Sunteți pe pagina 1din 3

Diagnosticul de cancer si impactul emotional asupra femeii

Interviu cu psihologul Andreas Hniatiuc publicat in revista Mami (mami.ro) O femeie care primeste vestea ca este bolnava de cancer simte ca totul in jurul ei se prabuseste. De ce eu?, se intreaba pacienta, iar tot acest amalgam de sentimente ii rascoleste psihicul. Cum poate fi ajutata de catre familie sau specialisti, ce se intampla de fapt in mintea si sufletul unei femei diagnosticate de cancer sunt intrebarile la care am cautat raspunsuri alaturi de psihologul Andreas Hniatiuc, de la www.lapsiholog.com. Reporter: Ce impact emotional are asupra unei femei vestea ca este bolnava de cancer? Andreas Hniatiuc.: Mai mult decat orice alt diagnostic pozitiv in cazul unei afectiuni severe, diagnosticul de cancer are un impact emotional devastator. Este important de stiut faptul ca procesul vindecarii este strans legat de modul in care pacientele fac fata momentului in care sunt diagnosticare cu cancer. Uneori, impactul emotional al vestii este atat de puternic, incat sunt situatii cand persoanele diagnosticate nu mai relationeaza cu cei din jur, refuzand chiar interactiunea cu cadrele medicale. Acest lucru nu face decat sa impiedice procesul de vindecare. Persoanele cooperante in perioada depistarii si diagnosticarii cancerului, persoanele bine informate cu privire la suferinta proprie si cu deschidere catre specialisti reusesc sa se adapateze mult mai usor contextului. Studiile din ultimii 30 de ani arata ca printre principalii factori care impiedica sau intarzie vindecarea sunt stresul (40%), depresia (35 %) si oboseala (25 %). R: Cum se schimba comportamentul femeii care primeste un rezultat pozitiv la testele de col uterin sau san? A.H.: Socul primirii unui astfel de verdict declanseaza comportamente negative precum izolarea, refuzul de a intra in contact cu persoane din afara cercului intim, familie si prieteni apropiati, refuzul de a vorbi despre propria suferinta, ascunzandu-si imaginea neputintei, confruntarea cu stari

de teama, panica si neincredere, pacienta traind un adevarat conflict interior, zbatandu-se intre dorinta de a iesi invingatoare in lupta cu suferinta si tendinta de a abandona. In acelasi timp, este vorba de o exacerbare a trairilor afectiv-emotionale, devenind mult mai sensibila atat la nevoile proprii, cat si la cele ale celor dragi. Acest moment coincide cu lupta pentru asigurarea echilibrului emotional. R: Depresia unei mame de orice varsta care a aflat ca sufera de cancer de col sau san poate fi mai greu de depasit din cauza grijii copiilor? A.H.: Cu siguranta, prezenta copiilor in viata persoanei afectate implica responsabilitati suplimentare, framantari si ganduri legate de viitor. Nelinistea mamei este cu atat mai mare cu cat evolutia bolii are un caracter sever, mai ales cand este depistata in stadii avansate, avand implicatii psihologice profunde. Multe proiecte trebuie inghetate, atentia trebuie distribuita asupra propriei suferinte, neglijand nevoile si asteptarile celor dragi. Asistam la o reorganizare a prioritatilor. De asemenea, gijile mamei legate de evolutia bolii, refacerea postoperatorie si planificarea viitorului sunt strans legate de prezenta copiilor in viata ei. Acestia sunt cei care pot da sens luptei pentru viata! Prezenta copiilor in viata pacientei poate reprezenta un punct de sprijin important in lupta cu suferinta. R: Care sunt cele mai mari temeri ale unei femei bolnave de cancer, in afara de moarte? A.H.: In primul rand, este important de stiut cand are loc confruntarea cu aflarea crudului diagnostic. Sentimentele incercate pot fi multiple, de la teama de a nu isi putea intemeia o familie, de a avea copii, daca este diagnosticat in cazul femeilor necasatorite, teama de a fi invalidata social sau profesional, in functie de statutul persoanei, teama pierderii posibilitatii de a avea o viata sexuala normala, teama pierderii fertilitatii, scaderea stimei de sine, care se va reflecta atat in plan personal cat si in plan sociorelational. In multe cazuri, suferinta asociata cu neputinta de ordin fizic poate determina persoana sa se simta inutila in viata celorlalti membri ai familiei. R: Cum trebuie intervenit si asupra psihologiei membrilor familiei si a oamenilor din jurul pacientei? A.H.: In primul rand, ceilalti membri ai familiei trebuie sa manifeste o conduita suportiva si in acelasi timp echilibrata si plina de optimism. Ei trebuie sa transmita femeii faptul ca este investita cu toata increderea necesara depasirii unei astfel de incercari. Apropiatii pot declansa pacientei mecanismele energetice si motivationale necesare invingerii starilor negative asociate cu aflarea diagnosticului, sprijinind-o atat din punct de vedere mental, cat si in plan organizatoric. R: Cat de mult conteaza sprijinul unui specialist in timpul tratamentului, pe langa suportul familiei? A.H.: Este extrem de important ca in preajma persoanei afectate sa existe

cineva care sa-i poata oferi asistenta de specialitate. In majoritatea cazurilor de interventie chirugicala in urma diagnosticului de cancer de col uterin sau de san, pacienta va se confrunta cu stari specifice sindromului depresiv post traumatic asociat cu anxietate, atacuri de panica, tulburari de somn, stari dispozitionale, iritare sau tendinta de izolare care ar putea necesita ajutor terapeutic. R: O femeie care are cancer de san si careia ii trebuie extirpat unul sau ambii sani isi pierde increderea in sine, simte ca ii este furata feminitatea. Cum poate fi ajutata sa treaca peste aceste momente? A.H.: Pierderea increderii in sine este strans legata alterarea imaginii de sine. Interventia unui astfel de eveniment in viata femeii altereaza imaginea de sine declansand comportamente negative de neliniste generalizata sau teama de a esua. In astfel de momente, cei apropiati joaca un rol important, ajutand-o pe pacienta sa identifice noi valori si valente ale statutului de femeie, ce vor putea da un nou sens existentei sale. R: Cum poate fi sprijinita din punct de vedere psihologic o femeie care a fost vindecata de cancer pentru reintegrare? A.H.: Persoanele care au trecut printr-o astfel de experienta devin extrem de vulnerabile si se confrunta cu dificultati majore de readaptare la noul stil de viata. Pierzandu-si increderea in sine, asociind pierderea organului extirpat cu pierderea feminitatii, persoana va trai o criza de identitate. O data cu vindecarea, pacienta duce o lupta de reacomodare si readaptare la vechile norme, principii si valori, dar adaptate noului context, lupta in care ea trebuie sprijinita pentru redobandirea increderii in sine. R: Cat dureaza reacomodarea cu un stil nou de viata dupa vindecare? A.H.: Durata reacomodarii este variabila de la o persoana la alta. In prima faza, perioada de reacomodare presupune readaptarea organismului la efort, reluarea activitatilor fizice, de la cele simple, progresiv catre cele mai complexe. Durata acestui demers este strans legata de varsta pacientei, mediul in care desfasoara activitatile respective, gradul de motivare al acesteia precum si de puterea de regenerare a organismului. R: Ce rol are familia in sprijinul emotional post-vindecare? A.H.: In astfel de situatii, familia joaca rolul cel mai important. Membrii familiei sunt cei care au acces in sfera intima a pacientei, straduindu-se sa ii asigure echilibrul emotional si motivational atat de necesar. In acelasi timp, familia si propriul camin reprezinta cadrul in care pacienta se regaseste in perioada de convalescenta, intr-o ambianta cat mai pozitiva, incarcata de speranta, afectiune si armonie.