Aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe Antropologia crestina, in general, si cea ortodoxa, in special, reprezinta un capitol atat de cuprinzator

al teologiei dogmatice, incat ar fi nevoie de mai multe conferinte pentru a o expune in mod sistematic. In expunerea de fata ma voi multumi sa prezint cateva aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe care ar putea fi de inters si folos duhovnicesc pentru cititorii nostri. Cele trei aspecte la care ne-am referit sunt urmatoarele: omul creat dupa chipul lui Dumnezeu; restaurarea omului in Hristos si: Biserica - spatiu al mantuirii subiective. Insa am dori sa precizam un lucru. Datorita faptului ca intreaga doctrina antropologica ortodoxa are un profund caracter pnevmatologic, tinem sa precizam de la bun inceput ca legatura dintre Dumnezeu, om si Biserica in Hristos, se realizeaza prin Duhul Sfant ca izvor al luminii necreate care se revarsa in Biserica si cosmos de la Tatal, prin Fiul, in Duhul, pentru ca in Duhul si prin Fiul, credinciosii sa aiba acces la Parintele ceresc. Pe firul luminii necreate impartasite de Duhul Sfant, Hristos coboara si inalta credinciosii catre Dumnezeu-Tatal, pentru a transfigura firea omeneasca. intreaga antropologie ortodoxa este o ilustrare duhovniceasca si practica a principiului fundamental elaborat de Parintii Bisericii neimpartite, anume ca "Dumnezeu s-a facut om, pentru ca omul sa se indumnezeiasca". I. Omul dupa chipul lui Dumnezeu Stim cu totii ca omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, dat in Fiul, astfel ca omul este chip al Chipului manifestat in persoana Fiului, adica a lui Hristos. Dar este mai putin cunoscut faptul ca taina omului nu se afla in el insusi, in mod autonom, din punct de vedere ortodox, ci in Arhetipul, in Modelul divin. Asa cum adevarul icoanei se afla in persoana zugravita pe ea, tot asa si adevarul omului se afla in Modelul lui. Aceasta tocmai fiindca Modelul este cel care organizeaza si configureaza materia si, in acelasi timp, o atrage. Modelul, adica Arhetipul, reprezinta continutul ontologic al chipului (icoanei). Departe ca adevarul ontologic al omului sa se afle in sinele lui, inteles in mod autonom, cum sustin teoriile materialiste, in suflet sau in partea superioara a sufletului, in minte sau intelect, cum credeau multi filosofi antici, sau exclusiv in persoana omului, cum admit sistemele filosofice antropocentrice contemporane, acesta se afla in Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoana, existenta lui reala nu e determinata de elementul creat din care este facuta icoana, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este inteles de Parinti in mod ontologic numai ca fiinta teologica, fiindca "ontologia lui este iconica". Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde, prin natura lui insusi, prin insusi faptul ca este om, spre Cel ce este Chipul sau Dumnezeiesc. Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constitutia sa psiho-somatica, sa fie inel de legatura intre cer si pamant si sa se inalte cu intreaga creatie spre Dumnezeu, ca sa se impartaseasca de nemurirea lui. Opunandu-se insa voii lui Dumnezeu, Adam n-a mai dat curs aspiratiei catre Arhetipul divin, ci s-a prabusit in materialitatea acestei lumi, alterand grav chipul lui Dumnezeu pe care il purta in fiinta sa si, odata cu aceasta, si fiinta proprie. Antropologia rasariteana face deosebire esentiala intre fiinta lui Adam inainte de pacat si cea dupa caderea in pacat. Din moment ce s-a schimbat punctul de referinta sau atractie al omului, puterile sufletului nu mai folosesc lucrarile simturilor, ci sunt folosite de acestea. in loc ca sufletul sa se concentreze in el si in Dumnezeu, si sa uneasca astfel toate cele divizate de natura lor, el se lasa atras de cele sensibile si in cele din urma este inrobit prin intermediul simturilor de acestea. Dar pe langa faptul ca omul creaza mai degraba diviziunea celor ce erau unite, simturile insesi ale omului si puterile corespunzatoare ale sufletului imbraca, din moment ce se supun lor, forma celor sensibile, si-si fac un chip analog lor. Sufletul, miscat impotriva firii catre materie, imbraca, prin intermediul trupului, chip pamantesc. Sau, cum spune Sfantul Grigore de Nyssa, omul se injuga cu aspectul exterior al unei fiinte irationale. Din om duhovnicesc devine om pamantesc, dupa cuvantul Apostolului, imbracand astfel hainele de piele, despre care vorbeste Scriptura dupa caderea omului in pacat (Gen. 3, 21). Inainte de a fi imbracat in hainele de piele, omul purta un vesmant "tesut de Dumnezeu", haina lui psiho-somatica era tesuta din liarul, lumina si slava lui Dumnezeu, asa cum va fi trupul lui Hristos inviat din morti. Cei dintai oameni creati erau imbracati in slava de sus, care ii acopera mai bine decat orice haina. E vorba de vesmantul chipului lui Dumnezeu in om, de natura umana dinainte de cadere, alcatuita cu suflarea lui Dumnezeu si construita deiform. in acel vesmant stralucea asemanarea cu Dumnezeu, fara sa fie deplina, pe care o constituia nu o figura

exterioara sau o culoare, ci nepatimirea, fericirea, nestricaciunea, caracteristici in care se contempla frumusetea dumnezeiasca. Hainele primilor oameni emu haine de lumina, nu haine de piele. Dar cum Dumnezeu intoarce raul savarsit de om spre binele acestuia, tot astfel si hainele de piele, care constituie o degradare a starii originare a omului, ii permit sa supravietuiasca in conditiile unei existente afectate de pacat. Dumnezeu n-a ingaduit sa dispara sau sa se corupa integral insusirile chipului lui Dumnezeu in om. Intervenind in procesul coruperii, le-a transformat in haine de piele si astfel a facut ca ele sa fie cele care ofera omului supravietuirea. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca Dumnezeu nu l-a lipsit pe om de intreaga putere pe care acesta o avea asupra lumii, ci i-a mai lasat putina. I-a lasat puterea asupra vietatilor, care sunt indispensabile pentru conservarea lui, iar omul poate exercita o putere si asupra celorlalte, ca si in general asupra pamantului, cu tehnicile pe care le dezvolta gratie ratiunii pe care i-a dat-o la origini Dumnezeu si de care nu l-a privat integral dupa cadere. Cu tehnicile care se dezvolta progresiv de-a lungul timpului dupa cadere se gospodareste constitutia lumii. Dar, mai mult decat atat, hainele de piele nu sunt doar mijloace spre supravietuire, ci si mijloace pe calea lui noua catre Dumnezeu. Prin faptul ca nu-si gasesc implinirea in lume (cu cat ai mai mult, cu atat mai mult doresti), pofta si cautarea satisfactiilor il calauzesc iarasi pe omul intelept spre cautarea singurului lucru bun. Mai mult decat orice, spune Sfantul Grigore Teologul, acest lucru l-a urzit Cuvantul mestesugar si intelepciunea mai presus de orice minte ca sa fim infranti de cele ce se fac si se prefac, de cele care alearga, aluneca si fug, sa vedem nasterea si neoranduiala lor si sa mergem spre cele viitoare. insasi cautarea pacatoasa a placerilor, care orienteaza omul catre valorile materiale in locul celor spirituale si care este manifestarea rasturnata a dorintii omului catre Dumnezeu, urmata de durere, continua sa contina elementul pozitiv originar si depinde de om sa intoarca miscarea ei iarasi spre binele real. Astfel, hainele de piele au o dubla semnificatie in gandirea antropologica rasariteana: pe de o parte, hainele de piele sunt rezultatul natural al pacatului, reprezinta o intunecare a chipului lui Dumnezeu in om, o cadere din starea conform naturii, constituind in acelasi timp o osanda, o ofensa si o rana; pe de alta parte, ele reprezinta un leac si o binecuvantare, constituie o posibilitate noua pe care o da Dumnezeu omului ca sa poata supravietui in moarte, din moment ce a pierdut viata, si, mai ales, ca sa supravietuiasca corect, sa ajunga in punctul de a regasi mai deplin viata si forma mai frumoasa a vietii lui Hristos. II. Restaurarea omului in Hristos Intemeindu-se pe cuvintele Sfantului Evanghelist Ioan, cuprinse in prologul Evangheliei sale, Simbolul de credinta de la Niceea si Constantinopol ne spune despre Fiul lui Dumnezeu ca este "lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, prin care toate s-au facut". Afirmatia din urma, "prin care toate s-au facut", vrea sa puna in evidenta ca Hristos, inainte de a fi Mantuitorul lumii, este Creatorul lumii vazute si nevazute. in calitatea Sa de Ratiune suprema, Fiul este izvorul ratiunilor sau energiilor necreate prin care universul a fost adus la existenta din neant si mentinut in existenta si calauzit catre scopul voit de Dumnezeu, ca sa devina un cer nou si un pamant nou in Hristos. Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste despre aceste energii sau ratiuni divine, care isi au obarsia lor in Logosul divin, atunci cand afirma ca "ratiunile cele multe sunt una si una e multe. Prin iesirea cea binevoitoare, facatoare si sustinatoare a Celui unul la fapturi, ratiunea cea una e multe, iar prin intoarcerea celor multe si propria calauzire a celor multe, ca la originea ei si centru al lucrurilor din care si-au luat inceputurile si care le aduna pe toate, cele multe sunt una?" Aceste ratiuni divine, care in patristica rasariteana dobandesc caracterul energiilor necreate, vin sa scoata in evidenta pe de o parte, legatura dinamica dintre Logos si creatie, iar, pe de alta parte, ele constituie ordinea interioara a intregului cosmos, "panarmonios kosmou sintaxis", cum spunea Sfantul Atanasie cel Mare, sau temeiul spiritual al intregului cosmos vazut, care face posibila transfigurarea materiei din interior in Hristos. Transfigurarea eshatologica a materiei nu e cu putinta sa se realizeze magic sau mecanic, prin simpla actiune a unei puteri exterioare, ci numai din interior, fiindca Dumnezeu, prin lumina sau energia sa necreata actioneaza asupra cosmosului prin rationalitatea sau ordinea interioara a acestuia. Acesta este motivul pentru care Hristos, in decursul vietii Sale pamantesti, a savarsit numeroase minuni asupra fortelor naturii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi, la Schimbarea la fata, sau la inviere, fara sa recurga la tehnica pamanteasca. De altfel, chiar si fizica fundamentala a inceput sa depisteze aceasta ordine logica interioara a creatiei, pe care Dumnezeu o creaza, tot

dupa cuvantul Sfantului Atanasie cel Mare, din haos si dezordine aparenta, atunci cand a reusit, cu ajutorul tehnologiei contemporane, sa patrunda in lumea microcosmosului. Datorita filantropiei divine, care nu putea accepta ca faptura Sa iubita sa fie inghitita de piericiune, se intrupeaza la plinirea vremii, din Sfanta Fecioara, pe cale supranaturala, Cel ce aduna in Sine cele ceresti cu cele pamantesti, ca sa fixeze pentru totdeauna, in locul lui Adam, creatia intreaga in Dumnezeu. Mai mult decat atat, prin actele Sale mantuitoare, prin intrupare, patimi, moarte, inviere si inaltarea la cer, pe tronul slavei dumnezeiesti, Hristos a indumnezeit progresiv umanitatea pe care a asumat-o din Sfanta Fecioara. Hristos reprezinta mantuirea omului nu numai la modul negativ, izbavindu-l de consecintele pacatului protoparintilor, ci si pozitiv, intregind existenta lui iconica dinainte de cadere. Relatia Lui cu omul nu e numai tamaduitoare, e ceva mult mai larg decat rascumpararea, ea coincide cu indumnezeirea. Prin nasterea Sa, Domnul a luat asupra Sa si stricaciunea care a inceput cu Adam si pentru care acesta a si murit; moartea Lui nu este numai o consecinta a crucii, ci reprezinta si efectul ultim al intruparii. Coborand cu natura umana, pe care a luat-o, pana la moarte, Cuvantul l-a innoit si l-a facut nestricacios pe om. Asa cum pe Cruce natura umana a fost curatita de urmarile pacatului prin sangele Domnului, asa in mormant, prin lepadarea "hainelor de piele", adica a mortalitatii, a fost curatita in mod organic de mortalitate. Prin ingroparea Sa de trei zile, Domnul a lasat pe pamant datoria lui Adam, adica trupescul care intuneca, hainele de piele, compozitia si structura lui biologica. Si din statuie zdrobita si stricata, a inviat-o noua, spirituala si nestricacioasa. Prin inviere, trupul lui Hristos, realmente uman, a devenit si s-a aratat ca "trup nemuritor", spiritual, liber de limitatiile spatiului si timpului, inzestrat in mod natural cu simtiri si functii spirituale noi. Natura este atrasa de la inceput spre nemurire, dar a atins-o mai tarziu in trupul Mantuitorului, pe care, inviindu-l El insusi din morti la viata cea adevarata, l-a facut pentru neamul nostru izvor de nemurire. Dar din calitatea lui Hristos, nu numai ca Logos Rascumparator, dar si ca Logos Creator, rezulta ca opera Sa de mantuire se adreseaza nu numai omului, ci si intregului cosmos. Datorita lucrarilor necreate ale lui Dumnezeu in Treime, antropologia ortodoxa nu poate separa omul de cosmos, atat pentru faptul ca omul nu poate trai fara cosmos - pe langa altele, cosmosul este mijloc de dialog intre om si Dumnezeu - dar si cosmosul suspina la randul sau pentru a fi eliberat de sub robia stricaciunii si pentru a ajunge la marirea fiilor lui Dumnezeu in Hristos (Rom. 8, 20). Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Hristos, prin intreaga Sa opera de rascumparare si edificare a omului si cosmosului, ne-a unit mai intai pe noi cu noi insine in Sine, prin inlaturarea diferentei dintre masculin si feminin, a imbratisat toata creatia si a unit in jurul Lui raiul si lumea locuita, cerul si pamantul, cele sensibile si cele inteligibile, aratand ca toata creatiunea este una si este menita sa devina cer nou si pamant nou. Pe langa faptul ca dimensiunea cosmica a mantuirii are importanta practica pentru preocuparile ecologice crestine, aceasta arata ca singura cale capabila sa duca la o hristologie comuna, ca baza de dialog, este aceea in virtutea careia Hristos este vazut atat ca Logos Creator, cat si ca Logos Mantuitor, care, de pe scaunul slavei ceresti, imbratiseaza in iubirea jertfelnica intreg cosmosul vazut si nevazut, in puterea Duhului, dupa vointa Tatalui ceresc. III. Biserica - spatiu al mantuirii subiective Biserica constituie campul in care se realizeaza mantuirea subiectiva a omului prin harul Sfantului Duh care se revarsa dinspre Biserica in cosmos din Ziua Cincizecimii, prin trupul transfigurat al lui Hristos. Duhul Sfant se revarsa peste Sfintii Apostoli la Cincizecime, sub chipul limbilor de foc, dupa ce Hristos s-a inaltat la cer si a sezut pe Tronul gloriei divine, prefacand trupul Sau in mediul incandescent al pogorarii Duhului asupra Bisericii. Prin energiile Duhului Sfant, Biserica pastreaza o relatie fundamentala cu Hristos, care coboara spre credinciosi si se inalta cu credinciosii catre Sfanta Treime, pentru ca acestia sa se indumnezeiasca prin Biserica. Antropologia ortodoxa presupune o dubla relatie a omului cu Hristos; pe de o parte, Hristos coboara in adancul fiintei umane, in abisurile ontologice ale inimii credincioase, dar pe de alta parte, ramane si deasupra Bisericii, pentru a atrage credinciosii la comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Prin coborarea lui Hristos in inima sa, credinciosul are un centru de gravitate propriu, fiindca este persoana dupa chipul lui Dumnezeu, dar nu este vorba de un centru de gravitate inchis in el insusi, ci de un centru care deschide omul, in Hristos al slavei, spre nemarginirea dumnezeiasca si spre perspectivele de infinita dragoste, intelegere si comuniune cu semenii, astfel ca Biserica sa devina o extensie a comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi. Acesta este mediul eclesial dinamic in care se realizeaza mantuirea subiectiva a credinciosilor prin har, credinta si fapte bune.

Sub aspectul credintei trebuie sa subliniem ca antropologia ortodoxa, desi face distinctie intre cunoasterea naturala a lui Dumnezeu si cunoasterea Sa supranaturala, totusi, nu separa si nu opune intre cele doua cunoasteri, una care apartine mai mult ratiunii, alta care apartine mai mult credintei, fiindca ambele se realizeaza prin lucrarea harului necreat dumnezeiesc, care pastreaza, chiar prin actul creatiei omului, o legatura interioara cu natura umana. Fiinta omului nu poate functiona normal fara acest har pe care Dumnezeu i-a insuflat omului in momentul crearii lui. Asa dupa cum ochiul nu poate functiona fara lumina care vine de la soare, tot astfel nici omul nu poate exista si functiona fara harul lui Dumnezeu. Astfel, trecerea omului de la cunoasterea naturala la cea supranaturala nu inseamna o trecere de la autonomia omului la teonomia lui, ci trecerea de la un har care vine sa fundamenteze cunoasterea lui Dumnezeu prin ratiune si creatie, la alt har, care vine sa fundamenteze cunoasterea supranaturala a lui Dumnezeu prin credinta si revelatie divina, fiindca daca Duhul este Unul, lucrarile harului ca energie necreata, sunt multiple. Prin vointa inclinata spre pacat, omul se poate opune credintei, poate deveni autonom, ca Adam, dar aceasta este o anomalie, fiindca prezenta interioara a harului in natura umana face ca ratiunea sa se extinda firesc de la cele naturale spre realitatile supranaturale ale lui Dumnezeu. Harul cunoasterii supranaturale a lui Dumnezeu se impartaseste omului credincios prin Evanghelie si Sfintele Taine administrate de preot ca semn vazut al prezentei nevazute personale a lui Hristos in Biserica. Desigur, prin Evanghelie, harul se adreseaza mai mult intelectului uman, iar prin Taine mai mult trupului uman, dar numai in masura in care Tainele se adauga Evangheliei harul imbratiseaza intreaga fiinta psiho-somatica a omului si patrunde in adancul ei pentru a o purifica si sfinti in Hristos, inaltand pe oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Dar aceasta inaltare a oamenilor catre Dumnezeu nu se realizeaza numai prin lucrarea harului divin, ci si prin lucrarea omului, concretizata in rugaciune, asceza si faptuire sau actiune, in manifestarea dragostei fata de aproape ca expresie a dragostei fata de Dumnezeu. "Prin Botez, Mirungere si Euharistie, ca si prin restul vietii spirituale, adica prin efortul spiritual al credinciosului, ne incorporam in Hristos, primim existenta crestina, adica hristocentrica si hristomorfica, precum si forma si viata corespunzatoare". Prin aceasta impreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu, care poarta numele de sinergie si care evita atat predestinatianismul, cat si pelagianismul, fiindca lucrarea omului se intemeiaza pe lucrarea lui Dumnezeu, se produce o modificare profunda in fiinta omului, pe care antropologia ortodoxa o intelege ca transfigurare sau indumnezeire a omului. Prin harul primit in taina Botezului, Mirungerii si Euharistiei, dar si prin lucrarea duhovniceasca a omului, se opereaza in fiinta acestuia o conversiune de energie care transforma energia pusa in serviciul patimilor irationale care distrug natura omului, in energie pusa in slujba virtutilor rationale, care-l inalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu, trecand progresiv prin faza de purificare, iluminare si unire cu Dumnezeu. Antropologia rasariteana nu tinteste la inhibarea omului prin violenta exterioara, ci la transfigurarea lui. Sau, cum spune Sfantul Grigore Palama, "invatatura pe care am primit-o ne spune ca nepatimirea nu consta in stingerea partii pasionale, ci in mutarea acesteia dinspre rau inspre bine. Am primit un trup nu pentru a ne sinucide, starpind in noi orice activitate corporala, ci pentru a respinge orice dorinta sau fapta urata. Oamenii nepatimitori au partea pasionala a trupului lor inca vie si, faptuind numai binele, nu o sufoca. Altfel spus, comuniunea cu harul divin nu ucide partile pasionale ale trupului, ci le transfigureaza, le sfinteste le indumnezeieste". Astfel, Biserica nu este statica, ci reprezinta o miscare dinamica transfiguratoare. E nunta neincetata in spatiu si timp a Creatorului si a creaturii, a lui Hristos care se prelungeste in timp prin lucrarea Duhului, ca sa asume lumea si sa o indumnezeiasca. in acest amestec fara contopire a naturii create cu cea necreata, creatia se innoieste in trupul Domnului, se realcatuieste sacramental, este transfigurata, devine si e vie ca Trup al lui Hristos, ca Biserica dupa chipul comuniunii mai presus de fire a Treimii, in care persoanele divine isi pastreaza identitatea, dar traiesc una prin alta in virtutea iubirii si a daruirii reciproce inegalabila. Scopul principal al acestei expuneri a fost cel de a depasi atat o conceptie ciclica a istoriei si, in ultima analiza, statica, provocata de panteism, dar si conceptia care considera istoria ca pe o evolutie biologica sau dialectica, provocata de o conceptie autonoma care l-a eliminat pe Dumnezeu din creatie. Odata ce principiul ontologic al omului nu se afla in biologie, ci in existenta lui Hristos, ca Logos Creator si Logos Mantuitor, si realizarea existentei in Hristos constituie un mers de la "chip" spre "asemanarea" cu Dumnezeu in Hristos, adica de la existenta iconica la cea reala, istoria poate fi inteleasa ca realizare a acestui scop, ca una ce isi are tinta finala in Hristos. Si intrucat Hristos este nu numai cel ce a fost sau cel ce este, ci si Cel ce vine, istoria nu e determinata numai din trecut spre prezent, ci si din viitor, fara ca sa mai fim dominati de legile naturale ale evolutiei biologice sau

dialectice ale lumii, ci orientandu-ne catre venirea de la sfarsitul veacurilor a Celui care le recapituleaza pe toate, Hristos, adica Logosul, impreuna cu cosmosul transfigurat. Astfel, dezvoltarea sau evolutia umanitatii si in general a creatiei se lumineaza din interior, iar intelegerea ei nu se limiteaza la procesele de schimbare observate in materia chipului, ci, fara ca aceasta sa fie desconsiderata, ea se intelege si se extinde ca o evolutie sau inaltare a chipului catre Arhetip. Evolutia chipului catre Arhetip depaseste astfel limitele creatiei - fiindca nu se priveste la chip, ci doar la materia chipului - si merge la infinit, catre un cer nou si un pamant nou. Astfel este pusa in valoare nu numai dimensiunea orizontala a evolutiei, ci si dimensiunea ei verticala, care il infatiseaza pe Hristos ca centru al istoriei si al Universului, caci istoria nu vorbeste doar de om, ci si de cosmos. Istoria omului fara cosmos a dus la dominatia omului asupra creatiei, la criza spirituala, culturala si ecologica. Antropologia ortodoxa, interpretata in sensul realitatilor contemporane, este un protest impotriva autonomiei ratiunii umane, care a dat nastere uriasului proces de secularizare a lumii, de eliminare a lui Dumnezeu din creatie. Dar prin aceasta nu vrem sa cadem in mrejele hetero-nomiei, in intelesul filosofic al acestui termen, izvorat dintr-o conceptie deista. Considerand ca taina omului se afla in Dumnezeu, Hristos, ca Arhetip, am vrut sa aratam ca Dumnezeu nu este un "principiu" exterior, de care omul atarna exterior, ci un Dumnezeu personal care conduce lumea din interior spre scopul stabilit din vesnicie. Omul il poate nega pe Dumnezeu, in virtutea libertatii lui, dar se neaga pe sine si se autodistruge. Viata in Hnstos pune infinit omul in valoare si-i da putinta sa se dezvolte si sa se intregeasca in vesnicie. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu Starea primordiala a omului dupa invatatura ortodoxa Toate confesiunile crestine invata ca omul a fost mai bun inainte de cadere decat dupa cadere, deosebindu-se prin alese insusiri sufletesti si trupesti. Dar la determinarea mai concreta a acestei stari primordiale se ivesc importante deosebiri intre confesiuni. Dezacordul intre confesiuni nu se refera atat la materia si continutul desavarsirii primordiale, care infrumuseta pe om, cat la forma sau modul in care podoaba celor daruite de Dumnezeu lui Adam se lega de firea lui omeneasca. Incercam sa prezentam, in trasaturi generale, invatatura celor trei confesiuni, despre starea primordiala. 1. Relatia cu Dumnezeu, element constitutiv al chipului dumnezeiesc in om; sau despre natura si har. Referatul Genezei ne spune, in general, ca omul a fost facut "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu" si in virtutea acestui fapt capabil sa stapaneasca peste toate ale pamantului. Dar el nu da nici o precizare asupra chipului, ci arata doar ca omul a fost creat printr-un act aparte, deosebit de celelalte existente. Omul n-a fost produs de pamant, printr-un ordin adresat lui de Dumnezeu, ci Dumnezeu insusi i-a format trupul din tarana cu mainile sale si i-a suflat in nari suflare de viata. Aceasta nu vrea sa spuna ca sufletul omului e o farama din fiinta lui Dumnezeu. Daca ar fi asa, Dumnezeu ar pacatui in om. Prin suflarea Sa, Dumnezeu a imprimat in om o viata dupa chipul vietii Sale. Dar chipul nu se poate mentine clar, decat daca modelul e lipit cat mai des de el. Chipul nu-si poate mentine prin sine conformitatea cu originalul. Iata de ce, in caracterul omului de chip al lui Dumnezeu e implicata ideea de participare la viata divina si fara aceasta participare chipul isi pierde claritatea sa. Si cum participarea la viata divina se face prin har, acesta e cel ce intretine calitatea chipului si sporeste frumusetea lui pana la asemanarea cu Dumnezeu. Deci harul nu e numai o putere impersonala, ci prin el avem in noi pe Dumnezeu insusi, ca model ce-si sufla in viata noastra viata Sa, pentru a o face pe a noastra tot mai conforma cu a Sa. 2. Continutul chipului. In ce consta el dupa continut? Aceasta e foarte greu de determinat. Pentru ca omul e o copie a lui Dumnezeu, tot ce e Dumnezeu prin fire si in mod necreat, trebuie sa fie si omul prin bunavointa lui Dumnezeu si in mod creat. Omul trebuie sa aiba in sine tot ce are si Dumnezeu. Chipul nu e adevarat chip, decat in masura in care poseda toate atributele modelului sau. Chipul lui Dumnezeu nu trebuie cautat numai intr-o parte a fiintei umane, ci in toate. Precum la Dumnezeu deosebim fiinta si energiile ce pornesc din ea si precum persoanele divine poarta si fiinta si energiile, dar noi nu cunoastem persoanele dupa fiinta lor, ci numai dupa energiile in care se manifesta, asa este si

la om. Noi cunoastem persoana umana, numai in manifestarile ei, dar ce e ea insasi, sau ce e fiinta pe care o poarta, nu o putem cunoaste. Dar pe de alta parte, fiinta insasi e mult mai mult decat toate aceste energii, in calitate de cauza unitara a lor, si deci nici una din aceste energii si nici toate la un loc nu ne dau misterul ultim al omului, la care se refera ca la un izvor, sau ca la o radacina a tuturor energiilor, atributul chipului dumnezeiesc de care se impartasesc apoi toate aceste energii. Se poate deci spune ca chipul lui Dumnezeu in om sta esential in caracterul de persoana, sau de fiinta personala, prin care imita pe Dumnezeu. Persoana nu e definibila printr-un sistem de concepte. Ultimul mister al persoanei nu-si poate afla expresie in concepte. Singurul mijloc de a afla un raspuns la intrebarea ce e persoana, este acela ca se declara: Persoana sunt eu insumi. Dar a voi sa intelegi ce inseamna acest "eu insumi", ar insemna sa voiesti sa intelegi neintelesul. Sa facem pe om sa imite aceasta comuniune, vrea sa spuna Dumnezeu; sa facem pe om ca o multiplicitate de persoane, care in temeiul posedarii in comun a aceleiasi firi, sa vietuiasca in comuniune. Si Geneza continua: "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau, barbat si femeie i-a facut pe ei". Aceasta alternare de singular si plural nu e fara rost. Intr-un sens fiecare om poarta chipul Iui Dumnezeu in sine, dar in alt sens, chipul fiecaruia e in functie de ceilalti, se mentine si se realizeaza prin contributia celorlalti, integritatea lui atarna in fiecare de comuniunea lui cu semenii. In fiecare ins se realizeaza chipul, dar prin toti in comun. El e personal, e expresia persoanei, dar in acelasi timp se datoreaza comunitatii. E expresia persoanei ca parte a comunitatii. In alti termeni, chipul dumnezeesc in mine apare in toata claritatea lui, cand ma afiu in relatie iubitoare cu tine. Nu degeaba spune Sfantul Simeon Noul Teolog, ca trebuie sa socotim pe fiecare semen al nostru ca pe Hristos, conform cuvantului Mantuitorului (Matei 25,40). Cu cat se izoleaza cineva mai mult de tot ce nu e el, cu atat face sa covarseasca in sine mai mult caracterul de individ. Dar individ exclusiv nu poate deveni omul nici odata. Omul ramane persoana, adica chip al lui Dumnezeu, chiar si in cea mai coborata stare de pacat. 3. Starea primordiala; sau chipul si dreptatea originara. Sfintii Parinti spun ca Adam inainte de cadere era fara de pacat si nestricacios, adica liber de boli si de moarte. Dar nu 1-a facut si neschimbabil, caci aceasta insusire e proprie numai lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin spune ca Dumnezeu l-a facut pe om fara de pacat in fire si liber prin vointa, dar fara de pacat, nu ca inaccesibil pacatului, caci numai Dumnezeu e inaccesibil pacatului, ci ca unul ce nu avea in fire putinta de pacatuire, ci in libera alegere, adica avand libertate sa staruie si sa progreseze in bine, ajutat de harul dumnezeiesc, dar tot asa sa se abata de la bine si sa fie in rau, Dumnezeu ingaduind aceasta de dragul libertatii; caci ceea ce se face cu sila nu e virtute. Armonia, de care se spune in Dogmatici, ca a existat la inceput in om, intre partea lui spirituala si cea simtuala, sau intre om si lume, era propriu zis o stapanire a spiritului peste partea simtuala si peste natura, nu o egalitate intre ele. Aceasta tine de caracterul personal al omului. Dar curatia, nestricaciunea, stapanirea mintii si a vointii peste simtire si lumea inconjuratoare, contemplarea nemijlocita a lui Dumnezeu, nu constituiau insasi esenta chipului dumnezeiesc, pentru ca daca ar fi ,asa pierzanduse ele, s-ar fi pierdut si chipul. Ele constituiau asa numita dreptate originara. Dar nu e mai putin-adevarat ca ele reprezentau manifestarea neimpiedecata, nestingherita a puterii chipului. Pe de alta parte, faptul ca acea stare s-a putut pierde, e o dovada ca ea nu era o stare de ultima desavarsire, de consolidare in bine. Chipul functiona in starea primordiala stingherit, dar nu era desavarsit pana la asemanarea cu Dumnezeu. Sfintenia, curatenia, nevinovatia, lipsa de pacat a omului, nu erau consolidate in chip desavarsit in el, caci aceasta ar insemna o stare de virtute inascuta, ceea ce e o contrazicere in sine, si ar face neinteleasa caderea in pacat. La aceasta desavarsire a lor trebuia sa ajunga omul prin contributia proprie a eforturilor sale voluntare. Omul era, asa dar, inainte de cadere, curat, capabil sa-l cunoasca repede si sa-l faca usor, deci capabil sa se consolideze desavarsit in el si sa ajunga la toata cunostinta cea adevarata. Dar pentru a ajunge la aceasta stare trebuia sa contribuie cu straduinta sa. Sfintii Parinti exprima acest lucru, comparand viata primordiala a omului, cu viata in Hristos, si deosebind intre chipul lui Dumnezeu pe care-l avea omul in sine de la inceput si intre

asemanarea cu Dumnezeu, la care trebuia sa ajunga. Viata omului in Hristos, dupa ei, nu e numai o restabilire a lui in dreptatea originara, ci e cu mult superioara aceleia. Omul, de la putinta trupului de a muri ar fi ajuns la neputinta de a muri si peste tot de la nestricaciunea ca posibilitate, ar fi ajuns la nestricaciunea ca stare neschimbabila. Aceasta e treapta inaintata a asemanarii cu Dumnezeu, tinta spre care trebuia sa tinda omul. Ea era cuprinsa potential in chipul dumnezeiesc in om, avand sa se faca din potentiala in actuala, prin straduinta omului. 4. Chipul si asemanarea. Omul a primit de la Dumnezeu chipul ca dar, iar asemanarea i s-a fixat ca misiune, ca o datorie. Acesta e sensul dinamic, sensul de devenire al chipului. E in firea chipului sa tinda a se asemana tot mai mult cu modelul, iar modelul fiind la o distanta infinita de chip, acesta tinde necontenit sa se desavarseasca. E propriu teologiei ortodoxe, ca deosebeste intre chip si asemanare si prin aceasta acorda un caracter dinamic antropologiei. Catolicismul si protestantismul, considerand starea primordiala a omului desavarsita, nu-i mai lasa acestuia putinta unui progres moral. Totul a primit omul de-a gata de la Dumnezeu. Aceasta deosebire este inevitabila pentru intelegerea pacatului. Caci dupa cadere, omul nu pierde orice inrudire cu Dumnezeu, orice semn al lui Dumnezeu in el. Biserica Ortodoxa a rezolvat aceasta problema prin deosebirea dintre chip si asemanare. Sfantul Grigorie Palama, rezumand pe Sfintii Parinti, spune ca dupa caderea din Paradis, suportand, inainte de moartea trupului, moartea sufletului, care este despartirea acestuia de Dumnezeu, "am lepadat asemanarea cu Dumnezeu, dar chipul nu l-am pierdut". Deosebirea aceasta intre chip si asemanare o respinge protestantismul. Dupa el, chipul dumnezeiesc in om are numai o semnificatie normativa si etica, prin urmare coincide cu ceea ce considera Biserica Ortodoxa asemanarea. Deci, dupa protestanti, pierzandu-se aceasta, s-a pierdut si chipul. Cu alte cuvinte, protestantismul confunda chipul cu justitia originalis si prin pierderea acesteia, s-a pierdut cu totul si chipul. Viata dupa fire e viata dupa chip si asemanare, pana in pragul dumnezeirii. Viata deviata de la fire e viata cu chipul uratit, dar nu pierdut. Cat este in viata dupa fire omul e bun, e pe drumul binelui si adevarului, dar schimbabil. Viata mai presus de fire, este viata devenita neschimbabila in bine si in nemurire, viata in care omul cunoaste ca Dumnezeu. Omul si lumea in viziunea parintilor rasariteni - sau despre iesirea din criza Cea de-a saptea Adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Canberra, 1991) atingea, in discutia centratii pe lucrarea Duhului Sfant in creatie, in mod serios - din perspectiva crestina - problematicii ecologica, pusa in termenii relatiei dintre om si lume. "Care este locul nostru, al oamenilor, in ordinea naturii? Pamantul acest minuscul punct umed in spatiu, este in varsta de aproape 3,4 miliarde de ani. In ceea ce priveste, am intrat in scena acum ''aproape 80 000 ani - adica ieri, in ochii Creatorului! Si nu este adanc socant si infricosator sa vedem ca au fost de ajuns 200 ani - cei ce ne despart de inceputul erei industriale - pentru ca Specia umana sa fie capabila sa ameninte chiar temeiurile vietii pe planeta noastra? Atunci, care este locul nostru in planul lui Dumnezeu?" Nu este deloc intamplator, in acest context, daca, ajuns la o constiinta a responsabilitatii, adica la criza, Occidentul crestin cauta fundamentele unui nou raport intre om si creatie in traditiile orientale, crestine sau nu. Ori, dintr-o perspectiva panteist-stiintifica, sa se afirme necesitatea depasirii antropocentrismului, ca motiv al crizei, prin biocentrism. De aici si importanta reliefarii conceptiei patristice asupra raportului dintre om si creatie, ca solutie valabila sau alternativa pentru iesirea din criza. De la antropocentrism la principiul antropic sau despre, om ca inel al creatiei Omul nu poate fi niciodata singur si nici autosuficient; nici umanitatea, nici lumea nu se epuizeaza prin el. Prin creatie, definirea si devenirea lui sunt determinate de relatiile cu Dumnezeu, cu semenii si cosmosul; numai pe aceste coordonate isi poate afirma libertatea si realiza desavarsirea. Daca scolastica, dintr-o temere fundamentala fata de panteism, a renuntat la dimensiunea cosmologica a teologiei, Parintii rasariteni au abordat constant problema omului din perspectiva tainei creatiei si pe aceasta din unghiul antropologiei, omul aparand astfel ca sinteza a universului, ca microcosmos, parte si oglinda a intregului, punct de interferenta intre cele vazute si cele nevazute. In Cuvantarea la Nasterea Domnului, Sfantul Grigorie Teologul arata ca, pana la facerea omului, "mintea (lumea inteligibila) si simtirea (lumea sensibila) stateau in granitele lor, despartite una de alta, si purtau in ele maretia Cuvantului creator, laudand in trecere marimea operei si vestind-o cu tarie. Dar inca nu exista un amestec din amandoua (...). De aceea nu se facuse cunoscut tot belsugul bunatatii. Voind sa arate aceasta, mesterul cuvant il creaza pe om ca pe o vietuitoare alcatuita din amandoua, adica din firea vazuta si nevazuta".

Prin calitatea sa de sinteza, de inel al creatiei, comenteaza Sfantul Maxim Marturisitorul, omul este instrumentul cel mai potrivit pentru lucrarea Logosului in cosmos, Care, "strabatand prin umanitate in toate fapturile, pe masura lor", face ca acestea, "care dupa fire sunt distantate, sa vina la unitate intre ele, prin convergenta in jurul firii celei una a omului". O antropologie autentica nu poate face abstractie de dimensiunea cosmologica a existentei umane. Tributara unei cosmologii dualiste, care a favorizat pierderea conceptiei despre prezenta energetica a lui Dumnezeu in creatie, o parte a teologici crestine, in mare masura conformandu-se antropocentrismului epocii moderne (aparut ca reactie la discursul unilateral-teologic medieval), a exagerat aceasta pozitie a omului, afirmand ca el este "centrul existentei, soarele in jurul caruia se invart toate". In felul acesta, ca "mister al vietii universale", omul trebuie sa dezvolte o constiinta a pozitiei sale, aceasta constiinta precedand orice cunoastere a lumii. Cu alte cuvinte, pornind de la perspectiva omului-sinteza cosmica, aceasta teologie legitima antropocentrismului clasicizat al secolului nostru, intrupare a sintagmei lui Protagoras: omul este masura tuturor lucrurilor. Din unghiul Scripturii insa, asa cum e inteleasa in Ortodoxia patrisiaca, omul nu e centrul, ci in centrul lumii. Este foarte important sa afirmam astazi cu putere acest lucru, intrucat aici se afla solutia iesirii din amintita criza, dar si reabilitarea crestinismului, caruia i se reproseaza - de catre istoricii religiilor - ca l-a scos pe om din cosmos si l-a introdus in istorie, sapand adica un abis intre acesta si creatie. Or, statura unificatoare a omului - reafirmata plenar in Hristos,- asa cum au inteles-o Parintii cosmologi ai Bisericii Rasaritului, prin ceea ce cosmologia stiintifica a zilelor noastre numeste principiul antropic. Bunaoara, astrofizicianul francez Hubert Reeves arata ca "principiul antropic a fost inventat, daca nu pentru a explica, cel putin pentru a lamuri cat de cat aceasta uimitoare situatie ("coincidentele miraculoase" care favorizeaza viata lumii si existenta umana, n.n.). Principiul poate fi enuntat cam asa: "Avand in vedere ca exista un observator (omul, n.n), universul are proprietatile necesare pentru a genera un astfel de observator". Cosmologia trebuie sa tina seama de existenta cosmologului. Aceste probleme nu ar fi fost puse intr-un univers care nu ar fi avut aceste proprietati"... E adevarat ca omul nu mai este vazut aici ca micro sau ca macrocosmos, insa e la fel de semnificativa recunoasterea tacita a unei convergente a universului in om si a unei reciprocitati intre acesta si univers. Principiul antropic nu poate fi insa valorificat deplin decat intr-o perspectiva teocentrica, in care se elimina definitiv dilema: antropocentrism sau biocentrism (cosmocentrism). Implicatiile cosmice ale caderii Parte si sinteza a creatiei, omul, pozitia sa fata de Dumnezeu, conditiona de la bun inceput insasi inaintarea creatiei spre comuniunea cu Dumnezeu, prin care aceasta s-ar fi invesnicit. Dar omul s-a miscat, spune Sfantul Maxim, "contrar firii si fara de minte in jurul celor de sub el, peste care a fost pus de Dumnezeu sa stapaneasca, abuzand de puterea naturala data lui prin creatie spre unirea celor despartite, ca mai vartos sa le desparta pe cele unite". In felul acesta, nu numai ca s-a primejduit pe sine, miscandu-se neatent spre inexistenta, dar a si "desfacut prin neascultare primele legi ale firii in duh", caracterizate prin elasticitate si transparenta, introducand un principiu haotic in ordinea originara a creatiei, irationalitate, automatism si inflexibilitate. Potrivit principiilor dinamicii, orice miscare, intr-un sistem ordonat inchis cum este universul, produce inevitabil dezordine; in cazul cosmosului iesit din starea paradisiaca, numai Dumnezeu, prin pronia Sa atotsustinatoare, mentine - spre uimirea omului de stiinta contemporan, fortat astfel sa vorbeasca de materialism, de o ordine transcendenta cosmosului sistemul in existenta si coerenta. Caderea evidentiaza paradoxal inaltimea omului: el poate schimba legile creatiei, domina prin vointa universul. Conditia sa e demiurgica, insa, departe de preotia cu care era dator fata de creatie (Facere 2, 15), omul e numai imitator infidel (Petre Tutea), pentru ca nu respecta "ratiunile lucrurilor". Insa creatia, supusa fara voie - cum spune Sfantul Pavel - desertaciunii (Romani 8, 20), adica fiind golita de energiile dumnezeiesti pana la limita subzistentei, l-a pedepsit (in fond, acesta e blestemul biblic) pe cel ce a introdus noua stare de lucruri, nemai recunoscandu-i pozitia in interiorul ci si demnitatea: "iesind Adam din rai, toata creatia adusa de Dumnezeu la existenta din cele ce nu sunt - spune Sfantul Simeon Noul Teolog, vazandu-l, n-a mai voit sa se supuna neascultatorului". Insa Dumnezeu, "cunoscand mai inainte de intemeierea lumii ca Adam va calca porunca si randuind de mai inainte viata si refacerea lui din nasterea din nou, prin nasterea Fiului lui Dumnezeu, infraneaza toate (fapturile, n.n) cu puterea, cu mila si cu bunatatea Sa, si opreste pornirea tuturor fapturilor si le supune indata omului pe toate, ca si inainte." El voieste ca zidirea sa slujeasca omului, pentru care a fost, desi s-a facut stricacioasa (s-a corupt, n.n.) pentru omul stricacios. Caci voieste ca atunci cand acesta se va innoi iarasi si se va face duhovnicesc, nestatornicios si nemuritor, eliberandu-se si ea de robia stricaciunii, sa se reinnoiasca impreuna cu el si sa se faca

nestricacioasa si duhovniceasca". Pe linie paulina Sfantul Simeon se refera aici la momentul in care umanitatea a primit din nou, prin Noe, porunca de a stapani. Dar, daca sfantul priveste in perspectiva lui Hristos acest moment, Scriptura noteaza deosebirea fundamentala intre cele doua porunci (Facere 1,28 si 9,1-2): in cazul celei dintai, domnia omului in creatie este de ordin duhovnicesc - prin statura lui, de chip al lui Dumnezeu si de inel al creatiei vazute si nevazute, el era solidar cu toate si punctul de convergenta al tuturor, exercitandu-si stapanirea prin "lucrarea si pazirea" lumii (Facere 2, 15). in al doilea caz, omul, "singurul ratacit din creatie" (Sfantul Atanasie cel Mare), era evident exterior acesteia si tiran al ei - "groaza si frica de voi aiba toate fiarele pamantului"... Din nefericire, omenirea nu a intrezarit finalitatea innoirii poruncii si a ales calea dominarii creatiei prin forta tehnologiei, cum intelegem din istoria turnului Babel. Mai ciudat e ca teologia apuseana si, in special, apologeticele moderne, sensibile la mutatia culturii si a mentalitatilor, au fundamentat exploatarea industriala a pamantului nu pe a doua porunca (momentul Noe), cum era firesc, ci pe prima, determinand astazi o retinere a teologilor ecologisti fata de textul cunoscut sub numele dominium terrae (Facere 1,28). Aceasta confuzie, aparent neinsemnata, este insa una din principalele cauze ale crizei ecologice, atribuind starii primordiale ceea ce e propriu caderii. Pocainta teologiei si a societatii occidentale e, de aceea, cu totul justificata. Dincolo de toate acestea, creatia este partasa impreuna cu omul la taina stricaciunii si la aceea a innoirii, ceea ce pune inca o data in evidenta stransa legatura dintre om si cosmos. Esentiala e insa realizarea unei drepte atitudini a omului fata de creatie. Omul si cunoasterea lumii Universul fara o constiinta cunoscatoare nu ar avea sens. Daca existenta deplina are sens, aceasta e pentru ca omul exista si ca o constiinta a universului, afirma Parintele Staniloae intr-o formulare crestina a principiului antropic. Dupa chipul lui Dumnezeu fiind, omul e chemat sa cunoasca lumea cu ochii lui Dumnezeu, adica sa o contemple duhovniceste, sa recunoasca ratiunile spirituale pe care se intemeiaza toata faptura. O asemenea cunoastere a fapturilor presupune a sti ce, cum si spre ce sunt (Sfantul Maxim), adica o recunoastere a universului ca faptura adusa la existenta pentru comuniunea vesnica si fericita cu Dumnezeu, de care e dependenta pentru realizarea acestui scop. De altfel, spune Sfantul Maxim, " pomul cunostintei binelui si a raului este (chiar, n.n.) zidirea cea vazuta". Omul e chemat sa constientizeze valoarea iconica a creatiei, adica sa-L contemple pe Dumnezeu in ea ca intr-o oglinda, realizarea deplinatatii sale existentiale, vocatia sa vesnica fiind conditionata de modul relatiei cu lumea. Cunoasterea lumii e a-L vedea pe Dumnezeu, "care este si se arata prin toate si in toate", caci "nu ne apropiem de creatiune pentru imbogatire, ci pentru aratarea Unului suprem in ea". Aceasta e, la un nivel profund, motivatia chemarii lui Adam de a pune vietuitoarelor nume (Facere 2,19-20). In acelasi timp, un exercitiu de contemplatie care presupune si un risc. Pericolul contemplatiei naturale este acela de a fi posibila si realizarea ei intr-un mod superficial, analitic si estetic, nu holistic si duhovnicesc. "Zidirea celor vazute - continua Sfantul Maxim - s-a numit pom al cunostintei binelui si raului fiindca are si ratiuni duhovnicesti, care hranesc mintea, dar si o putere naturala care, pe de o parte, desfateaza simtirea, pe de alta, perverteste mintea. Deci, contemplata duhovniceste, ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste ofera cunostinta raului. Caci celor ce se impartasesc de ea trupeste li se face indrumator in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeiesti". Omul a ales calea facila, care, "orbind mintea omeneasca, dar deschizand larg simtirea, l-a instrainat pe om cu totul de cunostinta lui Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simturi". Urmarea acestei caderi gnoseologice a fost divinizarea creatiei, atat sub impresia frumusetii ei exterioare, cat si a utilitatii ei pentru viata de zi-cu-zi a omului. Numai in Hristos, ca Logos al creatiei, poate omul sa ajunga la o cunoastere autentica a lumii. In Hristos, cosmosul redevine mediul revelator al vointei si al lucrarii lui Dumnezeu, isi recapata statura de simbol si coti al unei realitati care il transcende, avand un rol analog Scripturii; ca si in cazul acesteia, revelatia cosmologica trebuie citita duhovniceste. De altfel, echivalenta lor apare cat se poate de clar la Sfantul Maxim, in teologia caruia, pe a doua treapta a cunoasterii si a desavarsirii crestine, se afla contemplarea spirituala a ratiunilor din Scripturi si din fapturi. Conditia unei adanci schimbari a mintii (metanoia) este insa despatimirea vietii, rationalizarea miscarii omului prin virtuti. Persoana umana isi gaseste sensul si fericirea numai in bogatia de sensuri ale fapturilor, prin care el creste in rationalitatea pe care Creatorul a intiparit-o in ea si in toate. Pentru cel induhovnicit, ratiunea e "un organ ce aduna cu pricepere toata descoperirea bunatatii lui Dumnezeu ce straluceste inteligibil in fapturi", astfel incat omul,

"mutand in sine tot ce se vede, in care se ascunde Dumnezeu", creeaza in cugetare o lume prea frumoasa si duhovniceasca". E vorba de intelegerea profunda a lumii, a esentei ei rationale; in mintea omului, chemat sa cunoasca lumea precum Dumnezeu, pare imaginea ei integrala, pe cat ii este posibil, precum in mintea cea atotcuprinzatoare a Logosului. Adica o cuprindere autentica, o posesiune rationala si duhovniceasca. Numai cunoascand-o astfel, lumea nu-l mai captiveaza pe om, care-si poate inalta nestingherit aripile matinale, cum spune Psalmistul, spre Cel singur vrednic de dorit, Cel necuprins, Care se impartaseste mai presus de minte si de cuvant creatiei Sale, pentru ca aceasta sa aiba viata si viata din belsug. Astfel devine paradoxal microcosmul o lume mare (macro-cosmos), iar aceasta se lasa cuprinsa intr-o parte a ei, in virtutea consubstantialitatii si a solidaritatii lor. Pe de alta parte, lectura aceasta are si un aspect utilitarist, caci, descoperind ratiunile lucrurilor - tocmai pentru ca ele corespund mintii umane, potrivit principiului antropic, si nu pentru ca omul le impune logica sa, cum se afirma in kantianism, bunaoara, - omul a inventat artele si tehnica, primele ca imitare si intelegere a lumii (de fapt, exercitarea vocatiei de a numi, de a recunoaste realitatea), cea din urma ca replasmuire a creatiei conform cu ratiunile din fapturi, care ingaduie modelarea lor, dar si cu ingeniozitatea omului, care poate dezvolta potentialitatile fapturilor in sensuri nebanuite. Continua indepartare de Dumnezeu si mutarea centrului de greutate pe om au insemnat insa instrainarea atat a artei, cat si a tehnicii. Astazi, ele nu se mai intalnesc in radacina semantica techne, care exprima echilibrul si mentinerea lor in limitele rationalitatii interne a creatiei, ci s-au distantat atat intre ele, cat si de aceasta rationalitate, astfel incat, incapabila de sens, arta ofera o imagine caricaturala a realitatii, degradand-o pana la absurd, in timp ce tehnica a devenit modul in care omul deformeaza profund creatia lui Dumnezeu, cautand sa o ordoneze altfel. Alienarea artei si a tehnicii este ultima consecinta a cunoasterii superficiale in care omenirea a ales sa inteleaga lumea si implicit raportul cu ea. In acelasi timp, vazand in ele singura metoda acceptabila in descifrarea hunii, omul nu-si mai da seama ca orice cunoastere este rezultatul metodei utilizate si ca arta, ca si tehnica, nu-i ofera decat ceea ce el vrea sa afle. Iesirea din criza produsa de tehnologie si de comoditate, semnalata in arta si resimtita in cotidian, nu e posibila fara o remodelare a premiselor si a intentiilor tehnicii contemporane, pentru ca ea sa redevina compatibila cu ordinea intrinseca a lumii. Aceasta remodelare necesita transfigurarea mintii umane spre recunoasterea creatiei din perspectiva fundamentului sau rational, intr-un efort de reorientare teocentrica. Omul a incetat sa-L mai caute pe Dumnezeu in creatie si astfel s-a inrobit iluziei autonomiei, amenintand in acelasi timp temeiurile vietii pe pamant. Numai intorcandu-se la El se va regasi pe sine si va alia modul autentic al relatiei sale cu lumea. Un asemenea demers pare acum mai posibil decat oricand, in conditiile in care stiinta si filosofia au inceput sa demoleze mitul paradisului pamantesc ridicat de om prin forte proprii si sa deschida perspectiva unei evaluari corecte a civilizatiei de tip european. Sfantul si ecologia Esenta raportului dintre om si lume nu poate fi rezolvat prin exteriorism, dar nu consta nici doar in contemplatie. Ca sinteza si parte a lumii, omul este in interiorul ei, daruind si primind in aceasta relatie. Solutia violentei tehnologice vrea sa afirme cu orice pret o superioaritate a omului si o ordine straina sensului profund al creatiei, simptom al ignorarii adevaratului raport dintre om si lume. Pentru ca sensul omului si al creatiei este de a fi impreuna in Dumnezeu, in care se conciliaza si se implinesc toate, disparand aparentele contradictii izgonite de ratacita minte autonoma, numai sfantul, omul lui Dumnezeu, adica cel ce vietuieste teocentric, reuseste sa depaseasca problemele acestui raport. Sfantul Maxim afirma o reciprocitate, o perihoreza si o comunicare fundamentala intre om si cosmos. "Lumea este in trup prin natura, trupul in lume prin simtire, si fiecare din ele este supusa celeilalte prin comunicare de la una la alta a proprietatii fiecareia". Omul sfinteste prin viata si faptele sale locul, iar acesta conditioneaza experienta omului. Omul si creatia sunt simultan, prin intermediul trupului omenesc, natura naturans si natura naturala. De aceea, cine vrea sa invinga lumea, adica sa ajunga la o cunoastere autentica si doxologica a lui Dumnezeu prin creatie, trebuie sa se invinga pe sine, sa-si converteasca rational miscarile prin virtuti, unificandu-si tendintele in Dumnezeu. Numai misticii, numai sfintii, a caror psihologie e intotdeauna cosmica, inteleg ca tot ce se petrece in om are o rezonanta si o semnificatie universala, ordonand sau dezorganizand cosmosul. (E foarte important ca aceasta comprehensiune mistica a relatiei omului cu lumea a devenit o certitudine de ultima ora a cosmologici stiintifice).

De aceea au parasit sfintii "afectiunea sufletului fata de trup si prin trup fata de materie, sau, vorbind in general, toata miscarea simtitoare fata de natura sensibila", miscare ce permanentizeaza consecintele caderii; au schimbat modul relatiei cu lumea din atasare pentru partea superficiala a creatiei, care il inrobeste pe om si ascunde insasi realitatea ei profunda, in atasament fata de Dumnezeu, in care omul afla adevarata libertate iar lumea functia sa epifanica, iconica. Sfintii au trecut prin lume fara a o simplifica, reducand-o la sensibilul producator de placere inconsistenta, ci au urcat prin ratiunile lucrurilor, cunoscute prin contemplarea curata, fara patima, spre Ratiunea suprema, in care au gasit odihna si bucuria netrecatoare. Aceasta trecere nu inseamna insa, ca in sistemele dualiste, dispret fata de trup si materie, ci transfigurarea modului obisnuit si superficial de a le considera. "In odihna eterna, arata Parintele Staniloae, nu trec fara trup si nici fara lume, dar trec cu ele transfigurate". Sfintii sunt cei care cunosc autentic lumea. Ei o inteleg si o stapanesc nu tiranic, nu tehnologic, ci cu blandete. "Purtand prin desavarsita imitare insusirea frumusetii (bunatatii) ascunse si nevazute a maretiei dumnezeiesti aratate prin virtuti(...), s-au facut buni, iubitori de Dumnezeu si iubitori de oameni, binevoitori si milosi, si s-au aratat avand o singura dispozitie, pe cea a iubirii fata de toi neamul". Sfantul Isaac Sirul, cu o experienta similara celei a Sfantului Maxim, la intrebarea "ce este o inima milostiva?", raspunde ca "este aprinderea inimii pentru intreaga creatie - pentru omenire, pasari, animale, chiar si pentru dusmanii adevarului si pentru tot ce exista. Iar atunci cand se gandeste la toate acestea sau ie contempla, suvoaie de lacrimi curg din ochii lui datorita puterii milostivirii care ii misca inima spre mare indurare. Iar inima se simte atinsa si nu mai poate indura sa vada sau sa auda nici un fel de suferinta a fapturii, nici cea mai usoara durere. Atunci el ofera, chiar si celor care il fac sa sufere, rugaciunile si lacrimile sale permanente (...), urmand exemplul lui Dumnezeu". In mod real indumnezeiti, adica Dumnezeu locuind propriuzis in ei, sfintii devin centre de iradiere dumnezeiasca; ei "nu numai se impartasesc de El, ci il si transmit", spune Sfantul Grigorie Palama. Ei nu traiesc doar, ci si dau viata, cum vedem de multe ori in Paterikon. Lucrand asupra lor, sfintii lucreaza, printr-o alchimie duhovniceasca, asupra lumii. Acest fapt e marturisit de troparul obisnuit al cuviosilor, aflat in fiecare Minei: "Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor si cu suspinurile cele dintru adanc ai facut ostenelile tale insutit roditoare, si te-ai facut luminator al lumii..." Dupa devastari masive, omul contemporan cauta sa apere patrimoniul vietii, mediul inconjurator prin legislatie si atitudine ecologica, insa acestea raman paleative si nu inceputul unei veritabile victorii, profunda si de durata, atata vreme cat nu este vizata schimbarea omului si reconsiderarea sistemului relatiilor dintre om si creatie din perspectiva sfinteniei. Singur sau impreuna cu semenii, dar fara Dumnezeu, omul e neputincios in a remedia chiar stricaciunile produse de el insusi. Alternativa filocalica este evidenta: trebuie sa lucram asupra noastra si in lume cu Duhul Sfant, Datatorul de viata, prin care omul si lumea inainteaza, in virtutea sensului lor, spre Hristos si prin El spre Tatal. Numai in Duhul lui Hristos, Duhul iubirii de care sunt strabatuti sfintii, se poate realiza dialogul dragostei intre om si creatie, asa cum marturisesc numeroase exemple din vietile sfintilor, de la prietenia Sfantului Ilie Tesviteanul cu corvii, convietuirea pustnicilor Tebaidei cu leii sau a Sfantului Serafim din Sarov cu ursul, pana la aceea delicata dintre Sfantul Ioan Iacob si pasarile cerului. Urcus prin creatie Experienta sfintilor nu sta doar intr-o duiosie fata de fapturi pana in pragul mutarii de aici, ci are o finalitate care transcende timpul si actuala stare de lucruri. Solidaritatea omului cu creatia, fara ca aceasta sa insemne o devalorizare a lui, apare cu putere in vocatia lor comuna unirea cu Dumnezeu in vesnicie. Chiar daca aceasta comisiune se realizeaza diferentiat, dupa ratiunea sau masura proprie fiecaruia, ea inseamna si deplinatatea relatiei lor. Raporturile dintre om si lume nu se rezuma doar la furnizarea de catre aceasta a unui mediu de viata pentru om sau, dintr-o perspectiva mai complexa, si a unei informatii despre Dumnezeu, om si ea insasi; nu se epuizeaza nici in diaconia, in purtarea de grija condescendenta a omului fata de lume. Ambele aspecte sunt consecintele unei omisiuni a textului biblic, eronat inteleasa de scolastica si de teologia moderna. E vorba de lipsa afirmarii clare a rationalitatii fapturii preumane in referatul biblic privitor la creatie (Facerea 1). Daca Moise nu a spus ca - intrucat fiecare faptura e intemeiata rational si poarta o intiparire a Logosului, o misiune deplin motivata prin efortul de a evita orice sugestie panteista - in toate exista chipuri ale acestuia, ca toate sunt, la scari diferite sau, mai precis, in diverse grade ale actualizarii rationale, dupa chipul lui Dumnezeu, ca si omul, s-a tras concluzia superioritatii omului asupra creatiei, in virtutea faptului ca e singurul dupa chip, lumea devenind o realitate nesemnificativa, lipsitii de o valoare duhovniceasca si de o vocatie proprie

la unirea cu Dumnezeu (chiar daca prin om). Sigur, un alt motiv al acestei omisiuni e tocmai necesitatea afirmarii convergentei intregii creatii vazuta si nevazuta in om. Insa Parintii rasariteni au valorificat perfect repetatele "si a vazut Dumnezeu ca c bine", dezvaluind viziunea Ratiunii care se diversifica fara impartirea in toate pentru ca pe toate sa le adune fara confuzie in Sine. Numai in aceasta perspectiva se poate vorbi de solidaritatea si de sensul comun al omului si alcosmosului. Rationalitatea sau dupa chipul din fapturi accede la constiinta in om si numai in masura in care acesta se recunoaste ca fiind constiinta cosmosului, reflectand aspiratia intregii creatii dupa; Dumnezeu, aceasta rationalitate se actualizeaza deplin, odata cu urcusul omului spre Dumnezeu. Paradigma si poarta acestui urcus e Hristos, Care, aratandu-Se in toate ca Logos al creatiei, pe toate la face vii, redeschizandu-le spre fluviile energiilor divine, pe toate eliberandu-le de perspectiva amagitoare si superficiala a autonomiei, adica punandu-le in lumina lor autentica, pe toate ridicandu-le impreuna cu Sine de-a dreapta Tatalui". Slujba inaltarii Domnului la ceruri, in continuarea celor ale intruparii si coborarii in Iordan, este expresia doxologica a unei teologii aprofundata cosmologic - Hristos nu recapituleaza in Sine doar omenirea, ci intreaga creatie. Inaltarea nu e un eveniment particular din viata Mantuitorului, ci sarbatoarea restaurarii corului creatiei, caci ingerii cu oamenii si toata faptura slavesc implinirea tainei celei din veac - indumnezeirca lumii, in Hristos si Biserica. "Iata, imparatia este inlauntrul vostru", spune Domnul, dar ne rugam "sa vina imparatia Ta!" Biruinta e castigata, dar asteptam sa se implineasca. Imparatia s-a aratat cu putere in mijlocul lumii, ca aluat al innoirii, insa trebuie sa se actualizeze in toata creatia. Aici intervine rolul omului, fara aportul liber al caruia Hristos ramane doar un moment al istoriei, o tentativa nereusita sau nefructificata. In Hristos, "omul e tot atatde necesar pentru a desavarsi creatia, ca si ploaia care face sa rodeasca pamantul". Restaurat in demnitatea sa de preot al creatiei, de mijlocitor intre aceasta si Dumnezeu, omul poate si e dator sa ridice impreuna cu sine universul in Dumnezeu, proces care incepe cu asumarea conditiei create si a locului sau in creatie. Expresia romaneasca "omul sfinteste locul" sintetizeaza genial mesajul patristic - omul urca prin tot cosmosul, adica folosindu-se ca de niste trepte de ratiunile din fapturi prin contemplatie, si prin om urca tot cosmosul; partile omului sunt cosmosul, elementele lumii. Cosmosul se unifica in om, e recosmizat in om si de om prin epectase, prin urcusurile pe care acesta la savarseste spre Dumnezeu prin creatie. Omul nu poate urca altfel decat prin fapturi. Creatia, ca revelatie cosmica, n-ar mai avea rost daca omul s-ar referi la Dumnezeu ignorand-o. Mesajul Sfantului Maxim, ca si spiritualitatea cosmica a romanilor, depasesc orice individualism antropocentric in mantuire, orice separatie intre om si creatie. Se poate afirma in acelasi timp, ca romanii au trait mai precis aceasta relatie, ca frati cu codrul si cu intreaga faptura, in sensul atanasian al acestei relatii (Tratat despre intruparea Cuvantului, XLII), pe cand Sfantul Maxim accentueaza puternic situatia omului. De altfel numai o asemenea perspectiva poate genera succesul oricaror actiuni ecologiste. Contemporaneitatea trebuie sa aleaga intre Adam si Hristos ca "alternative ale raportului omului cu natura: robirea lui de catre fructul dulce al partii sensibile a naturii, sau stapanirea ei prin spirit, desigur, nu fara efortul renuntarii la dulcetile ei si al durerilor crucii. Numai prin aceasta biruieste spiritul asupra partii sensibile a naturii si o transfigureaza pana la inviere" (ca nou mod de a fi). Adam sau Hristos?-Omul substituit lui Dumnezeu si tiran al lumii, sau omul urcand cu intreaga creatie spre Dumnezeu? In raspunsul pe care-l vom da intrezarim sansa zilei de maine.