Sunteți pe pagina 1din 71

Facultatea de marketing şi afaceri economice internaţionale ANUL I Semestrul II BAZELE INFORMATICII

Semestru I:

Codul cursului MkMk 1109 Credite: 6 credite Semestru II:

Codul cursului MkMk 1210 Credite: 6 credite Manuale recomandate:

Mareş M.D. ş.a. Informatică generală Ed. Fundaţiei România de mâine, Ed. Fundaţiei România de mâine, 2008 Mareş M.D. ş.a. Office XP, Ed. Fundaţiei România de mâine, 2004

Obiectivul cursului

Disciplina “Bazele informaticii” asigurǎ pregǎtirea studenţilor în domeniul analizei, proiectǎrii, implementǎrii şi utilizǎrii produsului MS Office 2000 cu aplicabilitate în conducerea activitǎţilor din domeniul marketing.

. În semestrul doi se prezintă arhitectura reţelelor de calculatoare şi limbajul

HTML. La laborator se prezintă foile de calcul tabelar – EXCEL şi realizarea paginilor Web cu ajutorul limbajului HTML. Problemele teoretice şi practice sunt prezentate echilibrat astfel încât dupǎ parcurgerea

acestui semestru studenţii sǎ poatǎ realiza pagini Web şi să folosească EXCEL.

Titularii cursului:

Prof. univ. dr.ing. Popescu Ofelia Lector drd. Andronie Iustin

Prof. univ. Ofelia Popescu

Conţinutul tematic al cursului:

6. REŢELE DE SISTEME DE CALCUL

6.1.

Apariţia reţelelor de calculatoare

6.2.

Definirea reţelelor de calculatoare

6.3.

Avantajele reţelelor de calculatoare

6.4.

Organizarea şi principiul de funcţionare al reţelelor de calculatoare

6.5.

Nivelurile unei reţele de calculatoare

6.6.

Tipuri de reţele de calculatoare

6.7.

Reţele locale LAN

6.8.

Topologii de reţele locale LAN

6.9.

Reţeaua WAN

6.10.

Rememorare

6.11.

Verificare

6.12.

Teste

6.13.

Răspunsurile testelor

7. INTERNET

7.1. Interconectarea la INTERNET

7.2. Servicii INTERNET

7.3. Serviciul de poştă electronică (E-mail)

7.3.1. Comunicarea prin poştă electronică

7.3.2. Ataşarea fişierelor la E-mail

7.4. Serviciul Wold Wide Web (WWW)

7.4.1. Prezentare Wold Wide Web

7.4.2. Proiectarea Wold Wide Web

7.5. Rememorare

7.6. Verificare

7.7. Teste

7.8. Răspunsurile testelor

Bazele informaticii sem.2

8. Limbajul HTML

8.1. Istoric

8.2. Trăsăturile limbajului HTML

8.3. Marcajele HTML

8.4. Structura unui program

8.4.1. Secţiunea de antet

8.4.2. Sectiunea BODY

8.4.2.1. Fontul unui text

8.4.2.2. Blocuri de text

8.4.3.

Liste

8.4.4.

Referinţe (link-uri)

8.4.4.1. Referinţe externe

8.4.4.2. Ancore

8.4.5. Înserarea imaginilor

8.4.6. Inserarea fişierelor audio

8.4.7. Cadre (frame)

8.5. Rememorare

8.6. Verificare

8.7. Teste

8.8. Răspunsurile testelor

9. EXCEL

10. BIBLIOGRAFIE

Prof. univ. Ofelia Popescu

6. REŢELE DE SISTEME DE CALCUL

Autor Ofelia Popescu

6.1. Apariţia reţelelor de calculatoare

Necesitatea creşterii capacităţii de prelucrare a sistemelor de calcul şi a accesării unor baze de informaţii simultan de către mai mulţi utilizatori a condus la ideea interconectării calculatoarelor. Noul model de sistem de calcul, în această viziune, este format din mai multe calculatoare autonome, interconectate, care formează o retea de calculatoare. Precursoarele reţelelor de calculatoare au fost sistemele de calcul care realizau prelucrări la distantă, numite sisteme de teleprelucrare. Acestea asigurau folosirea calculatoarelor de către mai multi utilizatori prin intermediul unor terminale locale sau la distantă (în acest caz, politica de transmitere a datelor era gestionată de fiecare calculator). În funcţie de rolul atribuit sistemelor de teleprelucrare, acestea puteau fi privite ca:

sisteme de centralizare a datelor (în care calculatorul colectează datele de la terminale şi le prelucrează), sisteme de difuzare a datelor (în care informatiile circulă în sens invers, de exemplu, anumite servicii de turism), sisteme conversaţionale (în care calculatorul transmiteau "întrebări" şi recepţionau mesaje de răspuns, de exemplu, în diagnoza medicală, sisteme de rezervări de bilete etc.). În locul sistemelor de calcul mari care foloseau terminale (răspândite în anii '70 şi la începutul anilor '80) apariţia reţelelor de calculatoare a fost motivată economic şi tehnologic. Reţelele de calculatoare personale au devenit populare în anii '80, în momentul în care dezvoltarea lor tehnologică le-a făcut foarte avantajoase sub aspectul raportului pret/performantă.

6.2. Definirea reţelelor de calculatoare

Două sau mai multe calculatoare pot să facă schimb de date între ele prin două modalităţi:

Off line prin intermediul dischetelor, CD, DVD, USB;

Bazele informaticii sem.2

On line prin intermediul unor medii de comunicare. În contextul comunicării un sistem informaţional este sistem care permite comunicarea şi prelucrarea informaţiei. Un sistem de comunicaţie este un sistem compus din reţele de calculatoare şi echipamente fizice de conectare cum sunt releele de retransmisie, echipamente terminale prin intermediul cărora se realizează transferul de informaţii între oameni şi echipamente de calcul. Comunicarea informaţiei reprezintă efectuarea transferului de date între unităţile funcţionale conform unui protocol de transmisie de date. O retea de calculatoare este un ansamblu de calculatoare autonome, interconectate prin intermediul unor medii de comunicaţie care asigură folosirea în comun, de către un număr mare de utilizatori, a tuturor resurselor fizice şi logice (software de bază şi aplicativ) şi informaţionale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare interconectate. Interconectate a două calculatoare înseamnă că acestea au capacitatea să facă schimb de informaţii prin mediul fizic de conectare. Autonomia calculatoarelor se referă la faptul că ele pot funcţiona independent, astfel încât pornirea sau oprirea unui calculator să nu le influentează pe celelalte; un calculator din reţea nu le controlează în mod forţat pe celelalte. Nu se vorbeste despre o reţea în cazul unui calculator cu mai multe terminale (minicalculatoarele) sau în cazul mai multor unităti aservite la o unitate de control. Mentionăm faptul că sistemele cu procesoare multiple (sau memorii multiple) pot să fie structurate şi ca arhitecturi paralele, în care sarcinile sunt împărţite pe procesoare în vederea realizării unui scop comun dar în acest caz procesoarele nu mai sunt autonome. Partajarea resurselor se referă la posibilitatea accesării unor resurse comune. În cadrul unei reţele de calculatoare resursele partajate pot fi:

resurse fizice: discuri de reţea, imprimante, scanner, etc. ; resurse logice: software de baza şi aplicaţii: orice program cum ar fi Word, un program de gestiune a stocurilor, etc. ; resurse informationale (baze de date). Astfel, reţelele de calculatoare pot fi folosite ca instrumente moderne de informare şi comunicare fiindcă permit realizarea de transferuri de informatii în reţea şi oferă diverse facilităţi de comunicare între utilizatorii reţelei. Într-o reţea de calculatoare, utilizatorii se conectează la un anumită calculator în mod explicit iar execuţia proceselor la distantă sau transferul de fişiere se specifică de asemenea explicit. Pentru exploatarea reţelelor de

Prof. univ. Ofelia Popescu

calculatoare este foarte important software-ul de reţea, care controlează buna funcţionare a reţelei. Software-ul de reţea are rolul de a rezolva problemele de comunicaţie. Dintre software-urile de reţea mai cunoscute amintim: Novell Netware şi Windows NT, 2000, XP, Vista, pentru reţele locale iar pentru conectarea subreţelelor în reţele de arie mai largă sunt utilizate sisteme de tip UNIX (Linux). Mediile de comunicaţie sau de transmisie conectează calculatoarele din punct de vedere fizic şi reprezintă suportul pe care este transferată informaţia. Acestea pot fi constituite din diverse tipuri de cabluri: cablu coaxial, fibră optică, linie telefonică etc., din unde (ghid de unde) cu benzi specifice de frecventă sau chiar sateliţi de comunicaţii. La nivel elementar, problemele de comunicaţie sunt rezolvate de protocoale de comunicaţie, care maschează diferenţele tehnologice dintre reţele şi permit realizarea conexiunilor independent de tehnologiile folosite. Acestea folosesc un set de convenţii şi de proceduri care guverneaza interacţiunea între mediile de comunicaţie. Un protocol este un limbaj utilizat de calculator (set de rutine) care facilitează schimbul de informaţii. Avem două tipuri de protocoale:

Protocoale hardware care definesc modalităţile prin care echipamentele fizice operează şi lucrează împreună ( niveluri de tensiune, interconectarea circuitelor) ; Protocoale software realizate de setul de rutine care permite comunicarea. Toate calculatoarele din reţea trebuie să aibă cel puţin un protocol comun.

6.3. Avantajele reţelelor de calculatoare

Apariţia calculatoarelor conectate în reţea a reprezentat o performanţă privind utilizarea lor în procesarea informaţiilor. Multiplele avantaje oferite de reţelele de calculatoare sunt:

programele şi fişierele sunt păstrate pe calculatorul central (pe server) pentru a putea fi utilizate de celelalte calculatoare din reţea; acces direct la resursele hardware (memorii externe, imprimante, etc.) şi software (editoare, limbare de programare, programe specializate, baze de date); comunicare şi schimb de informatii are loc între utilizatori la nivel local, regional sau mondial. O altă noţiune strâns legată de o reţea de calculatoare este lucrul în reţea. Dintre avantajele lucrului în reţea amintim:

Bazele informaticii sem.2

Calculatorul este un mijloc comod de stocare şi de actualizare a unor volume considerabile de informaţii complex structurate, permiţând accesul rapid la datele de interes; Calculatoarele pot fi conectate astfel încât să comunice între ele, formând reţele cu întindere planetară; Reţelele de calculatoare pun la dispoziţie diverse servicii pentru comunicare între

persoane şi grupuri de persoane, de regăsire şi transfer de informaţii de orice fel. Dezvoltarea reţelelor de calculatoare (mici sau mari) a contribuit la elaborarea şi utilizarea unor aplicaţii cu un impact mare asupra vieţii economice şi sociale din întreaga societate:

accesul la programe complexe ce ofera informatii utile la nivel macroeconomic;

accesul la mari baze de date din domeniile economic, financiar, comunicaţii, etc.;

accesul la informaţii ştiinţifice şi transferul rapid al articolelor ştiinţifice.

6.4.

Organizarea

calculatoare

şi principiul de funcţionare al reţelelor de

Astazi, vechiul model al unui singur calculator (sistem de calcul) care rezolvă problemele utilizatorilor, este înlocuit cu modelul nou al reţelelor de calculatoare. Orice reţea de calculatoare are două entităţi: noduri şi arce. Fiecare calculator cuplat în reţea care poate fi sursa sau destinaţia unor apeluri, este un nod în reţea. În mulţimea calculatoarelor conectate în reţea se disting unele care permit efectuarea unor servicii speciale numite calculatoare centrale sau server-e. Aceste calculatoare centrale (FS - File Server) controlează şi gestionează prin intermediul unui sistem de operare, întreaga activitate de calcul din reţea. Aceste calculatoare centrale formeaza nucleul reţelei. Calculatorul central poate fi un calculator obişnuit (de regula cu cel puţin 16MB memorie internă) pe care este instalat un sistem de operare pentru reţea: NETWARE, UNIX, LINUX, OS/2, WINDOWS NT/2000/XP/Vista. Calculatorul central controlează toate resursele comune (unităţi de discuri, unităţi de dischete unităţi de CD/DVD, imprimante, plottere, modemuri, fişiere, etc.), asigură securitatea datelor şi a sistemului, realizează comunicaţii între calculatoare (staţii de lucru). Din punct de vedere hardware, o reţea de calculatoare este constituită din:

calculatoare centrale ( Server); staţii de lucru - Workstations (calculatoare de lucru, terminale); echipamente periferice; elemente de conectare.

Prof. univ. Ofelia Popescu

Statia de lucru Workstation ») este un calculator obişnuit PC care lucreaza sub un sistem de operare obişnuit (Windows, Dos, Unix, Linux, etc.). O staţie de lucru are în configurare o placă de reţea care realizează interfaţa cu reţeaua de calculatoare. Sistemele de operare din reţea trebuie să recunoască aceste componente de conectare. În afara sistemelor de operare mai există programe speciale de comunicaţii în reţea ce permit comunicarea staţiei de lucru cu calculatorul central şi cu toate celelalte staţii de lucru conectate la reţea. Aceste programe speciale permit ca toate staţiile de lucru din reţea să utilizeze programele şi fişierele de date de pe calculatorul central. Într-o reţea un calculator, calculatoarele componente pot avea mai multe roluri:

client - utilizează resursele reţelei fără a pune la dispoziţie resursele proprii aplicaţiilor pe care le rulează; server - pune la dispoziţia reţelei resursele proprii fără însă a utiliza nici una dintre aceste resurse pentru aplicaţiile pe care le rulează; acesta presupun performanţe hardware sporite (în prezent serverele puternice presupun o mărime a HDD-urilor de ordinul Exabyte=1*109GB); unitate comunicantă - pune la dispoziţia reţelei resursele proprii, dar aceste resurse pot fi utilizate în acelaşi timp şi de aplicaţiile pe care le rulează. Un calculator conectat într-o reţea locală are întotdeauna în el şi o placă de reţea, prin care se desfăşoară comunicaţia cu celelalte calculatoare din reţeaua locală, printr-un cablu special de reţea, de tip BNC sau UTP. Un calculator personal care lucrează izolat sau care comunică doar prin modem cu alte calculatoaree, nu are nevoie de o placă de reţea. În general, comunicaţia prin placa de reţea este mult mai stabilă şi rapidă decât prin modem, dar ea funcţionează bine numai pe distanţe mici, până la câteva sute de metri. Placa de reţea converteşte formatul semnalelor cu care lucrează calculatorul în semnale care pot fi transmise în reţea. Cele mai cunoscute plăci de reţea sunt:

Ethernet (înainte de a încerca să transmită filtrează informaţiile care nu le sunt adresate şi rezolvă problemele apărute în cazul coliziunilor); Token ring (aşteaptă jetonul înainte de a începe). Jetonul este un mesaj foarte scurt, transferat până la calculatorul care vrea să transmită informaţii unui alt calculator. Modem este componenta prin care se interconectează calculatoarele direct prin linia telefonică, sunând (dial-up) la numere de telefon unde sunt conectate calculatoarele. Modemul este un dispozitiv care modulează şi demodulează semnalele. În cadrul comunicaţiei dintre calculatoare acesta este utilizat pentru a converti semnalele digitale în semnale analogice şi invers. Actual există modem-uri "inteligente" care asigură o serie de funcţii suplimentare, cum ar fi:

Bazele informaticii sem.2

a) negocierea ratei de transfer maxime admise pe linia telefonică curentă,

b) negocierea şi funcţionarea mecanismelor de control si a cheii de recuperare a erorilor de transmisie,

c) compresia şi criptarea datelor,

d) protocoale pentru nivelul legaturii de date.

6.5. Nivelurile unei reţele de calculatoare

Comunicarea în reţea are loc în cadrul a doua mari niveluri, nivelul fizic şi nivelul logic la care se adaugă încă 3 niveluri importante necesare pentru înţelegerea modului de funcţionare a unei reţele. Nivelul fizic este costituit din partea hardware a reţelei şi anume: placile de interfaţă ale reţelei, cablurile de conectare, HUB-uri(amplificatoare de semnal folosite în cazul în care calculatoarele se afla la o distanţă mai mare dacât distanţa maximă pe care o poate atinge o placă de reţea în transmiterea de date, de regulă între 100m pentru placi pe slot PCI şi în jur de 300m pentru placi pe slot ISA), precum şi orice altă componentă hardware care foloseşte la comunicarea în reţea. Nivelul logic este nivelul la care se transformă orice variaţie de tensiune electrică în cod binar pentru a putea fi trimise la nivelul fizic având astfel loc comunicarea între calculatoarele din reţea. Nivelul de reţea este responsabil de identificarea calculatoarelor din reţea. Fiecare calculator din reţea foloseşte mecanismul de adresare existent în acest nivel pentru a transmite date la staţia de lucru dorită. Nivelul de transport este cel care asigură recepţionarea corectă a tuturor datelor trimise în reţea. Acest nivel mai are şi rolul de a restabili structura corectă a datelor a căror structură ar putea fi deteriorată în timpul transmisiei. Nivelul de aplicaţii este consţituit din programele de aplicaţie utilizate de o staţie de lucru. În momentul în care se apelează o literă a unei unităţi de disc din reţea sau când se tipăreşte la o imprimantă partajată în reţea, programul respectiv foloseşte nivelul de aplicaţii pentru a transmite datele în reţea.

6.6. Tipuri de reţele de calculatoare

Topologiile de reţea sunt structurate din punct de vedere:

al poziţiei pe care un calculator o are în reţea; al ariei de răspândire;

Prof. univ. Ofelia Popescu

Din punct de vedere al poziţiei pe care un calculator o are în reţea, avem următoarele tipuri de reţele:

reţele de tip client - server folosesc un calculator central (server) care lucrează la nivel centralizat cu toate fişierele şi efectuează serviciile de tipărire pentru mai mulţi utilizatori şi în acest fel informaţiile sunt stocate mult mai eficient. Astfel prin intermediul calculatorului principal folosit ca server de fişiere, toţi utilizatorii reţelei îşi salvează propriile date. Serverul de fişiere este de regulă un calculator ce se află de obicei într-o cameră specială separată şi nu este folosit individual. Clienţii din reţea sunt staţii de lucru workstations ») şi sunt conectate la server. Clienţii au în general de calculatoare puternice dar pot avea şi calculatoare mai slabe în timp ce serverul este în general un calculator foarte puternic, în comparaţie cu celelalte calculatoare legate la el. Serverul este în aşa fel configurat încât să ofere cele mai rapide răspunsuri pentru clienţii reţelei şi pentru a asigura cea mai bună protecţie din reţea pentru datele critice. Pentru ca serverul să poată rezolva simultan mai multe solicitări este necesar ca el să aibă instalat un sistem de operare care să ofere facilităţi de lucru în reţea. Sistemele de operare recomandate în general sunt cele de tip UNIX cum ar fi Linux sau FreeBSD, dar şi altele cum ar fi OS/2 sau Windows NT/2000/XP/Vista.

reţele de tip punct la punct (peer-to-peer) se caracterizează prin faptul că nu există nici un server, utilizatorii împărţind între ei spaţiile de pe discuri şi resursele( imprimantele, faxurile, etc.). Utilizatorii care folosesc reţeaua îşi salvează fişierele în propriile calculatoare, ceea ce face ca gestionarea acestora să fie dificilă. De aceea, aceste reţele nu trebuie să includă mai mult de 10 calculatoare. Acest tip de reţea are destul de multe defecte deoarece calculatoarele reţelei nu sunt foarte performante iar în multe cazuri sistemul de operare nu este de tip UNIX astfel apare pericolul destul de mare de altfel de a suprasatura staţiile de lucru dacă mai mulţi utilizatori accesează în acelaşi timp resursele aceluiaşi calculator.

reţele hibride organizate pe domenii şi grupuri de lucru.

În funcţie de aria lor de răspândire şi a numărului staţiilor de lucru reţelele de calculatoare sunt de mai multe feluri:

reţele locale ( LAN - Local Area Networks) lucrează la nivelul unei clădiri sau al unui grup de clădiri având distanţa între staţiile de lucru de cel mult câţiva kilometri ; reţelele locale se deosebesc de alte tipuri de reţele prin caracteristici legate de: mărime, tehnologie de transmisie şi topologie.

Bazele informaticii sem.2

reţele orăşeneşti ( MAN - Metropolitan Area Networks ) lucrează la nivelul unui

oraş având distanţa între staţiile de lucru de ordinul kilometrilor; aceste reţele sunt de fapt versiuni extinse de LAN-uri şi utilizează tehnologii similare cu acestea; ele se pot întinde pe suprafaţa unui întreg oraş şi pot fi private sau publice; acestea permit transmiterea de secvenţe sonore şi pot fi conectate cu reţele locale de televiziune prin cablu. reţele regionale/mondiale ( WAN - Wide Area Networks ) acoperă o arie extinsă (o ţară, un continent) sau mondiale cum este Internetul.

reţele radio (WLAN - Wireless Local Area Network ) folosite în special pentru calculatoarele portabile care reprezintă domeniul cu cea mai rapidã evolutie din industria tehnicii de calcul. Posibilitatea conectării acestora la reţea este foarte utilă în cazul când utilizatorii se deplasează frecvent, folosind diverse mijloace de transport. Aceste reţele sunt folosite în zone în care sistemul telefonic nu există. Reţelele fără fir şi echipamentele de calcul mobile sunt înrudite dar nu identice. Calculatoarele portabile pot comunica şi prin conectarea la telefon dacă acestea nu se deplasează pe o distanţă. Pot exista şi calculatoare fără fir neportabile cum ar fi o reţea LAN instalată într-o clădire care are montată o antenă. Această soluţie este preferată uneori pentru a evita instalarea cablurilor însă performanţele acesteia sunt inferioare celor obişnuite deoarece au o viteză de doar 1-2 Mpbs şi o rată de eroare mai mare iar transmisiile dintre calculatoare pot să interfereze. Oricum, calculatoarele portabile sunt utile în multe situaţii în care instalarea cablurilor de comunicaţie este neconvenabilă (de exemplu, săli de conferintă, biblioteci, firme cu mai multe sedii situate într-o arie geografică limitată). reţele publice ( PDN - Public Data Networks ) sunt cele care lucrează la nivelul unei regiuni sau la nivel mondial şi au acces la diverse reţele locale, de exemplu:

INTERNET (E-mail -poşta electronică, WWW-World Wide Web); USENET şi EUNET (poşta electronică şi circulaţia ştirilor); CSNET şi ARPANET (cercetare ştiinţifică); BITNET (informaţii în diverse domenii).

6.7. Reţele locale LAN

Reţelele locale LAN, sunt utilizate pe arii restrânse maxim câţiva kilometri şi sunt frecvent utilizate pentru conectarea calculatoarelor personale dintr-o firmă, fabrică, departament sau instituţie de educaţie etc., astfel încât să permită partajarea resurselor şi schimbul de informaţii.

Prof. univ. Ofelia Popescu

Pentru a prefigura trecerea la reţele WAN în continuare accentul va fi pus pe prezentarea nivelului fizic şi doar a câteva elemente de comunicare în reţea. O componentă hardware obligatorie pentru orice calculator din reţea este placa de interfaţă cu reţeaua (plăci Ethernet, ARCnet, Token Ring, sau modem-uri) care poate fi de mai multe tipuri însă cu diferenţe de cost semnificative. Aceste plăci se împart pe categorii de viteză şi anume:

plăci lente care nu depăşesc în transferul de date 10MB/s (este cazul unor adaptoare Ethernet mai vechi sau ale plăcilor conectate pe un slot ISA), placi rapide sunt cele care pot atinge viteze situate până la 100MB/s (majoritatea plăcilor actuale sunt capabile să atingă această rată de transfer dacă sistemul de cablaj este corespunzător), plăci cu sistem de cabluri prin fibră optică pot atinge viteze între 155 – 660MB/s iar în viitor plăcile care se vor conforma standardului ATM (Asynchronous Transfer Mode) vor putea atinge viteze de transfer de 2GB/s. Actual, cel mai răspândit mediu de reţea locală este Ethernet cu cablu bifilar torsadat neecranat (10BaseT) din cupru masiv, similar cu cel utilizat în liniile telefonice. Tehnologia în domeniul reţelelor care a început să se impună actual este cea a reţelelor LAN în care locul cablurilor, ca mediu de transmisie a datelor, este luat de undele radio sau infraroşii . O reţea radio este un sistem flexibil de comunicaţii de date, folosit ca o extensie sau o alternativă la reţeaua LAN prin cablu , într-o clădire sau un grup de clădiri apropiate. Folosind undele electromagnetice, dispozitivele reţelei radio transmit şi primesc date prin aer, eliminând necesitatea cablurilor şi transformând reţeaua într-un LAN mobil . Astfel , dacă o firmă are o reţea radio, la mutarea în alt sediu prin mutarea calculatoarelor reţeaua va funcţiona imediat. De obicei reţelele radio se folosesc împreună cu reţelele LAN clasice, în special pentru parte de tipărire în cadrul reţelei şi pentru legătura la server. Reţelele radio folosesc unde electromagnetice din domeniul radio şi infraroşu . Primul tip este cel mai raspandit, deoarece undele radio trec prin pereţi şi alte obiecte solide, pe când radiaţia în infraroşu , la fel ca şi lumina nu poate străpunge obiectele opace şi are o rază de acoperire mult mai mică. Trebuie amintit că în majoritatea cazurilor este necesară o legatură între WLAN şi LAN. Acesta se realizează prin aşa numitele puncte de acces (AP - acces points) . Un punct de acces, care este un emiţător sau un receptor de unde radio se conectează la un LAN prin cablu. El primeşte, înmagazinează şi transmite date de la/către aparatele din WLAN şi cele din LAN având o rază de acţiune care merge de la 30 până la 300 de metri.

Bazele informaticii sem.2

Utilizatorii accesează reţeaua WLAN prin adaptoare speciale, care se prezintă sub forma unor placi PCI sau ISA pentru PC-urile desktop şi a unor echipamente externe pentru notebook-uri . Aceste plăci funcţionează ca şi placile de reţea clasice, iar sistemele de operare instalate le tratează ca placi de reţea. Practic, faptul că există o conexiune wireless în locul celei prin cablu este transparent pentru sistemul de operare. La fel ca în cazul reţelelor LAN, pentru configurarea reţelelor WLAN există mai multe topologii. Dintre aceastea amintim :

reţeaua WLAN independentă este cea mai simplă. De fiecare dată când două PC- uri se afla în zona de acţiune a adaptoarelor lor WLAN, se poate stabili o conexiune. Aceast tip de structură nu necesită o configurare sau administrare specială. Un punct de acces adăugat acestei configuraţii dublează raza de acţiune, funcţionând ca un receptor. Extinzând analogia cu retelele LAN, punctul de acces funcţionează ca un hub, dublând distanţa maximă dintre PC-uri. reţeaua WLAN de infrastructură, în care mai multe puncte de acces leagă reţeaua WLAN de reţeaua LAN cablată, permiţând utilizatorilor să folosească eficient resursele reţelei. Punctele de acces pe lângă legatura pe care o fac cu reţeaua LAN, ele gestionează şi traficul prin reţeaua WLAN în raza lor de acţiune. Mai multe puncte de acces pot acoperi chiar şi o clădire foarte mare. Comunicaţia fără fir este limitată de distanţa pe care o acoperă un echipament WLAN, acestă caracteristică fiind dată de puterea emiţător / receptor. Reţeaua WLAN foloseşte celule, numite microcelule, pentru a-şi putea extinde zona de acoperire. O microcelulă este aria de acoperire a unui punct de acces. Principiul este asemanator cu al telefoniei celulare. În orice moment un utilizator care dispune de un PC mobil, dotat cu adaptor WLAN este asociat unei singure microcelule. Deoarece microcelulele se suprapun parţial la trecerea utilizatorului de la o microcelulă la alta comunicţia dintre el şi reţea nu se întrerupe. Această legătură nu este continuă numai într-un singur caz în care se foloseşte protocolul TCP/IP. La transferul datelor prin TCP/IP şi la trecerea de la o microcelula la alta, punctul de ataşament la reţea se schimbă deoarece s-a schimbat punctul de acces, însă adresa IP nu se modifică. Acest lucru poate duce la pierderea de pachete. Însă chiar şi în acest caz, există soluţii de refacere a conexiunii fără pierderea datelor. La trecerea de la un punct de acces la altul adaptorul WLAN lasa primului punct de acces adresa celui de al doilea astfel încat toate pachetele sunt rulate de la primul la al doilea punct de acces şi utilizatorul nu sesizează faptul că a schimbat punct de acces.

Prof. univ. Ofelia Popescu

6.8. Topologii de reţele locale LAN

Pentru aranjarea în reţea a calculatoarelor se folosesc diferite metode numite topologii (structuri). Fiecare topologie are avantaje şi dezavantaje dar totuşi fiecare este mai bună în anumite situaţii. Topologia (structura) unei reţele de calculatoare reprezintă modul de conectare a staţiilor de lucru faţă de Server. Modul de conectare va determina traseul pe care va circula informaţia în reţea, prin urmare o structură a comunicaţiilor în reţea. În general, există trei tipuri de topologii şi diverse combinaţii ale acestora pentru reţelele LAN:

Reţele de tip magistrala au toate calculatoarele interconectate la cablul principal al reţelei. Calculatoarele conectate în acest tip de reţea au acces în mod egal la toate resursele reţelei. Pentru utilizarea cablului nivelul logic trebuie să aştepte până se eliberează cablul pentru a evita coliziunile de date. Acest tip de reţea are însă un inconvenient în cazul în care reţeaua este întreruptă într-un loc accidental sau prin adăugarea unui alt nod de reţea atunci întreaga reţea este scoasă din funcţiune. Este totuşi una din cele mai ieftine moduri de proiectare a unei reţele. Reţele de tip stea fac legătura între calculatoare prin intermediul unui concentrator. Avantajul esenţial al acetui tip de reţea este că celelalte calculatoare sunt protejate în situaţia în care un calculator este avariat sau un cablu este distrus; din punct de vedere al siguranţei transmisiei de date alegerea acestei configurarii este cea mai sigură soluţie, însă aceasta este pretabilă pentru reţele mari deoarece pentru o reţea mică există un dezavataj de ordin finaciar constituit de concentrator care are un preţ destul de ridicat. Reţele de tip ring (inel) fac legatura între calculatoare prin intermediul unui port de intrare (In Port) şi a unui port de ieşire (Out Port). În această configuraţie fiecare calculator transmite date către urmatorul calculator din reţea prin portul de ieşire către portul de intrare al calculatorului adresat. În cadrul acestei topologii instalarea cablurilor este destul de dificilă şi atunci se recurge la un compromis între acest tip de reţea şi cel de tip magistrală folosindu-se o unitate centrală care să închidă cercul numit Media Acces Unit (MAU – unitate de acces a mediilor). Reţele de tip magistrală în stea face apel la o unitate centrală (MAU) prin care se realizează interconectarea calculatoarelor.

Bazele informaticii sem.2

6.9. Reţeaua WAN

Reţeaua WAN acoperă o arie extinsă (o ţară, un continent) şi este compusă din o mulţime de reţele locale şi calculatoare individuale. Calculatoarele reţelei execută programele utilizatorilor (aplicaţii) şi sunt numite calculatoare gazdă sau sisteme finale. Calculatoarele gazdă sunt conectate printr-o subreţea de comunicaţie prin intermediul cărei mesajele sunt transmise spre un alt calculator gazdă similar sistemului de telefonie. Separarea activitătilor de comunicare (subreţelele) de cele referitoare la aplicaţii (calculatoarele gazde) simplifică proiectarea reţelei. O subreţea este formată din linii de transmisie (circuite, canale, etc.) care asigură transportul datelor şi elemente de comutare (noduri de comutare a pachetelor, sisteme intermediare, comutatoare de date), numite cel mai frecvent routere . În situaţia în care sosesc date pe o anumită linie şi ajung într-un nod de comutare, acesta trebuie să aleagă o nouă linie pentru retransmisia datelor. Dacă se conectează mai multe LAN-uri, atunci fiecare ar trebui să aibă un calculator gazdă pentru executarea aplicaţiilor şi un router pentru comunicarea cu alte componente ale reţelei globale. În astfel de cazuri routerele conectate vor aparţine subreţelei. WAN-urile pot conţine cabluri sau linii telefonice între routere. Două routere pot comunica nu numai direct, ci şi prin intermediul altor routere. Acestea reţin fiecare pachet primit în întregime şi îl retransmit când linia de ieşire cerută devine liberă. O subreţea care funcţionează pe aceste principii se numeste punct-la-punct (sau memorează şi retransmite sau cu comutare de pachete). O problemă importantă o constituie topologia de conectare a routerelor din subreţele care poate fi stea, inel sau neregulată; în proiectarea reţelelor locale se folosesc de obicei topologiile simetrice iar pentru reţelele de arii largi sunt folosite topologiile neregulate. Comunicarea dintre routere se mai poate face prin intermediul sateliţilor de comunicaţii sau folosind sisteme radio terestre (routerele sunt dotate cu antene de emisie-recepţie). Dacă comunicările se realizează exclusiv prin routere, este vorba de o subreţea, pe când dacă apar în plus calculatoare gazdă şi utilizatori proprii, atunci avem o reţea WAN. Reţeaua WAN poate conţine o multitudine de reţele LAN precum şi calculatoare gazdă, pe când o reţea LAN conţine doar calculatoare gazdă şi cabluri, fară subreţele. O reţea WAN este alcătuită din foarte multe calculatoare legate în reţea şi care este alcatuită din multe servere care în general sunt calculatoare care au instalate sisteme de operare UNIX, care pot asigura într-adevar un multitasking controlat şi un multithreading adevărat, spre deosebire de sistemul de operare Windows care doar simulează aceste lucruri foarte bine.

Prof. univ. Ofelia Popescu

7.

INTERNET

Autor Ofelia Popescu

Mediul Internet-ul cea mai cunoscută reţea mondială, este un conglomerat la scară mondială de reţele de calculatoare care conţine un mediu informaţional şi de calcul cu resurse şi servicii extrem de bogate. Mediul Internet este cel mai mare sistem informatic din lume, perfect legal şi în multe cazuri gratuit. Resursele oferite sunt imense şi ele se schimba aproape zilnic, aşa cum se schimbă tehnologiile informatice. Internetul nu este proprietatea nici unei firme şi nu este coordonat de nici o firmă, el reprezintă o reţea de reţele de calculatoare care pot comunica între ele. Majoritatea reţelelor sunt formate din câte un server şi clienţii conectaţi la reţea. O reţea Internet oferă o gamă largă de avantaje, printre care putem enumera:

Comunicarea prin poşta electronică; Datele centralizate pot fi accesate de toate calculatoarele din reţea; Resursele pot fi partajate între calculatoare; Posibilitatea de a crea copii de siguranţă pe server. Mediul Internet este un ansamblu de reţele de calculatoare la nivel mondial ce realizează conectarea a milioane de calculatoare care reprezintă:

calculatoare guvernamentale şi ale instituţiilor naţiunilor din întreaga lume;

calculatoare ale miilor de universităţi şi şcoli din întreaga lume;

sisteme de calcul ale marilor corporaţii (Microsoft, IBM, Digital, etc.);

sisteme de calcul ale unor organizaţii şi fundaţii ştiinţifice, culturale, sociale;

calculatoare ale marilor agenţii de presă şi de televiziune din întrega lume;

calculatoare ale marilor edituri din lume;

calculatoare ale milioanelor de utilizatori din întreaga lume.

Din punct de vedere arhitectural, mediul Internet este de fapt o reţea gigantica de reţele de calculatoare răspândită la nivel mondial şi care înglobează diverse produse harware şi software ce gestionează o mare colecţie de baze de date ce conţin informatii şi servicii de toate tipurile, acestea fiind accesibile de la orice calculator (terminal) conectat la reţea în orice loc şi la orice moment. Definiţie. Mediul Internet este un ansamblu de reţele de calculatoare interconectate care împreună cu miile de calculatoare individuale (terminale, staţii de lucu) şi milioane de utilizatori , constituie comunitatea Internet care are la dispozitie un mediu informaţional şi de calcul cu foarte multe servicii informatice şi resurse (baze de

Bazele informaticii sem.2

date diverse, biblioteci de programe, documentatii, etc.). Mediul Internet constituie un ansamblu complex de arhitecturi, componente fizice şi sisteme de operare, care tratează în mod egal minicalculatoarele, reţelele de calculatoare, PC-urile şi maiframe- urile. Facilităţile oferite de mediui au o importanţă egală, iar componentele sale se comporta una fata de alta fara nici o discriminare.

7.1. Conectarea la INTERNET

Internetul este o reţea globală formată prin interconectarea mai multor calculatoare, ce facilitează comunicarea între utilizatori prin transferul de date de pe un calculator pe altul prin intermediul protocolului TCP/IP. Se folosesc, de asemenea, adrese de locaţie numite adrese IP (Internet Protocol) cu ajutorul cărora serverele de Internet

găsesc mult mai uşor calculatoarele din reţea. În cadrul acestei reţele se foloseşte un

protocol de transfer de date care de fapt este conţine peste 100 de protocoale diferite dar care au fost înglobate sub aceeaşi denumire TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol). Acest protocol cuprinde între altele şi protocoalele de Telnet (Terminal emulation), FTP (File Transfer Protocol), HTTP (Hyper Text Transfer Protocol), SMTP (Simple Mail Transfer Protocol). Acest protocol a fost elaborat de Ministerul Apărării Naţionale din SUA în anii ’70 şi are în continuare cea mai largă arie de utilizare. Principalele avantaje pe care acesta le prezintă ar fi:

Independenţa de platformă. Protocolul TCP/IP nu a fost conceput pentru utilizarea într-un mediu destinat unui anumit tip de hardware sau software. A fost şi este utilizat în reţele diferite tipuri. Adresare absolută. TCP/IP asigură modalitatea de identificare în mod unic a fiecărui calculatoa din Internet. Standarde deschise. Specificaţiile TCP/IP sunt disponibile în mod public utilizatorilor şi dezvoltatorilor. Protocoale de aplicaţie. TCP/IP permite comunicarea între diferite medii. Protocoalele de nivel înalt cum ar fi FTP sau TELNET, au devenit omogenizate în mediile TCP/IP indiferent de platformă.

Structura unei reţele de tip internet, văzută ca mai multe reţele fizice interconectate prin intermediul unor rutere, crează o imagine înşelătoare a conceptului de internet, întrucât atenţia cea mai mare trebuie îndreptată către interfaţa pe care internet o oferă utilizatorilor şi nu către tehnologia de interconectare. Un utilizator consideră internet-ul drept o unică reţea virtuală ce interconectează toate calculatoarele şi prin care este

Prof. univ. Ofelia Popescu

posibilă comunicaţia. Într-un anumit sens, internet-ul este o abstractizare a reţelelor fizice, întrucât, la nivelul ei cel mai de jos, ea furnizează aceleaşi funcţiuni ca o reţea fizică, adică acceptă pachete şi le trimite. Nivelurile superioare ale software-ului de internet sunt cele ce contribuie cel mai mult la funcţionalitatea bogată percepută de utilizatori. Conectarea la INTERNET se poate face prin două modalităţi :

prin modem sau prin cablu de televiziune. În ambele cazuri avem nevoie de un ISP (Internet Service Provider) care să furnizeze servicii de conectare la Internet. Aceste ISP-uri pot oferi o conectare mai rapida sau mai lenta în funcţie de server-ele pe care le posedă. Dacă server-ul este configurat să poată fi folosit şi ca Proxy atunci automat şi calitatea serviciului se va îmbunatăţii, un server de Proxy foloseşte disc-uri de cache astfel încat paginile şi în general informaţia pe care utilizatorul o cere prin intermediul protocoalelor se va descărca în primul rând pe acele disc-uri de cache asigurand astfel o comunicare mai buna cu clientul. Transmiterea datelor se face pe pachete („packages”) destul de mici şi apare de multe ori situaţia în care server-ul de pe care se ia respectiva informaţie să aşteapte ca celălalt calculator să primescă pachetele. Mărimea acestor pachete se numeşte MTU(Maximum Transfer Unit). În cazul unui modem de viteză mica cu cât MTU-ul este mai mic cu atât mai bine, deoarece tranzacţia datelor se realizează mai repede. Conexiuni prin modemuri asincrone se realizează prin ISP care asigură o conexiune de tip dial-up cu ajutorul unui dintre următoarele protocoale:

SLIP (Serial Line Internet Protocol) este un protocol extrem de simplu, care furnizează un mecanism de transmitere printr-o conexiune serială a pachetelor generate de IP (datagrame). Transmite datagramele pe rând, separandu-le printr- un octet numit SLIP END, pentru a sugera că marchează sfârşitul unui pachet. SLIP nu asigură mijloace de corectare a erorilor şi nici de comprimare a datelor, astfel că a fost înlocuit de PPP. PPP (Point-to-Point Protocol) este un protocol pe trei niveluri care îmbunatăţeşte fiabilitatea comunicaţiilor seriale TCP/IP prin asigurarea mijloacelor pentru corectarea erorilor şi pentru comprimarea datelor, caracteristici care îi lipsesc protocolului SLIP. Cele mai multe pachete TCP/IP contin suport pentru PPP, la fel ca şi majoritatea ISP-urilor. Daăa ar fi să alegem ar trebui să ne îndreptăm spre PPP deoarece asigură capacitate de transfer superioară şi comunicaţii mai sigure. Comunicarea prin Intermediul HTTP după cum îi spune şi numele este un protocol care permite transformarea unor comenzi de formatare de text. Aceste comenzi sunt

Bazele informaticii sem.2

scrise în limbajul HTML (Hyper Text Markup Language) şi pot fi scrise cu orice tip de editor de texte, după care sunt interpretate de Browser şi vizualizate pe Internet.

7.2. Servicii INTERNET

Actual Internet-ul este o reţea alcătuită din sute de milioane de calculatoare, dispuse pe întregul globul, staţionare sau mobile, reţea ce conţine o cantitate uriaşă de informaţii, accesul la marea majoritate fiind fără restricţii, iar la altele contra cost sau restricţionat prin parole de acces. Calculatoarele conectate la Internet pot folosi urmatoarele servicii:

Electronic mail (e-mail) permite să se trimită şi să se primească mesaje ; Conectarea la distanţă; Transferul de fişiere ; World Wide Web (WWW). Toate serviciile Internet sunt aplicaţii de reţea bazate pe modelul client-server. În continuare prezentăm cîteva servere care pot fi utilizate în cadrul reţelei Internet. FTP sau File Transfer Protocol permite unui calculator să primească rapid, să vizioneze şi să salveze fişiere de pe un alt calculator străin. Telnet permite utilizatorului unui calculator să se autentifice pe un alt calculator şi să folosească resursele acelui calculator ca şi cum ar fi resursele propriului sau calculator.

.

7.3. Serviciul de poştă electronică (E-mail)

Poşta electronică sau Email-ul este o formă modernă de comunicare, ce combină rapiditatea unui apel telefonic cu înregistrarea şi expedierea unei scrisori. Transmiterea scrisorii durează doar câteva secunde, iar destinatarul poate răspunde când doreşte şi în plus nu trebuie contactat direct destinatarul pentru transmiterea scrisorii. Un alt avantaj al poştei electronice este preţul scăzut al abonamentului, de cca. 2…3 $ pe lună şi respectiv costul scăzut al transmisiei şi recepţiei scrisorilor prin E-mail, care se taxează pentru impulsurile telefonice de câteva secunde dintre abonat şi server, server care se află de obicei în acelaşi oraş cu abonatul. Dezavantajul poştei electronice este că nu asigură inviolabilitatea corespondentei.

O adresă de E-mail are două părţi:

1. numele utilizatorului sau orice alt nume ales de utilizator urmată de semnul @

Prof. univ. Ofelia Popescu

2. numele contului de la posta electronică urmat adesea de simbolul tării în care se află serverul. De obicei numele contului se confundă cu numele serverului la care este abonat calculatorul gazdă. Deci o adresă poate fi scrisă sub forma: andreia@fx.ro unde andreia reprezintă numele utilizatorului calculatorului gazdă., fx numele serverului şi ro prescurtarea de la România. În caz că nu apare numele tării, se subînţelege că serverul se află în SUA şi în general aparţine uneia din cele şapte domenii de organizaţie diferite, aşa cum se observă din tabelul din figura 1.

Cod

Domeniu

.com

Entităţi comerciale

.edu

Instituţii educaţionale

.gov

Instituţii guvernamentale non-militare ale SUA

.int

Instituţii internaţionale (NATO).

.mil

Instituţii militare SUA.

.net

Resurse de reţea

.org

Organizaţii non-profit.

Figura 1. Codul şi domeniul server-elor din SUA

7.3.1. Comunicarea prin poştă electronică

Pentru utilizarea poştei electronice, firma gazdă la care se face abonamentul pentru E-

mail livrează clientului pachetul de programe care asigură funcţia de agent utilizator, printre care enumerăm:

a) Outlook Express Mail;

b) Eudora;

c) Internet Explorer

Cu Outlook Express Mail se poate trimite mesaje prin E-mail oricărei persoane a cărei adresă de E-mail există pe Internet, intranet şi post individual abonat la un server. Se pot trimite în plus fişiere, rapoarte, scrisori şi foi de calcul tabelar sub formă de anexe

la mesajele transmise. De obicei programul Outlook Express Mail este folosit de clienţii abonaţi la Internet. Eudora este un pachet de programe folosit de obicei de clienţii abonaţi la o poştă electronică (un server), numai pentru E-mail.

Bazele informaticii sem.2

Internet Explorer are facilităţi de transmitere a E-mail-urilor uşor şi rapid oferind

aceleaşi facilităţi ca şi

două. Operaţiile asigurate de poşta electronică sunt:

Outlook Express Mail şi are tendinţa de a lua locul celorlalte

a. Compunerea, transmiterea şi recepţionarea mesajelor;

b. Administrarea mesajelor primite: vizualizarea, arhivarea pe disc sau tipărirea lor, ştergerea;

c. Retransmiterea către alţi destinatari a mesajelor primite;

d. Confirmarea trimiterii mesajului;

e. Confirmarea de către destinatar a recepţionării mesajului;

f. Folosirea fişierelor cu semnături;

g. Ataşarea unor fişiere ;

Un mesaj E-mail este format din patru secţiuni:

1. Antetul (Header), care este un text cu care începe mesajul. Conţine informaţii despre

destinatar, autor, subiect şi ora transmisiei;

2. Corpul (Body), care reprezintă mesajul propriu zis;

3. Semnătura (Signature), care este un text care se adaugă la sfârşitul mesajului poştal, şi cuprinde cel puţin numele autorului. Mulţi autori introduc de obicei în plus numele firmei şi numărul de telefon unde pot fi contactaţi.

4. Fişierele ataşate mesajului (Attach binary file)

Transmiterea unui mesaj se realizează în acelaşi mod, indiferent de clientul de poştă (serverul) folosit:

1. Se apelează butonul aferent (New, Compose) pentru a se deschide o nouă fereastră de mesaj;

2. Se completează următoarele câmpuri:

a. To – Se scrie adresa de E-mail sau se activează săgeata din dreapta câmpului şi apare lista de adrese din care se alege destinatarul mesajului

b. Cc – Se scrie o listă de adrese la care se pot trimite copii ale mesajului;

c. From – Automat, adresa expeditorului şi data transmiterii sunt completate de calculatoar.

d. Subject – se completează opţional de expeditor cu o scurtă descriere a mesajului;

e. Body – se construieşte mesajul de transmis.

3. Se execută click pe un buton din fereastră pentru a expedia mesajul. Acest buton este denumit de obicei Send;

Prof. univ. Ofelia Popescu

4. Se face conectarea la reţea şi se execută click pe comanda de expediere (Send / Send Only), şi / sau pe cea de expediere şi primire mesaje (Get All) sau alte comenzi similare pe care le asigură programul. După ce s-a transmis mesajul, conţinutul acestuia este mutat automat în dosarul Send items.

5. Dacă se doreşte doar primirea unor mesaje depuse la server, se face conectarea la reţea prin comanda Get Mail sau alta asemănătoare, funcţie de programul folosit.

Răspunsul la mesaj se poate da în mai multe moduri:

a. Răspuns către expeditor (Reply). In acest caz adresa destinatarului este completată automat, fiind preluată din adresa expeditorului la al cărui mesaj se răspunde. Răspunsul poate fi de două feluri, cu păstrarea textului sosit sau fără păstrarea lui în răspuns. La click pe butonul (Reply), apare mesajul (Quote original message) la care se poate răspunde cu (Yes) sau (No).

b. Reexpedierea mesajului (Forward), acţiune prin care mesajul este retransmis către un alt destinatar. Adresa expeditorului iniţial este înlocuită cu adresa

utilizatorului care reexpediază mesajul;

7.3.2. Ataşarea fişierelor la E-mail

Dacă este folosită posta electronică, nu este nevoie de fax sau oficiu poştal pentru a trimite documente. Acestea pot fi ataşate la un mesaj şi trimise destinatarului. Gestionarea fişierelor constă din:

A. Ataşarea fişierelor la mesajele transmise;

B. Extragerea fişierelor ataşate din mesaje;

C. Folosirea WinZip-ului pentru a lucra cu fişierele atasate şi arhivate;

I. Ataşarea unui fişier la un mesaj

Pentru a ataşa un fişier la un mesaj, se trage cu mouse-ul fişierul din Windows Explorer şi se plasează în corpul mesajului cu care trebuie transmis. Va apare o pictogramă şi numele fişierului în corpul mesajului. Se pot ataşa oricâte fişiere în corpul unui mesaj. In cazul utilizării programului Outlook Express Mail sau Internet Explorer, se alege din meniul principal Insert, opţiunea File Attachment. Apoi se alege fişierul dorit din caseta de dialog File Attachment şi în final se execută click pe Attach. Va apare un panou în partea de jos a ferestrei în care se află textul mesajului, care va conţine câte o pictogramă pentru fiecare fişier ataşat la mesaj.

Bazele informaticii sem.2

II. Extragerea fişierelor ataşate, din mesaje

Extragerea se obţine printr-un clik pe pictograma agrafă a mesajului. Opţional se poate copia/muta fişierul în dosarul dorit. In cadrul programului Outlook Express sau Internet Explorer, se poate afişa conţinutul unui fişier ataşat, efectuând dublu click pe icoana aferenta

III. Folosirea WinZip-ului pentru arhivarea fişierele ataşate

În cazul fişierelor mari pentru a economisi timp este bine să fie compactate înainte de a le ataşa la un mesaj de poştă electronică.

A. Crearea fişierului Zip şi adăugarea fişierelor în el, se va face executînd

secvenţa:

1. În Window Explorer vor fi selectate fişierele care trebuiesc compactate;

2. Se execută apoi clik-dreapta pe fişierele selectate şi în continuare se va alege comanda Add to Zip; în cazul în care comanda nu apare, înseamnă că programul WinZip nu este instalat pe PC;

3. Se scrie calea şi numele fişierului ZIP în câmpul Add to Archive.

4. Se execută apoi clik pe Add, iar WinZip va adăuga fişierele selectate în fişierul ZIP.

5. După examinarea conţinutului fişierului ZIP, se închide WinZip executând click pe

butonul

butonul din bara de titlu. Acum fi ş ierul comprimat poate fi ata ş at la

din bara de titlu. Acum fişierul comprimat poate fi ataşat la mesajul E-

mail.

B. Extragerea unui fişier ZIP ataşat la un mesaj de poştă electronică se face

urmând secvenţa:

1.

Se execută dublu-click pe pictograma fişierului ZIP din cadrul mesajului. Programul WinZip va afişa conţinutul fişierului.

2.

Se alege din meniul principal Action, Extract şi se va vizualiza caseta de dialog Extract.

3.

Se închide programul WinZip.

4.

Se execută dublu-click pe fişierul ZIP din mesajul E-mail şi în cadrul programului WinZip va fi afişat conţinutul fişierului ZIP.

Prof. univ. Ofelia Popescu

7.4. Serviciul Wold Wide Web (WWW)

7.4.1. Prezentare World Wide Web

World Wide Web (sau Web) reprezintă unul din serviciile de informare pe Internet.

Web reprezintă o colecţie de documente multimedia existente pe calculatoare răspândite în toată lumea (Web = pânză de paianjen). Parcurgerea site-urilor din Web se realizează cu ajutorul unui browser prin intermediul căruia se pot vizualiza elemente de tip text, grafica, video sau audio (cunoscute sub numele de hipermedia). Web-ul ca sistem de comunicare global permite transferul documentelor multimedia între calculatoarele reţelei Internet. Elementele la care face apel Web sunt:

Identificatorul uniform al resurselor, URL ( Universal Resource Locators - adresa uniformă pentru localizarea resurselor), care permite recuperarea informaţiilor din orice punct al reţelei Internet; Protocolul de transfer hipertext, HTTP (HyperText Transfer Protocol), care permite comunicarea între serverul şi navigatorul Web. HTTP reprezintă un ansamblu de reguli pentru standardizarea comunicării în cadrul sistemelor hipermedia distribuite; Limbajul de realizare a hipertextelor, HTML (HyperText Markup Language - limbaj de marcare hipertext), care permite crearea documentelor hipertext şi care pot fi vizualizate cu ajutorul navigatoarelor Web.

7.4.2. Proiectarea World Wide Web

Paginile de Web sunt scrise în limbajul HTML care permite utilizatorilor să

realizeze pagini care includ texte, grafică şi legături la alte pagini de Web. O pagina de Web poate să conţină referinţe la alte pagini datorită unui mecanism care permite denumirea şi regăsirea paginilor. Pentru a putea afişa o pagină trebuie să se cunoască:

a) numele paginii,

b) localizarea paginii,

c) modul de accesare a paginii.

Bazele informaticii sem.2

Dacă fiecare pagină ar avea un nume unic, atunci nu ar exista nici o ambiguitate în identificarea paginilor, însă acest lucru nu este posibil. Soluţia aleasă pentru a rezolva cele trei problemele simultan este identificarea paginilor. Fiecare pagină are un URL care funcţionează ca nume al paginii general format din:

protocol, nume DNS al maşinii pe care este memorat fişierul şi nume local, care indica în mod unic pagina (de obicei numele fişierului care conţine pagina). De exemplu, URL-ul universităţii Spiru Haret este:

http://www.spiruharet.ro./cursBazeleInformaticiiII.html. Acest URL este format din trei componente: protocolul (http), numele DNS al serverului (www.spiruharet.ro) şi numele fişierului (cursBazeleInformaticiiII.html), cu semnele de punctuaţie corespunzătoare. Pe multe servere un nume de fişier indică implicit pagina organizaţiei căreia îi aparţine server-ul. Pentru a face o porţiune de text selectabilă, în momentul când pagina este creată trebuie să se indice două elemente:

a) textul prin care se face selecţia şi

b) URL-ul paginii care trebuie adusă în cazul în care textul este selectat.

În momentul selecţiei, programul de navigare stabileşte o conexiune TCP spre server. Utilizând această conexiune, se transmite numele fişierului utilizând protocolul specificat. Protocolul http este protocolul nativ pentru Web şi el este utilizat de către serverele de HTTP. Protocolul ftp este utilizat pentru accesul la fişiere prin FTP (File Transfer Protocol - protocol pentru transferul de fişiere), protocolul Internet de transfer de fişiere. FTP este utilizat de peste douazeci de ani şi este foarte răspândit. Numeroase servere FTP din întreaga lume permit ca de oriunde din Internet să se facă o conectare şi să se aducă orice fişier plasat pe un server FTP. Web-ul nu aduce schimbari aici, face doar ca obţinerea fişierelor să se facă mai uşor, întrucât FT'P are o interfata mai puţin prietenoasă. În viitor probabil FTP-ul va dispărea, deoarece un server de HTTP poate face tot ce face un server FTP, şi chiar mai mult (desigur mai exista nişte argumente legate de eficienţă). Este posibil să se facă acces la un fişier local ca la o pagină Web, fie utilizând protocolul file (fişier), sau pur şi simplu utilizând numele fişierului. Această abordare este similară utilizarii protocolului FTP, dar nu implică existenta unui server. Desigur funcţionează numai pentru fişierele locale.

Prof. univ. Ofelia Popescu

Protocolul mailto permite transmiterea poştei dintr-un program de navigare. Pentru

a face această operaţie se selectează butonul OPEN şi se specifică un URL constând din

mailto: urmat de adresa destinatarului. Majoritatea programelor de navigare vor raspunde cu un formular care are intrari corespunzatoare subiectului şi altor informaţii din antet şi

spaţiu pentru mesaj. În ciuda tuturor acestor proprietăţi, creşterea Web a scos în evidenţă şi o slabiciune

a metodei utilizarii URL-urilor. Pentru o pagina care este foarte des referită, ar fi de

preferat să existe mai multe copii pe servere diferite, pentru a reduce traficul în reţea. Problema este că URL-urile nu oferă nici o posibilitate de indicare a unei pagini fară să se specifice unde este localizată pagina respectivă. Pentru a rezolva această problema şi a permite multiplicarea paginilor se cercetează posibilitatea creării unui URL generalizat.

Bazele informaticii sem.2

8. Limbajul HTML

Autor Ofelia Popescu

Stocarea informaţiilor pe Web este realizată sub un format special denumit HTML. Pentru a vizualiza o pagină Web aceasta trebuie să fie în format HTML pentru ca browser-ul să o poată traduce în imagini, sunete, texte etc. HTML (HyperText Markup Language) a apărut la începutul anilor '90, ca urmare a necesităţii existenţei unui limbaj universal care să poată permite accesarea documentelor la nivel global. Crearea HTML a determinat dezvoltarea spectaculoasă a Internetului. Limbajul HTML a apărut odata cu apariţia Web-ului, fiind utilizat ca un limbaj de "comunicare" pe Web.

8.1. Istoric

HTML a fost dezvoltat iniţial, în anul 1989, de Tim Berners-Lee (cercetător la Consiliul European pentru Cercetare Nucleară -CERN, laboratorul european pentru fizica particulelor de la Geneva). Acesta fiind nevoit să gasească o cale de a transmite informaţii între cercetătorii din domeniul fizicii energiilor înalte din diferite zone geografice şi totodată de a găsi o modalitate de a simplifica procesul de găsire a informaţiilor pe Internet a propus "un sistem hipertext" de comunicare între calculatoare. Acest sistem crea posibilitatea să se lege documente prin intermediul unei reţele de calculatoare, pentru utilizarea în comun a rezultatelor cercetărilor ştiintifice. CERN a promovat Web-ul, urmărind eventuala sa dezvoltare de la o reţea locală la o reţea globală, accesibilă în întreaga lume. Web-ul a fost utilizat public pentru prima oară în ianuarie 1992, la Geneva, oferind acces la datele existente în site-urile Web ale CERN. În cadrul acestui proiect documentele erau stocate pe unul sau mai multe calculatoare, numite servere Web, iar acces la acestea se realiza utilizând un program special numit browser Web. Astfel prin intermediul Internet-ului utilizatorii se puteau conecta la un server Web pentru a solicita anumite documente Web. Serverul Web ca răspuns, livra documentul utilizatorului, acesta putând să-l parcurgă şi să-l afişeze cu ajutorul programului browser. Un server putea răspunde la cererile mai multor utilizatori în acelaşi timp. In aprilie 1993, dupa aproape un an şi jumatate numărul serverelora ajuns la peste un milion.

Prof. univ. Ofelia Popescu

Web-ul este utilizat de către browser-ul utilizatorului pentru a putea vizualiza paginile de pe Internet. Aceste pagini conţin în principal informaţii sub formă de text dar şi sub formă video (imagini statice sau animaţie) sau audio.

8.2. Trăsăturile limbajului HTML

HTML-ul este un set de convenţii pentru marcarea porţiunilor de document astfel încât fiecare porţiune să apară cu format distinct atunci când documentul este accesat de un program de analiza sintactica (parser). HTML este limbajul de marcare ce stabileşte aspectul documentelor WWW (World Wide Web), iar prin intermediul browser-elor se poate vedea documentul gata formatat. Pe parcursul anilor, limbajul a evoluat (HTML 3.0, HTML 3.2, HTML 4 şi cel mai recent HTML 4.01), oferind cu fiecare versiune noi facilităţi. La acest limbaj se remarcă câteva trăsături cum ar fi:

independenţa de platformă (modul de afişare al documentului este acelaşi, indiferent de calculator, adică cu acelaşi font, grafică şi culori); structurarea formatării; posibilităţile hypertext (orice cuvânt, imagine sau alt element al documentului vizualizat de utilizator poate fi referinţă la un alt document, ceea ce uşurează navigarea în cadrul aceluiaşi document sau între documente diferite). HTML este un limbaj simplu, compus din coduri speciale (marcaje) care se înserează într-un text pentru a adauga informaţii despre formatare. Este derivat din SGML (Standard Generalized Markup Language), un sistem pentru definirea tipurilor de documente structurate, destinat să reprezinte instaţe ale acestor tipuri de documente. La baza SGML şi a HTML se află acelaşi principiu: descrierea conţinutului unui document se face într-un fişier text obişnuit (ASCII). S-a urmărit ca aceste fişiere să poat