adica in vechea franceza, pentru a fi inteles de ostasii romanici din Francia Occidentis, iar Carol in limba tudesca, adica germana veche, inteleasa de cei din Francia Orientis. Actul, reprodus in cronica contemporana a lui Nithard, reprezinta si un important monument lingvistic. Prin tratatul de la Verdun (843), statul franc carolingian (Francia) a fost impartit in trei state separate. Lui Lothar i-au fost atribuite Italia si tinuturile cuprinse intre Rhone si Rin, devenite ulterior Lotharingia sau Lorena, lui Ludovic Germanicul -regiunile de la est de Rin, Francia Orientis, (viitoarea Germanie), iar lui Carol cel Plesuv -tinuturile de la vest de Rhone si Meusa, adica Francia Occidentis (viitoarea Franta). Restaurarea ottoniana. Imperiul si papalitatea - lupta pentru investitura Premise La originea statului german medieval sta desprinderea teritoriilor cuprinse in Francia Orientis din statul carolingian, in urma tratatului de la Verdun (843). Procesul de feudalizare se afla intr-o faza incipienta aici, spre deosebire de Francia Occidentis. Nici institutia vasalitatii nu cunostea aceeasi amploare. La est de Rin au fost mentinute ducatele etnice (Stammesgerzogtumer), fiind de pe acum puse bazele principatelor teritoriale Franconia, Saxonia, Suabia si Bavaria, care corespundeau vechilor uniuni tribale existente in faza anterioara cuceririi france. La sfarsitul secolului al XI-lea, ducii, stapani peste o etnie si reprezentanti ai aristocratiei de sange, detin controlul unor regiuni intinse. Conducator militar si sef al aristocratiei regionale, ducele reuseste sa supuna clerul autoritatii sale si aspira la ereditatea functiei. La scurt timp dupa stingerea dinastiei carolingiene in Germania (in anul 911, la moartea lui Ludovic Copilul), din cauza slabirii puterii centrale, precum si a atacurilor maghiare si normande, care 22

constituiau o mare primejdie, a fost ales de catre aristocratia francona si saxona ducele Franconiei, Conrad I (911-918), ca rege, el izbutind sa impuna si ducilor Bavariei si Suabiei recunoasterea sa. Incursiunile ungare in regiunile estice si sudice ale regatului nu au putut fi insa oprite. Regatul francilor de est (Germania), condus competent de catre Henric I si fiul sau Otto I, a avansat treptat inspre cea mai mare putere a Europei vremii. Henric I Pasararul al Germaniei (919-936) a fost primul din linia saxona a regilor germani. In 912, Henric i-a succedat tatalui sau ca duce de Saxonia. In urma decesului lui Conrad I, Henric a fost ales rege de catre nobilii franconi si saxoni. Bavaria, Suabia si Lotharingia au refuzat la inceput sa-l recunoasca in aceasta calitate, Henric obtinand recunoasterea sa de catre toate ducatele germane abia in anul 925. In anul urmator, Henric a incheiat un armistitiu cu maghiarii pe noua ani, perioada in care a transformat multe din oraselele germane in orase fortificate, dotate cu armate antrenate de cavaleri. Pregatirile sale militare au fost probate cu succes in razboiul contra venzilor din 929. Atunci cand maghiarii au atacat Thuringia in 933, Henric I Pasararul i-a respins definitiv. Regele german i-a infrant pe danezi in anul urmator, incorporand statului teritorii care apartinusera acestora. Astfel, Henric I si-a consolidat pozitia in regat si a obtinut de la ducii germani promisiunea alegerii fiului sau Otto ca rege. Henric I Pasararul a fost primul care a creat o Germanie unificata si -cu toate ca nu a primit niciodata coroana imperiala -este considerat drept unul din sfintii imparati romano-germani. Restaurarea ottoniana Lui Henric i-a urmat la tron fiul sau, Otto I, numit Otto cel Mare (936973). Dupa ce a supus nobilii rasculati, incitati de fratele sau, Otto consolideaza regatul acordand ducate rudelor si curtenilor credinciosi. In anul 951 a inaintat in mars spre Italia, pentru a o ajuta pe Adelaide, regina vaduva a Lombardiei, impotriva lui Berengar al II-lea care uzurpase regatul. Otto I l-a infrant pe Berengar si s-a casatorit cu Adelaide, devenind astfel conducatorul Italiei de nord. Intors in Germania, a trebuit sa zdrobeasca din nou o rebeliune a nobililor condusi de fiul sau Liudolf si sa stopeze o invazie maghiara in 955 la Lechfeld langa Augsburg. Otto cel Mare a cautat sa subordoneze biserica autoritatii statului, dar a ajutat raspandirea crestinismului in regat. Pe langa faptul ca a fost un suveran capabil si ambitios, Otto I cel Mare era si un ardent sustinator al bisericii romane, ceea ce reiese din numirea clericilor in functii inalte, din activitatile sale misionare la rasarit de Elba, dar si din campaniile sale militare intre 951-952 in favoarea papei Ioan al XII 23

lea, impotriva lui Berengar al II-lea de Ivreea. In spiritul traditiei carolingiene de dominatie politica in Italia si de exercitare a controlului asupra autoritatii pontificale, Otto a mai intervenit in Italia in anul 962, inlaturandu-l pe Berengar. Drept recunoastere a meritelor si serviciilor sale, papa Ioan al XII-lea l-a incoronat pe Otto, oferindu-i titlul imperial (2 februarie 962). Otto a pastrat capitala la Aachen, conform traditiei carolingiene, si interpretarea imperiului ca superregalitate. Otto cel Mare a respins titlul de imperator Romanorum in favoarea celui de imperator augustus, iar bula sa poarta inscriptia renovatio regni Francorum. Dupa incoronarea lui Otto ca imparat, Ioan al XII-lea a conspirat insa impotriva lui, acuzandu-l ca si-ar fi asumat prerogative papale. Otto a convocat un conciliu care l-a depus pe papa Ioan in anul 963 si la ales pe Leon al VIII-lea drept nou papa. Ioan al XII-lea a reusit sa fuga, dar dupa plecarea lui Otto in Germania s-a intors si s-a razbunat pe aderentii lui Leon. Inainte ca Otto cel Mare sa poata interveni in sensul reinstalarii lui Leon, Ioan al XII-lea a murit subit de paralizie si a fost succedat de Benedict al V-lea. Acest curs a antrenat regalitatea germana pentru trei secole intr-o politica italiana, straina, si de cele mai multe ori pagubitoare intereselor societatii si insasi regalitatii germane. Urmand modelul bizantin, Otto I a impus asocierea fiului sau minor la domnie si apoi proclamarea acestuia ca rege in anul 967. Astfel, facand apel la doua principii aparent contradictorii, cel electiv si cel ereditar, primii doi regi saxoni au izbutit sa puna bazele unei dinastii proprii care avea sa dainuiasca pentru mai bine de un secol (9191024). Otto I cel Mare a negociat fara succes insa cu imparatul bizantin Nikephoros al II-lea Phokas o alianta intre Bizant si Imperiul german. In 968, o solie, condusa de episcopul Liutprand din Cremona, a luat drumul Constantinopolului. Otto nu a cerut doar recunoasterea imperiului apusean, ci a expus si dorinta ca fiul sau sa se casatoreasca cu o Porphyrogeneta, o sora de-a imparatului, care sa aduca astfel Imperiului german Italia de sud drept dota. Curtea bizantina l-a tratat pe Liutprand ca pe un captiv, transmitandu-i-se ca imparatul sau nu este imparat roman, ci un simplu barbar, si ca nu putea fi vorba de o casatorie cu o fiica din familia imperiala, nascuta in purpura. In 972, Otto cel Mare poate insa mijloci casatoria intre fiul Sau si printesa bizantina Theophano. Otto al II-lea (967-983) a continuat politica realista a tatalui sau, reusind ca deja in 967 sa suprime o rebeliune condusa de varul sau Henric al II-lea, ducele Bavariei. Doi ani mai tarziu, fiind atacat de Lothar, regele Frantei, Otto a reusit sa obtina controlul asupra Lorenei (Lotharingiei). Otto al II-lea a atacat 24

apoi sudul Italiei, dobandind posesiunea asupra Neapolelui, Salerno si Tarent, dar a fost infrant zdrobitor de bizantini si sarazini la Cotrona in anul 982. In acelasi timp, rascoala slavilor a zadarnicit misiunea de crestinare intreprinsa intre Elba si Oder. Sotia sa, Theophano (+991), care a adus rafinamentul si cultura bizantine la curtea germana, precum si bunica sa Adelheid (+999) au meritul de a fi stabilizat situatia in timpul minoratului lui Otto al III-lea. Otto al III-lea (983-1002), sub influenta arhiepiscopului de Reims Gerbert de Aurillac a dezvoltat un concept imperial si de conducere politica ce a fost cel mai adesea calificat drept nerealist, dar care a constituit si o culme a politicii imperiale. El s-a indepartat de linia politica a inaintasilor sai, imbratisand interpretarea romana a ideii imperiale, prin renovatio imperii Romanorum, avand Roma drept capitala, iar el ca imparat sa reuneasca puterea laica si ecleziastica, revendicand astfel puterea universala. Mutarea resedintei sale pe Aventin, introducerea de functii si demnitati precum si a ceremonialului de curte de inspiratie romano-bizantin, apoi crearea de structuri bisericesti in Polonia (1000) si Ungaria (1001) legate nemijlocit de Roma si nu de biserica imperiala germana dovedesc seriozitatea cu care Otto al III-lea isi urmarea planul. Ideea crearii unei monarhii universale nu-si avea insa un temei concret in realitatile politice ale vremii, imparatul esuand in cele din urma mai ales din cauza opozitiei populatiei Romei care in 1001 s-a rasculat impotriva sa. Ajungerea pe tron a lui Henric al II-lea cel Sfant (1002-1024), a ultimului imparat din dinastia saxona, este din punct de vedere istoricconstitutional de o importanta deosebita. Cand varul sau, Otto al IIIlea a murit fara a avea urmasi, Henric a fost ales de ducii germani ca succesor. La alegere au participat pentru prima data si mai marii bisericii, ceea ce va avea importanta si pentru viitor. Din 1004 pana in anul 1018, Henric al II-lea a purtat razboaie intermitente cu Boleslav I, regele Poloniei, recastingand astfel Boemia. In 1004 Henric a invadat Italia si a fost incoronat ca rege al Lombardiei. Reintors in Germania, l-a convins pe Rudolf al III-lea regele Burgundiei, sa fie de acord cu unirea Burgundiei cu Germania dupa moartea acestuia. Dupa o a doua campanie in Italia (1013/1014), Henric a fost incoronat ca imparat de catre papa Benedict al VIII-lea. In 1021, la cererea papei, Henric a intreprins o a treia expeditie in Italia, purtand lupte impotriva bizantinilor din sudul peninsulei, dobandind Capua si Salerno. Henric al II-lea nu a abandonat asadar ideea imperiala, dar a pus accent pe expresia carolingiana a acesteia, abandonand universalismul la care se incumetase inaintasul sau. 25

Renumit prin evlavie, Henric al II-lea cel Sfant a activat in sensul reformarii Bisericii si a intemeiat mai multe manastiri, episcopia Bamberg si scoli, pentru meritele sale fiind canonizat in 1146. La tron i-a succedat Conrad al II-lea (1024-1039), intemeietorul dinastiei salice sau francone. Conrad al II-lea, inainte de a fi ales imparat fusese duce de Franconia. Conrad a suprimat revoltele din nordul Italiei, devenind in 1026 rege al Lombardiei, a mostenit regatul Burgundiei de la Rudolf al III-lea, iar papa l-a incoronat ca imparat in 1027. Conrad a transmis puterea fiului sau, viitorului imparat Henric al III-lea, urmasii sai conducand imperiul pana in 1125. Henric al III-lea, numit cel Negru, rege (1028-1056) si imparat (10391056), a impus ducelui Bretislav al Boemiei suzeranitatea sa in 1041, profitand de conflictele pe care acesta le avea cu Polonia. Intre 1043 si 1045 Henric a dus o campanie incununata cu succes pentru a reintrona pe regele Ungariei, aceasta tara devenind implicit vasala Germaniei. Henric s-a preocupat indeaproape de reformarea Bisericii. In 1046 a intreprins o campanie in Italia, indreptandu-se spre Roma, pentru a pune capat conflictului iscat intre trei pretendenti rivali la scaunul pontifical. Indepartand pe cei trei antipapi, a numit un episcop german, cunoscut cu numele de papa Clement al II-lea. Acesta l-a incoronat in 1046 pe Henric ca imparat. In anii urmatori a mai numit alti trei papi, toti germani. In spatiul german s-a confruntat insa cu numeroase razmerite si rebeliuni. Henric al III-lea a sprijinit demersurile Bisericii de a pune capat abuzurilor clerului, sporind si prerogativele papale, ceea ce a adus dezavantaje fiului sau Henric al IV-lea. Henric al IV-lea (1056-1106), nascut la Goslar, a succedat tatalui sau la varsta de sase ani, in decursului minoratului mama sa fiind regenta. La varsta de 15 ani, in 1065, a zdrobit o razmerita in Saxonia, vreme in care izbucnise si conflictul intre imparat si papa pentru putere temporala in imperiu. Lupta pentru investitura Disputa majora intre Biserica si imperiu din secolele XI-XII cu privire la rolul jucat de principii laici in cadrul ceremoniilor prin care episcopii si abatii erau instalati in functie a dus la fenomenul luptei pentru investitura. Conflictul pentru suprematie intre papalitate si imperiu nu a fost doar o lupta politica, ci si o infruntare de principii. Practica investirii laicilor s-a dezvoltat in evul mediu timpuriu, atunci cand regii si imparatii au incercat sa-si atraga bogatia si autoritatea prelatilor, oferindu-le in schimb protectie. Practica a constituit de aceea o excrescenta organica a sistemului feudal, in care prelatii erau 26

adesea deopotriva conducatori seculari si in consecinta, in aceasta calitate, vasali ai regelui. Principii laici erau adesea mai preocupati de loialitatea episcopilor si abatilor decat de moralitatea acestora. Spre mijlocul secolului al XI-lea, miscarea de reformare a Bisericii s-a afirmat mai ales in regiunile Frantei si Germaniei. Recunoscand ca investitura laicilor nu era concordanta cu vechile legi ale Bisericii, reformatorii au atribuit acestei practice morala scazuta a clerului din vremea lor, mai ales simonia -goana dupa slujbe si vanzarea slujbelor ecleziastice -si concubinajul. Intr-adevar clerul se laicizase, in functiile bisericesti si manastiresti aflandu-se oameni fara vocatie religioasa, ceea ce ameninta prestigiul clerului. Pe de alta parte, feudalizarea din interiorul Bisericii a scos la iveala tendintele centrifuge ale clerului inalt fata de scaunul papal. Miscarea de reformare a Bisericii a fost promovata la Roma in timpul pontificatului papei Leon al IX-lea, un adept al reformei de la Cluny, sprijinit in a fi ales papa chiar de catre Henric al III-lea (1039-1056). Imparatul imbratisase idea reformarii Bisericii fara a-i banui consecintele. Papii au devenit in curand forta locomotorie a reformei. Investirea laicilor a fost condamnata de papa Nicolae al II-lea, in 1059, care in acelasi timp l-a exclus pe imparat de la participarea efectiva la alegerile papale. Cand in 1075 papa Grigore al VII-lea a interzis expres orice investire laica, a provocat furia imparatului Henric al IV-lea. Astfel s-a dezlantuit cel mai violent episod din intreaga controversa, deoarece papa si imparatul s-au angajat intr-o serie de depozitii reciproce si excomunicari. Aceasta ciocnire frontala a luat sfarsit o data cu moartea papei Grigore in exil in 1085 si cu aparenta infrangere a campaniei acestuia impotriva investirii laicilor. Cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085) se deschidea o noua etapa in afirmarea puterii spirituale. Papa si-a expus programul sau in Dictatus papae (1074), cu 22 de teze in care se sublinia intaietatea pontifului in raport cu puterea laica si se definea caracterul autoritatii de la Roma: episcopul roman inscaunat canonic prin meritele Sf. Petru -al carui urmas se considera -dobandeste negresit sfintenia; el singur in lume este numit papa; el nu poate fi judecat de nimeni; sentinta data de el nu poate fi respinsa de nimeni, el singur poate respinge sentinta tuturor. Acestea erau postulate care adanceau doctrina infailibilitatii papale. Papa putea, prin tezele dictatului, sa dispuna de insemnele demnitatii imperiale, putea introna si detrona imparati si dezlega pe supusi de juramantul de fidelitate fata de suveran. Papa alesese bine momentul expunerii principiilor sale: minoratul lui Henric al IV-lea dusese la slabirea puterii centrale, iar slavii de pe Elba se rasculasera (1057). In ciuda unui decret papal care interzicea numirea functionarilor ecleziastici de catre imparat, Henric a numit in 1075 prelati in mai 27

multe parti ale Italiei. Fiind admonestat de papa Grigore al VII-lea, Henric a convocat in 1076 un conciliu la Worms pentru a-l depune pe papa. Actul a avut drept rezultat excomunicarea imparatului, papa dezlegand pe supusii acestuia de juramantul de credinta. Nobilii au format o coalitie, amenintand ca nu-l vor recunoaste pe Henric, daca nu va obtine iertarea papei in termen de un an (februarie 1077). Parasit de supusi, in iarna anului 1077, imbracat ca penitent, descult, imparatul a stat trei zile in zapada in fata castelului de la Canossa (nordul Italiei) unde se afla papa Grigore. Abia astfel, obtinand iertarea papei, Henric a fost readmis in comuniunea Bisericii. Nobilii germani il alesesera totusi pe Rudolf, ducele Suabiei, pentru a-l inlocui pe excomunicatul Henric, alegere care a cauzat un razboi civil. In 1080, papa a recunoscut regalitatea lui Rudolf si l-a excomunicat din nou pe Henric, care la randul sau l-a declarat pe papa Grigore depus, si a facut ca arhiepiscopul italian Giubert de Ravenna sa fie ales in locul acestuia ca papa Clement al III-lea. Rudolf a fost asasinat in acelasi ani, iar Henric a recastigat controlul asupra Germaniei. Imparatul a inaintat cu trupe in Italia si a capturat Roma (1084), unde a fost incoronat ca imparat de catre Clement al III-lea. O armata normanda, condusa de Robert Guiscard, a venit in ajutorul papei Grigore, alungandu-l pe Henric din Roma. Henric al IV-lea a revenit in Germania unde a fost nevoit sa infrunte mai multe razboaie civile, luptand chiar impotriva propriilor fii. In 1105 a fost luat prizonier de catre fiul sau Henric, mai apoi imparatul Henric al V-lea, si fortat sa abdice. Evadand in anul urmator, Henric al IV-lea a solicitat ajutor din mai multe parti, inclusiv Anglia, Danemarca si Franta. A murit in 1106 la Liege (Belgia), incercand sa-si stranga o oaste. Henric al V-lea, rege (1098-1125), imparat (1106-1125), a fost ultimul suveran salic, cel care a extins imperiul si a pus capat razboiului civil. Temandu-se ca succesiunea la tron ii este periclitata, el s-a razvratit impotriva tatalui sau, dar dupa moartea acestuia, in 1106, succesiunea sa nu mai era disputata. In 1110, Henric a fost de acord sa respecte decretul Papei Paschal al II-lea impotriva investirii laicilor, cu conditia respectarii dublei investituri. Deoarece pretentia lui Henric al V-lea a declansat furie in randul clerului, aceasta fiindu-le anuntata in ziua incoronarii, Paschal a refuzat sa-l incoroneze. Regele a parasit Roma, luandu-l pe papa ca prizonier. Pentru a-si castiga libertatea, papa a concedat lui Henric puterea de a investi si l-a incoronat ca imparat, dar in 1112 a retractat concesiile facute. Din 114 in 1121, multi principi germani s-au razvratit impotriva lui Henric al V-lea. Desi nordul Germaniei era cuprins de revolte, in 1116, Henric a invadat Italia pentru a lua in stapanire teritoriile ce fusesera lasate papalitatii de catre Matilda, contesa de Toscana. 28

Dupa ce l-a alungat din Roma pe papa Paschal, Henric a fost reincoronat in 1117 de catre Maurice Bourdin, arhiepiscop de Braga, pe care l-a instalat drept antipapa cu numele de Grigore al VIII-lea (+1137), dupa moartea lui Paschal in 1118. Henric a fost insa din nou excomunicat de succesorul lui Paschal, de catre papa Gelasius al II-lea (1118-1119). Intorcandu-se in Germania, Henric a incheiat pace in 1121 cu fostii dusmani din interiorul imperiului in Dieta de la Wurzburg. Succesorii lui Grigore, avand multe idealuri asemanatoare, au fost mai flexibili in incercarea de a gasi solutii. Interesul esential al Bisericii era de a exclude pe viitor posibilitatea ca conducatorii laici sa oficieze serviciul divin. Interesul esential al regilor era ca episcopii care urmau sa devina deopotriva conducatori laici sa recunoasca autoritatea suveranului laic. Concordatul de la Worms din 1122 intre papa Callistus al II-lea si imparatul Henric al V-lea a reflectat o solutie aflata la 1107 de Sf. Anselm, arhiepiscop de Canterbury, care prin concordatul de la Westminster reusise sa incheie lupta pentru investitura si conflictul intre Biserica si Henric I al Angliei. Concordatul a constituit un compromis bazat pe diferentierea intre temporalia (acordarea de bunuri lumesti) si spiritualia (demnitati spirituale) la care s-a ajuns cu ajutorul teologilor si juristilor francezi, intre care un rol de seama l-a avut Ivo de Chartres. Prin concordat, care avea sa devina un model cu privire la relatiile viitoare intre Biserica si conducatorii temporali, Biserica urma sa aiba dreptul de a alege episcopi, iar investitura cu inel si carja episcopala sa fie efectuata de catre cler. Alegerile urmau sa fie facute in prezenta imparatului, care putea conferi feude si venituri, investindu-l pe episcop, in calitate de vasal, cu sceptru, simbol fara conotatii spirituale. Se ajungea astfel la o dubla investitura. In ciuda concordatului, Biserica nu a ajuns sa aiba in evul mediu control deplin asupra numirii episcopilor, iar problema a revenit in diverse forme. Astfel, investiture a fost o problema fundamentala in controversele galicane din Franta secolului al XVII-lea, si o controversa pana de curand in Spania. Prin dezamorsarea dependentei fata de imparat sistemul ecleziastic imperial ottonian a fost eliminat, episcopii devenind din functionari ai imperiului, vasali ai imperiului. O alta urmare a fost sporirea puterii principilor in Germania si a oraselor din Italia nordica si centrala. O data cu concordatul de la Worms s-a pus capat primei etape a conflictului pentru suprematie dintre papalitate si imperiu. Toti imparatii erau regi germani, insa indatoririle si ambitiile imperiale, care ii solicitau, interesele germane locale au fost in mare masura neglijate. 29

Drept rezultat, Germania, care ar fi putut deveni un stat puternic, centralizat, a degenerat intr-o multitudine de state minore, aflate sub controlul aristocratilor. In secolele XII-XIII conflictul dintre papalitate si imperiu va cunoaste o noua etapa, cea a luptei intre sacerdotiu si imperiu. Cruciadele Cruciadele au fost expeditii militare intreprinse de crestinii din vestul Europei incepand cu anul 1095, de obicei la cererea papei, pentru a recuceri Ierusalimul si alte locuri de pelerinaj din Palestina prima provincie cucerita de arabi Pamanturile Sfinte. Istoricii nu au cazut de acord cu privire la data incheierii cruciadelor si au propus date intre 1270 si 1789, cand Napoleon I a cucerit Malta de la cavalerii ospitalieri ai Sf. Ioan (ioaniti), ordin militar creat in timpul cruciadelor. Numele de cruciada (din crux, emblema cruciatilor) s-a aplicat mai cu seama in secolul al XIII-lea razboaielor purtate impotriva paganilor, ereticilor crestini si dusmanilor politici ai papalitatii. Prin extensie, termenul este folosit pentru a desemna orice razboi religios sau miscare politica si morala. Originea cruciadelor se afla in ridicarea politica rezultata din expansiunea turcilor selgiucizi in Orientul mijlociu la mijlocul secolului al XI-lea. Cucerirea Siriei si Palestinei de catre musulmanii selgiucizi a alarmat crestinatatea apuseana. Turcii au patruns adanc in Imperiul bizantin si au supus stapanirii lor multi crestini greci, sirieni si armeni. Cruciadele au fost in parte o reactie la aceste evenimente. Au fost insa si rezultatul ambitiilor papale de extindere a puterii politice si religioase, iar armatele cruciate au fost intr-un sens bratul militar al politicii papale. In efortul de a intelege participarea larga la cruciade si originea lor, istoricii au scos in evidenta cresterea puternica a populatiei europene si a activitatii comerciale intre secolele XII-XIV. In acest sens, cruciadele sunt explicate drept creatoare de zone de expansiune pentru a primi o parte a acestei populatii aflate in crestere si drept posibilitate de a oferi o descarcare a ambitiilor cavalerilor si nobililor insetati de pamant, chestiune explicata si prin dreptul de primogenitura care prima in unele regiuni ale Europei. Expeditiile au creat deopotriva oportunitati comerciale pentru negustorii din orasele aflate in crestere ale Apusului, mai ales orasele italiene Genova, Pisa si Venetia. Desi aceste explicatii sunt partial valide, avansul in cercetarea problematicii indica faptul ca cruciatii nu cautau anume cruciadele cu toata gama lor de amenintari boli, marsuri lungi peste zone intinse, moartea in lupta, departe de casa. Familiile ramase in Europa aveau des de luptat pentru a face fata activitatilor de pe domenii si 30

proprietati pentru lungi durate de timp. Ideea ca cruciatii au castigat mari bogatii este greu de justificat, cruciadele fiind o chestiune extrem de scumpa pentru un cavaler care intentiona sa serveasca in Rasarit: daca se finanta singur, trebuia sa cheltuiasca echivalentul venitului sau pe cel putin patru ani. In ciuda acestor argumente, cruciadele au fost populare, fapt care poate fi perceput doar prin intelegerea societatii care le-a produs. Era o societate de credinciosi, multi cruciati crezand ca vor obtine mantuirea personala in luptele contra paganilor. Raspandirea legendelor despre bogatiile Orientului a jucat si ea un anumit rol, la fel ca si conceptia ca teritoriile sunt usor de cucerit. Cruciada I (1095-1099) Cruciadele au inceput formal marti 27 noiembrie 1095, pe un camp in afara zidurilor orasului Clermont-Ferrand. In aceasta zi, papa Urban al II-lea a tinut o predica multimii de laici si clerici aflati la conciliul de la Clermont. Conciliul fusese convocat si pentru ca Filip I, regele Frantei, vroia sa divorteze, ceea ce se putea obtine doar cu acordul papei. Va divorta, iar sotia sa se va casatori cu regele Angliei, ceea ce va avea urmari serioase asupra destinului celor doua tari. In predica sa, papa a schitat un plan de cruciada si a facut apel la credinciosi sa se alature randurilor sale ideea o avusese chiar Grigore al VII-lea. Promite tuturor bogatie, suspendarea urmaririi pentru datorii, iertarea dobanzilor fata de camatari, eliberarea din serbie, protejarea familiilor ramase acasa, si nu in ultimul rand iertarea pacatelor. Raspunsul a fost pozitiv si coplesitor. Papa Urban a insarcinat apoi pe episcopii prezenti la conciliu sa se intoarca in zonele in care pastoresc si sa inregimenteze alti oameni in cruciada. A schitat de asemenea o strategie de baza: grupurile individuale de cruciati sa-si inceapa expeditia in august 1096. Fiecare grup se va autofinanta si va avea un conducator propriu. Grupurile isi vor parcurge drumul separat si se vor intalni la Constantinopol. De aici vor ataca alaturi de trupele imparatului bizantin pe turcii selgiucizi care cucerisera Anatolia, apoi vor lupta impotriva musulmanilor din Siria si Palestina, avand drept tinta finala recucerirea Ierusalimului. Prima cruciada s-a conformat in linii mari schemei inchipuite de papa. Recrutarea a avut loc la sfarsitul anului 1095 si primele luni ale anului urmator. Cinci armate nobiliare de baza s-au adunat in vara tarzie a anului 1096 spre a porni la cruciada. Majoritatea erau din Franta (Vermadois, comandata de fratele mezin al regelui Frantei, Hugo Capet); din Normadia porneste si o armata condusa de Robert, (unul din cei trei fii ai lui Wilhelm Cuceritorul), sudul Italiei (a normanzilor 31

din sudul Italiei si Sicilia, condusa de Bohemund de Tarent si Tancred de Sicilia), Lorena (Godfroy de Bouillon), Burgundia si Flandra-Frizia (condusa de o ruda a contelui Flandrei, Robert de Flandra). In 1096 cruciatii au pornit din Apus spre Palestina, in dorinta de a elibera aceasta tara si Sfantul Mormant, ducand razboaie de cucerire impotriva turcilor selgiucizi. Deja in 1095, solii lui Alexios I Comnenul au cerut ajutor contra turcilor, in conciliul de la Piacenza, tinut in prezenta papei Urban al II-lea. Papa nu prevazuse entuziasmul popular starnit de cruciada sa in randul orasenilor simpli si ai taranimii. Paralel cu cruciada nobililor s-a format o cruciada a saracilor. Cel mai mare si mai important grup al cruciatilor saraci era recrutat si condus de un predicator cunoscut drept Petru Eremitul, originar din Amiens. Desi au fost numerosi, doar o mica parte a reusit sa ajunga in Orientul mijlociu, putini au supravietuit ca sa vada capturarea crestina a Ierusalimului in 1099. Au plecat in cete neorganizate, pe Rin, pradand pe drum pe evreii care erau cei mai bogati, Dunare, Peninsula balcanica. In Peninsula balcanica au atacat orasele Philipopoli si Adrianopole. In octombrie 1096 au ajuns la Constantinopol. Imparatul Alexios nu le-a deschis portile, le-a oferit insa corabii pentru a ajunge in Asia Mica. Desi au fost preveniti de bizantini sa nu se angajeze in lupte directe cu turcii, pentru ca nu aveau sanse, ajung la Niceea unde peste 3000 de crestini au fost masacrati. Cei putini ramasi in viata s-au reimbarcat. Armatele nobililor cruciati au sosit la Constantinopol intre noiembrie 1096 si mai 1097. Imparatul bizantin Alexios I Comnenul a facut presiuni asupra cruciatilor de a-i ceda toate fostele teritorii bizantine care urmau sa fie recucerite. Conducatorii nu au fost de acord cu aceste cereri, si, desi majoritatea s-au supus in cele din urma primeau de la bizantini corabii si provizii in schimbul juramantului de fidelitate -, Bizantul nu le-a acordat incredere. In mai 1097, au atacat primul obiectiv major, capitala turcilor anatolieni, Niceea. In iunie, orasul s-a predat in primul rand bizantinilor, prin tratative separate, si abia apoi cruciatilor, ceea ce a confirmat suspiciunile acestora ca Alexios intentiona sa-i foloseasca pe cruciati pentru a-si atinge propriile scopuri. Curand dupa caderea Niceei, cruciatii au intalnit principala armata selgiucida a Anatoliei la Dorylaeum. La 1 iulie 1097, cruciatii au obtinut o importanta victorie aici si aproape au anihilat forta turceasca. Ca rezultat cruciatii au intampinat doar o rezistenta scazuta de-a lungul restului campaniei in Asia Mica. Urmatorul obiectiv a fost Antiohia, in nordul Siriei. Orasul a fost asediat in 21 octombrie 1097, dar nu a fost capturat decat la 3 iunie 1098. Cruciatii au fost curand dupa aceea atacati de o armata de 32

intarire din Al Mawsil (acum in Irak), armata care sosise prea tarziu in ajutorul aparatorilor turci ai Antiohiei, pe care au respins-o totusi la 28 iunie. Dar, de acum inainte, Bohemund nu mai era dispus, departe de Constantinopol, sa mai cedeze ceva imperiului. El a creat aici un principat independent de Bizant. Acest fapt a creat disensiuni in chiar tabara cruciatilor si a dus la izbucnirea unui razboi bizantinonormand (1099-1100). Capturarea Ierusalimului Odihnindu-se in Antiohia pe timpul verii si toamnei timpurii, cruciatii au pornit spre obiectivul final in ultima parte a lunii noiembrie 1098. Au evitat sa atace orasele si pozitiile fortificate pentru a-si pastra fortele. In mai 1099 au ajuns la hotarele nordice ale Palestinei, iar in seara de 7 iunie si-au asezat tabara in fata zidurilor Ierusalimului. Orasul se afla sub control egiptean, avand aparatori numerosi si bine pregatiti de asediu. Cruciatii au atacat , cu ajutorul intaririlor de trupe din Genova si noilor masini de asediu, cucerind in 15 iunie Ierusalimul. Aproape intreaga populatie a fost masacrata, in viziunea cruciatilor orasul fiind purificat in sangele paganilor invinsi. O saptamana mai tarziu armata a ales pe unul din conducatori, Godfroy de Bouillon, duce al Lorenei inferioare, drept comandant al orasului. Sub conducerea sa, armata a purtat ultima sa campanie, infrangand armata egipteana la Ascalon in 12 august. Curand dupa aceea, majoritatea cruciatilor s-au intors in Europa, lasandu-l aici pe Godfroy si o mica armata pentru a organiza teritoriul sub control latin (vest-european). Apogeul puterii latine in rasarit Dupa ce cruciatii au cucerit Ierusalimul si au intemeiat regatul Ierusalimului si sistemul de state cruciate, profitand de luptele acestora cu selgiucizi, grecii au ocupat, pe coastele Siriei, Laordicea si Tripoli. In mare, prima cruciada nu a distrus imperiul grec, ci l-a consolidat, desi in Anatolia interioara selgiucizii au ramas pe pozitie. Revigorarea acestora in secolul al XII-lea, la care se adauga presiunea mongola din secolul urmator, va duce la pierderea definitiva a Asiei Mici de catre Bizant. In 1107, Bohemund a mai incercat o data sa ocupe Dyrrachion si zona din jur. Fiind insa infrant, pericolul normand a scazut, Bohemund recunoscand suzeranitatea greaca asupra principatului Antiohiei. Confruntarea grecilor cu cavalerii occidentali a lasat la primii o teama fata de occidentali, fapt determinant pentru politica bizantina fata de Apus. Alexios a stiut deocamdata sa foloseasca prima cruciada in interesul imperiului, sa gaseasca o formula de coexistenta cu cruciatii si formatiunile lor din Orient ii recunosteau in general suzeranitatea. 33

Ca urmare a primei cruciade, colonistii latini din Levant au format patru state. Cel mai mare si mai puternic a fost Regatul latin al Ierusalimului, urmat de comitatul Tripoli pe coasta siriana, de principatul Antiohiei, in valea Orontes, aflat dincolo de Tripoli, iar mai spre est de comitatul Edessei, populat mai ales cu crestini armeni. Victoriile primei cruciade s-au datorat in buna masura izolarii si relativei slabiciuni a puterilor musulmane. Generatia urmatoare primei cruciade a trait insa reunificarea musulmana in Orientul mijlociu sub Imad ad-Din Zangi, conducatorul oraselor Al Mawsil si Halab, aflate acum in Siria de nord. Sub Zangi, fortele musulmane au obtinut prima victorie importanta impotriva cruciatilor, capturand orasul Edessa in 1144, demanteland astfel sistematic statul cruciat din aceasta regiune. Cruciada a II-a Raspunsul papalitatii la aceste evenimente papa Eugen al II-lea, prin intermediul abatelui Bernard de Clairvaux a fost de a proclama in 1145 a doua cruciada (1147-1148). Noua cruciada atrage numerosi recruti, intre care pe regale Frantei, Ludovic al VII-lea la adunarea de la Vezelay Burgundia, si pe imparatul german Conrad al III-lea la adunarea de la Speyr. Armata lui Conrad a pornit spre Ierusalim din Nurnberg in mai 1147, iar Manuel Comnenul debarca trupele in Asia Mica. Fortele franceze au urmat acestora dupa mai bine de o luna. Langa Dorylaeum, in Anatolia, germanii au fost imprastiati in dezordine de o ambuscada turceasca. Demoralizati si infricosati, majoritatea soldatilor si pelerinilor s-au intors in Europa. Armata franceza, care intarziase mult pe drum, a ajuns la Ierusalim in 1148. Consultandu-se cu regele Ierusalimului, Balduin al III-lea, cruciatii in frunte cu Ludovic al VII-lea si Conrad al III-lea decid sa atace Damascul in luna iulie. Orasul nu a putut fi capturat, regele Frantei intorcandu-se cu armata ramasa acasa. Cruciada a III-a (1190-1092) Esecul cruciadei a II-a a permis fortelor musulmane sa se regrupeze. Zangi murise in 1146, dar succesorul sau, Nur ad-Din, si-a extins regatul, acesta devenind o putere importanta in Orientul mijlociu. In 1169, fortele sale, sub comanda lui Saladin/Salah ad-Din Yusuf (11381193), au preluat controlul asupra Egiptului. Saladin era de origine curd. La varsta de 14 ani se alatura altor membri ai familiei sale (Ayyubizii) in serviciul conducatorului sirian Nur ad-Din. Intre 11641169 se distinge in trei expeditii organizate de Nur ad-Din pentru a ajuta califatul fatimid, aflat in decadere, impotriva atacurilor cruciate. In septembrie 1171 suprima regimul dizident fatimid, reunind Egiptul cu califatul abbasid, dar respingerea colaborarii cu Nur ad-Din 34

impotriva cruciatilor il aduce aproape pe picior de razboi cu fostul sau stapan. Dupa moartea lui Nur ad-Din in 1174, Saladin isi extinde stapanirea in Siria si Mesopotamia de nord, mai ales pe seama rivalilor sai musulmani. Saladin este instalat ca vizir al Egiptului, fiind conducatorul unui stat care se intindea de la desertul Libanului la valea Tigrului si incercuieste statele cruciate pe trei fronturi. Ca urmare a predarii Damascului (1174), Aleppo-ului (1183) si Al Mawsil (1186), numeroase armate musulmane, aliate sub comanda lui Saladin, erau pregatite sa actioneze impotriva cruciatilor. Dupa unele crize din anii 1180, Saladin invadeaza regatul Ierusalimului cu forte masive in mai 1187. In 4 iulie infrange decisiv armata latina la Hittin in Galileea. Desi regele Guy al Ierusalimului impreuna cu o parte a nobililor sai s-au predat si au supravietuit, toti cavalerii templieri si ospitalieri din Ierusalim au fost decapitati. Ca urmare, Saladin cucereste aproape toate fortificatiile cruciatilor din regatul Ierusalimului, inclusiv Ierusalimul care se preda in 2 octombrie. Singurul oras important ramas in stapanirea cruciatilor era acum Tyr in Liban. In 29 octombrie 1187, papa Grigore al VIII-lea proclama ce-a de-a treia cruciada. Trei monarhi ai vremii au luat parte la ea: imparatul german Frederic I Barbarossa, regele Frantei Filip al II-lea August si regele Angliei Richard I Inima de Leu. Era cea mai mare forta cruciata cunoscuta vreodata, dar rezultatele au fost slabe. Frederic, dupa ce renuntase la imperiu in favoarea fiului sau Henric al VI-lea, a obtinut doua victorii asupra musulmanilor la Philomelion (Aksehir) si Iconium (Konya), dar, inecandu-se in raul Calycadnus in Cilicia la 10 iunie 1190, majoritatea armatei sale s-a intors in Germania imediat dupa moartea sa. Desi Filip si Richard au ajuns in Palestina cu armate intacte, nu au reusit sa redobandeasca Ierusalimul sau parti mai importante din Regatul latin. Au izbutit totusi sa preia din mainile lui Saladin o salba de orase, inclusiv Acra, de-a lungul coastei Mediteranei, dupa o blocada pe uscat si pe mare. In 1192 Saladin incheie un armistitiu cu Richard I, fapt care a ingaduit cruciatilor sa-si reconstituie regatul de-a lungul coastei palestiniano-siriene, in schimb, Ierusalimul a ramas in mainile musulmanilor. In 4 martie 1193 Saladin moare dupa o scurta boala. In octombrie 1192, cand Richard paraseste in cele din urma Palestina, Regatul latin se reface. Mai mic decat cel initial si considerabil mai slab din punct de vedere militar si economic, al doilea regat a fiintat precar pentru inca un secol. In drum spre Anglia, Richard este acuzat de tradare, pentru ca dusese tratative cu paganii, si a fost luat prizonier de catre Leopold, fiind predat lui Henric al VI-lea, imparatul Germaniei, fiind inchis pentru un an si patru luni. 35

Cruciadele tarzii Cruciadele urmatoare nu au mai atins victoriile repurtate in cruciada a treia. Cruciada a IV-a (1202-1204) a stat sub semnul unor mari dificultati financiare. In efortul de a le usura, conducatorii au cazut de acord asupra unui plan de atac asupra Constantinopolului. Ultimatumului dat lui Alexios al III-lea de catre Henric al VI-lea, prin care cerea trimiterea unei armate grecesti in Palestina si plata unui enorm tribute anual, nu i s-a dat curs doar prin faptul ca imparatul german a murit pe neasteptate in ajunul imbarcarii sale in cruciada. Adevarata putere in Balcani o reprezentau acum bulgarii, care, desi ortodocsi, isi incoronau regii la papa de la Roma. Pe scaunul papal pastorea Inocentiu al III-lea, in timpul sau reinviind ideea de cruciada in Orient, dupa ce califul Saladin ocupase provinciile cucerite de latini in rasarit. Dogele Venetiei, Enrico Dandolo, a profitat de ocazie pentru a cuceri cu armele pietele orientale. Deoarece drumurile terestre erau periculoase, costisitoare si indelungi, Venetia s-a oferit in cruciada a IV-a sa-I transporte pe occidentali cu propria flota. Cruciatii au ocupat mai intai orasul Zara (1202) pe coasta Dalmatiei, desi Inocentiu al IIIlea avertizase cu privire la adevaratul scop care trebuia sa-i calauzeasca pe cruciati. Rugamintea tanarului Alexios Angelos, fiul imparatului detronat Isaac, adresata cruciatilor reuniti la Venetia, de a-l elibera pe tatal sau, rugaminte transmisa si cruciatilor aflati la Zara, a fost un pretext binevenit pentru occidentali de a nu mai merge in tara sfanta, ci de a ocupa Constantinopolul schismatic. Acordul de restabilire la tron a lui Isaac al II-lea prevedea plata de catre Alexios a 200000 de marci de argint, unirea bisericii ortodoxe cu Roma si recunoasterea suprematiei papale, precum si participarea la cruciada cu un numar de 10000 de oameni si obligatia de a intretine permanent in Palestina 500 de cavaleri. In vara anului 1203, cruciatii au ajuns in fata capitalei imperiale, au cucerit suburbia Galata, iar la 17 iulie Constantinopolul. Alexios al IIIlea, care era in functie, s-a salvat evadand din oras, Isaac al II-lea fiind reinstalat ca imparat, fiul sau devenind coregent cu numele de Alexios al IV-lea. Basileii Bizantului guvernau acum din mila latinilor. Alexios al IV-lea nu a putut insa respecta obligatiile asumate in tratatul incheiat cu cruciatii, iar bizantinii s-au rasculat din cauza impozitelor inrobitoare la care au fost supusi, in conditiile in care tensiunile dintre cruciati si populatie cresteau. 36

Alexios si-a pierdut si tronul si viata, iar tatal sau, din nou arestat, a murit la putina vreme. Partida antilatina l-a ridicat pe tron pe Alexios al V-lea, ginerele lui Alexios al III-lea. In aceste imprejurari, in ajunul asedierii Constantinopolului, cruciatii si venetienii au decis sa imparta imperiul, hotarand modul concret de creare a unui imperiu latin pe malurile Bosforului. Dupa un asediu de trei zile, Constantinopolul a fost cucerit de cruciati (13 aprilie 1204), orasul fiind supus unui jaf cutremurator. Macelul si distrugerea celor mai somptuoase monumente de catre soldatii lui Hristos au fost descrise ce catre cronicarul contemporan Niketas Choniates. Cruciada a patra si evenimentele anului 1204 au provocat o cezura in istoria Bizantului, statul pierzandu-si suveranitatea. Pe teritoriul vechiului imperiu s-au creat o serie de state latine, ca Imperiul latin de Constantinopol cu cele doua state vasale, Regatul Thessalonicului si Principatul Moreei (Pelopones), precum si mai multe formatiuni politice grecesti, dintre care trei vor reusi sa joace un rol politic de seama: Imperiul de Niceea, Imperiul de Trapezunt si Principatul Epirului. Alaturi de toate acestea, un rol politic in zona il aveau taratul vlahobulgar, apoi sultanatul selgiucid cu sediul la Ikonion si nu in ultimul rand Venetia, care si din punct de vedere economic cunostea o crestere a influentei sale. Dupa 1204, Venetia si cruciatii si-au impartit cuceririle pe baza unui act solemn, Partitio Romaniae. Pe mare venetienii dominau complet Marea Egee, in posesia lor aflandu-se o serie de insule, si controlau inclusiv accesul spre Marea Neagra. Imparatul Balduin de Flandra stapanea un sfert din fostele posesiuni bizantine, din restul de trei sferturi jumatate o posedau venetienii, cealalta cavalerii cruciati, vasali ai imparatului latin. In aceasta calitate, Bonifaciu de Montferrat va intemeia regatul latin de la Thessalonic. Dupa cum a fost impartit teritoriul imperiului, tot asa a fost impartit si Constantinopolul. Oricat ar fi fost de catastrofala situatia pentru bizantini, intalnirea celor doua culturi a fost fructuoasa. Creatiile arhitecturii si picturii bizantine au influentat considerabil arta apuseana, ca si dreptul bizantin mai evoluat, care a influentat codificarile din Occident. Imperiul latin al Constantinopolului a supravietuit pana in 1261, cand Constantinopolul a fost recucerit de Mihail al VIII-lea Paleologul, dar nu a ajutat cu nimic la pastrarea Pamanturilor Sfinte. In 1208, papa Inocentiu al III-lea proclama o cruciada impotriva albigenzilor, secta religioasa din sudul Frantei. Era prima cruciada pe teritoriul Europei apusene (1209-1229), cauzand multa varsare de sange si nereusind sa aduca albigenzii sub controlul bisericii catolice. 37

Cruciada le-a folosit capetienilor, iar lupta impotriva ereziei, nicidecum infranta, va continua o data cu Inchizitia. In 1212 este organizata asa-numita cruciada a copiilor. La cruciada sunt chemati cei care nu depasisera varsta de 15 ani. Papa a protestat printr-o circulara catre toate episcopiile europene. Cruciatii urmau sa fie imbarcati in Marsilia. Dupa anumite surse, mii de tineri au fost imbarcati inspre Alexandria de catre oratori falsi si au fost vanduti ca sclavi negustorilor arabi sau au fost capturati de pirati. Cruciada a V-a (1217-1221) a fost initiata de catre regele Ungariei, Andrei al II-lea. Prima ofensiva a celei de-a V-a cruciade a avut drept rezultat capturarea portului egiptean Damietta in 1219. Strategia urmatoare presupunea un atac asupra Egiptului, capturarea orasului Cairo si apoi o campanie pentru asigurarea controlului asupra Peninsulei Sinai. Realizarea in practica a acestei strategii s-a soldat cu un esec, tocmai cand era pe punctul de a izbuti. Atacul asupra orasului Cairo a fost abandonat atunci cand intaririle promise de Frederic al IIlea nu s-au materializat. In august 1221, cruciatii au fost siliti sa predea Damietta egiptenilor, iar in septembrie armata crestina s-a dispersat. Cruciada a VI-a a lui Frederic al II-lea (1228-1229), numita si cruciada tratativelor, a diferit ca abordare de cele precedente. Nascut la Lesi, in Italia, la 26 decembrie 194, Frederic era fiul lui Henric al VI-lea si nepotul lui Frederic I Barbarossa. A fost proclamat rege al Germaniei in 1196 si la moartea tatalui sau, doi ani mai tarziu, devine rege al Siciliei. Cand mama sa Constanta de Sicilia, care preluase regenta, moare cateva luni mai tarziu, printul de patru ani este dat in grija papei Inocentiu al III-lea, noul regent al Siciliei. Imparatul Otto al IV-lea a fost demis in 1211, iar principii germani l-au ales pe Frederic drept succesor. Otto nu dorea sa renunte la coroana, ceea ce a dus la lupte pentru tronul imperial. Frederic era sprijinit de papalitate, careia i-a promis multe concesiuni, si ajutat de francezi. A fost incoronat ca rege al Germaniei la Aachen in 1215 si ca imparat la Roma in 1220. In 1215, la incoronare, Frederic a facut legamantul de a conduce o cruciada, juramantul fiind reinnoit in 1220, dar motive de politica interna l-au impiedicat sa dea curs acestuia. In 1225 se casatoreste cu Isabela, fiica principesei Maria si a lui Jean de Brienne, si devine rege al Ierusalimului, in virtutea dreptului feudal aplicat in mod strict, dar contrar promisiunilor facute anterior. Sub amenintarea excomunicarii de catre papa Grigore al IX-lea, Frederic navigheaza in cele din urma cu trupele din Italia, in august 1227, dar se intoarce dupa trei zile in port, deoarece imparatul cazuse bolnav de o epidemie. Papa, exasperat de o noua amanare, il excomunica prompt pe imparat. 38

Redobandindu-si sanatatea, Frederic al II-lea se imbarca spre Tarile Sfinte in iunie 1228, nefiind recunoscut drept cruciat si fiind lipsit de protectia bisericii. El intrase deja in negocieri pentru Ierusalim cu sultanul al-Kamil care se vedea amenintat de ayyubizii din Siria, coalizati si sprijiniti de horezmieni. Frederic soseste la Acra, unde situatia se schimbase total, afland de razletirea unei bune parti a trupelor sale. Negocierile indelungi au dus la incheierea unui tratat de pace (Jaffa, 11 februarie 1229) cu al-Kamil, prin care egiptenii returnau Ierusalimul cruciatilor, cu conditia ca acesta sa ramana oras deschis inclusiv pentru musulmani care isi pastrau drepturile religioase si economice dobandite, si garantau un armistitiu de zece ani. In ciuda faptului ca a fost incoronat ca rege al Ierusalimului, Frederic al II-lea a fost privit drept excomunicat, atat de catre cler, cat si de catre conducatorii laici ai statelor latine. In acelasi timp, papa chemase la cruciada impotriva lui Frederic, a ridicat o armata, si a procedat la atacarea posesiunilor italiene ale imparatului. Trecerea regatului Ierusalimului sub autoritatea lui Frederic al II-lea, conflictul care-l opunea papalitatii si baronilor cruciati inaugureaza o perioada a razboaielor civile. Frederic s-a intors in Europa pentru a face fata amenintarilor de aici in mai 1229. O buna parte a anilor care i-au ramas Frederic si i-a petrecut in incercarea de a readuce Lombardia sub stapanirea sa. De-a lungul unor lupte intermitente cu papalitatea a mai fost excomunicat de doua ori, de catre Grigore al IX-lea in 1239 si de papa Inocentiu al IV-lea in 1245. Participarea sa la razboaie costisitoare in Italia l-a indepartat de politica germana, neglijand treburile din regatul german fata de care nici nu se simtea atasat. In schimb, Frederic a reusit sa stabileasca pace, prosperitate si ordine in Sicilia, promulgand aici in 1231 un comprehensiv cod de legi, considerat a fi fost cel mai bun de la Carol cel Mare pana la el. Frederic a fost in primul rand un om de cultura care s-a inconjurat de invatati si scriitori la curtea sa din Sicilia, curte pe care Dante a numit-o loc de nastere a poeziei italiene. Universitatea din Neapole a fost intemeiata de Frederic al II-lea in 1224. Timp de peste un secol de la moartea sa s-a crezut ca inca mai este in viata. O legenda raspandita in spatiul de limba germana spune ca Frederic sta intr-o pestera in muntii Kyffhauser, in regiunea Turingiei, asteptand chemarea de a restaura pacea in imperiu. Mai tarziu legenda a fost interpretata cu referire la Frederic I Barbarossa. Cruciada a VII-a (1248-1250) a fost organizata si finantata de regele Ludovic al IX-lea al Frantei, ca urmare a recapturarii Ierusalimului de catre musulmani in 1244. In Europa, Italia si Germania erau absorbite de lupta intre sacerdotiu si Imperiu, 39

iar Anglia era zguduita de conflictul dintre Henric al III-lea si baroni. Chemarea papei Inocentiu al IV-lea la conciliul de la Lyon (1245) nu ar fi avut un efect prea mare fara conditiile din Franta unde domnea pacea si o relativa prosperitate. Ludovic, care inca din 1244 facuse legamant crucii, a petrecut patru ani planuind si pregatind expeditia ce urma sa recruteze aproape trei mii de cavaleri impreuna cu contingentele din Moreea, Cipru si Acra. La sfarsitul lui august 1248, Ludovic navigheaza cu armata spre insula Cipru unde petrece iarna cu noi pregatiri. Urmand strategia de baza a cruciadei a V-a, Ludovic debarca in Egipt in 5 iunie 1249, capturand Damietta. Sultanul propusese retrocedarea Ierusalimului, Ascalonului si Galileii orientale in schimbul plecarii cruciatilor, oferta a fost insa refuzata de Ludovic. Urmatoarea faza a campaniei, un atac asupra capitalei Cairo in primavara anului 1250, s-a dovedit a fi fost o catastrofa. Cruciatii nu si-au pazit flancurile si, ca rezultat, egiptenii au luat controlul asupra rezervelor de apa de-a lungul Nilului. Deschizand barajele de apa, au produs inundatii care au prins in cursa armata cruciata, iar Ludovic a fost silit sa se predea in aprilie 1250. Dupa ce a platit un gaj enorm si a predat Damietta, Ludovic a navigat spre Palestina, unde a stat timp de patru ani construind fortificatii in scopul apararii Regatului latin. In primavara anului 1254 s-a intors cu armata in Franta. Regele Ludovic al IX-lea cel Sfant a organizat si ultima cruciada majora, cruciada a VIII-a (1270). De aceasta data, angajarea nobilimii franceze nu a fost caracterizata prin entuziasm, iar expeditia a fost directionata mai degraba impotriva Tunisului decat a Egiptului. A luat sfarsit abrupt, o data cu moartea lui Ludovic in vara anului 1270. Fratele sau, Carol de Anjou, rege al Siciliei din 1268, retrage expeditia dupa ce semneaza un tratat favorabil intereselor siciliene. Intre timp, avanposturile latine din Siria si Palestina au ajuns sub o presiune crescanda din partea fortelor egiptene. Rand pe rand, orasele si castelele cruciatilor au cazut in mana armatelor mameluce. Ultima fortificatie importanta, Acra, a fost capturata in mai 1291, iar cruciatii, impreuna cu ordinele cavalerilor templieri si ospitalieri s-au refugiat in Cipru. La 1306, ospitalierii s-au stabilit in Rodos, insula pe care au administrat-o ca pe un stat virtual independent si ca pe un ultim avanpost cruciat in Mediterana pana in 1522, cand s-a predat turcilor. Aceeasi soarta a avut-o in 1570 Cipru, pe atunci sub controlul Venetiei. Alte state latine intemeiate in Peninsula balcanica au supravietuit pana la mijlocul secolului al XV-lea. 40

Urmarile cruciadelor Miscarea de cruciada a fost o mostenire acordata secolelor XIII-XIV a fanatismului si zelului epocii reformei gregoriene. A trebuit sa treaca prin multe vicisitudini si sa ajunga in cele din urma la declin, pe masura ce si civilizatia europeana insasi trecea prin schimbari profunde. Totusi, idealul cruciadei, distinct de cruciada ca actiune militara si politica, a avut un impact profund si nu tocmai fericit asupra vietii medievale. Cruciadele au dat o sanctiune morala si religioasa absoluta uniunii fortei militare cu devotiunea religioasa. O mostenire importanta a cruciadelor a fost mesajul transmis europenilor, ideea razboiului sfant, in scopul atingerii idealurilor crestine. Cei care au avut de suferit imediat, cum s-a observat in cazul cruciadei I, dar si in secolele urmatoare, au fost evreii si ereticii. Expulzarea latinilor din Tara Sfanta nu numai ca a pus capat eforturilor cruciate, dar a facut ca raspunsul regilor si nobililor europeni la chemarile repetate de a porni in cruciada sa fie slab, iar expeditiile urmatoare nu au mai adus vreun folos. Doua secole de cruciade au lasat putine urme in Siria si Palestina, exceptand numeroasele biserici si fortificatii cruciate si un lant de impresionante castele ca Marqab pe coasta siriana, Montreal in Transiordania, Crac des Chevaliers langa Tripoli si Montfort langa Haifa. Efectele cruciadelor s-au facut simtit mai ales in Europa, nu in Orientul mijlociu. Cruciadele au dat avant comertului oraselor italiene, au generat interes pentru explorarea Orientului si au dus la formarea de piete comerciale de mare importanta. O consecinta importanta a cruciadelor implica situatia strategica din Marea Mediterana. In anul 1000 musulmanii se aflau pe punctul de a prelua controlul complet al tarmurilor Mediteranei. Dupa cruciada I aceasta posibilitate nu s-a mai manifestat, hegemonia araba fiind astfel disipata pentru totdeauna in acest spatiu. Experientele papalitatii si ale monarhilor europeni in gasirea de fonduri pentru finantarea cruciadelor au condus la dezvoltarea de sisteme de impozitare generala, ceea ce a avut consecinte de durata pentru structura fiscalitatii din Europa. Desi statele latine din Rasarit nu au fost durabile, experienta cruciatilor a dus la formarea unor mecanisme folosite si perfectate de generatiile urmatoare, atunci cand au colonizat teritoriile aflate in urma marilor descoperi geografice. 41

Unificarea si centralizarea statului in Franta In urma tratatului de la Verdun (843), asa dupa cum teritoriul stapanit de mLudovic Germanicul, Francia Orientis, va constitui temelia Germaniei, zonele care i-au revenit lui Carol cel Plesuv la vest de Rhone, Saone si Meuse (Francia Occidentis) au constituit spatiul aproximativ al viitoarei Frante. Lipsa de unitate a francilor a facilitat incursiunile vikingilor. Porturile, orasele riverane si manastirile situate langa cursuri de apa au fost principalele victime. Rouen si Paris pe Sena, Nantes, Blois si Orleans pe Loara, Bordeaux pe Garonne si multe alte orase au fost jefuite de vikingi. Acelasi lucru s-a intamplat cu abatiile St. Denis, St. Philibert, St. Martin, St. Benoit, s.a. In 911 o parte a vikingilor (normanzii francezi), sub conducerea lui Rollo, au fost acceptati de regele Franciei de Vest, Carol al III-lea cel Simplu in teritoriul Senei inferioare, spatiu care va deveni Normandia. Primii Capetieni (987-1180) In 888 coroana francilor de vest a fost oferita contelui Odo (Eudes), fiul lui Robert cel Viteaz. Dupa moartea lui, a revenit iarasi carolingienilor, care aveau insa doar o slaba influenta. In vremea lui Ludovic al V-lea (967-987), puterea efectiva o aveau nobilii locali, pana la nivelul castelanului. La moartea ultimului suveran carolingian, Ludovic al V-lea, baronii sau indreptat spre Hugo Capet, duce al Frantei si descendent al lui Robert cel Viteaz, precum si al lui Odo. Hugo era duce in Ile-deFrance, domeniul sau, intre Sena si Loara, avand o suprafata restransa, ceea ce nu oferea sprijin material suficient regelui pentru a se intari. Hugo (987-996) a fost ales rege nu pentru ca era puternic, ci pentru ca se credea ca nu este destul de puternic pentru a controla pe ceilalti inalti nobili; in fapt, si-a asigurat alegerea doar prin aceea ca a donat mult pamant electorilor. La adunarea marilor feudali (prelati si baroni) de la Senlis (987), Adalberon, episcopul de Reims a solicitat ca tronul sa nu se mosteneasca, ci ca regele sa fie ales pentru intelepciune. Nobilii francezi se poate sa nu fi avut intentia de a-i fi instalat pe capetieni drept dinastie, dar Hugo a actionat rapid, asociindu-l la domnie pe fiul sau mai mare, Robert, ceea ce a asigurat ereditatea si supunerea vasalilor. Fenomenul a putut fi detectat si in cazul ottonienilor. Cand in 996 Robert a devenit rege -ca Robert al II-lea cel Pios (996-1031) l-a numit pe fiul sau Hugo drept succesor, dar, ca urmare a mortii acestuia, un alt fiu, Henric I (1031-1060) a urmat la tron. Capetienii au transmis coroana pe linie masculina pentru mai bine de trei secole (987-1328). 42

Primii capetieni au ramas sub dominatia baronilor, dar reconstruirea unei administratii regale, indicata de noua importanta a abatilor regali, era evidenta deja pe la 1040. De asemenea, se remarca tendinta capetienilor de a-si extinde domeniul particular. La 1002 Robert al IIlea, prin casatorie, include domeniului regal Burgundia (estul regatului) pe care o ofera fiului sau mezin. In acest fel, se impune o dinastie paralela capetiana in Burgundia, care va tinde sa se constituie drept stat aparte. Intre coroana si scaunul episcopal, intre rege si abatia de la Saint-Denis se stabilesc relatii care dau caracterul specific dinastiei capetiene. Totusi, la sfarsitul secolului al IX-lea, Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei, si Hugo cel Mare, abatele manastirii Cluny, desi erau nominal vasali ai regelui, erau mai puternici decat regele capetian Filip I (1060-1108). Succesorul lui Filip, Ludovic al VIlea (1108-1137), a consolidat definitiv puterea regala in Ile-de-France, regiune cu centrul la Paris cu o suprafata de aproximativ 160 km de la nord la sud si 80 km de la est la vest. Aici a suprimat sistematic opozitia feudala, infrangand seniorii rebeli. Fiul sau, viitorul Ludovic al VII-lea, a fost crescut la abatia Saint-Denis, la nord de Paris , si in 1137 regele a perfectat casatoria acestuia cu Alienor, mostenitoarea ducatului Aquitaniei. Posesiunile Alienorei erau mai mari si, pe atunci, mai insemnate decat Ile-de-France, iar ca urmare a casatoriei Ludovic al VII-lea a dobandit controlul asupra unor teritorii extinse intre Loara si Pirinei. In 1147, Ludovic a pornit in cruciada in Tara Sfanta, luand-o pe Alienor cu sine. In timp ce se aflau in Orient, s-a zvonit ca ea ar fi vinovata de adulter. Ambii soti au solicitat papei anularea casatoriei, divortul fiind acordat abia in 1152. Doua luni mai tarziu, Alienor s-a casatorit cu Henric, duce de Anjou si al Normandiei care in 1154 a devenit rege al Angliei ca Henric al II-lea Plantagenet (1154-1189). Astfel, Aquitania a trecut din posesia coroanei franceze in cea a coroanei engleze, iar pamanturile controlate de Henric in Franta (imperiul angevin) a sporit considerabil fata de cele ale suzeranului sau, Ludovic al VII-lea. Capetienii ulteriori Monarhia capetiana a facut progrese importante in directia unificarii si centralizarii in timpul urmasului lui Ludovic al VII-lea, Filip al II-lea August (1180-1223). Prin prima sa casatorie, Filip a dobandit noi teritorii in nordul Frantei Artois, Valois si Vermandois. Deopotriva a asigurat controlul regal in Vexin, o regiune mica, dar critica, aflandu-se pe Sena, intre Normandia si Ile-de-France. Filip a participat pentru scurta vreme si la cea de-a treia cruciada (1190-1191). Sansa de a actiona impotriva imperiului angevin s-a ivit atunci cand regale Ioan al Angliei s-a casatorit cu o printesa logodita deja cu un alt vasal al sau. Filip l-a convocat pe Ioan la curtea sa in trei randuri, Ioan 43

insa nu s-a prezentat. Ca urmare, in 1202, Filip il acuza pe Ioan de felonie si il deposedeaza de pamanturi (Ioan fara Tara). In 1204, Filip a intreprins cucerirea militara a Normandiei si Anjou-ului. Zece ani mai tarziu, si-a asigurat cuceririle prin infrangerea armatelor aliate ale Angliei, Flandrei si Imperiului german in batalia de la Bouvines. Posibilitatea Frantei nordice de a interveni in sud a fost furnizata de cathari/albigenzi, secta religioasa dizidenta, puternica mai ales in Provence si Languedoc. Sf. Bernard, intre altii, predicase impotriva catarilor (de aici Ketter, Ketzer) in secolul al XII-lea, dar fara prea mult succes. Papa Inocentiu al III-lea (1198-1216) a incurajat noi misiuni predicatoare, pana cand unul din reprezentantii sai in regiune, Petru din Castelnau, a fost asasinat in 1208. Inocentiu a adoptat in cele din urma arma cruciadei impotriva ereticilor. Cruciatilor li se promitea pamantul pe care urmau sa-l cucereasca de la eretici, si astfel cavalerii din nordul Frantei, sub conducerea contelui Simon de Montfort, s-au grabit sa participe. Filip al II-lea August era prea ocupat cu englezii pentru a se alatura in prima faza cruciadei albigenze, dar fiul sau, Ludovic al VIII-lea (1223-1226), a dus o campanie victorioasa care a rezultat in extinderea domeniului regal pana la coasta Mediteranei. Pretul acestei integrari politice a sudului in regatul Frantei a fost distrugerea culturii proprii din Provence si Languedoc. Un alt pret platit a fost chiar viata lui Ludovic al VIII-lea, el murind in cruciada. Cresterea autoritatii regale in timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfant Ludovic al IX-lea (126-1270) a urcat pe tron la varsta de 12 ani, avand-o regenta pe mama sa, Blanche de Castillia pana in 1234. Unii dintre baronii Frantei, considerand ca era momentul favorabil pentru o rebeliune impotriva stapanirii regale, s-au alaturat fortelor englezilor, care erau dornici de a recastiga teritoriile pierdute, dar Blanche a reusit sa inabuse toate comploturile si rebeliunile iscate. Marea realizare a lui Ludovic in Tara a fost recastigarea loialitatii provinciilor cucerite printr-o administrare justa si umana. In 1258, a interzis toate razboaiele, punerile de foc si tulburarea lucrarii pamantului. S-a ingrijit sa lupte impotriva coruptiei sau abuzurilor de autoritate trimitand anchetatori, functionari ai curtii care sa audieze plangerile supusilor in legatura cu functionarii regali. In timpul domniei sale, aparatul regal a devenit mai amplu, mai profesionist si mai specializat. O serie de ordonante au reorganizat justitia regala si i-au largit sfera de actiune interzicerea duelului justitiar si a probei cu ordalii, obligativitatea procedurii scrise, fiind acceptata si proba cu martori, stabilirea crimelor majore (omor, rapire, incendiere), toate 44

judecate doar de tribunalele regale. Ludovic a emis monede regale de aur (titlul) si a reglementat circulatia lor in intregul regat; seniorii pastreaza dreptul de a bate moneda, dar aceasta nu poate circula decat pe domeniile care beneficiau de acest drept. Masura a dus pe termen lung la instaurarea monopolului monetar regal si implicit la unificarea economica a Frantei. Ludovic al IX-lea a reglementat si raporturile cu Anglia. Prin Tratatul de la Paris din 1259, Henric al III-lea, regele Angliei renunta la Normandia, Bretagne, Maine, Anjou, Touraine, Poitou, rezervandu-si insa ducatul Guyenne din Aquitania. Pentru acesta, aflat in sudul Frantei, regele Angliei depune omagium ligium fata de suzeran, ceea ce constituia o incalcare a autoritatii papale, deoarece mai era si vasal al papei. Omagiul ligiu, principal, neconditionat, elimina impasul vasalitatii multiple. Omagiul plan, secundar, era conditionat. In cazul unui conflict intre seniorii sai, vasalul era dator sa ofere auxilium seniorului ligiu impotriva seniorului plan, fara a putea fi acuzat de incalcarea juramantului de fidelitate. Fiind un om profund religios, Ludovic a dorit sa-si incununeze domnia cu o cruciada. Punand ordine in chestiunile interne, in 1247 pleaca in Orientul mijlociu. Desi cruciadele la care au participat s-au dovedit a fi expeditii in care soarta i-a fost potrivnica, Ludovic a fost iubit si respectat. Dupa moarte i-au fost atribuite miracole, iar in 1297 a fost canonizat. Filip al III-lea (1270-1285) a plecat si el in cruciada pentru a lupta contra maurilor din Spania, pierzandu-si viata. Anterior aranjase mariajul fiului sau cu mostenitoarea comitatului Champagne, adaugandu-l la posesiunile casei regale. Franta in timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a fost ultimul mare rege capetian, remarcandu-se prin faptul ca a intarit semnificativ puterea centrala. Si-a ales consilieri capabili si ambitiosi (legistii / noblesse de robe) pentru a servi in administratie, cei mai cunoscuti fiind Guillaume de Nogaret si Pierre Dubois. Impreuna au cautat sa elimine barierele ce stateau in calea autoritatii regale, o actiune care a implicat persistent ingradirea practicilor locale, a privilegiilor speciale sau a prerogativelor provinciale. Episcopii, inalta nobilime si orasele au fost fortati sa coopereze cu regele, fie in legatura cu necesitatile justitiei regale, fie cu cele ale tezaurului regal. Filip a anexat cu succes Franche-Comte, Lyon si parti din Lorena (Lotaringia), dar a pierdut in incercarea de a dobandi controlul asupra Flandrei. Franta ocupase Flandra in 1300, dar dominatia franceza, instaurata in orase care pana atunci avusesera autonomie municipala si sprijinul acordat de francezi mentinerii regimurilor patriciene au cauzat o rascoala a orasenilor din 45

Bruges (Brugge) in 1302. Alte orase s-au alaturat rascoalei, armatele franceze fiind silite sa se retraga din Flandra. Infrangerea decisiva a armatei franceze s-a petrecut la Courtrai in iulie 1302. Deja in 1295 Filip al IV-lea impune darea pentru rascumpararea neprestarii serviciului militar, dare dupa avere (nobilii care nu lupta, clerul, taranii liberi si chiar taranimea aservita). Ulterior darea va fi cunoscuta cu numele darea pe fumuri (fouage). In acelasi an regele introduce o taxa pentru depozitarea si circulatia marfurilor, considerata de contribuabili drept ilegala si numita ca atare: maltote, mai apoi se introduce si gabela, taxa pe sare. Taxa de camatarie a afectat masiv pe evrei, pe care Filip i-a expulzat din tara pentru a le confisca averile. Pentru acelasi motiv, a persecutat si suprimat pe templieri, un ordin bogat al cruciatilor. Ordinul format in Ierusalim poseda pamanturi si pe teritoriul Frantei. Templierii erau subordonati direct papalitatii si, in buna masura, isi datorau bogatia camatariei. Deoarece cavalerii templieri transmiteau regulat bani si provizii din Europa in Palestina, au dezvoltat un sistem bancar eficient pe care suveranii si nobilii europeni se puteau baza. Cavalerii au ajuns treptat in postura de a fi bancheri, acumuland bogatii imense. Dupa ce ultimele cruciade au esuat si nu mai aveau motivatia de a apara si pazi Palestina, imensele bogatii si puterea templierilor au starnit invidia puterilor laice si ecleziastice. In anul 1307, templierii au fost acuzati de erezie si vrajitorie (sacrilegiu si satanism), fiind arestati in frunte cu marele maestru al ordinului Jacques de Molay. In 1309 li s-a inscenat un proces in urma caruia multi au fost arsi pe rug. La cererea regelui, papa a desfiintat ordinul in 1312. Datoriile regelui fata de templieri au fost anulate iar averile ordinului au intrat in posesia regalitatii. Desfiintarea ordinului in Anglia s-a produs in timpul domniei lui Eduard al II-lea. Interventia lui Filip in Flandra a costat mult politica regala, ceea ce l-a determinat sa impuna taxe clerului, fapt care l-a adus in conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Prin bula Clericis Laicos (1296) Bonifaciu interzicea clerului sa plateasca taxe vreunei puteri seculare; Filip replica prin interzicerea exportului de monede, privandu-l pe papa de veniturile din Franta. La o reconciliere temporara s-a ajuns in 1297 cand papa Bonifaciu a admis ca pentru scopuri exceptionale, care tin de apararea regatului, regii pot impune taxe clerului fara consultarea papei. Deoarece si regele Eduard a adoptat aceeasi conduita, Bonifaciu a trebuit sa cedeze. Cearta s-a reaprins cand Filip l-a arestat pe legatul papal Bernard Saisset in 1301, acuzandu-l de tradare. Filip a convocat primele Stari Generale reprezentantii starilor sociale privilegiate ale tarii (nobilime, cler, orasenime). Desi nu era pentru prima oara cand starile erau consultate, Filip le-a dat o forma organizata, transformandu-le intr-o institutie noua. 46

Papalitatea a continuat, totusi, sa nege dreptul regelui de a aresta un cleric folosindu-se de acuzatii seculare. S-au schimbat argumente legale care au degenerat in atacuri propagandistice. Bonifaciu a replicat prin lansarea bulei Ausculta Fili (1301), in care il acuza pe Filip de depasirea prerogativelor jurisdictiei regale. Aceasta a fost urmata de faimoasa bula Unam Sanctam (1302), in care afirma suprematia papei asupra conducatorilor temporali, precum si in chestiuni spirituale. Declarandu-l pe Bonifaciu vinovat de erezie, Filip a ignorat bulele si a facut publica intentia de a-l depune pe papa. Bonifaciu era pe punctul de a-l excomunica pe Filip al IV-lea cel Frumos atunci cand Nogaret a pornit o expeditie in Italia cu scopul de a-l aresta pe Bonifaciu si de a-l aduce in Franta pentru a fi judecat. O confruntare violenta a avut loc la Anagni, in septembrie 1303, papa fiind arestat, dar, dupa trei saptamani, varstnicul papa a murit. Aceasta disputa era legata in esenta de chestiunea suveranitatii, desi termenul nu era inca in uz in acea vreme. In 1305 influenta lui Filip a impus conclavului de cardinali alegerea unui papa francez, in persoana fostului arhiepiscop de Bordeaux, Clement al V-lea, care a mutat resedinta papala la Avignon in 1309 si in final l-a degrevat pe Filip si pe consilierii sai de acuzatia ca ar fi actionat incorect si impropriu fata de Bonifaciu. Papalitatea a ramas la Avignon, in dependenta fata de regalitatea franceza, pana in 1378 (captivitatea babilonica). Filip a reusit sa intareasca puterea centrala, insa prin metodele dure de guvernare a lezat imaginea monarhiei. Declinul prestigiului a fost insotit de spargerea liniei de succesiune. Intre 1314 si 1328, trei fii ai lui Filip al IV-lea Ludovic al X-lea, Filip al V-lea si Carol al IV-lea au detinut succesiv tronul, fara sa aiba urmasi pe linie barbateasca (un copil postum al lui Ludovic al X-lea a domnit pentru cateva zile ca Ioan I in 1316). Franta in timpul primilor Valois La moartea lui Carol al IV-lea, coroana a revenit nepotului lui Filip al IV-lea, Filip de Valois, care a domnit ca Filip al VI-lea (1328-1350). Regele Angliei, Eduard al II-lea, se casatorise cu fiica lui Filip al IV-lea cel Frumos, casatorie care initial nu ridica probleme cu privire la succesiunea la tronul Frantei. Mai tarziu, Eduard al III-lea (1327-1377) a devenit rivalul lui Filip al VI-lea in chestiunea controlului asupra Flandrei, iar Filip a sprijinit Scotia impotriva lui Eduard. In 1337, Eduard a ridicat pretentii la tronul Frantei in calitate de nepot al lui Filip cel Frumos. Filip al VI-lea a replicat prin a declara invalida pretentia Angliei asupra Gasconiei si cei doi regi au inceput un razboi care va fi cunoscut drept Razboiul de 100 de ani (1337-1453). 47

Centralizarea statului englez Urmarile cuceririi Angliei de catre normanzi Anul 1066 a reprezentat un punct de turnura in istoria Angliei. Wilhelm I Cuceritorul si fiii sai au dat Angliei o noua conducere viguroasa. Feudalismul normand a devenit baza redistribuirii pamantului intre cuceritori, dand Angliei o noua aristocratie, franceza, si o noua structura social-politica. Anglia si-a intors privirile dinspre Scandinavia spre Franta, orientare ce avea sa dureze vreme de patru veacuri. Wilhelm a fost un conducator aspru, pedepsind mai ales nordul Angliei atunci cand acesta a incercat sa-i dispute autoritatea. Puterea si eficienta sa pot fi vazute in Domesday Book (Cartea Judecatii de Apoi), un recensamant realizat in scopuri fiscale si in Juramantul de omagiu de la Salisbury cerut tuturor vasalilor sai. O consecinta importanta a fost afirmarea autoritatii regale asupra celei ecleziastice. Wilhelm a sprijinit si reformarea bisericii, mai ales prin crearea unor centre bisericesti separate. In 1087 tronul a revenit fiului sau Wilhelm al II-lea (Rufus), iar Normandia fiului mai mare, Robert. Henric, al treilea fiu, a reunit sub autoritatea sa ambele teritorii Anglia in 1100, dupa moartea lui Wilhelm al II-lea, iar Normandia in 1106 prin cucerire. Henric I (11001135) si-a folosit curtea feudala in scopul organizarii guvernarii, punand si bazele tezaurului Coroanei. La moartea lui Henric I institutia regalitatii si-a aratat si punctele slabe, vasalitatea care lega regii din dinastia normanda de regele Frantei, relatii care au dus la multiple conflicte, si, in al doilea rand, posibilitatea contestarii autoritatii regale in virtutea dreptului feudal. Cel de-al doilea fapt a dus la conflicte intre regalitate si feudali, la anarhia provocata de luptele pentru tron, mai ales in timpul domniei regelui Stefan (1135-1154). Politica de centralizare a regatului englez in secolul al XII-lea Henric al II-lea Plantagenet, conte de Anjou, a succedat la tron in 1154. El aducea coroanei engleze noi posesiuni pe continent, fiind unul dintre cei mai mari seniori francezi ai vremii, stapanind, in afara de Anjou, Normandia, Maine, Touraine, Poitou, Aquitania, cu drept de suzeranitate si asupra comitatelor Auvergne si Toulouse, la care a adaugat Bretagne. In plus, regele englez avea suzeranitate si asupra Scotiei si Irlandei (din 1170). Angevinii, Henric al II-lea si fiii sai, Richard si Ioan, au extins autoritatea regala. Henric a pus capat anarhiei din timpul domniei regelui Stefan prin reforme militare (scutagium) si judiciare. A extins sfera jurisdictiei regale prin elaborarea dreptului comun (Common 48

Law), administrat de tribunale regale care aveau competenta in intreaga Anglie. Henric al II-lea a limitat puterea tribunalelor ecleziastice prin promulgarea Statutelor de la Clarendon (1164), ceea ce supunea reprezentantii bisericii fata de Common Law. Statutele au fost condamnate de catre papa Alexandru al III-lea si de primatul Angliei, Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury. Controversa a generat un conflict doctrinal intre puterea spirituala si cea temporala, ceea ce a avut ca rezultat asasinarea lui Thomas Becket (1170). Doi ani mai tarziu, ca urmare a excomunicarii de catre papa, Henric II-lea a jurat supunere scaunului pontifical, fagaduind sa anuleze Statutele de la Clarendon. Richard I (1189-1199), supranumit Inima de Leu, a petrecut mai putin de un an pe teritoriul englez in timpul domniei sale, preluand de la tatal sau obligatia de a merge in cruciada. Absenta sa indelungata a permis ridicarea baronilor si declansarea unei crize politice. Ioan fara Tara (1199-1216), care a mostenit resentimentul baronilor fata de guvernarea angevina, a adaugat crizei pierderea Normandiei in 1204 si un lung conflict cu papalitatea. In 1213 a capitulat in fata papei Inocentiu al III-lea, fiind silit sa recunoasca suzeranitatea scaunului apostolic. Aceasta inchinare avea consecinte deosebit de grave, deoarece devenind vasalul papei, regatele Angliei si Irlandei intrau in patrimoniul roman, Ioan si succesorii sai urmand sa le detina ca simple concesiuni feudale. Profitand de situatia critica a Angliei, Filip al II-lea August al Frantei a confiscat vasalului sau Normandia, Bretania, Maine, Touraine, Anjou si Poitou, iar dupa lupta de la Bouvines (1214) regele Angliei a ramas doar cu stapanirea Aquitaniei. Baronii, condusi de Langton, l-au fortat pe Ioan sa accepte un an mai tarziu Magna Charta Libertatum prin care erau fixate privilegiile bisericii, ale nobilimii laice si ale orasenilor londonezi. Prosperitatea economica si revolta baronilor La moartea lui Ioan (1216), baronii l-au acceptat pe fiul sau in varsta de noua ani ca rege. Henric al III-lea (1216-1262) s-a supus controlului consiliului celor 12 baroni, consiliu in care cu statut egal intra si primarul Londrei, si a confirmat in 1225 Magna Carta. Astfel a inceput traditia confirmarii regale a Magnei Carta si afirmarea ideii ca ea este fundamentul legislatiei engleze si al guvernarii limitate. Henric al III-lea nu a fost totusi un rege deosebit de capabil. Baronii, intr-un memoriu din 1258 Prevederile de la Oxford cereau regelui ca autoritatea regala sa fie in intregime pusa sub controlul unui comitet al baronilor. Un drept asemanator au cerut si cavalerii alaturi de oraseni prin Prevederile de la Westminster. Razboiul civil a izbucnit in 1264, conducatorul baronilor, Simon de Montfort, conte de Leicester, acesta ajungand pentru scurta vreme la putere. De Montfort 49

a fost ucis in lupta de la Evesham in 1265 iar puterea a fost din nou preluata de Henric si capabilul sau fiu Eduard. Anglia a prosperat in secolele XII-XIII. Pamanturile cultivate au crescut, iar cresterea oilor si vanzarea lanii au devenit extrem de importante. Londra si alte orase au devenit centre vitale de comert si prosperitate si au primit dreptul de comuna prin carte regale. Reformele si Parlamentul englez Eduard I (1272-1307) a restaurat controlul regal si a initiat mai multe reforme: a limitat dreptul baronilor de a tine curti proprii de judecata; a redus dreptul vasalilor de a dispune de pamant in detrimentul seniorilor lor feudali; si a dat legii commune engleze directia pe care urma sa o ia pentru secolele urmatoare. Cea mai importanta realizare, a folosit si dezvoltat parlamentul, care in esenta era initial consiliul feudal al regelui, dar cu alt nume, si a largit numarul membrilor sai. Model Parliament din 1295, urmand modelul lui de Montfort din 1265, era constituit din mari baroni, episcopi, abati si reprezentanti ai comitatelor si oraselor. In 1297, in scopul de a obtine bani necesari purtarii razboiului, Eduard a acceptat Confirmation of Charters, fiind de acord cu faptul ca impozitele trebuiau sa aiba asentimentul intregului regat, ceea ce in curand va insemna acordul parlamentului. In secolul urmator, parlamentul s-a despartit in doua camere, a lorzilor si a comunelor. Eduard a cucerit nord-vestul Tarii Galilor, punand capat conducerii printilor de acolo. A construit castele din piatra, a adoptat arcul lung al galilor ca arma engleza si l-a numit pe fiul sau mai mare print al Tarii Galilor. A intervenit in chestiunile din Scotia, pretinzand chiar tronul Scotiei. Dupa ce a luptat impotriva scotienilor in multe randuri, dar cu efect redus, Eduard a murit in 1307 fara sa fi supus regatul din nord. Fiul sau, Eduard al II-lea, a renuntat la campanie. In 1314, in batalia de la Bannockburn, regele Robert Bruce a impus dorinta de independenta a Scotiei, independenta pastrata pentru alte trei veacuri. Unul dintre preturile mari ale razboiului a fost atragerea dusmaniei de durata a Scotiei, sprijinita si de alianta cu Franta. Secolul al XIV-lea Eduard al II-lea a fost un rege slab, in parte influentat de favoritii sai si dominat in buna masura de ordonantele din 1311 care dadeau puterea conducatoare baronilor. Desi s-a eliberat de dominatia baronilor in 1322, a fost fortat sa abdice in 1327. Fiul sau, Eduard al III-lea, a solutionat problema baroniala tinandu-i ocupati in Franta, unde Anglia avea inca teritorii intinse. In 1337, Eduard al III-lea a initiat Razboiul de 100 de ani pentru a-si pune in aplicare pretentiile la tronul Frantei. Dupa succese initiale 50

(Crecy, Calais, Poitiers), care au contribuit la cresterea prestigiului monarhiei engleze, actiunile militare si-au pierdut din popularitate. Moartea neagra (marea ciuma) a lovit Anglia in 1349, reducand populatia la o treime. Statutele celor care muncesc (1351) au incercat sa inghete salariile la nivelul celor dinainte de ciuma, si in consecinta sa ii opreasca pe tarani si lucratori din a obtine avantaje de pe urma scaderii fortei de munca. Rascoala taranilor din 1381, condusa de John Bull si Wat Tyler, a reflectat nemultumirile crescande ale cultivatorilor de pamant. O amploare deosebita in agricultura luasera renta in bani si arendasia. Serbia a inceput sa fie treptat desfiintata, o buna parte din terenuri fiind ingradite in scopul cresterii oilor, activitate care nu necesita forta de munca mare. Mutarea papilor la Avignon, in Franta, (1309-1376) si Marea Schisma a Bisericii apusene (1378-1417), in care papi rivali se opuneau unul altuia, au cauzat pierderea respectului englez fata de papalitate. Statutele din 1351 si 1390 limitau competentele papalitatii in Anglia. John Wycliffe, profesor la Oxford, si curentul lollard au criticat coruptia bisericii, atacand suprematia acesteia si ordinea sociala. Richard al II-lea (1377-1399), nepotul lui Eduard al III-lea, si-a inceput domnia la zece ani, avand de infruntat factiuni rivale care luptau pentru putere. El a domnit moderat pana in 1397 cand s-a angajat in lupte directe cu inalta nobilime. In 1399, varul sau, Henric Bolingbroke, duce de Lancaster, l-a fortat sa abdice, devenind el insusi rege, cu numele de Henric al IV-lea (1399-1413). Criza societatii engleze in secolul al XV-lea Din 1216 chestiunea succesiunii la tron era reglementata prin revenirea acestuia fiului celui mai mare al regelui. In aceste conditii, Henric al IV-lea, nu putea avea pretentii la tron. Mostenitorul de drept era Edmund, conte de March, care descindea din cel de-al treilea fiu al lui Eduard. Datorita acestei situatii, Henric si succesorii sai din Casa Lancaster nu erau siguri in pretentia lor la tron, slabiciune manifestata in concesiile facute parlamentului si Bisericii. Henric al V-lea (1413-1422), care a succedat tatalui sau, avea o singura mare ambitie, de a ajunge la aceleasi succese militare in Franta ca si Eduard al III-lea. A castigat o stralucita victorie in batalia de la Azincourt din 1415, confirmandu-si succesul prin Tratatul de la Troyes (1420). Dupa moartea sa, in acelasi an cu regale Frantei Carol al VI-lea (1422), si ca urmare a intensificarii rezistentei franceze, politica engleza pe continent s-a dovedit a fi gresita. Nemultumirile fata de regalitate si anarhia feudala au crescut in timpul minoratului lui Henric al VI-lea. 51

Razboiul celor doua roze Henric al VI-lea (1422-1461, 1470-1471) nu a fost apt de guvernare; de-a lungul domniei sale controlul regatului a trecut de la o factiune nobiliara la alta. Razboiul purtat in Franta a accentuat si mai mult lipsa de abilitate a lui Henric in Anglia. Pierderea Normandiei in 1450 si coruptia conducerii a incitat o noua rascoala, condusa de Jack Cade, la care, pe langa un numar mare de tarani, au participat nobilii saraciti si orasenimea din Londra. Rascoala, ca si pierderea posesiunilor engleze in Franta, cu exceptia zonei Calais, in 1453, au constituit preludiul conflictului dynastic numit Razboiul celor doua roze (1455-1485). Razboiul a fost purtat intre doua ramuri ale familiei regale, Casa Lancaster care, in persoana lui Henric al VIlea, poseda tronul, dar careia ii lipsea capacitatea de guvernare efectiva, si Casa de York, condusa de Richard, duce de York, care avea pretentii valide la tron si o mai mare abilitate. Conflictul a fost agravat in 1453, cand sotia regelui, Margareta de Anjou, a dat nastere unui fiu, ceea ce punea in pericol statutul lui Richard, aparent mostenitor la tron. Punctul de cotitura al razboiului l-a constituit anul 1460, atunci cand Richard a cazut in lupta, cauza sa fiind preluata de fiul acestuia, Eduard, ajutat de Richard Neville, conte de Warwick. Astfel in 1461 i-a infrant pe Lancastrieni, l-a luat captiv pe Henric, iar parlamentul intimidat l-a aclamat ca rege, drept Eduard al IV-lea (1461-1483). Fuga lui Henric si casatoria lui Eduard (1464) cu Elisabeth Woodville, precum si alianta sa cu Burgundia l-au instrainat pe Warwick, care s-a alaturat fortelor Margaretei de Anjou, depunandu-l pe Eduard si restaurandu-l pe Henric in domnie (1470). Eduard a revenit in anul urmator, sprijinit de cumnatul sau, Carol de Burgundia, si i-a infrant decisiv pe Lancastrieni. La moartea lui Eduard tronul a revenit fiului sau, Eduard al V-lea (1483), tronul fiind curand uzurpat de ducele de Gloucester, viitorul rege Richard al III-lea. Doi ani mai tarziu, Henric Tudor l-a infrant pe Richard in batalia de la Bosworth Field, devenind regele Henric al VII-lea. Razboiul celor doua roze a fost una din cele mai sangeroase perioade din istoria Angliei, dar a jucat implicit un rol important in procesul de centralizare a statului si monarhiei, constituind preludiul monarhiei absolutiste. 52

Unificarea si centralizarea statului in Peninsula iberica Peninsula iberica sub stapanirea araba La 711 o armata musulmana berbera, condusa de Tariq ibn-Ziyad, a trecut stramtoarea Gibraltar din nordul Africii. Roderick, ultimul rege vizigot, a fost infrant in batalia de la Rio Barbate, astfel ca inaintarea fortelor invadatoare nu a mai putut fi stavilita, pana in 719 arabii ocupand aproape intreaga peninsula, pana la Pirinei. Inaintarea lor spre nord a fost oprita doar in urma luptei de la Poitiers (732) de catre francul Carol Martel. In primii ani, maurii, cum au devenit cunoscuti cuceritorii berberi, au stapanit peninsula (cu exceptia Asturiei si a Tarii Bascilor) ca pe o zona dependenta de provinciile din nordul Africii, o diviziune a Califatului de la Damasc. Dupa 717, tara a fost condusa de emiri, numiti si califi, care adesea isi neglijau indatoririle, ceea ce a facut ca intr-o perioada de 40 de ani sa fi numiti 20 de emiri. Acestei stari de lucruri I s-a pus capat prin lupta intre dinastiile Umayyada si Abbasida care isi disputau controlul asupra califatului. Ultimul emir iberic, Yusuf, era de partea abbasizilor, in schimb oficialii locali ii sprijineau pe Umayyazi. Factiunea umayyada l-a solicitat pe Abd-ar-Rahman I, membru al acestei familii, sa devina conducator independent al Spaniei maure. In 756 Abd-ar-Rahman intemeiaza astfel un puternic emirat independent care mai tarziu a devenit Califatul de Cordoba. In timpul intemeierii stapanirii maure, in nordul peninsulei s-au mentinut formatiuni crestine. Cel mai important stat crestin, micul regat al Asturiilor, a fost intemeiat in jurul anului 718 de catre Pelayo, o capetenie vizigota. Ginerele lui Pelayo, Alfonso, a cucerit aproape intreaga regiune cunoscuta sub numele de Galicia, a recucerit majoritatea teritoriului Leon si a fost incoronat ca rege (Alfonso I) al Leonului si Asturiilor. Alfonso al III-lea a extins mult aceste teritorii pana la sfarsitul domniei sale (910). In secolul al X-lea, regiunea Navarrei a devenit regat independent sub conducerea lui Sancho I. In aceeasi perioada, regii Leonului si-au extins stapanirea spre est pana la Burgos. Datorita castelelor construite in scopul apararii granitelor, aceasta regiune a ajuns sa fie cunoscuta sub numele de Castilia. Sub conducerea comitelui Fernan Gonzales regiunea a devenit independenta de Leon, iar in 932 comitele s-a declarat rege al Castiliei. In secolul al XI-lea o parte considerabila a Aragonului a fost recucerita de la musulmani de catre Sancho al III-lea, regele Navarrei, care recucerise si Leonul si Castilia, iar in 1033 l-a incoronat pe fiul sau Ferdinand I ca rege al Castiliei. Aceasta unitate vremelnica a luat sfarsit o data cu moartea lui Sancho, cand regatul a fost impartit intre fiii sai. Cel mai proeminent dintre fiii lui Sancho a fost Ferdinand, care 53

a dobandit Leonul in 1037, a luat in stapanire sectiunea maura a Galiciei si a intemeiat un comitat vasal in nordul Portugaliei de astazi. Consolidandu-si puterea in nordul peninsulei, Ferdinand s-a proclamat in 1056 imparat al Spaniei (de la Hispania), si a initiat epoca Reconquistei de sub stapanirea maura. Reconquista crestina La inceputul marii Reconquiste, dinastia Umayyada stapanise Peninsula iberica pentru trei veacuri. Cel mai important conducatori fusese AbdarRahman al III-lea, care in 929 s-a proclamat calif. Capitala sa, Cordoba, a devenit cel mai stralucitor oras din Europa, exceptand Constantinopolul, in timp ce civilizatia spaniola in vremea suprematiei maure era mult mai avansata decat cea din restul continentului. Au fost intemeiate numeroase scoli, multe din ele fara taxe. La marile universitati musulmane erau cultivate medicina, matematicile, filosofia si literatura. Aristotel era studiat inainte de a fi cunoscut in Europa crestina. S-a dezvoltat o ampla literatura, insisi califii fiind poeti si autori de marca, iar artele si arhitectura au inflorit. Umayyazii au incurajat comertul si agricultura, construind sisteme de irigatie complexe in regiunea sudica a peninsulei. Dinastia s-a stins la moartea lui Hisham al III-lea in 1036, califatul dezmembrandu-se in mai multe regate independente si reciproc ostile, Cordoba, Granada, Sevilla, Toledo, Lisabona, Saragossa, Murcia si Valencia. Disolutia puterii centrale maure a facut posibil ca regii crestini din nordul Spaniei sa poata supune unele state maure, pe altele aducandu-le in pozitia de state tributare. O revenire temporara a puterii centrale a fost instituita de catre Abbadizii din Sevilla intre 1023-1091. Alfonso I al Castiliei si-a condus ostile inspre sud, stapanind pana in 1086 Toledo. Abbad-al-Mutamid, cunoscut drept Abbad al III-lea al Sevilliei, a cerut atunci ajutorul Almoravizilor, o secta musulmana din nordul Africii. Acestia au trecut in Spania, dar dupa infrangerea lui Alfonso in 1086 s-au intors impotriva maurilor spanioli, devenind la inceputul secolului al XII-lea conducatori ai Spaniei musulmane. Dinastia almoravida nu a dainuit insa, puterea trecand in mainile unei alte secte africane, a Almohazilor, care au invadat Spania in 1145, in timp de cinci ani ajungand stapani ai zonei musulmane. Intre timp, regii crestini si-au continuat inaintarea. Intr-o mare batalie data in Campiile de la Toledo Las Navas de Tolosa in iulie 1212, almohazii au fost infranti de catre fortele crestine reunite si au fost alungati la scurta vreme din Spania. Crestinii au eliberat zone mari ale Spaniei sudice, inclusiv orasele Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248) si insulele Baleare (1228-1235). 54

Puterea maura a fost limitata la unele porturi din jurul Cadizului si la regatul Granada, care a rezistat pana in 1492, fiind unul dintre cele mai stralucitoare regate musulmane. Spania a constat in urmatoarele doua secole din doua mari regate: in vest Castilia si Leon, inclusiv Asturiile, Cordoba, Estremadura, Galicia si Sevilla, iar in est Argon, cu Barcelona, Valencia si Insulele Baleare. Ambele regate aveau o populatie compozita (crestini, musulmani si evrei), cu o mare diversitate de dialecte si forme politice divergente. Incheierea procesului de recucerire, de unificare teritoriala si de centralizare politica a Spaniei In 1469, casatoria Isabellei I de Castilia cu Ferdinand V de Aragon a insemnat unirea celor doua regate, fapt care a facut din Spania o mare putere. Ambii au devenit conducatori asociati ai Castiliei in 1474 si Aragonului in 1479, desi nu s-a produs o unire reala de jure a celor doua regate, ci doar una dinastica, fiecare monarh exercitandu-si puterea suverana doar asupra propriului regat. Aragon, regatul mai mic si mai sarac, a fost intr-o anumita masura neglijat. Atentia a fost focalizata in schimb asupra intaririi autoritatii regale in Castilia care era mai bogata si mai populata. De mare importanta pentru monarhii piosi care iau luat titlul de regi catolici a fost instituirea in 1478, prin autorizare papala, a Tribunalului Inchizitiei, transformat in 1482 in Consiliul Suprem al Inchizitiei, cu menirea de a intari puritatea credintei. Inchizitia a fost deopotriva un instrument puternic in cresterea si consolidarea puterii regale. Inchizitorii, serviti de o multime de informatori, erau numiti de catre regalitate, investiti atat cu putere civila, cat si cu putere ecleziastica, ei nefiind supusi jurisdictiei obisnuite. Procedurile erau secrete, iar proprietatea condamnatilor era confiscata si distribuita intre Coroana, Inchizitie si acuzatori. In 1480, Isabella a convocat un mare cortes (adunare reprezentativa pe stari) la Toledo, care a pus bazele legislative ale absolutismului regal in Castilia. Legile au fost recodificate, sistemul judiciar a fost reformat, iar puterea nobiliara diminuata. Mai mult decat atat, structurile administrative si metodele de recrutare a oficialilor de stat au fost sistematizate, toate acestea facand din Castilia unul dintre cele mai moderne state ale vremii. Puterea regala a fost consolidata si in timpul razboiului de zece ani impotriva Granadei, ultimul bastion maur din Peninsula iberica. Eforturile au culminat in 1492, cucerirea Granadei insemnand desavarsirea unificarii politice a intregii Spanii, unitatea religioasa fiind impusa prin convertirea fortata si expulzarea evreilor, din care aproximativ 150000 au emigrat, si a maurilor. 55

Totusi, un fapt aparent minor, finantarea lui Christophor Columb in a afla o cale spre Indii dinspre vest, a avut consecinte istorice majore. Ca urmare a descoperirii Americii, la 1492, Spania dobandeste un puternic avans. Intrarea in posesia unui imperiu colonial bogat in metale pretioase (1521 cucerirea Mexicului) ridica Spania la rangul de prima putere europeana. Din 1496, dinastia spaniola este legata matrimonial de Casa de Habsburg. Uniunea dinastica a dus la preponderenta politica a Spaniei asupra Europei. Pe de alta parte, Casa de Habsburg devine in scurta vreme, prin sistemul matrimonial promovat incheierea unor casatorii intre 1477-1496 cea mai importanta familie princiara din Europa, factor definitoriu pentru balanta de putere din secolul al XVI-lea. Ungaria (secolele X-XVI) Asezarea ungurilor in Europa Ungurii sunt o populatie fino-ugrica, din ramura ugriana, originara din spatiul cuprins intre Muntii Altai si nordul Iranului. In secolul I d. Hr. ei s-au asezat in tinuturile dintre Urali, fluviul Volga si raul Kama. Sursele prime referitoare la unguri sunt orientale, apoi bizantine Taktika imparatului Leon Filosoful (886-912) si De administrando imperio, lucrarea lui Constantin Porfirogenetul (913-959) si in final, latine occidentale si slave. In teritoriul dintre Urali si Volga, ungurii ajung, alaturi de unele triburi turcice si slave, sub dominatia Khaganatului Khazar. Acest stat intemeiat pe la sfarsitul secolului al VII-lea a durat peste trei veacuri si a vegheat ca prin poarta dintre Muntii Urali si Marea Caspica sa nu mai treaca mari valuri nomade spre Europa. De efectele acestei pax khazarica au beneficiat si regiunile romanesti, deoarece acestea, de la trecerea protobulgarilor la sudul Dunarii pana la invazia ungurilor (895896), s-au bucurat de o anumita perioada de liniste dinspre est. Profitand de decaderea Khanatului Khazar, incapabil sa mai opreasca, dupa 800, deplasarile nomazilor, ungurii si pecenegii se desprind treptat de sub controlul khazarilor si inainteaza inspre vest, in regiunile dintre Don si Nipru. Pe Don, contra ungurilor si altor migratori, khazarii, cu ajutor bizantin, au ridicat la 837 cetatea Sarkel. In lungul periplu de la Urali si Volga spre Nipru, ungurii au intrat in contact cu populatii iraniene, cu alanii, slavii si cu triburi turce, precum cel al onogurilor, nume de la care, se pare, deriva si cel al ungurilor. In vecinatatea Khazariei, Constantin Porfirogenetul aminteste regiunea uniunii tribale a ungurilor numita Lebedia, probabil in zona Don-Nipru. In primele decenii ale secolului al IX-lea, ungurii, ca urmare a invaziei pecenegilor, s-au divizat. O parte s-au refugiat spre Persia, alta, pornind, dupa traditie, spre vest, a ajuns in regiunea Atelkuzu sau Etelkuzu. Sensul denumirii este de mesopotamia sau intre rauri. Ipotezele sunt multiple: Nipru si Prut sau Bug si Siret, ori chiar Nistru si Prut. In cronicile latinomaghiare, Etul (Etel) este identic cu Donul, limita estica a tinutului in discutie, poate chiar intre Donuri (Don si Donet). 56

Ungurii s-au apropiat treptat de zona de la nord de gurile Dunarii. Astfel, la 837, chemate de bulgari, cetele ungurilor au venit spre a-i opri pe adrianopolitanii deportati in vremea hanului Krum (802-814) al nordul Dunarii sa se repatrieze. Dar grecii au respins atacul unguresc, iar exilatii sau putut imbarca pe navele bizantine. Ungurii vor mai fi mentionati la Dunarea de Jos prin 895-896, cand se angajeaza in lupta contra bulgarilor, tinand partea bizantinilor. Ungurii vor mai participa, chemati de moravieni, aflati de partea lui Karloman in lupta contra tatalui sau, Ludovic Germanicul (862). Ungurii trec si la macelarirea populatiei din dreapta Dunarii in Panonia. O alta expeditie similara are loc in aceeasi zona in 863. In 881, o noua invazie ungureasca sa produs, cand au inaintat pana la Viena, probabil cu asentimentul lui Svatopluk, suveranul Moraviei Mari. La 892, ungurii se alatura armatelor germanice ale lui Arnulf si se indreapta contra moravienilor, a fostilor aliati. In 894, cand moravienii lui Svatopluk erau in conflict cu germanii, ungurii revin in Panonia, de partea moravienilor. In concluzie, inainte de stabilirea definitiva in Panonia (896), ungurii au urmat o evolutie politica relativ complexa, ramanand insa la stadiul de populatie nomada, de stepa, si au luat ca urmare a expeditiilor intreprinse din Atelkuzu in Panonia, cunostinta cu realitatile Europei central-sud-estice. Cronicile grecesti, izvoarele germane si arabe ofera si ele date despre evenimentele petrecute la sfarsitul secolului al IX-lea pe fondul conflictului intre Bulgaria si imperiul bizantin. Astfel Niketas Skleros, trimis cu flota la Dunare, a luat legatura, in numele imparatului Leon al VI-lea Filosoful (886912), cu principalii conducatori unguri, pe care i-a cointeresat sa colaboreze in razboiul contra bulgarilor. Calaretii unguri au trecut in sudul Dunarii, si, impreuna cu bizantinii, l-au infrant pe tarul bulgar Simeon cel Mare (893927) si au pradat capitala Preslav. Ulterior, beligerantii au ajuns la pace. Analele de la Fulda plaseaza o invazie a ungurilor in Taratul bulgar in vara anului 895, si o alta, cu un clar impuls bizantin, in 896. Este posibil ca de fapt sa fie vorba de o singura expeditie. In ciuda pacii incheiate, tarul Simeon a facut apel la pecenegi care, determinati la randul lor si de presiunea altor turanici, ii asaltau pe unguri dinspre rasarit. Atacul conjugat al bulgarilor si pecenegilor, care a condus la infrangerea ungurilor, a avut loc, conform analelor de la manastirea Fulda si cronicarului arab Tabari, in 896. In acelasi an, imparatul german Arnulf, din cauza pericolului iminent, lua masuri pentru apararea orasului (urbs) Mosaburg (Mosburg) din Panonia. Este posibil ca ideea mutarii salasurilor unguresti din stepele nord-pontice la Dunarea pontica sa fi aparut inainte de 896, dar actul propriu-zis, in toata amploarea lui, s-a produs in 896. Astfel uniunea de triburi condusa de Arpad, fiul lui Almos, formata conform traditiei din sapte triburi la care se adaugase un trib aliat de khabari, patrunde prin pasul Verecke din Carpatii Nordici in Panonia, unde ocupa un teritoriu relativ intins, fara a intampina o rezistenta deosebita. 57

Statul maghiar in secolele XI-XIII Bazele statului au fost puse in vremea lui Geza (972-997), sub stapanirea caruia institutiile gentilice au devenit institutii de stat. Invaziile maghiare inspre centrul si vestul Europei au fost oprite dupa 955 in urma infrangerii ungurilor de catre Otto cel Mare al Germaniei la Lechfeld. Crearea Imperiului german a impus ungurilor necesitatea de a actiona in directia organizarii si consolidarii statului pentru a face fata unor vecini puternici. Opera de intarire a autoritatii centrale a continuat in timpul regelui Stefan cel Sfant (997-1038) care cu ajutorul papei Silvestru II, in anul 1000 si-a luat titlul de rege. Cu Stefan, canonizat in 1083, a inceput o noua perioada in istoria Ungariei. Crestinismul a devenit religia oficiala, paganismul a fost suprimat, iar autoritatea regala centralizata. Rezultatul a fost inlocuirea organizarii tribale cu comitatele (megye) care se adaugau episcopatelor menite sa asigure prin mijloace religioase ordinea in stat. Nasterea organizarii comitatense poate fi urmarita inca din perioada domniei regelui Stefan cel Sfant (9971038). Comitele era initial conducatorul comitatului. In primul codice de legi al lui Stefan cel Sfant, de pe la 1001, sunt incluse trei articole care ofera indicii valoroase cu privire la jurisdictia comitelui. Intr-un articol se spune ca este o datorie, sarcina generala a comitelui sa administreze justitia conform poruncilor legii divine si in intelegere cu juzii si inaltii prelati. Alt articol insarcineaza clericii si comitele sa interzica munca in zilele de Duminica. Un al treilea articol specifica: duminica fiecare trebuie sa mearga la biserica, doar paza contra incendiilor poate ramane acasa. Aceste articole demonstreaza clar faptul ca competentele comitelui se extindeau asupra intregului teritoriu al comitatului. Este de remarcat impunerea conlucrarii comitelui cu seful bisericii si prelatii. Deoarece organizarea ecleziastica se extindea asupra intregului comitat, este de presupus ca acelasi lucru era valabil si pentru comite. Se spune expres ca comitele era partas la infaptuirea jurisdictiei. De la jumatatea secolului al XIIlea, la inceput curtenii (udvarnep), dar treptat tot mai multi oameni, intre care membri ai micii nobilimi (servientes, slujbasi regali) obtin imunitate fata de jurisdictia comitelui. Procesul se amplifica in timpul domniei lui Ladislau cel Sfant si este paralel cu evolutia organizarii administratiei. In 1002 cand a avut loc sfintirea abatiei Pannonhalma (St. Martinsberg), Stefan cel Sfant scoate manastirea impreuna cu locuitorii ei de sub patronatul organelor regale. O imunitate asemanatoare este oferita de Stefan bisericilor arhiepiscopale si episcopale, precum si celorlaltor abatii si prepozituri regale. Nu este o intamplare deci faptul ca documentele mai tarzii se sprijina pe imunitatea bisericilor din timpul lui Stefan cel Sfant. Sirul de imunitati il incheie hospites, viitorii locuitori ai oraselor. Comitele isi mentine puterea larga doar asupra populatiei cetatii, institutia originara a jurisdictiei sale. Situatia se schimba si datorita faptului ca rolul militar al burgului pierde din importanta deja in secolul al XI-lea. Aceasta face ca tot mai putini oameni sa-si indeplineasca sarcinile de prestare a serviciului militar care viza apararea granitelor. Statul maghiar, intemeiat in a doua parte a secolului al X-lea si consolidat abia in urma crestinarii de dupa anul 1000, nu a avut capacitatea sa cucereasca si, mai ales, sa domine Transilvania decat dupa secole. 58

Luptele dinastice din anii 1038-1077 au dus la cresterea puterii nobililor. Pentru a stimula dezvoltarea economiei, indeosebi a mestesugurilor, regii Ungariei au inlesnit asezarea in Transilvania si Slovacia, cu drept de hospites, a unor colonisti veniti din Apus. Pe la mijlocul secolului al XII-lea, cel mai tarziu in timpul domniei lui Geza II (141-1162), s-a petrecut colonizarea sasilor, dupa ce asezarea unor grupuri de germani in Ungaria propriu-zisa incepuse deja in secolul al XI-lea. Legile regelui Coloman (1095-1116) ii desemneaza pe noii colonisti drept liberi et hospites. Numeroasele privilegii acordate unor grupuri diferite de comunitati sasesti arata ca asezarea sasilor nu a fost un fenomen petrecut intr-un singur val, ci un proces, desfasurat in etape succesive intre 1100-secolul al XIV-lea. Intre secolele XII-XIII, cele mai mari enclave au fost colonizate pe teritoriul regal, in timp ce altele mai mici se vor forma pe teritoriul comitatelor nobiliare, dreptul comunitatilor sasesti depinzand in mare masura si de obiceiul ce era legat de teritoriul respectiv. Documentele ii amintesc pe noii veniti ca Theutonici, Flandrenses sau Saxones. Primul grup venit in Transilvania, se pare la chemarea regelui Geza II, a fost colonizat in zona Sibiului si provenea in principal din Franconia. De importanta deosebita pentru evolutia ulterioara a comunitatilor sasesti a fost Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea, acordata colonistilor provinciei Sibiului la 1224, incluse fiind privilegii si drepturi de baza, intre care desfiintarea comitatelor, cu exceptia celui sibian, care va fi condus de acum incolo de greavi, cu competenta de a institui juzi in teritoriul intre Orastie si Baraolt, acestia fiind alesi exclusive din randul colonistilor sasi. Sasii puteau de asemenea sa-si aleaga liber preotii. Autonomia si autoconducerea sasilor pe pamantul craiesc sunt astfel asigurate. In Spiska Slovenska, primele codificari ale privilegiilor colonistilor germani de la 1271, din timpul lui Stefan al V-lea, statueaza drepturi asemanatoare, ele fiind reconfirmate in 1317 si la 1328, si, in cele din urma, structurate in asa-numitele 95 de articole Zipser Willkur. Expansiunea Ungariei pe coasta dalmata (1105) i-a adus pe unguri la conflicte numeroase cu Imperiul bizantin, mai cu seama in a doua jumatate a secolului al XII-lea. Impunerea stapanirii ungare de catre Andrei al II-lea asupra Galitiei si Lodomeriei (1213) a provocat conflicte la granita de nord. Pentru tinerea in frau a nobililor, dar si pentru intarirea statului prin instrumente confesionale au fost colonizati cavalerii teutoni in Tara Barsei (1211-1225). Regele Andrei al II-lea, care la 1218 se intorcea din cruciada, a aflat tara in plina anarhie. Bula de Aur emisa in 1222, comparabila intrucatva cu Magna Carta Libertatum, din Anglia, limita autoritatea regala in folosul nobilimii, confirmand in scris privilegiile acesteia, in special pe cele ale slujitorilor regali, inclusiv dreptul la rascoala in cazul in care regalitatea nu ar fi respectat drepturile nobilimii. Puternic sprijinita de cruciada si statele apostolice (Polonia si Ungaria), papalitatea a conceput proiectul integrarii continentului sub autoritatea sa, care se dorea a fi doar o etapa a implinirii misiunii apostolice universale pe care o revendica. Acest program ambitios a determinat ca in deceniul patru 59

al secolului al XIII-lea, emisarii Sfantului Scaun, calugarii dominicani, sa ajunga pana in regiunea cursului superior al fluviului Volga. Un ajutor pretios pentru promovarea noilor sale interese a reprezentat-o, pentru papa, Ungaria. Stat prin definitie apostolic, regatul arpadian dorea sa aduca sub influenta sa inca de la sfarsitul secolului al XII-lea cnezatele rusesti Halici si Vladimir. Dupa 1204, expansionismul maghiar, desfasurat la concurenta cu cel polonez, a primit o puternica nuanta confesionala. Timp de trei decenii (1204-1235), expeditiile ungare s-au desfasurat in cooperare cu biserica apuseana, reusind sa determine cnezatul Halici sa recunoasca suzeranitatea maghiara. Totodata, la insistentele Sfantului Scaun, coroana ungara a intreprins actiuni pentru eliminarea tolerantei religioase in politica sa interna. Trebuie mentionat ca, timp de doua secole dupa crestinarea ungurilor de catre Stefan I, statul maghiar a tolerat in teritoriile sale coexistenta unor confesiuni si chiar religii diferite. Cele doua parti ale tolerantei (lingvistico-etnica si confesionala) au fost o componenta esentiala a politicii interne a regatului arpadian pana la inceputul secolului al XIII-lea. Ele au reprezentat si acceptarea autonomiei politico-administrative ale diferitelor popoare aflate in puterea regelui. Orientarea spre Roma a descendentilor lui Arpad a incheiat capitolul incercarii Imperiului bizantin de a castiga poporul ungar pentru crestinarea rasariteana. Dar, acest fapt nu a dus la prigonirea ortodoxiei, sau la disparitia ei, ci, dimpotriva, crestinatatea rasariteana si-a pastrat institutiile ei, atestate documentar. La aceasta a contribuit si vecinatatea Bizantului, care a reprezentat un puternic factor de influentare a regatului maghiar. Incetarea prezentei bizantine la Dunare, apoi prabusirea Imperiului bizantin au modificat datele pozitiei internationale a regatului ungar, ca si pe cele ale politicii interne. In aprilie 1204, papa Inocentiu al III-lea, luand act de sesizarea regelui maghiar care se referea la starea de decadere a bisericilor calugarilor greci, solicita unor ierarhi ai bisericii ungare sa cerceteze situatia si sa avizeze alcatuirea din aceste unitati ale bisericii rasaritene a unei episcopii dependente direct de Roma, sau de a numi in fruntea lor abati latini. Politica confesionala asimilatoare a regalitatii ungare, aplicata in deceniile 3-4 ale secolului al XIII-lea, sub impulsul direct al Romei, va deveni unul din factorii convulsiilor care au subminat regatul in a doua jumatate a aceluiasi secol. Cu toate acestea, in cadrul statului maghiar prozelitismul catolic a fost mai putin viguros decat spolierea de bunuri si drepturi politice, faptul datoranduse interesului mai scazut al coroanei ungare fata de primul aspect. In 1234, papalitatea incearca sa constranga coroana maghiara sa se angajeze mai hotarat in politica de asimilare confesionala a supusilor sai. Dar masurile impotriva ereticilor -conform Conciliului de la Lateran din 1215 -nu au vizat doar pe ortodocsi, ci si pe evrei (mozaici) si musulmani. In acest context se poate afirma ca prozelitismul catolic in regatul maghiar a reprezentat mai putin un scop in sine, cat mai ales un mijloc al statului de asi realiza propriile scopuri prin intermediul puterii Romei. Navalirea tatarilor (1241) a accelerat procesul de slabire a autoritatii statale in Ungaria. Incercarea lui Bela al IV-lea (1235-1270) de a stavili inaintarea 60

mongola a esuat ca urmare a infrangerii oastei maghiare in batalia de pe raul Sajo. Calugarul Rogerius, in Carmen Miserabile, analizand factorii care au slabit capacitatea de lupta a regatului ungar, evoca si politica de uniformizare confesionala urmarita de Bela al IV-lea in contextul conflictului dintre regalitate si nobilime. Ungaria in secolele XIV-XVI Dupa stingerea dinastiei arpadiene (1301), a fost instaurata dinastia de Anjou. Intemeietorul acesteia, Carol Robert (1308-1342) si urmasul sau, Ludovic I cel Mare (1342-1382) au restabilit ordinea in tara, punand capat anarhiei feudale. Astfel a fost posibila dezvoltarea economica a Ungariei in secolul al XIV-lea, ceea ce s-a reflectat in sporirea numarului oraselor si inflorirea comertului. Societatea feudala si-a schimbat structura ca urmare a dezvoltarii economiei de schimb, in care si nobilimea tindea sa fie interesata. Nobilimea s-a stratificat intr-o categorie superioara (ordo equestris), una mijlocie (nobiles taxati) si nobili mici (iobagiones), aflati in slujba regelui. Transformarile survenite in mediul rural, prin legarea de pamant a taranilor si codificarea dreptului seniorului de a avea curti proprii de judecata, a provocat rascoale taranesti, unele cu urmari puternice in statul ungar -rascoala din 1437 si razboiul taranesc din 1514, ambele desfasurate in mare parte pe teritoriul Transilvaniei. Domnia lui Ludovic cel Mare a constituit apogeul puterii pentru Ungaria. Anexarea taratului de Vidin in 1365 si intrarea Poloniei in uniune dinastica cu Ungaria au fost fenomenele care au marcat acest apogeu. Extinderea statului venea in conflict cu interesele a doua mari puteri aflate in expansiune, Imperiul german si statul otoman. Campaniile impotriva turcilor otomani, conduse la mijlocul secolului al XV-lea de Ioan de Hunedoara, nu au putut opri expansiunea otomana. Domnia lui Matia Corvin (1458-1490) s-a caracterizat printr-o politica de intarire a autoritatii centrale. Matia Corvin este cel care a impus ordine in tara, a organizat o puternica oaste, si, incheind aliante cu domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, a reusit sa stavileasca inaintarea otomana. Redeschiderea luptelor pentru tron la moartea regelui (1490) a dus la o criza cu prelungiri si in vremea domniei lui Vladislav al II-lea (1490-1516), din dinastia Jagellonilor, ceea ce a permis Imperiului otoman, in conditiile reluarii ofensivei, sa cucereasca Belgradul (1521) si apoi sa infranga Ungaria in batalia de la Mohacs (1562). Moartea regelui Ludovic al II-lea (1516-1526) pe campul de lupta a reaprins luptele pentru tron din Ungaria. Competitorii erau Ferdinand de Austria si Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, acesta din urma fiind sustinut de catre Poarta. Razboiul se purta implicit intre cele doua mari imperii, cel otoman si cel habsburgic. Interventia sultanului Soliman Magnificul in 1541 a dus la impartirea statului ungar in trei parti: pasalacul respectiv beglerbeilacul de la Buda, impreuna cu centrul Ungariei, apoi Ungaria de vest, o parte din Croatia si Slovacia aflate sub stapanire austriaca, si Transilvania, inclusiv Crisana, Maramures si o parte a Banatului, ca principat de sine statator sub suzeranitate otomana. 61

Aceasta insemna dezmembrarea Ungariei ca urmare a crizei politice interne si a politicii expansioniste a celor doua mari imperii. Marile descoperiri geografice. Formarea primelor imperii coloniale. Conditii istorice. Marile descoperiri geografice din a doua jumatate a secolului al XV-lea si din secolul al XVI-lea au marcat nu numai o etapa hotaratoare in domeniul cunoasterii globului pamantesc si au avut deopotriva multiple consecinte pe plan stiintific, politic, economic si social. Largirea contactelor dintre Occident si Orient ca urmare a cruciadelor si incercarea de a afla noi drumuri pentru comertul european cu Asia Centrala si Orientul indepartat, de a stabili relatii cu mongolii in scopul luptei cu succes impotriva musulmanilor au stat la baza calatoriilor in Asia din secolele XIIIXV. Precursorii acestora au fost Giovanni de Pian di Carpini si Willen van Ruysbroeck care la mijlocul veacului al XIII-lea intreprind calatorii la curtea hanului din Karakorum, apoi Marco Polo care a calatorit in China (1271-1291) si Afanasi Nikitin care la jumatatea secolului al XV-lea calatoreste in India. Descrierile primilor calatori, indeosebi Cartea minunilor lumii a lui Marco Polo, au largit orizontul europenilor cu privire la Asia si Orientul indepartat. Cresterea productiei mestesugaresti, aparitia manufacturilor, intensificarea comertului si a activitatii bancare in Europa au asigurat expeditiilor o baza materiala care a permis extinderea schimburilor comerciale si cautarea de noi oportunitati economice in afara Europei. In secolele XV-XVI expeditiile maritime si cuceririle coloniale au fost sprijinite si organizate de state unificare -Portugalia, Spania, Anglia, Franta, Olanda si Rusia. Inovatiile si imbunatatirile in constructia si manevrarea navelor precum si progresele din domeniul geografiei si cartografiei au impulsionat si inlesnit expeditiile. Din secolul al XV-lea au inceput sa fie folosite caravelele in calatoriile din Atlantic. Velele acestora permiteau manevrarea navelor, folosind nu numai vantul din spate ci si din lateral. Carma dirijata de pe punte a dus la usurarea manevrarii navelor. Folosirea busolei, incepand cu secolul al XIII, si imbunatatirea metodelor de calculare a latitudinii si longitudinii indeosebi cu ajutorul astrolabului si al tabelelor de declinatie solara au contribuit decisiv la orientarea pe mare. Descoperiri portugheze. Formarea imperiului colonial portughez. In prima jumatate a secolului al XIV-lea navigatorii portughezi si genovezi aflati in slujba Portugaliei au descoperit arhipelagurile Canare, Madeira si Azore. Ele au fost luate in stapanire si colonizate de spanioli (Canare) si portughezi (Madeira, Azore) si au constituit baze de aprovizionare ale corabiilor care navigau in Atlantic. Portughezii au deschis epoca marilor descoperiri geografice prin explorarea coastei de vest a Africii in primele decenii ale secolului al XV-lea. Infantul 62

portughez Henric Navigatorul (1394-1460) a infiintat prima scoala de navigatie din lume si a planificat circumnavigarea coastei de vest a Africii. El a adaugat expeditiilor de explorare si exploatarea economica a tinuturilor descoperite. Scopul era combaterea islamului, cucerirea Pamanturilor Sfinte cu ajutorul presupusului imperiu crestin din Abisinia al regelui-preot Ioan si stabilirea unor legaturi comerciale directe cu pietele de aur, fildes si sclavi din Africa rasariteana. Astfel portughezii au ajuns pe coasta Africii pana la capul Bojador (1434), capul Branco (1441), la gurile fluviului Senegal si Capul Verde (1445), pe tarmurile Guineii (1469-1474), apoi la gurile fluviului Congo (1483). Expeditia lui Bartolomeo Diaz, care in 1488 a atins extremitatea sudica a Africii Capul Bunei Sperante, a insemnat un progres in realizarea circumnavigatiei continentului negru. Expeditia lui Pero da Covilha realizata la initiativa regelui Portugaliei pe ruta Mediterana Marea Rosie Africa rasariteana Etiopia (1487-1491) a dus la aflarea unor posibilitati de a ajunge de pe tarmurile sudice si estice ale Africii pe cale maritima in India. Expeditia lui Vasco da Gama incepe in vara anului 1497. Corabiile sale au navigat de-a lungul coastei vestice a Africii, ocolind Capul Bunei Sperante, apoi de-a lungul coastei estice a continentului pana la stramtoarea Mozambic si Oceanul Indian, atingand coasta de vest a Indiei in mai 1498. Reintoarcerea in Portugalia a decurs pe acelasi traseu pana in vara anului urmator. Astfel a fost gasita o cale maritima directa din Occident spre India. Explorarile portugheze au contribuit la impunerea suprematiei navale, militare si comerciale a Portugaliei pe coasta apuseana a Indiei si la organizarea unor expeditii de explorare si cucerire in Orientul indepartat, in peninsula Malacca principalul centru de tranzit si antrepozit al comertului cu mirodenii din Asia de sud-vest (1510) si Indonezia. Portughezii au luat in stapanire si arhipelagul Moluce Insulele mirodeniilor. Pentru a controla Marea Rosie si Golful Persic, portughezii au ocupat insula Socotra (1506) si porturile Aden (1513), Hormuz (1515) si Maskat (1520). In acest fel imperiul colonial portughez s-a alcatuit ca un cumul de baze maritime si de aprovizionare, de forturi si factorii comerciale de-a lungul coastei Africii apusene (Azore, Madeira, insulele Capului Verde, coastele Guineii si Angolei) si rasaritene (Mozambic, Mombasa, Natal), apoi Aden si Socotra la intrarea in Marea Rosie, respectiv Hormuz si Maskat in Golful Persic. In India punctele principale erau Diu, Goa si Calicut. Din 1500 portughezii au initiat explorari si cuceriri coloniale si in America, pe coasta Braziliei. Cu exceptia Braziliei, unde colonistii erau in numar mai mare, populatia imperiului colonial portughez se reducea la negustori, slujbasi, marinari si militari. Din punct de vedere organizatoric imperiul depindea direct de coroana care exercita monopolul explorarilor maritime si al cuceririlor coloniale, inclusiv asupra activitatilor comerciale. Organul suprem era Casa da India, intreprindere maritima, coloniala, comerciala si bancara cu sediul la Lisabona. Conducerea coloniilor era administrata de un vice-rege al Indiilor, apoi din anul 1504 si de guvernatori pentru posesiunile coroanei din Africa, India, Malaezia, Indonezia si Brazilia. 63

Explorari spaniole. Descoperirea Americii. Formarea imperiului colonial spaniol. America a fost descoperita mai intai de catre vikingi. In anul 984 islandezul Eric cel Rosu a ajuns in Groenlanda unde a intemeiat colonii. Fiul sau, Leif Erikson, a acostat in jurul anului 1000 pe tarmul Americii de Nord (Winland). Aceasta descoperire a fost data uitarii din cauza intreruperii legaturilor cu Groenlanda, intrerupere pusa pe seama unor modificari de clima. Harta florentinului Toscanelli (1397-1482) l-a impulsionat pe genovezul Cristofor Columb (1451-1506) aflat in slujba Isabellei de Castilia sa caute o cale maritima, navigand in Atlantic in directie vestica pentru a ajunge din Europa in Asia. Spaniolii, din cauza monopolului portughez in estul Atlanticului si asupra caii in directie estica spre India, au devenit interesati de aflarea unei cai in directie vestica spre Asia. Columb nu banuia existenta unui alt continent, America, situat intre Oceanul Atlantic si Oceanul Pacific. Regii Spaniei, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia, au autorizat in 1492 expeditia. Pornita din Spania in august 1492 expeditia lui Cristofor Columb ajunge in 12 octombrie 1492, dupa 61 de zile de navigatie, in insula numita de spanioli San Salvador (Guanahani) din arhipelagul Bahamas. Ulterior Columb a descoperit mai multe insule Cuba si Haiti (Espanola). Convins ca debarcase pe continentul rasaritean al Asiei, Columb a revenit in Europa in martie 1493. Pana in 1504 el, in calitate de vicerege, a mai realizat patru expeditii in Indiile de vest, explorand arhipelagurile Antilelor Mici si Mari, insula Jamaica si tarmul estic al Americii Centrale (Honduras, Nicaragua, Costa Rica si Panama). Descoperirea sa, de care nu a fost constient, a avut semnificatie si consecinte majore atat pentru Europa, si Spania in special, cat si pentru America. Expeditiile lui Columb au dus la o incordare a raporturilor intre Spania si Portugalia, disputele fiind temporar reglementare prin tratatul de la Tordesillas (1494) prin care cele doua puteri maritime au impartit lumea in zone de explorare si dominatie comerciala si coloniala. Papa Alexandru al VI-lea a stabilit ca granita o linie de demarcatie (circa 370 de mile la vest de Azore). Conform principiului sufletele lui Dumnezeu, pamanturile regelui statul impune o ordine coloniala dependenta de Spania impotriva tendintelor centrifugale ale conchistadorilor. Florentinul Amerigo Vespucci (1454-1512), care se pare ca a intreprins mai multe expeditii pe coasta nordica a Americii de Sud, a facut cunoscut noul continent prin rapoartele sale de calatorie si, ca urmare, in anul 1507 geograful si cartograful Martin Waldseemuller, care a tradus scrierile lui Vespucci, a sugerat numele continentului pe baza faptului ca Amerigo Vespucci a fost primul european care a afirmat ca America de Sud este un nou continent, si nu Asia. Numele s-a aplicat apoi, prin extensie, si continentului Nordic, asa cum apare pe planisfera publicata de Waldseemuller in 1516. La inceputul secolului al VI-lea spaniolii au initial noi explorari in arhipelagurile din Caraibe, pe coastele rasaritene ale Americii Centrale si ale Golfului Mexic precum si a tarmurilor nordice ale Americii de Sud, acestea constituind premise ale cuceririlor regiunilor in care civilizatiile azteca, mayasa si incasa se aflau in plina dezvoltare. 64

Cucerirea statului aztec si a capitalei sale Tenohtitlan a fost realizata intre 1519 si 1521 sub conducerea lui Hernan Cortez. Armele europene de lupta, dar si rivalitatile dintre diferitele triburi supuse de azteci au usurat cucerirea. Tratativele lui Montezuma, conducatorul aztecilor in vremea retragerii spaniolilor, nu au avut rezultate reale. Cucerirea de catre spanioli a nordvestului Americii de Sus a fost inlesnita de luptele dinastice intre fiii Marelui Inka, incheiate abia in 1532 cu victoria lui Atahualpa. Spaniolii condusi de Francisco Pizzaro, intemeietorul orasului Lima, si Diego Almagro au cucerit Peru in 1532-1533. In deceniile urmatoare si-au extins stapanirea in Chile si Argentina. Pana la mijlocul secolului al XVI-lea spaniolii au cucerit arhipelagurile din Marea Caraibelor, America Centrala, Mexicul, Florida si regiunile din nordul, vestul si sud-estul Americii de Sud, punand bazele imperiului spaniol din Lumea Noua. La acestea s-au adaugat in 1521, ca urmare a expeditiei lui Magellan, si insulele Filipine. Fenomenul caracteristic care a insotit cuceririle spaniole a fost si un intens proces de colonizare in cadrul careia rolul conducator l-au avut mici nobili saraciti, in afara altor straturi sociale. Colonizarea a avut drept scop principal exploatarea bogatiilor noilor colonii, indeosebi a metalelor pretioase. Zonele din colonii erau proprietate a coroanei, pamanturile fiind detinute sub forma de concesiune funciara (encomienda) al carei senior avea dreptul de a cere amerindienilor de pe domeniu redevente in produse si prestatii in munca, exercitandu-si asupra lor autoritatea administrativa si judiciara. Organele centrale ale administratiei se aflau in metropola, cele locale in colonii. In 1524, Sevilla devine port cu drept de monopol comercial si sediu al Consiliului Indiilor, organ central suprem pentru administratie, drept si chestiuni bisericesti, in competenta intrand probleme fundamentale ale organizarii si conducerii coloniilor. Casa de Contratacion, subordonata Consiliului Indiilor, avea competente ce tineau de organizarea si supravegherea legaturilor maritime si comerciale dintre metropola si posesiunile de peste ocean. Coloniile erau impartite in viceregate. Unul includea coloniile din Mexic si America Centrala, un altul cele din America de Sud. Viceregii erau numiti direct de catre suveran. Triburile amerindiene au cunoscut curand un cumplit regres demografic cauzat de exterminare, inrobire si munca fortata, nu in ultimul rand de epidemiile aduse de catre europeni. Deja incepand cu 1510/1511, au fost adusi primii sclavi negri. Expeditia lui Magellan. Dupa constientizarea faptului ca zonele descoperite de Columb apartineau unui nou continent, spaniolii au perseverat in cautarea unei cai spre vest inspre Insulele Mirodeniilor. Fernao da Magalhaes (1480-1521), cunoscut sub numele de Magellan, are meritul gasirii acestui drum. Escadra aflata sub comanda sa a pornit din Spania in septembrie 1519, strabatand Oceanul Atlantic si explorand tarmul estic al Americii de Sud, dupa care a descoperit stramtoarea din sudul continentului stramtoarea Magellan in noiembrie 1520. 65

Dupa strabaterea Oceanului Pacific, navele au ajuns in arhipelagul Filipine, unde in cursul unor ciocniri cu localnicii, Magellan a fost ucis. O singura caravela sub comanda lui Sebastian El Cano, dupa ce a atins arhipelagurile Indoneziei si a parcurs Oceanul Atlantic, a ajuns in Spania in septembrie 1522. Descoperirea lui Magellan a revolutionat gandirea europeana despre globul pamantesc sfericitatea, dar nu avut consecinte practice, deoarece calea aflata era considerabil mai lunga decat drumul portughez spre India. Alte explorari si descoperiri. Calea maritima de nord-vest a fost cautata de exploratori englezi si francezi. In 1497-1498, John Cabot a explorat tarmurile nord-estice ale Americii de Nord (Noua Scotie, Terra Nova, Labrador). Francezul Jacques Cartier a explorat intre 1534-1542 tarmurile Golfului Sf. Laurentiu. Incepand cu primele decenii ale secolului al XVII-lea au luat nastere primele colonii engleze si franceze de pe tarmurile estice ale Americii de Nord. Expeditiile olandeze conduse de Willem Barents intreprinse in anii 1594-1597 au atins doar zona maritima cuprinsa intre insulele Spitzbergen si Novaia Zemlia. In conditiile conflictului Provinciilor Unite (Olanda) cu Spania si ca urmare a intrarii Portugaliei in uniune dinastica cu Spania, olandezii au cucerit treptat si sistematic teritorii ale imperiului colonial portughez. Olandezii au ocupat insulele Mauriciu la rasarit de Madagascar (1598) si au intemeiat o baza de aprovizionare ca capul Bunei Sperante (1602), au cucerit coloniile portugheze din Indonezia si au stabilit relatii comerciale cu India, China si chiar cu Japonia. Imperiul colonial olandez includea cu precadere zone de coasta (factorii, orase porturi). Rusii au luat in stapanire intinsele teritorii aflate la est de muntii Ural. Explorarea Siberiei a fost sprijinita de stat. Negustorii din Rusia de nord-est, mai cu seama familia Stroganov, au primit de la tarul Ivan al IV-lea privilegiul de a explora si de a coloniza teritoriile din apusul Siberiei. Luarea in stapanire a Siberiei s-a realizat in mai multe etape, incepand cu 1581, scop in care, in afara trupelor trimise de tar, au fost angajati cazaci de pe Don si Volga. Pana in primele decenii ale secolului al XVII-lea rusii au atins tarmurile Marii Ohotsk si ale Oceanului Pacific. Corabierii rusi au explorat si o buna parte a litoralului siberian al Oceanului Inghetat, la mijlocul secolului al XVII-lea ajungand pe coastele peninsulei Kamceatka. Urmarile marilor descoperiri geografice. Descoperirea Americii si a caii maritime spre India si formarea imperiilor coloniale au avut drept consecinte largirea considerabila a comertului international. Centrul de greutate s-a mutat din Mediterana si Marea Baltica, care si-au pierdut implicit din importanta de odinioara, in Oceanul Atlantic. Acesta a devenit axa comerciala a lumii, tarile aflate pe tarmurile sale Portugalia, Spania, Franta, Anglia, Olanda au devenit principalele puteri maritime si comerciale ale lumii. In plus, descoperirile si colonizarile au fost urmate de aclimatizarea unor plante si animale. In Europa au fost introduse plante ca porumbul, cartoful,

66

rosiile, ananasul si tutunul. In America au fost aclimatizate graul, secara, meiul, orzul, vita de vie, maslinul, trestia de zahar si diferite animale. Exploatarile miniere intense din colonii au dus la un aflux de metale pretioase din America in Europa ceea ce a avut consecinte economice si sociale semnificative. Scaderea valorii metalelor pretioase a dus implicit la o crestere a preturilor (revolutia preturilor), ceea ce a avantajat pe marii producatori de marfuri, proprietarii de domenii si manufacturi, pe negustori si camatari. De asemeni descoperirile geografice au fost urmate de o lupta acerba intre statele europene pentru suprematie maritima si comerciala si, implicit, pentru stapanirea coloniilor. La inceput, Portugalia si Spania au devenit mari puteri. Indeosebi Anglia si Olanda au inceput lupta pentru suprematie cu statele iberice, lupta ce a culminat cu razboiul maritim hispano-englez si cu infrangerea de catre englezi a Invincibilei Armada (1558) si cu razboiul Olandei impotriva Spaniei si Portugaliei care a avut drept urmare ocuparea de catre olandezi in prima jumatate a secolului al XVII-lea a celei mai mari parti a imperiului colonial portughez din sud-estul Asiei. In plan cultural descoperirile geografice au impulsionat dezvoltarea unor stiinte majore (geografia, etnologia, astronomia, filologia). In paralel a inceput un proces de europenizare a globului pamantesc care a insotit mutatiile etnice, amestecul rasial si ca urmare a colonizarilor si transportului de sclavi. Umanismul, Renasterea si Reforma In conditiile formarii relatiilor capitaliste si a burgheziei, zorii Renasterii s-au ivit la Florenta, in cursul secolului al XIV-lea, sub forma Renasterii timpurii. Ea a fost dominata de personalitatile lui Dante, Petrarca si Boccaccio. Dante Alighieri (1265-1321) a scris opera sa fundamentala, Divina Comedie, in dialectul toscan al limbii italiene. Calatoria alegorica a lui Dante, infatisata in opera, in Infern, Purgatoriu si Paradis, este de inspiratie antica si medievala. Trebuie remarcat insa ca multi savanti il considera pe Dante ca apartinand culturii medievale. Francesco Petrarca (1304-1374) a studiat sistematic cultura antica grecoromana, avand largi preocupari pentru antichitate. Lucrarea Despre barbati ilustri include biografiile unor personalitati romane. Poemele sale, redactate in latina sau in dialectul toscan, il plaseaza in randul primilor poeti lirici moderni. Giovanni Boccaccio (1313-1375) a ramas in literatura universala prin Decameronul, scris in italiana. Culegerea infatiseaza tipuri umane din toate straturile societatii italiene, mai cu seama din mediul urban. Umanismul, renasterea traditiilor intelectuale clasice si a cercetarii speculative in secolul al XV-lea in Italia, in vremea Renasterii timpurii, inlatura scolasticismul ca filosofie principala a Europei vestice si deposedeaza conducatorii bisericii de monopolul detinut pana atunci asupra stiintei si invataturii. Laicii studiaza acum literatura antichitatii clasice, iar invatatii, cum este umanistul Lorenzo Valla, iau o atitudine critica fata de traducerile Bibliei si asupra unor documente care formau baza dogmei si traditiei bisericii catolice (Despre fals presupusa si desmintita donatie a lui Constantin, 1440) . 67

Prin cultivarea autorilor antici, Umanismul doreste sa se elibereze de scolastica teosofica si creeaza totodata un nou sentiment de legitimitate sprijinit pe autoritatea antichitatii. Inventarea tiparului cu litere mobile (1445) a sporit determinant circulatia cartii si raspandeste noi idei in intreaga Europa. Umanisti din afara Italiei, ca Desiderius Erasmus in Tarile de Jos, John Colet si Sir Thomas More in Anglia, Johann Reuchlin in Germania, sau cei din cercul de la curtea imperiala de la Praga sau cea regala de la Buda, aplica noua stiinta la evaluarea practicilor bisericii si dezvoltarea unei cunoasteri acurate a scripturilor. Studiile lor stiintifice au pus bazele pe care Luther, Calvin si alti reformatori pretind pornirea in primul rand de la Biblie, si in mai mica masura de la institutia bisericii, ca sursa a intregii autoritati religioase. Umanismul german a fost de factura si amprenta distincta, avand o pozitie mai favorabila fata de biserica in comparatie cu umanismul italian. Umanistii germani de la sfarsitul secolului al XV-lea, desi puternic influentati de Italia, sunt purtatorii unei miscari de eliberare culturala care creeaza premisele vietii intelectuale si religioase ale secolului al XVI-lea in Europa centrala. Invatatii umanisti din scoli si universitati, bunaoara Rudolf Agricola in Heidelberg; Jakob Wimpfeling din Schlettstadt, cei din patriciatul urban mai cu seama senatorul din Nurnberg Willibald Pirkheimer, prieten cu Albrecht Durer, Albert Huet la Sibiu , cei aflati in cler si printre calugari gandeau ponderat in chestiunile bisericesti, activand adesea in scopul, daca nu al purificarii, atunci al ameliorarii starii bisericii. De la restaurarea ottoniana din 962, papii si imparatii au fost angajati intr-o continua lupta pentru suprematie. Acest conflict a rezultat in general intr-o victorie a papalitatii, dar a creat un antagonism major intre Roma si Imperiul german; acest antagonism se augmenteaza in secolele XIV si XV prin dezvoltarea sentimentului national german. Resentimentul fata de sistemul taxelor papale si fata de supunerea fata de oficialitatile ecleziastice ale unei papalitati straine si aflate la departare s-a manifestat si in alte tari europene. Invataturile lui John Wycliffe s-au raspandit in Boemia unde au aflat un aparator infocat in reformatorul Jan Hus. Executarea lui Hus ca eretic in 1415 a condus direct la razboaiele husite, ca expresie violenta a nationalismului boemian care nu a putut fi niciodata suprimat in intregime in pofida eforturilor si fortelor conjugate ale imparatului german si papei. Razboaiele au fost precursoarele razboaielor civile religioase din Germania epocii lui Luther. In Franta la 1516 un concordat intre rege si papa plaseaza biserica franceza decisive sub autoritatea regala. Concordate mai timpurii cu alte monarhii nationale au pregatit drumul aparitiei bisericilor nationale autonome. Dincolo de vulnerabilitatea institutiei papale cauzata de imoralitate, lacomie, system fiscal, ierarhie si numire in functii captivitatea babilonica a papilor la Avignon in secolul al XIV-lea si Marea Schisma care i-a urmat a slabit autoritatea bisericii si i-a impartit aderentii in partizani ai unui papa sau ai altuia. Oficialitatile ecleziastice recunosteau necesitatea reformarii si restructurarii bisericii, programe ambitioase de reorganizare a intregii ierarhii au fost dezbatute la Conciliul de la Constanta intre 1414 si 1418, dar nici un program nu a atras suportul majoritatii, nefiind instituite in aceasta vreme 68

schimbari radicale. Criticarea Romei ca oras si a curiei si practicilor sale este o constanta a intregului ev mediu dezvoltat, mai ales in forma liedurilor vagantilor sau a prozei satirice, pana cand in evul mediu tarziu sunt cercetate mai indeaproape bazele constitutiei bisericii catolice si este verificata puterea probatorie a acestora. Toposul criticii este avaritia, cu referire mai ales la politica de beneficii a papalitatii si oficialitatilor catolice in general. Scrierile care atrageau atentia asupra necesitatii Reformei se inmultesc. Reformatio Sigismundi, scrisa probabil la Basel in anul 1439 de catre un autor necunoscut, trateaza in partea introductiva reforma spirituala, accentuand asupra sarcinii reformatoare a Conciliului de la Basel (1431-1449), aminteste incercarile de reformare de pana atunci, vorbeste in amanuntime despre simonie, despre statul papal, despre cele sapte sacramente, critica cu aciditate ordinele religioase, curia papala, practicile beneficiale, fiscalitatea si ia atitudine impotriva celibatului. S-a afirmat ca Roma a impiedicat reformarea bisericii si a primit in schimb Reforma. Alaturi de Renastere care o precede si de revolutia franceza care o urmeaza, Reforma a schimbat complet modul medieval de viata din Europa catolica (vestul, centrul si nordul continentului) si face trecerea spre epoca moderna. Desi miscarea dateaza de la inceputul secolului al XVI-lea, cand Martin Luther desfide autoritatea bisericii catolice cele 95 de teze din 1517, conditiile care au condus la o stare revolutionara au existat de sute de ani si au avut determinari doctrinale, politice, economice si culturale. Discutia pe care Luther a provocat-o prin tezele sale atingea in mod esential intelegerea bisericii in problema puterii depline cu privire la absolutiunea de pacat si pedeapsa. Structura ierarhica a puterii ecleziastice in sistemul bisericii medievale a avut drept urmare discutarea chestiunii in termenii puterii nelimitate a papei, nu, cum ar fi vrut Luther, in legatura cu natura acestei puteri. Inceputul dezvoltarii lutheranismului a fost puternic influentat de evenimentele politice. Sfantul imparat roman Carol al V-lea nu a fost capabil sa intreprinda masuri de suprimare prin forta a lutheranismului datorita faptului ca imperiul era amenintat de turci. In ciuda edictului de la Worms (1521) care a plasat lutheranii oficial sub persecutia imperiala, miscarea a continuat sa se raspandeasca. Au urmat razboaie religioase intermitente, incheiate cu pacea de la Augsburg (1555) care stipuleaza cuius regio eius religio, sanctionand astfel bisericile lutherane si acceptand calitatea de primati a principilor teritoriali. Formula Concordiei (1577), pregatita de teologi pentru a rezolva disputele interne lutherane, este semnata de conducatorii politici, asigurandu-se astfel unitatea intr-un moment in care noi lupte confesionale ameninta imperiul. Supravietuirea lutheranismului dupa Razboiul de 30 de ani a fost si rezultatul interventiei regelui lutheran al Suediei Gustav al II-lea Adolph si a Frantei catolice de partea protestantilor. Abia pacea de la Westfalia (1648) pune capat razboaielor confesionale in Europa. Luther, dupa cum este cunoscut, a fost calugar augustinian, ceea ce vorbeste despre formatia sa si conceptia teologica viitoare. Luther nu a fost un teolog sistematic, dar opera sa este subtila, complexa si a avut o influenta 69

covarsitoare. Ea a fost inspirata de studiul atent al Noului Testament, dar a fost influentata in multe aspecte de baza de teologia Sf. Augustin. Dupa ce si-a articulat teologia de baza in scrierile de inceput Von der Freiheit eines Christenmenschen (Despre libertatea crestinului, 1519); An den christlichen Adel deutscher Nation (Catre nobilimea crestina de natiune germana, 1520); De Captivitate Babylonica Ecclesiae (Despre captivitatea babilonica a bisericii, 1520); De servo arbitrio (Despre incatusarea vointei, 1525) Luther a publicat cea mai populara carte a sa, Kleiner Katechismus (Micul Catehism), in 1529. Comentand pe scurt prin intrebari si raspunsuri asupra celor zece porunci, crezului apostolilor, Tatalui Nostru, botezului, Cinei Domnului (Euharistiei), Micul Catehism explica teologia reformei evanghelice intr-un limbaj simplu si colorat. Nefiindu-i permis sa participe la dieta de la Augsburg, deoarece fusese excomunicat, Luther a lasat sarcina prezentarii pozitiei sale (formulate in Confesiunea de la Augsburg) lui Melanchthon. In 1532 este publicata traducerea lui Luther a Vechiului Testament din ebraica. Desi lutheranii accepta cartile canonice ale bibliei drept singura regula si norma conform careia toate doctrinele si invataturile trebuiesc judecate deopotriva (Formula Concordiae), au recomandat in acelasi timp cartile apocrife ale Vechiului Testament in vederea educatiei crestine si au fost incluse in versiunile vernaculare ale Bibliei. Lutheranismul accepta autoritatea a trei doctrine ecumenice (al apostolilor, nicean, atanasian), primele doua fiind folosite regulat in serviciul divin. Preceptele doctrinale speciale sunt Articolele Schmalkaldice (1537), Micul Catehism (1529) si Marele Catehism (1529) ale lui Luther; Confesiunea de la Augsburg (1530), Apologia Confesiunii de la Augsburg (1531), Tratatul despre puterea si primatul papei (1529) scrise de Melanchthon si Formula Concordiae (1577) scrisa de o comisie de teologi dupa moartea reformatorilor. Impreuna cu doctrinele, aceste documente constituie Cartea Concordiei adoptata de principii lutherani si de catre orase in 1580. Totusi doar cele trei doctrine, Confesiunea de la Augsburg si cele doua catehisme ale lui Luther au fost recunoscute de toate bisericile lutherane. In 1530 invatatul si reformatorul Melanchthon a schitat o structura conciliatorie a dogmei lutherane, cunoscuta drept Confesiunea de la Augsburg, supusa atentiei imparatului Carol al V-lea si factiunii romanocatolice. Desi a esuat in a reconcilia diferentele intre catolici si lutherani, a ramas baza noii biserici lutherane si a crezului acesteia. Pacea de la Augsburg confera legitimitate si recunoastere oficiala bisericii lutherane. Stravechiul concept al unitatii religioase a unei comunitati crestine unice in vestul si centrul Europei sub autoritatea suprema a papei este distrus. Loci Communes Rerum Theologicarum publicate de Melanchthon in 1521 au dat forta logica si argumentativa Reformei, iar dupa retragerea lui Luther in castelul din Wartburg in acelasi an, Melanchton il inlocuieste pe Luther in calitatea sa de conducator al cauzei Reformei la Wittenberg. Devenit profesor de teologie in 1526, este trimis impreuna cu 27 de alti comisionari sa intocmeasca constitutii unitare pentru bisericile reformate germane. Ca reprezentant de frunte al Reformei in dieta de la Augsburg in 1530, Melanchthon prezinta Confesiunea de la Augsburg, constand din 21 de articole de credinta, schitate conform indicatiilor si sfaturilor lui Luther. Tonul 70

crezului a fost atat de conciliator, incat si catolicii au fost surprinsi. Apologia sa, publicata un an mai tarziu, apara Confesiunea, iar Variata (1540) aduce anumite modificari, generalizand afirmatii specifice. Se poate spune ca Melanchthon a slujit ca impaciuitor, datorita dorintei sale de armonie intre protestantism si romano-catolicism, sau cel putin datorita intentiei de a realiza o unire a factiunilor protestante, dar punctele sale de vedere au fost considerate drept eretice de catre lutheranii rigurosi. Prapastia s-a accentuat din cauza stradaniei sale de a realiza un compromis cu catolicii de dragul evitarii razboiului civil. A asigurat toleranta doctrinei evanghelice, pentru o vreme mentinand majoritatea ceremoniilor catolice ca adiaphora (gr., lucruri indiferente), chestiuni fara consecinte majore si de aceea tolerabile. Melanchthon a murit rugandu-se ca bisericile sa fie de aceeasi conceptie intru Hristos. CUPRINS I.INTRODUCERE IN ISTORIA EVULUI MEDIU 2 -Devenirea cosmosului medieval 2 -Periodizarea istoriei Evului Mediu 2 -De la Roma la Bizant 3 -Caderea Imperiului Roman de Apus 3 -Formarea Imperiului Bizantin 4 -Perceperea si stapanirea prezentului 6 -Germanizarea Imperiului 6 -Fictiunea continuitatii Imperiului Roman si transformarea ideii imperiale 7 -Organizarea ideii imperiale 7 -Rivalitatea romano-bizantina 8 -Intemeierea primatului papal 8 -Codificari imperiale 8 -Conflicte si dispute dogmatice 9 -Teologia patristica 10 -Aparitia monasticismului 12 -Misticismul 13 II.STATUL FRANC MEROVINGIAN SI CAROLINGIAN 14 -Restaurarea carolingiana a imperiului 14 -Institutiile statului franc 15 -Instaurarea dinastiei carolingiene 16 -Restaurarea imperiului in timpul lui Carol cel Mare 18 -Slabirea si dezmembrarea statului carolingian 21 71

III.RESTAURAREA OTTONIANA. IMPERIUL SI PAPALITATEA LUPTA PENTRU INVESTITURA 22 -Premise 22 -Restaurarea ottoniana 23 -Lupta pentru investitura 26 IV.CRUCIADELE 30 -Cruciada I 31 -Capturarea Ierusalimului 33 -Apogeul puterii latine in rasarit 33 -Cruciada a II-a 34 -Cruciada a III-a 34 -Cruciadele tarzii 36 -Cruciada a IV-a 36 -Cruciada a V-a 38 -Cruciada a VI-a 38 -Cruciada a VII-a 39 -Cruciada a VIII-a 40 -Urmarile cruciadelor 41 V.UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATULUI IN FRANTA 42 -Primii capetieni 42 -Capetienii ulteriori 43 -Cresterea autoritatii regale in timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfant 44 -Franta in timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos 45 -Franta in timpul primilor Valois 47 VI.CENTRALIZAREA STATULUI ENGLEZ 48 -Urmarile cuceririi Angliei de catre normanzi 48 -Politica de centralizare a regatului englez in secolul al XII-lea 48 -Prosperitatea economica si revolta baronilor 49 -Reformele si Parlamentul englez 50 -Secolul al XIV-lea 50 -Criza societatii engleze in secolul al XV-lea 51 -Razboiul celor doua roze 52 VII.UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATALA IN PENINSULA IBERICA 53 -Peninsula iberica sub stapanirea araba 53 -Reconquista crestina 54 -Incheierea procesului de recucerire, de unificare teritoriala si de centralizare politica a Spaniei 55 VIII.UNGARIA (SECOLELE X XVI) 56 -Asezarea ungurilor in Europa 56 -Statul maghiar in secolele XI-XIII 58 -Ungaria in secolele XIV-XVI 61 72

IX.MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE. FORMAREA PRIMELOR IMPERII COLONIALE 62 -Conditii istorice 62 -Descoperiri portugheze. Formarea imperiului colonial portughez 62 -Explorari spaniole. Descoperirea Americii. Formarea imperiului colonial spaniol 64 -Expeditia lui Magellan 65 -Alte explorari si descoperiri 66 -Urmarile marilor descoperiri geografice 66 X.UMANISMUL, RENASTEREA SI REFORMA -67 73