Sunteți pe pagina 1din 2

r3l13lf Al. Odobescu (18341895) e un anticar (istoric, arheolog), si ca atare in nuvele atentia lui merge in directiunea reconstructiei.

Intuind spiritul factionar al cronicilor muntene, el a evitat sa stranga actiunea in jurul eroului central, insistand asupra atmosferei. Eroul ramane mereu personagiul damnat al romanticilor. Astfel in Mi hnea-voda cel Rau, ultimele cuvinte ale agonicului armas Dracea, erou satanic, sunt comentate sinistru de zanganiturile de catuse si lanturi din pivnitele in care zac robii. Pornind de la letopiset, Odobescu nareaza cronologic si abstract, romantand istoria, iar placerea literara e numai de ordin stilistic. Scriitorul e un peisagist de dimensiuni mari si un bun scenarist arheologic, cu grija coloarei locale. In Doamna Chiajna, si lexicul, pana aci moderat, e mai cromatic. Chiajna e muiere capesa si daunoasa, oamenii sunt zabavnici si plini de zacasie. Descrierea palatului domnesc e mai mult decat un tablou pentru placerea ochilor, e un studiu de arhitectura istorica, o intaie incercare de a determina stilul romanesc. Palatul reprezinta personajul principal al nuvelei, ca NotreDame in romanul lui V. Hugo. Nuvela propriu-zisa nu exista, si Doamna Chiajna, care e singura interesanta (restul nuvelei se umple cu un episod romantios banal), nu actioneaza decat fugitiv, la moartea sotului ei si in momentul uciderii. Cu toata lipsa inventiei epice, programul personagiului e bun si el traieste prin cateva miscari sumare. In biserica, atunci cand vrajmasii, prin Badea Cluciarul, scuipa asupra cadavrului lui Mircea Ciobanul, Chiajna se dezvaluie ambitioasa si barbatoasa. Intr-un alt tablou mut, Chiajna, rece, posomorata ca intotdeauna, isi lasa mana sarutata de domnite, fetele ei. Ultima aparitie a eroinei, scurta, violenta, verifica posibilitatile firii ei aprige: Unde-s puii de naparca?... striga el aDumbrava Vorniculi cu glas ragusit, intrand in cort cu mana in sold. Li-a sosit ceasul pieirii! halal di ei, fartati! Pare-mi-se ca-n betie ti-ai pierdut cumpatul vorbii, jupan Vornice, rosti Doamna instrunandu-si mania, ori pesemne c-ai mintea ca de prunc intr-atata trupesie? Taci, muiere; nu barfi! raspunse Dumbrava, nu doara c-ati socoti voi ca-i Moldova tara di jac, sa ni gioace ca pe urs o misa pripasita pi la munteni si doi feciori di lele farmecati, doi langai ce li pute botu a lapte?... N-avem noi nevoie di domn muntean, munteanul ii om viclean; nu-i ca moldoveanul, ortoman, si danos la mana si la suflet falos... Hai! voinici, dragutii mei, dati navala de mi-i prindeti si mi-i legati colea cot la cot sa-i ducem poclon lui Ionita-voda, ca doi berbecei di Armindean!

Cani nerusinati, lifta rea!... striga Chiajna, spumegand de turbare; dar Dumbrava nu-i dete vreme sa urmeze zadarnicele sudalmi, ci, desprinzand ghioaca de la brau, o-nvarti de cateva ori cu bratu-i vartos s-apoi, glasuind si un groaznic blastem, o azvarli drept in capul infuriatei Doamne. Psevdo-kinegheticos e o scriere foarte potrivita pentru Odobescu, bun causeur dar creator fara tasnire. E un badinaj de erudit frecventa tor de saloane, o divagatie amabila, in traditia Fontenelle, in jurul ideii de vanatoare, debutand intr-o pura maniera clasica. Eruditia digestibila era inca foarte la moda din epoca preromantica. Text plin de exclamatii si exaltari, aparat critic gemand de citate greco-latine, iata maniera. Winkelmann, Barthlemy sunt astfel de eruditi lirici. Ceva mai tarziu afectarea conversatiei libere apare ca un dispret pentru haosul fanteziei romantice. Erudit, rafinat om de gust fara imaginatie, Odobescu era facut pentru acest joc comparabil cu Voyage autour de ma chambre de Xavier de Maistre. Din Laokoon-ul lui Lessing scriitorul n-a luat decat aspectul erudit al paginii si un fel de pretentie instructiva dealtfel refrigeranta, caci autorul german trata realmente o problema, foarte sistematic, in vreme ce Odobescu bate campii cu gratie pe simpla firma verbala a vanatoarei. Psevdo-kinegheticos e un potpuriu, un magazin de bric-abrac cuprinzand orice obiect artistic, de la descriptia exacta de amator a unui tablou pana la cuplet. Farmecul sta in scandalul de a surprinde un om atat de serios schitand cancanul pe scara rulanta a bibliotecii lui intesate de autori greci, sau de a ascunde litografii libertine in sala cu marii maestri ai picturii. Odobescu trebuie sa fi lucrat, in adevarat savant, cu fise, strangand intr-un pachet de pe drumul ocupatiilor lui tot ce avea vreun raport cat de superficial cu vorba vanatoare, si tot umorul sta in punerea in pagina, prin asociatii sofistice, a lucruri atat de disparate. Tehnica lui Odobescu consta in continua deplasare, si, spre deosebire de Lessing, in ruperea sistematica a oricarui sistem. Ca exercitiu de sudura, scriitorul merge pana acolo incat introduce, ca din nebagare de seama, pasagii traduse din texte straine, spre a se denunta la urma. Ca artist, Odobescu este, in linia lui Eliade, un peisagist al imensitatii prafoase melancolice, un Th. Rousseau roman, campia munteana impunandu-i o astfel de viziune. Descrierea Baraganului ramane mereu inimitabila, cu toata saracia de detalii, prin aerul de maretie surprins prin cateva pete definitiv patinate.