Sunteți pe pagina 1din 167

Sociologie generala

Cap. I

Notiuni teoretice ale sociologiei

I.Problematica sociologiei :
Teme:

1) 2) 3) 4)

Conceptul de sociologie Problematica si functiile sociologiei Realitate sociala Comunitati umane

1. Conceptul de sociologie
Cea mai curenta definitie a sociologiei este ca ea e stiinta vietii sociale . Viata sociala e obiectul acestei stiinte ,numai ca ea este inteleasa si explicata in diferite moduri ,incat definitia de mai sus este numai formala , referindu-se pur si simplu la termenul sociologie . Unii pun societatea in functie de spirit ,de psihologie,altii o considera drept un rezultat al trebuintelor si activitatilor economice ,altii vad in ea consecinta existentei unei reguli de drept si a unei autoritati constrangatoare ,care aplica sanctiuni si asa mai departe . De aceea ,conceptia sociologie ca stiinta este in functie de modul de a intelege obiectul ei ,societatea. Pentru acest motiv ,noi vom cerceta caracterele acestor conceptii ,pentru a evidentia cat adevar cuprinde fiecare din ele .Trebuie sa facem insa o clara distincte intre teoriile care se ocupa de structura si forma societatii ,cautand sa le explice prin factori oarecum exteriori ei ,factori care au ,de sigur ,importanta pentru existenta si evolutia societatii ,dar care nu putem spune ca formeaza esentialul si teoriile care cerceteaza viata sociala insasi ,in elementele ,structura si functiunile sale ,explicandu-le prin forte si cause existente in ea .

Desi ca stiinta ,sociologia e noua ,caci are in jurul a numai 100 de ani (Auguste Comte 1828-1842 ) , totusi cercetari cu character sociologic au existat si mai inainte de aceasta data , ba ciar problemele sociale s-au impus cu mai multa tarie decat cele pur stiintifice , pentru ca ele au interesat sip e indivizi personal,si societatea omeneasca in acelasi timp, fiind mai aproape de intelegerea si de viata oamenilor. Nu este nicio mirare ca sociologia s-a dezvoltat atat de tarziu ,pentru ca alta era mentalitatea in trecut ,spiritual fiind dominat rand pe rand de idei si reprezentari foarte diferite de conceptele si explicarile din zilele noastre . Daca pentru primitive si pentru antichitate natura insasi era spiritualizata si fiece fenomen era privit ca manifestare a unei forte suprafiresti sau a unui spirit ,pe care omul trebuia sa si-l faca prieten ,se intelege usor ca nu era loc pentru cercetarea stiintifica . Pornind de la magie , care este cea dintai atitudine a omului fata de tot ceea ce este in jurul sau sic ea dintai credinta , trecand apoi prin religie,pentru a ajunge la explicarea stiintifica,popoarele au oarcurs un drum fiare lung si anevoios . In antichitate au lipsit deci principiile fundamentale trebuitoare oricarei cercetari stiintifice obiective : Legea naturala si idea de necessitate ,ceea ce a intarziat dezvoltarea stiintei . Nu putem spune ca grecii n-au contribuit al cercetarea sociologica ,deoarece ei inca din secolul V inainte de Hristos s-au preocupat de politica in sensul ei practic ,de arta politicii ,cercetand cu aceasta ocazie comunitatea de viata pe baza careia se construieste cetatea si lasand astfel pretioase informatii asupra structurii societatii vechi .Desigur ,gasim la Greci ,ca si la alte popoare din aceeasi epoca ,multe izvoare si documente prin ajutorul carora putem reconstituii tipul de societate din antichitate .Gasim ,de asemenea , cercetari asupra unor fenomene sociale si date statictice , dar toate acestea nu contituie sociologia propriuzisa,caci lipseste din ele spiritual stintific sociologic . Platon scrie Statul si Legile ,in care se ocupa declasele sociale ,de constitutie si de legi, de cea mai buna forma de stat etc. Si tot asa ,Aristotel ,care face intr-adevar teoria generala a statului . Lasand la o parte aceste exceptii trebuie sa recunoastem ca nu se poate vorbii de sociologie propriu-zisa in antichitate .

Platon si Aristotel au facut mai mult Filosofie sociala , in care considerentele morale sunt pe primul plan , inaintea celor sociologice .Numai aca dam numele de sociologie oricaror speculatii morale ,umane atunci ar insemna ca am putea vorbii de sociologie de acum vreo 4000 de ani . Evul mediu a fost absorbit de preocupari filosofice si religioase,care distrageau atentia de la empiric ( practic) si social , ba chiar pana la inceputul secolului al XIX-lea se inglobau in filosofia istoriei sau in etica aproape toate cercetarile sociologice . Iata de ce stiinta sociologiei este atat de noua . In toate timpurile , problemele sociale s-au impus cu destula acuitate ,dar cercetarea sociologica sistematica a vietii sociale este un produs al timpurilor noi si apartine in special Europei occidentale. De cand socieatatea si cultura pe care o produce ea au fost private ca realitati supuse legilor pe baza unei cauzalitati empirice ,s-a nascut stiinta sociologiei . E drept ca exista numeroase conceptii sociologice si farte diferite feluri de a intelege sociologia , dar faptul acesta , desi poate trezi neincredere in stiinta sociologiei , nu este un argument in contra ei .

Iniiatorii sociologiei ca tiin si abordarile acestora


Emile Durkheim (1858 1917) Nscut la Epinal, i face studiile la Paris, dup care activeaz ca profesor la Bordeaux i la Sorbona. n 1894 public Les regles de la methode sociologique, iar n 1897, Le suicide. Din punctul su de vedere, sociologia trebuie s ndeplineasc dou condiii pentru a se constitui ca tiin: - s i defineasc obiectul propriu de cercetare: faptele sociale deosebite de obiectul altor tiine. - faptele sociale trebuie observate i explicate cu aceeai rigurozitate metodologic. Cea dinti problem care se pune sociologului este de a defini faptul social, n acest sens trebuind s aib dou caracteristici: s fie exterior individului i s se impun individului cu o for coercitiv.

Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil s exercite asupra individului o constrngere exterioar, sau care este general pentru o ntreag societate dat, avnd totui o existenproprie, independent de manifestrile sale individuale. (Durkheim). Astfel, faptul social se delimiteaz n mod clar de faptul biologic, fiind reprezentare sau aciune i de faptul psihic, fiind exterior individului, impunndu-I-se cu o for de constrngere. Faptele sociale sunt se difereniaz i n fapte normale i fapte patologice, aceast clasificare avnd la baz tot criterii statistice. Faptele normale sunt caracteristice majoritii indivizilor n timp ce faptele patologice sau anomice apar la un numr relativ restrns de indivizi i au o condiionare spaiotemporal. Astfel, anumite fenomene considerate patologice, precum crima sau suicidul, devin normale din punctul de vedere al lui Durkheim, o societate fr crime sau sinucideri fiind imposibil, iar aceste fapte trecnd n rndul normalitii. Dup definire i clasificare, faptele sociale trebuie supuse metodei de cercetare, prima regul fiind aceea de a considera faptele drept lucruri, pentru a deveni obiectivi n studiu, eliminnd subiectivismul caracteristic gndirii speculative, psihologismului i ideologismului. De asemeni, explicaia faptului social trebuie s fie de ordin cauzal, aceast cauz fiind tot din mediul social i nu din cel psihologic sau biologic, air funcia pe care o ndeplinete trebuie s fie tot din mediul vieii sociale. O alt necesitate pe care metoda o impune este cercetarea din punct de vedere statistic a faptelor sociale, precum i stabilirea de corelaii ntre diversele tipuri de fapte sociale. El va aplica aceste reguli n celebrul studiu asupra suicidului, Le Suicide. Max Weber (1864 1920) Nscut la Erfurt, face studii de drept, economie, istorie i filosofie, dup care activeaz ca profesor la Freiburg, Heidelberg i Munchen. n lucrrile sale abordeaz trei teme majore: - natura dominaiei - caracteristicile raionalitii - raporturile dintre idei i interesele materiale (ideile religioase i activitatea economic). n definirea sociologiei, Weber va pleca de la distincia dintre judecile de valoare i judecile de raportare la valori. Primele nu intr n corpul tiinei, n timp ce celelalte servesc la selecia i ierarhizarea faptelor sociale devenite subiect al tiinei.

A doua etap a metodei propuse de Weber const n explicaia cauzal a faptelor sociale, care trebuie s fie universal valabil. La acest nivel, cercettorul trebuie s se supun principiului neutralitii axiologice, trebuind s dea dovad de obiectivitate, verificabilitate independen i consisten logic. n viziunea lui Weber, sociologia este o tiin care i propune s neleag prin interpretare activitatea social i prin aceasta s explice cauzal desfurarea i efectele activitii sociale. Astfel, sociologia este o tiin comprehensiv i explicativ a faptelor sociale. Ea are obligaia nelegerii acestor fapte i apoi a explicrii lor prin interpretare. Sarcina sociologiei este de a reduce formele cooperrii umane la o activitate comprehensibil. Talcott Parsons (1902 1979) Nscut n Colorado Springs, urmeaz cursurile unor prestigiose universiti americane i europene, dup care va activa ca profesor la Universitatea Harvard. Este principalul reprezentant al structuralismului funcionalist din sociologia american, n viziunea sa, sistemul social constnd dintr-o pluritate de actori individuali inclui ntr-un proces de interaciune i motivai de obinerea unor satisfacii optime. El a introdus i conceptele de rol i status social, statusul reprezentnd poziia individului n cadrul sistemului social, n timp ce rolul definete latura dinamic a acestuia, activarea sa n viaa social. Astfel, aciunea uman este modelat de norme, valori i simboluri sociale care delimiteaz comportamentul adecvat i permis al actorilor implicai n viaa social. Conform lui Parsons, sistemul social se confrunt cu nevoia de integrare social a indivizilor i meninerea echilibrului funcional, n acest scop reliefnd patru funcii: funcia de intergrare, de adaptare, de atingere a scopului i de pstrare a structurilor sociale i atenuare a tensiunilor. Echilibrul funcional poate fi pstrat prin socializarea valorilor i prin controlul social asupra indivizilor.

2.Functiile sociologiei

Definita ca studiul sistematic al societatilor umane, punand accent in special pe sistemele moderne industrializate ,implicand metode de investigare si evaluare a teoriilor necesare evidentierii si argumentarii logice ,sociologia are urmatoarele functii importante : a) b) c) d) Expozitiva Explicativa Critic-Ameliorativa Aplicativa sau Pragmatic-Inginereasca a) Expozitiva este functia de descriere a realitatii sociale ,de prezentare a faptelor ,fenomenelor si proceselor sociale ,asa cum acestea au loc . Este asa-numita dimensiune sociografica a sociologiei . b) Explicativa . Ca orice stiinta ,sociologia urmareste explicarea a ceea ce se intamplain societate ,analiza diferitelor aspecte ale realitatii sociale ,clarificarea si intelegerea diverselor relatii dintre diversele laturi ale vietii sociale ,dintre faptele ,fenomenele si procelese sociale care caracterizeaza o societate . c) Critic Ameliorativa ,prin studierea fenomenelor sociale ,critica realitatilor problematice s propunerea de solutii ce pot fi integrate in diferite politici sociale .Dimensiunea critica a sociologiei face ca aceasta disciplina sa nu se poata dezvolta cu adevarat decat in societatile democratice. d) Aplicativa sau Pragmatic-Inginereasca . Rezultatele cercetarilor sociologice pot fi utilizate in elaborarea politicilor sociale ,sociologul neputandu-se substitui insa politicianului . Implicatiile practice ale sociologiei sunt deosebit de importante . Sociologia poate contribui la critca sociala si la practica reformei sociale in mai multe feluri . intre acestea mentionam: -Imbunatatirea intelegerii unui anumit complex de circumstante sociale ne ofera ,adesea o sansa in plus de a le controla ;

-Sociologia ne asigura mijlace de a ne sporii sensibilitatea culturala permitand politicii sa se bazeze pe constiinta valorilor culturale divergente ; -Putem investiga consecintele inentionale si neintntionale ale adoptarii unui anumit program politic Poate, cel mai important , sociologia produce constiinta de sine,oferind indivizilor si grupurilor o sansa sporita de a-si determina conditiile propriilor lor vieti. 3.Realitate sociala Realitatea sociala poate fi abordata din doua puncte de vedere: A.Al cunoasterii comune ( Spontane ) despre societate, al bunului simt , sau al rationalitatii eronate B.Al cunoasterii stiintifice A. Cunoasterea comuna ( spontana ) Toti avem o anumita perceptie asupra societatii si asupra raporturilor acesteia cu individual. Termenii de individ si societate au un sens destul de prcis in cunoasterea comuna . De pilda , o ancheta efectuata intr-un orasel Canadian cu privire la realtiile sociale si afective ale locuitorilor ,a relevant faptul ca la nivelul simtului comun,societata se reduce la vecinatate ,la familia si rudele care traiesc in apropiere ( studiul a fost efectuat in anul 1987) . Pentru alti indivizi insa ,societatea inseamna lumea larga ,accesul la alte culture si o experienta diversificata . In consecinta ,diferitele medii sociale percep diferit societatea.Ceea ce este evident pentru unul , nu este la fel de evident pentru celalalt si invers . Adesea ,in cadrul cunoasterii comune ,individual apare ca principal actor al vietii proprii si artizanul deciziilor pe care trebuie sa le ia . datorita vointei si talentului pe care le are, individual poate devenii ceea ce doreste . In acest caz ,societatea ,structurile sociale si institutiile sociale nu exericta sau au o mica influenta asupra lui. Sunt si situatii in care membrii unor grupuri considera ca evolutia ,traiectoria lor sunt rezultatul actiunii societatii ,a societatea este singura responsabila de soarta acestora . De fapt zi de zi ,fiecare dintre noi observam si interpretam realiatea sociala .

Cu totii ne lansam in discutii si speculatii cu privire la cauzele si implicatiile fenomenelor si proceselor in care suntem antrenati si care ne influenteaza viata . Vazut din perspective indiividuale ,unul si acelasi fenomen sau proces genereaza semnificatii diferite . Perspectivele individuale insa sunt in mod inevitabil partiale si incomplete ,deoarece este practice imposibil sa cumprindem dintrodata toate laturile si implicatiile fenomenelor si proceselor sociale. In scopul de a ne organiza observatiile,de a intelege semnificatia datelor obtinute si de a ne orienta comportamentul si acitunile ,trebuie sa avem o anumita perspectiva. Dupa modul de dobandire a cunostintelor se pot identifica doua forme esentiale ale simtului comun: -Simtul comun de prima mana care semnifica ansamblul cunostintelor spontane fondate pe experienta directa a agentilor cunoscatori -Simtul comun de mana adoua care reprezinta ansamblul cunostintelor stiintifice transformate in imagini si folosite in practica Se constata asadar ca intre activitatea practica a oamenilor si activitatea de cunoastere exista o evidenta interferenta ,ca tipul cunoasterii spontane ,al rationalitatii eronate a fost depasit treptat in decursul evolutiei societatii de cunoasterea stiintifica . Caracteristicile cunoasterii comune ( spontane ) a)Caracterul iluzoriu arata ca la nivelul simtului comun cunoasterea are un caracter iluzoriu datorita unei serii de factori: - Enculturatia : Transmiterea culturii dela o generatie la alta ,are efecte limitative asupra cunoasterii .Perceptia lumii inconjuratoare este conditionata de caracteristicile gramaticale si semantice ale limbii subiectului cunoscator . - Socializarea : procesul de formare a personalitatii in acrod cu normele si valorile societatii in care individul se naste si traieste.Atat socializarea primara ( proces ce incepe din primele saptamani de viata ale individului si in care joaca un rol determinant parintii ) cat si socializarea secundara ( realizata in cadrul institutiilor specializate prin transmiterea de cunostinte si formarea de deprinderi , atitudini , convingeri ) se desfasoara diferit de la un grup la altul .In

acest fel indivizii isi formeaza abilitatile de cunoastere spontana foarte diferentiat . - Implicarea subiectiva a oamenilor in viata sociala caracterul iluzoriu al cunoasterii spontane decurge si din aceasta implicare a indivizilor in functie de scopurile si interesele lor particulare, ceea ce ii face sa se insele adesea .Nu numai societatea in evolutia ei ,dar si structura propriei personalitati,motivatia propriului comportament raman partial necunoscute celui care se bazeaza numai pe cunoasterea spontana . b) Caracterul pasional . Pe parcursul vietii si activitatii fiecare om are interese , scopuri ,conceptii , prejudecati etc . De obicei oamenii nu se multumesc numai sa constate numai ce se petrece in jurul lor ci judeca ,interpreteaza , apreciaza realitatea uneori denaturand-o sau falsificand-o. Pentru a-si forma o imagine obiectiva a realitatii ,oamenii trebuie sa dispuna de o pregatire speciala sis a faca apel la un continuu examen critic . c) Caracterul contradictoriu . Permanent indivizii oscileaza intre sentimentul liberului-arbitru si cel al fatalitatii.Acest mechanism psihosocial de fluctuatie permanenta , la nivel individual ,nu este acceptabil intr-un demers stiintific . d)Caracterul limitat .In general indivizii au experiente de viata care se inscriu in mediile sociale in care traiesc . Ei nu se afla decat ocazional sau nu cunosc nimic despre ceea ce se intampla in alte grupuri ,societati ,culturi. De aceea, ceea ce nu le este cunoscut, familiar , adeseori le apare ca anormal sau scandalos. Asadar cunoasterea comuna nun e ofera o cunoastere adecvata a realitatii sociale . A ramane la nivelul simtului comun in cunoasterea realitatii inseamna a-I acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multa vrenme in celelalte stiinte. B.Cunoasterea stiintifica Nasterea sociologiei,ca stiinta. A insemnat punerea sub semnul intrebarii a simtului comun in abordarea si Interpretarea fenomenelor si proceselor cu care suntem confruntati zilnic . De asemenea ,ea a pretins adoptarea unei atitudini prudente ,daca nu chiar de respingere totala ,fata de intuitie ,speculatie ,superstitie ,mit,etc.

Sociologia nu trebuie sa consiste intr-o simpla parafraza a prejudecatilor traditionale ci san e faca sa vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rand; Caci obiectul fiecarei stiinte este de a face descoperiri si orice descoperire facuta deconcerteaza mai mult sau mai putin opiniile acceptate . In present ,tot mai mutli sociologi se pronunta pentru distantarea cunoasterii teoretice de cunoasterea spontana . Definite in mod esential ca Studiul explicativ si comprehensive al realitatii sociale in totalitatea ei , precum si a unor parti ,fenomene si procese ale acestei realitati inlegaturile lor multiple ,variate si complexe cu intregul (Achim Mihu ,1992),sociologia ofera raspunsuri la problemele care ne preocupa ,avandu-si temeiul in datele si faptele stranse ,printr-o cercetare sistematica directa sau puse la dispozitie de alte stiinte ,analizate si interpretate in conformitate cu anumite cerinte riguros determinate . Din aceasta succinta caracterizare a obiectului sociologiei rezulta ca ea este o stiinta si in acelai timp o constiinta de un tip aparte.

4. Comunitati umane Comunitatile umane teritoriale reprezinta cadrul de desfasurare a vietii sociale . Ele sunt constituite din grupuri de oameni,care traiesc intro anumita arie geografica ,sunt cuprinsi intr-o anumita diviziune sociala a muncii ,au anumita cultura comuna si un sistem social de organizare a activitatilor , sunt constienti de apartenenta lor la comunitatile resprective , actionand in mod colectiv si organizat. Datorita diversitatii mari a punctelor de vedere izvorate atat din varietatea abordarilor disciplinare ,cat si din multitudinea formelor de comunitati , definitiile date comunitatilor umane teritoriale pot fi grupate in urmatoarele clase distincte : a) Definitii de tip Istorico-Genetic ,care au in vedere devenirea social istorica a comunitatilor teritoriale ; b) Definitii statistico-administrative ; In cazul Romaniei , organizarea administrative opereaza cu urmatoarele tipuri de comunitati teritoriale : - Municipiul - Orasul - Comuna suburbana

- Comuna rurala-Avand ca subdiviziune satul c) Definitii sociologice care au la baza in principal criterii sociologice si care sunt de o mare diversitate;

Comunitatile rurale : Realitati complexe ,cu variate determinari si caracteristici , comunitatile rurale reprezinta o mare diversitate e la o societate la alta si de la o perioada isrtorica la alta . Neputand fi reduse la un fenomen social omogen ,comunitatile rurale pot fi definite cu dificultate . Referindu-ne la vechile comunitati rurale romanesti,le putem definii pornind de la o serie de caracteristici demografice , economice,sociale si culturale: - Satul era un grup biologic relativ redus bazat pe legaturi de rudenie - Sub aspect economic satul era autarhic - Intreaga activitate a satului era organizata si controlata de obste - Satul avea o cultura proprie cu character folcroric - Comunitatile rurale intretineau legaturi unele cu atele in cadrul unor veritabile societati taranesti regionale . Exista un set de variabile in functie de care putem identifica ,defini si deosebi o asezare rurala de o comunitate urbana : - Ocupatiile locuitorior - Caracteristile ecologice - Densitatea populatiei - Dimensiunea asezarii umane ( numar de locuitori) - Stratificarea sociala - Omogenitatea sau eterogenitatea socioculturala - Mobilitatea sociala - Tipul de interactiune sociala - Tipul de solidaritate sociala

Comunitatea rurala se defineste prin faptul ca este un tot uman ,avand la baza urmatoarele criterii: -Identitate -Omogenitate -Dimensiuni reduse - Autonomie

Comunitatile urbane : Ca si in cazul comunitatilor rurale ,definirea termenului de comuniate urbana ,oras este la fel de dificila . Cateva caracteristici ,care intrunesc consensul specialistilor ,pot fi considerate definitorii pentru comunitatile urbane : -Volum demographic relative mare -Prezenta numeroaselor ocupatii specializate in cadrul diviziunii sociale a muncii -Preponderenta activitatilor industriale si in sfera servciilor -Organizarea sociala bazata pe diviziunea ocupationala sip e structura sociala -Reglementarea formala ,institutionala a relatiilor sociale - Insemnatatea redusa a relatiilor de rudenie si a celor de intercunoastere -Viata sociala rationalizata Dezvoltarea urbana cunoaste trasaturi specifice fiecarei societati sau regiuni ,incat nu s epoate vorbii de o teorie generala a urbanizarii .

II.Notiuni de antropologie:
Teme:

1)Antropologie fizica 2)Antropologie culturala 3) Religia din punct de vedere al sociologiei 4) Socio-Antropologia (Elemente ce stau la baza constituirii societatii romanesti)

1.Antropologia fizica Despre homo sapiens nu se poate spune ca in ultimii 3000 de ani ,asupra corpului sau ,s-a produs vreo modificare structurala din punct de vedere biologic sau fiziologic .Cu toate astea ,odata cu evolutia societatii ,necesitatile fiziologice (de hrana ,de igiena ,etc.) au cunoscut numeroase modificari , in functie de adaptarea individului la mediul inconjurator , concomitant cu momentul dat in care s-a aflat la momentul respectiv societatea . Daca vom compara spre exemplu practicile actuale de igiena cu cele din Evul Mediu , contrastul este frapant: clientii unui han din Evul Mediu scuipau pe jos si mancau dintr-un platou comun cu mana ,care le servea si ca batista . Noaptea ,cei care dormeau la han imparteau patul cu strainii . Este limpede ca deprinderile de igiena s-au transformat cu timpul . Oamenii din evul mediu nu aveau aceeasi experienta ca noi cu privire la ce inseamna curat si murdar .Intr-un remarcabil studio asupta igienii corpului in Evul mediu , Georges Vigarello (1985) arata ca doar mainile si fata faceau obiect de peocupare in privinta sanatatii . Oamenii din acea vreme nu faceau nicio legatura intre igiena si o bunastare de sanatate . Abia in secolul al XIX lea , clasa bogata extinde curatenia si la vestminte si in secolul al XXlea se pune problema asocierii unei bune sanatati fizice cu practica igienei intregului corp .

Si asta se remarca lipsa de igiena in anumite tari ,datorita conditiilor geografice si de viata foarte dificile. Pe de alta parte , de la o tara la alta , diferentele intre practile de igiena pot fi uriase. In multe tari, de pilda , este obisnuinta sa faci dus si sa-ti schimbi hainele zilnic. Nevoia de igiena intalnita la membrii acestor societati nu este resimtita cu aceeasi intensitate in altele . In multe tari, de altfel, depreinderile de igiena din tarile dezvoltate sunt imposibile ,in deosebi datorita lipsei de apa .Absenta apei in unele tari ii impiedica pe cei care le locuiesc sa stabileasca cun raport similar celui pe care il au cu corpul lor oamenii din statele dezvoltate. Exemplul referitor la deprinderile de igiena nu este decat o ilustrare a faptului ca indivizii adera la un ansamblu de practici pe care le impartasesc sin u le pun in discutie . Aceasta le permite sa se integreze intr-un anumit mediu social . Aceste moduri de a gandi ,de a simti si de a actiona ,in materie de practica de igiena ,formeaza cultura spontana si comuna mai multor membrii dintr-o anumita societate .Ea se distinge de cultura secundara care se exprima in productia de bunuri culturale . 2.Antropologie culturala Sa incercam , mai intai sa definim conceptul de cultura, identificand elementele sale constitutiv si sa evidentiem importanta sa pentru individ si societate .Apoi , sa explicam cum sunt orientate ,in societatile industrializate ,raporturile individ cultura . Nu in ultimul rand sa vedem si modul in care individul este chemat sa se raporteze la valori , adeseori contradictorii si sa emita judecati asupra a ceea ce il inconjoara

Sociologul E.B.Taylor cuprinde in definitia culturii toate cunostintele si aptitudinile pe care le-a acumulat omul in lupta cu natura ,dar si legile ,obiceiurile ,arta ,moravurile ,credintele insusite in decursul istoriei sale . Teoria culturii ,trebuie sa tina seama de cele doua laturi ale naturii omului : latura biologica si cea sociala .

Cultura are o baza biologica ,elementele ei fiind inventate pentru satisfacerea nevoilor elementare ale oamenilor .Ea este un tot constand din bunuri de consum , drepturi constitutionale acordate grupurilor sociale ,idei si mestesuguri ,credinte si obiceiuri . Indiferent daca examinam o cultura foarte simpla si primitiva sa o cultua foarte complexa si dezvoltata ,ne lovim de acest mechanism material ,uman si spiritual cu ajutorul caruia omul poate rezolva problemele specifice cu care este confruntat . Antropologii americani A.Kroeber si K. Kluckhohn ,care au consacrat o lucrare speciala istoriei conceptului de cultura ,ocupand-se de natura culturii ,de elementele componente si proprietatile sale ,de raporturile acesteia cu psihologia , cu limba,cu societatea,privesc cultura intr-o relatie tridimensionala si anume: - Relatia omului cu natura - Relatia omului cu valoarea - Relatia omului cu omul Cultura consta din metodele implicite si explicite ale comportarii si pentru comportare ,acumulate si transmise prin simboluri,incluzand si realizarea lor in unelte . Miezul esential al culturii consta din idei traditionale aparute si selectionate istoric si in special din valorile ce l-i se atribuie . Sistemele de cultura pot fi considerate ,pe de o parte , ca produse ale actiunii si pe de alta parte ca elemente ce conditioneaza actiunea viitoare . Pentru sociologul Leslie A. White axioma este Omul si cultura constituie un tot inseparabil.El distinge doua planuri ale culturii : cel care reprezinta cultura reala si cel logic in care include credinte obiceiuri ,arta, institutii,etc. , pe care le are orice popor . Referindu-se la continutul culturii ,el afirma ca acestea ar consta in organizarea actelor( Modele de comportament) , obiectelor ( unelte de munca) , ideilor ( cunostinte,credinte) si sentimentelor umane .

El extinde explicatia afirmand ca aceasta consta in obiecte materiale( unelte ,ustensile ,ornamente) ,fapte ( actiuni) ,credinte si atitudini si atrage atentia asupra diferitelor aspecte ale culturii : Material ,social,ideologic . Se desprinde de aici idea modalitatii de manifestare a culturii , ganditorul American descifrand cele doua aspecte ale fenomenului cultural , aratand ca fiecare element cultural are un aspect subiectiv si unul obiectiv . Un interesant punct de vedere este si acela ca societatea este elemental fundamental in definirea culturii . Aceasta este produsul corelatiilor trecutului care orienteaza ciorelatiile prezentului sip e cele viitoare si in care personalitatea prezinta aspectul subietiv al culturii . Cronologic , societatea este prima iar cultura o urmeaza Societatile dezvolta culturi iar culturile isi pun amprenta asupra societatii . Cultura este un produs specific uman de interactiune sociala . Ea ofera modele sociale acceptate de membrii societatii: - Este cumulativa - Este transmisa din generartie in generatie - Este semnificativa pentru ca este simbolica - Este un determinant de baza al personalitatii - Depinde de functionarea continua a societatii - Este independenta de orice individ sau grup

Clasificarea teoriilor antropologice ale culturii . Ele se clasifica in trei mari grupuri: a) Cele care urmeaza traditia si care abordeaza cultura din unghiul istoriei culturale .Curentul are meritul de a fi deposit teoriile statice ale culturii ,teorii ce se limitau la stabilirea pentru fiecare tip de societate a unui catalog pe cat posibil complet al cunostintelor ,tehnicilor si credintelor sale.Orientarea istorica pune in evidenta aspectul dinamic al culturii ,procesul formarii si dezvoltarii culturilor si civilizatiilor;

b)

Scolile care analizeaza cultura in raport cu anumite tipuri de personalitate . Se disting aici, din punct de vedere al clasificarii culturilor, civilizatiile arhaice si personalitatile corespunzatoare in doua tipuri: - Apoliniene orientate spre armonie pasnica ,intelepciune si echilibru ; - Dionisiace care exalta tendintele agresive ale individului. Aceste scoli vor evolua spre teoriile si analizele dezvoltate in jurul notiunii de personalitate de baza . c) Cele care studiaza cultura in raporturile sale cu teoria comunicarii ,ajungand la structuralism .In aceste conceptii ,in cultura ,se observa simultan un system de comportamente pe care societatea il impune indivizilor si un sistem de comunicare pe care ea il stabileste intre ei .Structuralismul are unele inrudiri cu functionalismul ,care explica fiecare element al unei culturi prin rolul sau functia pe care o indeplineste in cadrul ei si prin contributia la conservarea unui grup sau al unui sistem cultural .

3.Religia din punct de vedere al sociologiei Tipuri de religie n msura n care se poate stabili o form oarecare de religie a existat n toate societtile cunoscute. Dar formele pe care le-a luat au variat n mod considerabil. Diferiti oameni au adorat toate felurile de obiecte si fiinte si s-au angajat ntr-o ordine de comportament religios. a) Supranaturalismul Supranaturalismul este o form de religie care presupune existenta unor forte n afara lumii obisnuite, n supranatural, care influenteaz evenimentele umane att n bine, ct si n ru. Nu este implicat un anumit zeu sau spirit, doar forte supranaturale impersonale. Desi, n general, un element al societtilor preindustriale, unele aspecte ale supranaturalismului pot fi vzute n practica contemporan de a purta laba de iepure sau de a crede n noroc.

b) Animismul De asemenea, religia poate lua forma animismului, o credint n activitatea spiritelor n lume. Aceste spirite pot exista n oameni sau n orice fiinte din lumea natural, cum sunt arborii si animalele. Aceste forte spirituale pot fi folositoare sau duntoare fiintelor umane sau indiferente fat de ele. Spiritele pot fi influentate prin magie, practici rituale care permit oamenilor s foloseasc puterea supranatural sau spiritual pentru propriile lor scopuri. Religia animist a fost obisnuit printre diverse triburi din Africa si din alte locuri. c) Teismul Teismul este credinta n existenta unor zei despre care se presupune c sunt puternici si interesati de activittile fiintelor umane. Acesti zei trebuie s fie venerati si cinstiti ntr-un fel oarecare. Exist dou forme majore de teism: Politeismul Cea mai obisnuit form de teism este politeismul, credinta n existenta mai multor zei. Deseori, un zeu este considerat mai puternic dect ceilalti, un zeu al zeilor. Monoteismul A doua form de teism este credinta ntr-un zeu. Desi monoteismul nu este la fel de obisnuit ca politeismul, cele trei religii monoteiste iudaismul, crestinismul si islamismul au, laolalt, mai multi membri dect orice form de religie. d) Idealismul transcendent Idealismul transcendent nu implic venerarea nici unui zeu, spirit sau fort supranatural; el se bazeaz pe principii sacre de idei si actiuni. Scopul su este s dea fiintelor umane posibilitatea de a atinge cel mai nalt potential. Forme de idealism transcendent se gsesc ndeosebi n Asia; budismul este un exemplu. Teorii sociologice asupra naturii religiosului A) Perspectiva functionalist n general, functionalistii consider religia o fort pozitiv n societate. Ea ndeplineste functii sociale importante si, ca atare, exist ntr-o oarecare form n toate societtile.

1. Functiile religiei functia cognitiv: explicarea lumii n conditiile lipsei de cunoastere stiintific si chiar n prezenta acesteia, dar ca revers al saturatiei de tehnicism; functia actional: religia este o form de extensie a capacittilor umane de actiune inevitabil limitate. Omul a ncercat s subordoneze lumea prin magie; cnd a constatat imposibilitatea acestui demers a aprut religia, omul subordonndu-se fortelor naturale pentru a le ndupleca (FRAZER); functia de coeziune social: religia actioneaz ca o fort unificatoare n societate, asigurnd un ansamblu mprtsit de idei, valori si norme n jurul cruia oamenii pot forma o identitate comun. Religia devine un unificator, o modalitate de a stabili un limbaj comun; ea este liantul care leag un grup laolalt, oferindu-i un ansamblu comun de valori. De pild, evreii, rspnditi pe glob n diferite culturi timp de secole, si-au mentinut identitatea caracteristic n mare msur prin ideile si practicile religioase comune. S-a sustinut, totusi, c aspectele unificatoare ale religiei sunt mai aparente n societtile care au doar o religie. Aceasta a fost deseori cazul n societtile preindustriale; la aceste societti se referea Durkheim cnd a scos n evident aspectul unificator al religiei. functia de oferire a unui sens n viat: n general, religia ofer rspunsuri satisfctoare emotional marilor ntrebri n legtur cu existenta uman si scopul ei. n particular, ea rezolv problemele vietii si ale mortii, descrie felul de viat pe care oamenii trebuie s-l duc scopul lor n viat - si explic ce li se ntmpl dup ce mor. Religia este, esentialmente, singura institutie social care ncearc s rezolve aceste probleme importante; functia de control social: normele societtii sunt, deseori, bazate pe un ansamblu de idei religioase. Cele mai multe dintre cele mai importante legi din societatea american (e.g., legea care interzice omorul) dobndesc o fort moral, precum si una legal, deoarece ele sunt incluse n valorile religioase; li se d o legitimitate sacr. n evul mediu, se credea c regii domnesc prin drept divin, iar legea n trile islamice este justificat prin Coran, cartea sfnt a islamului.

Unii autori (RADCLIFFE BROWN) consider c functia principal a religiei este tocmai aceast functie social: cel mai adesea riturile religioase nu sunt reductoare de anxietate, ci dimpotriv, generatoare de anxietate n jurul evenimentelor sociale importante, asigurnd astfel o integrare social mai eficient (SCHACHTER: anxietatea determin afilierea); n consonant, antropologia cultural indic faptul c numeroase tabu-uri si prescriptii religioase trebuie interpretate ca modalitti de adaptare a colectivittilor umane la ecosistemul din care fac parte (obiceiuri alimentare etc.); functia de sprijin psihologic: religia ofer multor oameni sprijinul afectiv si psihologic de care au nevoie ca s supravietuiasc ntr-o lume complex si nesigur. Ea este deosebit de util n vremuri de criz, cum este moartea cuiva apropiat. Ea sugereaz un oarecare scop n a muri si ofer un ansamblu de practici rituale pentru doliu _ (priveghiul la crestini sau siva la evrei, de pild) care usureaz suferinta supravietuitorilor. Opus unui punct de vedere mentionat mai sus, aceast functie de reducere a anxiettii (MALINOWSKI) se manifest n situatiile care depsesc posibilittile umane efective de control. 2. Ideologiile seculare: echivalentele funcionale ale religiei Religia se refer la sfera sacr a experientei umane. Dar ceea ce este considerat sacru este construit social. Functionalistii arat c exist echivalente functionale (caracteristici sociale si culturale care au acelasi efect si pot substitui alte caracteristici sociale si culturale) ale religiei. Adic, sistemele de idei seculare (nereligioase, e.g., stiina) pot ndeplini aceleasi functii mentionate mai sus pentru religie. Multe din ism-ele lumii fascismul, socialismul, comunismul, umanismul pot fi considerate religii seculare. Ele toate promoveaz solidaritatea social si coeziunea printre credinciosii lor. Ele dau vietii un scop si un sens si justific comportamentele necesare n cadrul grupului practicant. Ideile lor ideologice ofer sprijin afectiv n vremuri grele si de nesigurant. Ele chiar gsesc justificarea mortii, dac aceasta este n serviciul unei cauze pe care adeptii lor o definesc ca fiind nobil. Deosebirea ntre religie si ideologii seculare const n faptul c religia este orientat spre trmul supranaturalului si si trage puterea din acel trm. Aceast credint n supranatural mreste stabilitatea religiei si o mpiedic s se schimbe drastic.

B) Perspectiva conflictualist n abordarea religiei Teoreticienii conflictului nu consider religia institutia social pozitiv descris de funcionalisti. Ei prezint cteva caracteristici negative ale societtii care si au originea direct n religie sau sunt aprate de ea: religia ca opiu al poporului Religia, sustin teoreticienii conflictului, sustine si legitimeaz sistemul existent. Ea realizeaz aceasta prin abaterea atentiei celor oprimati de la problemele lor si de la orice ncercare de a le rezolva. ntro expresie memorabil, Marx (1848) a numit religia opiului poporului. El voia s spun c, la fel ca opiul, religia i face pe oameni s se simt bine, dar le abate atentia de la existenta lor nenorocit si de la actiunea necesar pentru a o schimba. Teoreticienii conflictului consider religia un alt element n luptele pentru putere n societate. Ea este folosit de cei de la putere att pentru a-si justifica pozitia, ct si pentru a descuraja orice ncercare a celor fr putere s-si schimbe situatia. Religia abate atentia de la problemele si suferintele lumii prezente, promitnd recompense n viata de apoi; religia si inegalitatea Stabilitatea si coeziunea pe care religia le asigur sunt considerate, de teoreticienii conflictului, exemple ale naturii sale distructive. Dect s se mpace cu inegalitile despre care teoreticienii conflictului cred c exist n toate societtile moderne, oamenii constienti social, cu simtul istoriei, ar trebui s lupte ca s le elimine. Dar religia deseori asigur legitimitatea moral pentru aceste inechitti, descurajnd schimbarea social. Regii domnesc si si oprim poporul n virtutea unui drept divin si, astfel, sunt imuni fat de critic. Mai general, conditiile economice existente, pe care Marx si teoreticienii conflictului le consider fortele fundamentale n societate, influenteaz forma, directia si rolul religiei n societate. Astfel spus, structura economic si social d form sistemelor de idei si valori, inclusiv religiei. Religia, din perspectiva conflictului, este o fort conservatoare n lume. Ea deriv din statu-quo si pstreaz ordinea social existent si descurajeaz schimbarea social.

S ne amintim discutia de mai nainte despre baza religioas a sistemului castelor. Un alt exemplu, cele mai multe religii sunt orientate spre brbati si dominate de brbati, adic, patriarhale n form. Chiar astzi, multe dintre religii importante au rezistat, n diferite grade, la puterea si autoritatea din ce n ce mai mari ale femeilor n ierarhiile lor; religia si conflictul social n societtile n care exist mai multe religii, n loc de una major, probabilitatea ca religia s creeze dezbinare social si conflict dect s promoveze coeziunea social este mai mare. Irlanda de Nord si Pakistanul sunt exemple evidente. n cel de-al doilea caz, conflictul ntre hindusi si musulmani a devenit att de acut, ca tara a trebuit s fie mprtit pe baza religiei. n Irlanda de Nord, conflictul ntre catolici si protestanti pare fr sfrsit, asa cum pare si conflictul ntre evrei si musulmani n Orientul Mijlociu. n toate societtile, arat teoreticienii conflictului, religia produce conflict social. Cruciadele i-au attat pe crestini mpotriva musulmanilor si au provocat nenumrate distrugeri. Una dintre justificrile majore pentru colonizarea european a Africii, Asiei si Americii de Sud a fost s-i converteasc pe pgni, oameni care se nchinau la idoli sau la multi zei. Productiile sociale ale religiei Organizarea social a religiei Pe lng ansamblul de credinte si ritualuri, religia, ca si alte institutii sociale, are o structur organizatoric ce ia diverse forme. Cele mai obisnuite patru forme de organizare religioas sunt descrise mai jos. a) Biserica Biserica este o organizatie religioas stabil care este integrat bine n societate si care pretinde c este singura cale spre adevrul religios. Deseori, ea are o ierarhie de functionari bine definit si o oarecare form de organizare birocratic. Acesti functionari se ocup de ritualurile religioase relevante. Printre religiile lumii, romanocatolicismul, de pild, are una dintre cele mai ierarhice si birocratice structuri.

Bisericile tind s fie conservatoare. Deseori, ele accept obiectivele majore ale societtii si se opun schimbrii. Acest fapt este evident, de pild, n opozitia Vaticanului, sediul autorittii Bisericii Catolice, fat de eliberarea teologiei, care si are originea n ideologia marxist. Preotii latino-americani care subscriu la aceast ideologie se dedic promovrii salvrii spirituale, dar si ameliorrii conditiilor materiale ale sracilor, prin schimbri economice si sociale. b) Secta n unele privinte, sectele se aseamn cu biserica. La fel ca biserica, sectele pretind singura legitimitate pentru adevrul religios, dar ele nu se ncadreaz la fel de confortabil n cultura majorittii. Ele tind s fie mici si exclusiviste, deseori resping normele si valorile culturii dominante. Deseori, sectele se formeaz dup ce un mic numr de indivizi se desprinde dintr-o biseric mai mare si mai bine constituit. Sectele sunt organizate mai putin formal dect biserica. Conducerea este, deseori, bazat pe charism, calitti personale extraordinare care atrag si tin adeptii. n timp ce biserica tinde s se concentreze asupra ritualurilor formale, sectele pun accentul pe experienta personal. Practicile religioase n cadrul sectelor deseori reprezint o form de schism mpotriva vreunui aspect al culturii mai mari sau mpotriva bisericii mai traditionale. De pild, anabaptistii reformei (miscarea din secolul al XVI-lea care a dus la instituirea protestantismului) au negat validitatea botezului copiilor si au practicat botezul adultilor. c) Confesiunea O confesiune este o organizatie la fel ca biserica, n general integrat n societate, dar nu pretinde legitimitate exclusiv pentru sistemul su de credinte. Acceptarea pluralismului n religie este una dintre caracteristicile unei confesiuni. n general, confesiunile au un cler constituit si prezint mai putin fervoare emotional n ritualurile lor religioase. ntr-o oarecare msur, confesiunile ar putea fi considerate secte care au ajuns mai mari si s-au adaptat ntr-o oarecare form la societate. Prezbiterianismul este o confesiune calvinist condus de btrni numiti prezbiteri.

d) Cultul Cultul este o form de organizare religioas care are o relatie antagonist cu societatea nconjurtoare. Cultele, ca si sectele, deseori depind de o conducere charismatic. Ele deseori tind s-si izoleze membrii de societatea mai mare, pe care o consider coruptoare. Cultele ncearc s le ofere membrilor un stil de viat complet care, deseori, este cu totul diferit de cel avut anterior intrrii n cult. Apartenenta la un cult deseori implic o transformare personal considerabil. Drept consecint, ultimele dou decenii au fost martorele unei ngrijorri considerabile n privinta cultelor si abilittii lor de a spla creierul un termen popular pentru ceea ce sociologii numesc resocializare tinerilor si alienatilor. Meditatia Transcedental (MT) o miscare condus de Maharishi Malesh Yogi, si Biserica Unificrii a reverendului Sun Myung Moon (Moonies) sunt dou exemple de culte contemporane. Productiile sociale ale religiei a) b) solidaritatea religioas; riturile: pelerinajul; rugciunea; sacrificiul; credintele (ideologia central) Deosebit de important aici este interpretarea raportului stiintcredint: imaginatia si magia (ca suport al credintelor) ocup tot terenul lsat liber de stiint si tehnic; orice progres al stiintei si tehnicii produce un recul al imaginatiei si magiei n problema considerat si pentru persoanele implicate; dogmele religioase sunt rationale (coerente si plauzibile), nestiintifice (nu pot fi verificate experimental), mitologizabile (pot fi reperate n tot felul de mitologii) (BAECHLER); regulile de viat.

c)

d)

4. Elemente de antropologie ce stau la baza constituirii

societatii romanesti

Psihologia popoarelor se configureaza prin intrepatrunderea factorilor fizici -rasa, clima, configuratie geografica, si a celor istoricosociali relatiile cu vecinii, situatia geografica, institutiile politice, sociale si economice.

Rasa Nemul romanesc nu apartine unei singure rase istorice se compune dintr-un amestec nedefinit, haotic de rase multiple si felurite (in proportii diferite). Pastrand sirul cronologic, fara a tine cont de proportii se pot desprinde urmatoarele elemente: 1. Primul fond etnic este stratul tracic, format din geto-dacii care au absorbit la venirea lor elementele ramase intre Dunare si M-tii Carpati de la vechile populatii ale acestori tari: scytii si agatirisi. [geto-dacii ar fi un trunchi despartit din marele trunchi de rase germanice frati cu scandinavii, danezii, saxonii]. 2. Pe acest fond etnic s-a altoit sangele si civilizatia latina. Sangele roman nu era nici el limpede si nici curat, deoarece, Traian a adus din intreaga lume romana o multime de oameni pentru a munci campul si pentru a reface orasele. Printer acestia se numarau galii cautatori de aur, asiatici, egipteni etc, veniti din Galia, Iliria, Dalmatia, Asia Minor, Italia. Toate aceste populatii vorbeau o limba comuna pentru a se putea intelege, limba oficiala a Imperiului Roman, limba latina. 3. Ilirii au constituit cea mai mare proportie dintre aceste populatii. Ei veneau din dreapta Dunarii, din Macedonia si Albania de astazi. Dupa ce o parte din populatia coloniilor a fost retrasa din Dacia si Moesia, populatia ramasa s-a contopit din nou. Aceste poulatii romanizate din mijlocul provinciei Dacice au fost din nou imprastiate pe ambele maluri ale Dunarii o data cu navala hunilor, gotilor si avarilor.

4. In prima jumatate a secolului al IV-lea au venit si triburile slave impinse de valurile navalitorilor. Ei veneau ca fugari, singuri si linistiti cu turme de oi si de boi, traind alaturi de populatiile romanice, in M-tii Daciei (N.Iorga). O data cu inaintarea lor spre Apusul Europei, avarii au coborat si spre capmiile sudice unde au continuat procesul de cotropiri reciproce. A.D.Xenopol a observat si afirmat ca elemental roman a fost mai puternic deznatiolizand populatia slava. 5. La jumatatea secolului al VII-lea vin triburile bulgare denumite si barbare. O ramura a lor se aseaza intre Nistru, Prut si Dunare. Cu timpul acestia vor trece pe malul drept al Dunarii si se amesteca cu populatia trco-germanica. Limba, moravurile si credinta le imprumuta de la slavi, care aveau o cultura mult mai puternica. La sfarsitul secolului al IX-lea, inceput de secol XI, pe teritoriul tarii noastre isi fac aparitia triburile pecenege, ungurii si cumanii care au avut si ele destule influente. 6. In secolul al XII-lea isi fac aparitia hoardele salbatice ale tatarilor.Dintre toate aceste cotropiri cele care au influentat populatia bastinasa au fost bulgarii, ungurii si cumanii in Muntenia si Moldova timp de 200 de ani. Aceasta a fost evidentiata prin studierea numelor localitatilor. Timp de cateva veacuri, neamurile neolatine s-au limpezit si s-au separat de unguri care s-au retras. 7. Din secolul al XIV-lea apar turcii si tulbura linistea stabilita de doua secole. La sfarsitul secolului, Principatul Munteniei se supune turcilor, apoi Moldova, iar in secolul XV si Transilvania. Influenta turcilor dureaza de la 1320 la 1880. Turcii nu au avut o influenta covarsitoare asupra romanilor. Dupa 1880, navalirile barbare inceteaza si fac loc navalirilor semicivilizate, cele grecesti si ruse. 8. Grecii moderni vin la sfarsitul secolului XIX, inceput de secol XX. Acestia sunt negustori si se aseaza in special in orasele de la malul Marii Negre. Ne-au influentat prin economia si religia lor. Veneau spre noi grecii lihniti de foame si inraiti de robia si mizeria turceasca. (sec XV-XVII). 9. Rusii veneau pe urmele vechilor navaliri slave. S-au stabili mai ales in Moldova si Basarabia.

10.La inceputul secolului XIX, apare o inraurire franceza prin plecarea la studii in Franta la Paris a rinerilor intelectuali romani. Limba romana, gramatica si sintaxa propozitiei s-au resimtit profound incercand sa imite limba franceza. Un scriitor anonim francez spunea: Romanii au imprumutat moravurile si viciile popoarelor care i-au guvernat sau protejat: ei au imprumutat de la greci lipsa lor de buna-credinta in afaceri;de la principii fanarioti amestecul lor de josnicie si de vanitate; de la rusi desfraul lor; de la turci lenevia; polonezii i-au inzestrat cu divortul lor. Izvoarele entice ale sufletului romanesc Dacii. In constiinta (filosofia) poporului romanesc apare idea nemuririi (ca la toate triburile de rasa tracica). Aceasta credinta a influentat viata morala si sufletul romanesc. In lupte dacii erau de neinvins, erau foarte curajosi, nu se temeau de moarte; o doreau si chiar o binecuvantau. Simteau dispret fata de viata (de aici decurge mandria pe care o aratau) si preferau sa moara decat sa traiasca in rusine (pg. 119 sus). Cruzimea era o caracteristica a lor; a omora un dusman inseamna ai face un bine, de aceea acesta trebuia chinuit pentru a simti pedeapsa. Ascetism, preotii si calugarii nu se casatoreau, nu mancau carne Nirvana budista. Putere de vointa si de a se stapani (pg. 119 jos). Minte active, agera, dispusa sa ia lectii de la dusmani si sa imite. Popor razboinic urau munca campului, o considerau injositoare, preferand sa traiasca din prada. Si-au dezvoltat duplicitatea, viclenia, prefacatoria si dibacia de a insela. Decebal era cunoscut ca un bun diplomat si strateg. Romanii, popor de plugari soldati, aveau o fire violenta, vointa tenace, prevazatoare, impulsive si stapana pe sine; masurati politic, spirit de ordine si disciplina de regularitate statornica; distingea partea esentiala de cea neesentiala a lucrurilor; predilectie pentru ideile si vederile universale, pentru ideile largi, pentru sinteze elocinte. Elocinta puterea de convingere si spiritul batjocoritor al satirei. Caracter egoist, hraparet, aspru, perfid, sentiment religios superficial redus la implinirea formalitatilor exterioare, practice si lipsit de orice temelie mistica sau metafizica. Ingaduitori cu toate religiile, nu cunosteau fanatismul si erau inclinati spre superstitii.

Slavii, popor de plugari si de pastori cu moravuri blande, pasnice, idilice, iubitori de dans, cantec, libertate, anarhie. Sensibilitate impresionabila, nestatornicie, elasticitate ii ingradeau de a reveni si de a se regasi. Ospitalieri, primitori, sociabili, inteligenta vioaie, simplista, indrezneata; logica radicala inclinata spre absolut. Cultivau orice stiinta si arta, invatau limbile popoarelor cu care veneau in contact. Se mladiau la toate obiceiurile, puteau lua infatisarea si purtarea tarii in care traiau dar nu isi schimbau fondul. Au devenit ortodoxi, credeau in viata de dupa moarte, considerau moartea ca o calatorie pentru o alta viata; credeau in fiinte nevazute care aduc boli contagioase atat omului cat si animalelor. Din toate aceste neamuri, psihologia romanilor s-a format ca o rasa occidentala cu obiceiuri orientale.

III.Viata sociala
Teme: 1)Relatia individ-societate 2)Factorii vietii sociale

(socializare,umanizare,educatie)
1)Relaia individ societate

Cum nu exista societate fara comunicare, asa nu exista nici personalitate, individ fara interactiune cu mediul social. Intre individ si societate putem stabili o relatie sistemica, in care personalitatea integrate in diverse subsisteme (structuri de activitati sociale care realizeaza functii ale sistemului social, activitati economice, politice, de familie, culturale, etc.), este in raport cu societatea, considerat sistem global, element in sistem, agentul actiunii sociale. In cadrul acestei relatii, societatea formeaza, modeleaza individual si personalitatea acestuia conform sistemului de norme si valori acceptate intr-un moment istoric dat, iar personalitatea prin activitatea sa creatoare, optimizeaza societatea, perfectioneaza mecanismele sistemului social, doar cand se impune, proiecteaza, creeaza noi structuri sociale, adecvate sensului devenirii istorice. Societatea participa la modelarea personalitatii, a comportamentului social, iar cand individual este activa, acest lucru se repercuteaza asupra sa si totodata societatea asupra personalitatii individului in stare pasiva a acesuia.Suficient fiind doar prezenta in acel mediu si apoi actiunea individului asupra mediului. Trebuie admis si ca mediile inconjuratoare in care traieste individul sunt asa de variate si de diversificate incat a intelege impactul pe care ele il pot avea asupra existentei individului, nu este o sarcina la indemana oricui, aceasta pentru ca mediile inconjuratoare diferite produc diferente sensibil nu numai intre societati, dar si in interiorul fiecareia dintre aceste societati, dar si in interiorul fiecaruia dintre indivizii acestor societati.

2) Factorii vietii sociale(socializare,umanizare,educatia i rolul su n dezvoltarea societii) :

a)Socializare Proces psihosocial de transmitere, asimilare a unor atitudini, valori, conceptii, modele de comportare specifice unui grup sau unei comunitti n vederea formrii adaptrii si integrrii sociale a unei persoane. Mecanismul fundamental al socializrii este nvtarea social. Exist mai multe tipuri de socializare: adaptativ si anticipativ; asociativ si institutional; pozitiv si negativ. Procese corelate cu socializarea , desocializarea si resocializarea: desocializarea este izolarea fizic si social a unei persoane, deprtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfcut necesittile de interactiune; resocializarea se abandoneaz vechile norme si se nvat altele noi (ex: imigrantii, puscriasii etc.). Agentii socializrii: familia; scoala; grupurile (de apartenent, de referint); mijloacele de comunicare n mas. b) Umanizarea Umanizarea progresiva a omului primitiv i o intrare n posesie prin cunoaterea de sine,a propriei fiine pe parcursul evoluiei vieii este determinat de personalitatea individului. Personalitatea presupune, asadar,o bogata viata interioara dezvoltata prin examene de contiin si bilanuri spirituale n vederea unei potenri si nencetate creteri,se vorbete de o dezvoltare fr termen,dezvoltndu-se din copilrie i pn n ultima zi a vieii.

Aceast mbogire si adncire treptat este nsi condiia specific a vieii spirituale umane,care nu nseamna n timp o curb suitoare, ci ameninat cu destrmri i decderi pe parcurs. Personalitatea se formeaza,se cucereste,este ansamblul de dispozitii inascute dobandite,formate si dezvoltate continuu sub influenta factorilor biologici si a experientelor personale. Aceasta expresie a structurii sale psihice, este o dimensiune a omului ce presupune existenta celorlalte dimensiuni,biologica si fiziologica. Natura bio-psihosociala,asigurand unui individ buna adaptare originala la mediul natural si social. O astfel de personalitate si o gandire emotionala dezvoltata il poate ajuta pe individ sa se integreze mai usor in societatea sa ,sa se socializeze, dar si sa se descurce in orice situatie si orice ipostaza ceea ce duce la valorizarea , afirmarea sa. Sensul actelor umane savarsite la nivel de individ nu pot fi intelese in afara sistemului de valori . Interesul individului pentru cunoasterea valorilor , a modului in care ierarhizeaza acestea este puternic stimulat de constientizarea influentei pe care o are asupra comportamentului sau . Trebuie precizat insa ca acele valori care se convertesc din valori declarate in valori traite devin parti constitutive ale comportamentului uman . Functionalitatea valorilor consta in capacitatea pe care o au de a ajuta individul sa rezolve probleme ale situatiilor tipice oferindu-i un complex de solutii codificate . Participarea la viata sociala a indivizilor implica folosirea de catre acestia valorile ca pe niste instrumente . Producerea valorilor ca instrumente spirituale in masura sa reglementeze raporturile individului cu ceilalti si prin aceasta sa guverneze propria sa aliniere la limitele curiozitatii , propria sa stapanire de sine , aceleasi in jurul valorilor istorice constituite ale epocii. Umanizarea individului prin valori reprezinta o modalitate a existentei si totodata a opozitiei dinamice dintre indivizi si societate . Rupt de mediul valorilor omul nu se realizeaza ca om si ramane in stadiul de animalitate . Valoarea exprima umanizarea progresiva a omului . Istoria a confirmat ca comportamentul omului , atat la nivel de individ , cat si la nivel de colectivitate , universul social creste neincetat exprimand tot mai mult interiorizarea necesitatii naturale . Intre nevoie si actiune se interpune valoarea . Necesitatea circumscrie individului granitele intre care el urmeaza sa se integreze social , iar valoarea ii serveste ca mijloc , ca instrument pentru realizarea acestei integrari . Infaptuirea procesului de socializare a individului uman are loc prin intermediul valorilor .

Datorita valorilor omul invata sa se desprinda de prezentul imediat , sa memoreze experienta colectiva a grupului din care face parte , sa anticipeze , sa-si dea valoare creatiilor sale . Valorile au valoare deosebita pentru dezvoltarea relatiilor interumane , realizand puncte de legatura intre membrii societatii . c) Educaia i rolul su n dezvoltarea soc ietii Prin educatie se urmareste formarea unei personalitati in concordanta cu cerintele obiective ale societatii, dar si ale individului. Ca orice fenomen social, educatia are in mod implicit si un caracter istoric. Ea a aparut odata cu societatea, evolueaza si se schimba in functie de transformarile ce se produc in cadrul societatii. In trecut, educatia se referea doar la o etapa din viata omului, fapt datorat ritmului lent de dezvoltare a societatii. Dar, chiar si in aceste conditii, marile personalitati ale omenirii, au insistat pe ideea ca educatia este necesar sa se exercite asupra individului, pe tot parcursul vietii sale. Seneca de exemplu, considera ca si "batranii trebuie sa invete", Comenius sustine ca "pentru fiecare om viata este o scoala, de la leagan pana la mormant", iar Nicolae lorga precizeaza ca "invatat este omul care se invata necontenit pe dansul si invata necontenit pe altii". Deci, educatia permanenta devine o necesitate a societatii contemporane, reprezentand un principiu teoretic si actional care incearca sa ordoneze o realitate specifica secolului nostru. Cel mai important criteriu care impune si justifica educatia permanenta este factorul socia! schitat de accelerarea schimbarilor, dinamismului, mobilitatea profesiilor, evolutia stiintelor, sporirea timpului liber, criza modelelor relationale si de viata, precum si de cresterea gradului de democratizare a vietii sociale. Mai nou, necesitatea educatiei este impusa si de o serie de factori individuali cum ar fi necesitatea integrarii dinamice a omului in societate, nivelul crescut al aspiratiilor individuale, sentimentul demnitatii personale, nevoia de incredere in viitor si in progres. Scopul fundamental al educatiei permanente este de a mentine si de a imbunatati calitatea vietii si progresul. Asadar, educatia ca proces de modelare a personalitatii, realizat de familie, scoala, societate are ca scop pregatirea educatului pentru educatie. Autoeducatia evidentieaza faptul ca omul nu reprezinta un produs inert al unor forte externe sau interne. Fiinta umana este in mare masura rezultatul vointei proprii. Pregatirea pentru educatie se realizeaza prin intreg procesul educational.

Incepand cu primit ani de viata, se pun bazele prin formarea in familie a unor deprinderi de autoservire, igienico-sanitare, de comportare civilizata si a celor legate de activitatile scolare. Se poate spune ca educatia care precede autoeducatia ofera tanarului directia devenirii sale, ii formeaza deprinderile si priceperile indispensabile unui caracter independent si ii cultiva increderea in sine. Educatia pregateste autoeducatia intr-un sens dublu: ofera o "baza de lansare", prin sistemul de cunostinte, priceperi si deprinderi se stimuleaza nevoia continua de educatie, de perfectionare. Menirea scolii, a activitatii profesionale consta in a provoca in constiinta educatului, nevoia de educatie. Numai o angajare completa in ceea ce intreprinde personalitatea este capabila sa devina forta motrice care aduce progres de ordin cantitativ si calitativ in procesul educational. O astfel de activitate a avut in vedere academicianul V. Pavelcu spunand ca: "nu exista o sursa mai bogata in satisfactii decat aceea de te simti opera propriei tale personalitati si sculptor al propriei tale fiinte''. De-a lungul istoriei,societatea a acumulat experienta de cunoastere teoretica si practica condensata in valori materiale si spirituale ce constituie ereditatea sociala a culturii si civilizatiei. Conservarea valorilor si transmiterea lor se realizeaza prin educatie care,in aceasta ipostaza ,reprezinata institutia constituirii si transmiterii ereditatii sociale a culturii si civilizatiei. Pe acest fundament de experienta condensata se actioneaza,prin educatie, pentru formele omului ca utilizator si consumator de valori,ca producator si creator de valori. Educatia este o functie esentiala si permanenta a societatii in doua ipostaze: de institutie a ereditatii sociale a culturii si civilizatiei si de instrument de actiune pentru formarea omului. In sens social-istoric educatia este procesul de transmitere si asimilare a experientei -economice, politice,religioase,filosofice,artistice,stiintifice si tehnice de la inaintasi la urmasi. In fazele de inceput ale societatii transmiterea experientei se realiza ocazional nesistematic si oral in comunitatile gentilicotribalica. In etapele avansate de dezvoltare a societatii, la unele popare,spre exemplu la egipteni,indieni etc.,educatia se realiza ca initiere in temple, cunoasterea fiind un act sacru. Concomitent si ulterior educatia se institutionaliza prin scoli si universitati. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii si civilizatiei si de modalitatile de transmitere, s-a realizat dialogul generatiilor, s-a asigurat continuitatea existentei materiale si spirituale a omenirii.

In sens social-cultural,educatia este procesul de ridicare a individului din stare de natura biologica la cea culturala. Din ins biologic cu predispozitii normale cognitive, afective, si volitive, in mediul social si prin el, individul devine o fiinta culturala,asimiland cultura si in situatii de exceptie, creand-o. Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educatia este procesul de formare a omului ca personalitate in plan cognitiv ,afectiv-motivational,volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ al fiintei biologice, in cadrul relatiei educationale prin continutul cultural al experientei adultului-parinte, invatator, profesor. Educatia in acest caz este instrumentul formarii individului ca personalitate. Educaia este fenomenul social complex privit in trei dimensiuni: -activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare, indrumare, formare a obiectului educatiei (educat); -proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate, proces de formare intelectuala, morala, profesionala, fizica, estetica; -rezultat prin preluarea selectiva a actiunilor informationale si includerea in structuri comportamentele proprii de cunoastere si actiune. Pentru Platon,educatia ar fi arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele Aristotel, in lucrarea sa Politica, considera ca educatia trebuie sa fie un obiect al supravegherii publice,iar nu particulare. In consecinta,ea trebuie sa pregateasca viitori cetateni. Aceasta pregatire trebuia sa se fac diferentiat dupa modelul in care cele trei aspecte ale sufletului (vegetativ,animal, rational) se distribuie in randul oamenilor. J.A.Comenins,in lucrarea sa Didactica magna, considera ca la nastere,natura inzestreaza copilul numai cu semintele stiintei, ale moralitatii si religiozitatii. Acestea nu se desavarsesc prin sine si de la sine, ele devin un bun al fiecarui om numai prin educatie. Rezulta ca, in conceptia sa, educatia este o activitate de stimulare a acestor seminte si implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul nu poate deveni om decat daca este educat Filosoful german Imanuel Kant, in reflectiile sale,aprecia ca educatia contribuie la valorificarea naturii umane in folosul societatii: Este placut sa ne gandim ca natura omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca se poate ajunge a i se da o forma care sa-i convie cu deosebire. Aceasta ne descopera perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc.

Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supusi, vrand/nevrand unui aflux informational si unui bombardament mediatic cu sau fara intentie pedagogica. Aceste influente multiple, resimtite sau nu ca fiind de tip educativ, pot actiona concomitent, succesiv sau complementar, in forme variate, in mod spontan, incidental sau avand un caracter organizat si sistematic. Toate influentele si actiunile educative care intervin in viata individului, in mod organizat si structurat (in conformitate cu anumite norme generale si pedagogice,desfasurate intr-un cadru institutionalizat) sau,dimpotriva, in mod spontan (intamplaror,difuz,neoficial) sunt reunite sub denumirea de forme ale educatiei. In functie de gradul de organizare si de oficializare, al formelor educatiei, putem delimita trei mari categorii: -educatia formala(oficiala); -educatia non-formala(extrascolara); -educatia informala(spontana). Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a comunica. Se comunica nu numai cunostinte, informatii ci si atitudini, sentimente si convingeri. Se comunica prin cuvant, gest, mimica, prin intreaga conduita. Clasificarea formelor educatiei angajeaza doua categorii de criterii valorice: a) Criteriul proiectarii care delimiteaza intre formele educatiei institutionalizate (care au in vedere realizarea unor finalitati specifice,intr-un cadru institutionalizat) -educatia formala si nonformala ; Si forma educatiei neinstutionalizata (realizata implicit, fara obiective specifice institutionalizate) -educatia informala (educatia realizata doar pe baza unor influente implicite) . b) Criteriul organizarii conform caruia diferentiem educatia realizata pe baza unor actiuni explicite si influente implicite : -educatia formal- este dup Philip Coombs:sistemul educational structurat ierarhic si gradat cronologic, pornind de la scoala primara si pana la universitate, care include, in plus fata de studii academice, o varietate de programe de specializare si institutii de pregatire profesionala si tehnica cu activitate full-time;

-educaia nonformal este dup J.Kleis : orice activitate educationala,intentionata si sistematica, desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carui continut este adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii in catalog, disciplina impusa, efectuarea temelor etc.) -educatia informal - se refera la experientele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate si conduc catre o invatare informala. Cand aceste experiente sunt interpretate de catre cei mai in varsta sau de catre membrii comunitatii ele se constituie in educatie informala. Educatia informala este procesul care se intinde pe toata durata vietii,prin care individul dobandeste informatii,isi formeaza priceperi si deprinderi, isi structureaza convingerile si atitudinile, se dezvolta, prin intermediul experientelor cotidiene. Functiile generale ale educatiei reprezinta proprietati intrinseci, specifice activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane, exprimate la nivelul consecintelor sociale angajate in mod obiectiv, la nivelul de sistem (societatea in ansamblul sau) si de subsistem (cultural, comunitar, economic, politic, natural). Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula, selecta, actualiza si valorifica experienta sociala in vederea asigurarii unei integrari eficiente si rapide a individului in societate si, prin aceasta, in vederea crearii premiselor autodeterminarii individului ca factor de progres social. Prin educatie, in principal, omul trece de la stare de existenta pur biologica la aceea de existenta sociala. Daca omul ar fi la nastere inzestrat prin ereditare, cu posibilitatile adultului, nu ar exista educatie. In ceea ce priveste procesul devenirii omului ca fiinta sociala nu este nici o deosebire intre copil nascut intr-o mare metropola si cel nascut intr-un trib primitiv, intrucat amandoi trebuie sa invete totul. O parte a invataturii este rezultatul contractului spontan al omului cu diferite aspecte ale vietii sociale, dar cea mai consistenta parte a invataturii se acumuleaza prin instruire, prin forme organizate si sistematice. Piaget considera ca scoala trebuie sa fie conceputa ca un centru de activitati reale, practice, desfasurate in comun, in asa fel ca inteligenta logica sa se formeze in functie de actiunea si de schimbarile sociale.

Educatia reprezinta, astefel, activitatea psihosociala cu functie generala de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane pentru integrarea sociala optima, angajata conform finalitatilor asumate, la nivel de sistem si de proces, proiectate, realizate si dezvoltate prin actiuni specifice avand ca structura de baza corelatia subiect (educator) obiect(educat),intr-un context deschis,(auto) perfectibil.

Cap.II Identificarea elementelor de sociologie a colectivitatilor


I. Elemente de sociologie a colectivitatii
Teme:

1) Forme de asociere, colectivitati umane 2) Grupurile sociale 3) Mobilitatate sociala, dimensiunile verticale si orizontale; procesul de integrare sociala si reintegrare
1.Forme de asociere ,colectivitati umane Sodalitate, sociabilitate, socialitate Valenta uman de a se asocia cu semenii a fost conceptualizat n mai multe moduri (Baechler): sodalitate capacitatea uman de a ntemeia grupuri, definite ca unitti de activitate (cupluri, familii, echipe etc.); sociabilitate (termenul sociabil este cunoscut din 1522!) capacitatea uman de a forma retele prin care unittile de activitate transmit informatii ce le exprim interesele, opiniile etc.; socialitate capacitatea uman de a mentine mpreun grupurile si retelele, de a le asigura coerenta si coeziunea ce le constituie n societti. Sociabilitatea este un concept central al sociologiei, fiind considerat premisa constitutiv a societtii si este explicat n dou moduri: consecint a naturii umane (instinct social); un produs al ratiunii, o norm sau o valoare social.

2. Grupurile sociale Grupul social este important n sociologie. Punctul de vedere individualist nu este productiv; viata social apare n esent ca fiind mai degrab opera unor grupuri dect a indivizilor considerati ca atare. Schimbrile sociale sunt produse de grupuri, state, clase, natiuni, multimi. Sociologia trebuie s rspund la intrebarile: Ce sunt grupurile?, Prin ce se deosebesc ntre ele!, Ce functii au? Grupul social reprezint un ansamblu de persoane caracterizat de o anumit structur si cu o cultur specific, rezultat din relatiile si procesele psiho-sociale dezvoltate n cadrul su. Grupurile sociale sunt unitti, ansambluri de indivizi conditionate social-istoric reunite prin anumite relatii si activitti. Studiul sistematic din punct de vedere sociologic al grupului social a fost dezvoltat de Scoala de la Chicago (Thomas, Park, Mead) care consider grupul ca faptul social primar. Pentru a sublinia ideea de dezvoltare a grupului si procesele din interiorul su, Lewin dezvolt ideea dinamicii de grup. Clasificare grupurilor se poate face dup mai multe criterii: 1. dup tipul de relatii: grupuri primare (face-to-face) relatii directe ntre membri; grupuri secundare (Cooley); 2. dup normalitate: grupuri formale (oficiale, institutionalizate); grupuri informale (neoficiale); 3. dup apartenent: grupuri de apartenent (Hyman, Merton); grupuri de referint (grupurile din care individul ar dori/doreste s fac parte; aceste grupuri au mai multe functii: normativ, comparativ, public).

Tipuri de grupuri Cuplul. Este cel mai mic grup posibil si existenta sa trebuie corelat cu cteva caracteristici recente alte atitudinilor fat de cstorie: coabitarea acceptarea de a alctui un cuplu fr ritul social al cstoriei; instabilitatea relatiilor premaritale si maritale; ntrzierea pronuntat a vrstei de cstorie; celibatul; explicat prin mai multi factori din care principalul pare a fi conceptia partenerilor de a-si asigura conditiile pentru urmrirea/atingerea obiectivelor proprii. Grupul mic. de la 2 la 30-40 chiar 70-80 indivizi; momentul decisiv al aparitiei grupului mic l reprezint activitatea de munc, dar si criterii afective, preferentiale; din numrul de membri rezult anumite caracteristici: relatii complexe relatii de comunicare relatii de simpatie, de afinitate structuri de dominare coeziunea de grup msura n care grupul este unit, dispune de unitate; coeziunea: are un sens valoric factor temporal se realizeaz n timp dinamica specific a statutelor si rolurilor Ca efect al coeziunii si dinamicii de grup apare climatul de grup(atmosfera). Coeziunea + climatul factori ai productivittii grupului.

Grupul mare (grupul secundar) Grupul secundar const din dou sau mai multe persoane implicate ntr-o relatie impersonal si au un scop practic specific. Oamenii coopereaz cu alti semeni pentru realizarea unui scop. Spre deosebire de grupul primar, relatia dintre membrii grupului secundar este un mijloc pentru atingerea unui tel. Exemple de grupuri secundare: corporatiile, scolile, unittile de munc, unittile militare, comunittile etnice si nationale. Prin natura lor, grupurile secundare se manifest ca medii sociale n care indivizii se produc ca actori sociali. Relatiile interumane se stabilesc n temeiul unor regulamente pe care, fie c le accept sau nu, individul trebuie s le respecte. Numai astfel insul integrat ntr-un grup secundar este acceptat ca membru si poate s realizeze scopurile sale. Mai mult, n acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferentele ce-i marcheaz, pentru c nu au alt cale de nfptuire a intereselor lor. Ilustrativ este n acest sens grupul secundar specific unittilor de munc. ntr-o uzin lucreaz insi ce urmresc, prin interactiunea lor, motivaia si satisfactia date de exercitarea unei ocupatii sau obinerea unui cstig, prestigiu profesional etc. Dac grupul primar rmne prioritar n socializarea primar a individului, initiindu-l si introducndu-l n mecanismele vieii de grup si ale vietii sociale, grupul secundar are rol esential n afirmarea social si profesional a individului. n grupurile secundare insul fiinteaz ca realitate social. Grupul primar actioneaz pentru insul concret, iar grupul secundar activeaz individual prin statusurile sale. De pild, n grupul primar poti fi prieten, conditie suficient. n grupul secundar existi cu precdere printr-un status social, profesional, cultural, religios etc. O problem asociat analizei grupului secundar o reprezint relatia acestuia cu grupul primar. Relatiile caracteristice grupului primar se pot desfsura n cadrul grupului secundar. Situatia poate fi ntlnit, de regul, n unittile de munc, unde oamenii dezvolt, adesea, relatii de prietenie cu colegii de munc. n acelasi mod au loc relatii ntre oameni n cadrul unittilor de nvtmnt. Trebuie spus c n anumite contexte sociale sau culturale, relatiile interumane din grupurile secundare se pot organiza si ca alternativ la influenta excesiv a acestor grupuri. Referindu-ne concret la societatea romneasc de dinainte de 1989, puternic socializant, este de notorietate functionalitatea raporturilor interumane n cadrul ntreprinderii sau al unei institutii.

Cerinte institutionale erau nfptuite prin intermediul acestor relatii specifice grupului primar. De cele mai multe ori acest tip de relatii se identific cu relatiile specifice grupului informal despre care vom vorbi mai jos. Diferentele ntre grupul primar si cel secundar sunt prezentate mai jos (dup James W. Vander Zanden, 1988, p.110). Caracteristicile grupurilor primare - numr mic de persoane - implicarea ntregii individualitti - relatie personal - interactiune continu - durat lung - asteptri informale - constrngeri impuse informal - legturi expresive Caracteristicile grupurilor secundare - numr mare de persoane - implicarea unor segmente ale vietii unei persoane - relatie impersonal - interactiune sporadic - durat scurt - asteptri formale - constrngeri impuse formal - legturi instrumentale

Grupul de presiune Grupul de presiune este constituit dintr-un numr de persoane cu anumite interesesi directii comune de actiune si care urmresc atingerea unor scopuri sociale sau politice n mod declarat sau ascuns. Aceste grupuri pot actiona agresiv sau opresiv, cu mijloace deschise, controlabile, ex: sindicatele, sau dimpotriv, ele pot fi formale sau informale. Una din modalittile de actiune: lobby presiune pentru a obtine o influent social sau politic. n principiu grupurile de presiune urmresc s-si amplifice la maximum influenta asupra centrelor de decizie.

3. Mobilitatate sociala, dimensiunile verticale si orizontale;

procesul de integrare sociala si reintegrare


A.Definitie si clasificare Miscarea indivizilor n cadrul unei structuri sociale si accesul la ocuparea unor pozitii corespunztoare calittilor si mijloacelor de care dispun (studii, cometent, bunuri materiale, putere politic etc.) reprezint procesul de mobilitate social (concept introdus de P.SOROKIN, 1927). Exist mai multe tipuri de mobilitate social, corespunztoare criteriilor utilizate pentru clasificare si polimorfismului fenomenului. Astfel, n functie de sensul miscrii, distingem mobilitatea orizontal, adic deplasarea de la un status (pozitie) la un alt status, de acelasi nivel (salarial, de prestigiu etc.) si mobilitatea vertical trecerea indivizilor de la un status social la altul, n sens ascendent sau descendent. Mobilitatea vertical poate s apar sub dou forme speciale: ca schimbare de status n raport cu cel al printilor, denumit mobilitate intergenerational si ca schimbare de status n raport cu pozitiile anterioare ocupate de aceeasi persoan, viznd cariera unui individ, denumit mobilitate intragenerational sau de carier. Cu ct evolutia sistemului social determin extensia unor statusuri, aparitia altora noi si cu ct faculttile indivizilor sau sistemul de promovare social contribuie la ridicarea, stagnarea sau decderea n status, cu att mobilitatea inter si intragenerational este mai puternic si exercit efecte sociale favorabile sau nefavorabile asupra indivizilor si societii, ceea ce capt o important deosebit n procesul schimbrii generale, n progresul social. Aspiratiile indivizilor spre pozitii sociale superioare sau spre noi locuri n ierarhia social sunt stimulate cu att mai mult cu ct societatea realizeaz o evolutie global, continu, determinnd trecerea de la un sistem de pozitii sociale avnd un anumit nivel de eficient la un sistem mbunttit, care intr n consonant cu noi ci de perfectionare si de eficientizare a statusurilor, de creare a unor statusuri superioare.

La scara societtii globale, acest proces de mobilitate ascendent duce n timp la diminuarea straturilor inferioare (sub aspect socialeconomic) n favoarea unor straturi medii, clase medii si chiar superioare din punct de vedere al veniturilor, prestigiului, nivelului de viat, pozitiei n viata social etc. Ca exemplu poate fi dat procesul de mobilitate care s-a produs n SUA dup anii 40 ai secolului nostru si care a avut ca rezultat sporirea gulerelor albe si formarea claselor mijlocii, fapt care a contrazis teoria marxist a claselor. Un loc important l ocup n cadrul procesului de mobilitate social si mobilitatea ocupational, deoarece prin trecerea la profesii de calificare tot mai nalt, cu important social, se realizeaz ascensiunea pe plan social. Se obtin salarii mai mari, prestant si prestigiu mai nalte, apreciere social si economic deosebite. Este calea prin care se realizeaz o schimbare important n stratificarea social n societtile avansate. ntelegerea acestui proces este important att pentru cunoasterea factorilor care pot influena mobilitatea social, ct si pentru realizarea unor modele care s faciliteze producerea sa n sensul n care poate fi util progresului social. Desfsurarea mobilittii implic ns si fenomene care preced procesul n sine, cum ar fi: mobilitatea spatial, geografic sau teritorial cuprinznd migratia cu obiectiv profesional de la sat la oras sau invers, cu schimbarea profesiei si a altor conditii de viat, cu acces la valori sociale noi etc. De asemenea, avem n vedere chiar si miscarea navetist ca preludiu al mobilittii sociale si chiar alte fenomene care i premerg si o favorizeaz. n economia contemporan, un factor important este aparitia de noi sectoare si domenii de activitate, care impun formarea unor contingente de specialisti cu pregtire adecvat noilor cerinte si care datorit competitivittii lor pot obtine pozitii noi n structurile profesionale si sociale. A. Factori ai mobilittii a) Factori structurali sau de macronivel: dezvoltarea economic diversificarea structurilor ocupationale n societate

b) Factori de micronivel vointa indivizilor, aspiratii. Dezvoltarea economic, diversificarea structurilor ocupationale, precum si alti factori determin schimbri si la nivel psihoindividual. Sistemele motivationale ale indivizilor sunt conditionate social-istoric, dup cum procesele de dezvoltare economic/tehnologic sunt si procese de creare a unor noi aptitudini. n consecint, si nivelele aspirationale ale indivizilor se schimb. Prezentm n continuare o astfel de schimbare (cazul Middletown).

1924 Procentul celor care se trezesc nainte de ora 6 ntr-o zi de lucru: clasa oamenilor de afaceri clasa muncitoare Procentul familiilor n care lucreaz si sotia: clasa oamenilor de afaceri clasa muncitoare Procentul mamelor care doresc s-si trimit copiii la facultate: clasa oamenilor de afaceri clasa muncitoare Procentul printilor care accentueaz independenta copiilor: clasa oamenilor de afaceri clasa muncitoare

1972

15% 93% 3% 44%

31% 38% 42% 48%

93% 23%

90% 83%

46% 17%

82% 68%

un alt factor de micronivel: pozitia familiei n ierarhiile de prestigiu/sociale. Acest factor se afl ntr-o strns legtur cu: educatia. Opiniile specialistilor sunt mprtite: scoala (educatia) reprezint un instrument de reproductie social, de perpetuare a structurilor existente; n acest sens, paradoxul lui Anderson arat faptul c a transmite fiului o diplom mai ridicat nu i asigur acestuia o pozitie superioar n societate, dup cum obtinerea unei diplome inferioare nu conduce automat la o pozitie inferioar; o conditie necesar desi nu suficient pentru mobilitatea ascendent rezid ns n nivelul de instruire.

B. Evolutia mobilittii Analiza studiilor privind mobilitatea duce la cteva concluzii interesante: exist o foarte puternic mobilitate de la o generatie la alta; mobilitatea ascendent este mai puternic dect cea descendent; totusi, mobilitatea ascendent are o evolutie curbilinie: marcheaz o crestere n perioada 1930-1955, dup care o scdere semnificativ; exist o corelatie medie ntre originea social si destinul fiului: a crescut mobilitatea la agricultori si la nivelele superioare ale salariatilor; ereditatea meseriei rmne puternic la functionari si muncitori; mobilitatea descendent este mai accentuat la comercianti etc. C. Efectele sociale ale mobilittii efect pozitiv: ncadrarea pozitiilor din societate cu oameni valorosi; efctele negative: cresterea asteptrilor de ascensiune peste nivelul posibilittilor si, consecutiv, aparitia unor stri de frustratie, deziluzie, nstrinare; la cei cu mobilitate descendent: panic, umilint etc

II. Familia ca grup social (Grupul familial)


Teme : 1. Interpretarea sociologica a familiei

2. Tipologii ale familiei 3. Familia n societate 4. Funcii ale familiei


1. Interpretarea sociologica a familiei Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influienteaza si modeleaza persoana umana.Unii merg chiar mai departe si sustin ca actiunea ei asupra persoanei e atat de mare ,incat ea egaleaza actiunea celorlalte grupuri sociale.Aceasta este cu deosebire cazul cercetarilor care vin dinspre psihanaliza,psihologia sociala si sociologie sustinand ca familia este :adevaratul laborator de formare a persoanei.Transformarea individului in persoana adica in ;individ cu status social este intai de toate opera familiei.Sunt doua cauze care explica aceasta influeta a fam.asupra persoanei;una este legata de faptul ca actiunea fam.se exercita mai de timpuriu iar a doua de acela ca multa vreme fam. e calea prin care se canalizeaza oricare alta actiune de socializare ,ea fiind identica cu intreaga lume sociala a copilului. Termenul de familie provine din latinescul famulus, care n sens larg semnific supus, asculttor, iar n sens restrns, slug, slujitor. Dicionarul de sociologie menioneaz 2 sensuri ale termenului de familie:

Familia = un grup social al crei membrii sunt legai prin raporturi de vrst, cstorie, sau adopie, care triesc mpreun i

coopereaz sub aspect economic i au grij de copii.

Familia, n sens, restrns desemneaz cuplul cstorit i copiii lor. Familia este vazut drept o form de comunitate uman

ntemeiat prin cstorie, care unete pe soi i pe descendenii lor prin relaii strnse de ordin biologic, economic, psihologic i spiritual. Familia este o form de comunitate uman, un grup primar cu toate caracteristicile lui, dar care se deosebete de celelalte grupuri primare prin cteva note specifice: unete membrii prin relaii de cstorie, consangvinitate sau adopie; membrii unei familii triesc mpreun (de regul), alctuiesc un singur menaj; desfoar o activitate economic comun; membrii sunt legai prin anumite relaii de ordin biologic, spiritual i ideologic, meninnd i perpetund cultura societii date; i acord sprijin emoional-afectiv, nteracionnd n cadrul rolurilor de so-soie, mam-fiu. Acest grup se ntemeiaz pe anumite reguli, prevzute n acte oficiale, n condiiile statului i a dreptului.

2. Tipologii ale familiei 1. n raport cu gradul de cuprindere al sistemului familial, exiast:

familia nuclear (familia simpl) alctuit dintr-o singur pereche marital i urmaiilor, care locuiesc i gospodresc mpreun. n familiile nucleare incompete se stabilesc diade: sosoie, tat-copil, mam-copil;

familia extins, lrgit este tipul de familie ce cuprinde pe lng nucleul familial i alte rude i generaii, constituite din cuplul conjugal i copiii lor la care se pot aduga: prinii soului i /sau soiei, bunicii acestora, fraii i surorile soului i/sau soiei, copiii lor, unchi, mtui ai cuplului.

De regul, n familia lrgit triesc trei generaii. Exist familia extins propriu-zis, familia liniar i familia tulpin.

3. Familia in societate
Familia care reprezinta un bun mediu educativ Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos, adica in componenta sa sa existe toti membrii care alcatuiesc in mod normal un asemenea colectiv (doi parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere, respect, intrajutorare, sa traiasca in deplina armonie, sa duca o viata cinstita, onesta. Opiniile celor doi parinti referitoare la copil trebuie sa fie convergente iar parintii trebuie sa fie un bun exemplu, avand in vedere cat de puternic este spiritul de imitatie la copii. In comparatie cu familia cu un singur copil, familia cu mai multi copii reprezinta un mediu educativ mai bun. Daca copilul este singur la parinti el tinde sa fie mofturos, egoist, capricios datorita parintilor care doresc sa-i faca toate poftele. In familiile cu mai multi copii, afectiunea parintilor se indreapta catre toti copiii. Parintii trebuie sa aiba o autoritate asupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie obtinuta cu ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea oricarei dorinte. "Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata de comportarea copiilor, imbinata cu respectul fata de acestia". Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii i-o poarta, dar este necesar sa stie ca nu-i vor ingadui orice capriciu. "Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci si calea cea mai eficienta a educatiei, dar numai daca ea e potrivita si cu masura".

Nu in ultimul rand, "pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie sa aiba o situatie economica apta sa satisfaca trebuintele de prim ordin ale membrilor sai".

A educa un copil nu este un lucru atat de usor. Unii parinti, avand conceptii invechite, cred ca ei stiu cel mai bine sa-si educe copilul, neacceptand sfaturi din exterior. In prezent, exista o multime de carti, filme si emisiuni special realizate pentru indrumarea pedagogica a parintilor. Familia contribuie si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala (traditii, obiceiuri stravechi etc.). Mijloacele mass-media si in mod special televiziunea exercita o influenta puternica asupra educatiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa; pe de o parte exista numeroase emisiuni culturale, de imbogatire a cunostintelor, dar pe de alta parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ. Parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului cat si emisiunile pe care le urmareste. In unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipseste cu desavarsire, iar in altele aceasta este exagerata. Daca copilul nu are aptitudini si nici placere pentru diferite arte (balet, muzica, teatru etc.), parintii trebuie sa respecte optiunea copilului. Familia care nu reprezinta un bun mediu educativ a) Familia descompusa - familia care ramane descompusa in urma unui divort sau a unui deces, nu este un mediu educativ ideal. Dar totusi conditia de viata a copilului orfan de un parinte depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui ramas, care poate compensa dragostea celui disparut. In trecut divortul era extrem de daunator pentru copii. Cercetarile actuale par sa indice ca copiii se simt mai bine daca parintii nefericiti divorteaza decat daca stau impreuna intr-o atmosfera de furie, amaraciune, violenta si ura. b) Familia reconstituita - Recasatorirea creeaza o familie reconstituita sau combinata formata din doi parinti, din care cel putin unul aduce in aceasta unitate familiala noua unul sau mai multi copii dintr-o casatorie anterioara. Cuvintele mama mastera si tata vitreg sunt deja expresii peiorative. Atunci cand copiii provin din doua familii diferite, mama va proteja pe ai sai, iar tatal pe ai lui, plangandu-se fiecare impotriva copiilor celuilalt.

In acest context merita sa ne punem cateva semne de intrebare: Cine asigura disciplina in aceasta familie? Dar educatia? Care sunt indatoririle parintelui biologic caruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta? Raspunsul la aceste intrebari variaza de la caz la caz. c) Violenta in familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului si a copiilor are loc in toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratarii creste o data cu problemele financiare. Cazurile de maltratare a copiilor sunt in crestere. "Ca si in cazul maltratarii unuia dintre soti, sunt responsabili mai ales barbatii. In multe cazuri, cei care maltrateaza au fost maltratati in copilarie, astfel perpetuand un ciclu de violenta". Copiii maltratati sunt frustrati de dragoste, pierd bucuria de dragoste si intelegere a semenilor, sanatatea lor psihica fiind pusa la indoiala. d) Alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ: - Certurile si neintelegerile dintre parinti au efecte traumatizante asupra copiilor. - Divergentele dintre parinti cu privire la masurile educative au urmari negative asupra educatiei. - Daca parintii mint, fura, injura, sunt necinstiti, in cele mai multe cazuri copilul va imita comportamentul acestora. In concluzie, as putea motiva alegerea acestei teme: Am dorit sa demonstrez intr-un fel sau altul faptul ca nu este neaparata nevoie de o familie cu doi parinti pentru a fi copilul fericit. Dupa cum am citat si din cartea lui Norman Goodman, copiii sunt mult mai fericiti daca cei doi parinti care au permanent neintelegeri, divorteaza. Deci, chiar daca familia este completa, dar climatul moral din ea lasa de dorit, ea nu poate constitui un bun mediu educativ. Forme familiale alternative Astfel, familia nucleara, caracteristica perioadei anterioare, a trecut la modele familiale alternative. Sexualitatea, casatoria si copiii tind sa fie realitati distincte, fragmentare, fara legatura intre ele. Familia nu mai este o institutie fundamentala pentru supravietuirea individului si reproducerea societatii. Aceasta functie a fost preluata de alte institutii si grupuri sociale.

Rolul social al familiei, functiile ei sociale, importanta ei pentru functionarea societatii se estompeaza continuu (Georgeta Ghebrea, Regim social-politic si viata privata). Dintr-un alt aspect, relatiile sexuale inainte de casatorie nu mai constituie un tabu, ci o realitate generalizata ale carei consecinte nu s-au lasat prea mult asteptate: nasterile sunt in scadere datorita utilizarii pe scara larga a contraceptiei moderne, tinerii isi amana tot mai mult data casatoriei sau renunta definitiv la aceasta practicand un celibat cu tendinte libertine. Casatoria nu mai reprezinta debutul constituirii uniunilor conjugale si, prin aceasta, debutul procrearii. Paralel cu scaderea ratei nuptialitatii, creste varsta la prima casatorie, atat pentru femei cat si pentru barbati. Multe tinere prefera sa aiba copii fara a se casatori, nici cu tatal copilului, nici cu altcineva iar in familia nucleara moderna copiii devin o sarcina suplimentara prin costul ntretinerii si educarii lor. 4. Funciile familiei din perspectiva sociologica Cat de importanta este cresterea copilului, dar si evolutia adultului, intr-o familie completa, care sa contracareze dezechilibrele venite din mediul extern, este subliniat amanuntit in lucrarile de sociologie. Potrivit cercetatorilor din acest domeniu, familia constituie cadrul de realizare al sociabilitatii, premisa deprinderii normelor deziderabile, a modelelor de conduita asteptate. In cadrul familiei, individul stabileste primele contacte a perceperii notiunilor de responsabilitate si rationalitate, primele confruntari cu situatii supuse interdictiilor si evaluarii normelor si idealurilor cadrului social extins. Din aceeasi perspectiva, se stabilesc patru situatii specifice de realizare a functiei de socializare a familiei. Pe primul plan sunt plasate situatiile de educatie morala, care au la baza relatiile de autoritate, prin intermediul carora i se fundamenteaza copilului regulile morale. Urmeaza apoi situatiile de invatare cognitiva, prin care copilul deprinde sistemul de cunostinte, atitudini, deprinderi necesare convietuirii ?n societate si situatiile angajand inventia si imaginatia, prin care se dezvolta capacitatile creatoare si g?ndirea participativa. Nu in ultimul rand se au in vedere situatiile de comunicare psihologica care dezvolta activitatea specific umana, cu un rol deosebit de important in echilibrul moral si psihologic al individului.

III.Cultura organizationala
Teme: 1) Institutii si organizatii sociale 2) Conceptul de cultura, functiile culturii, sociologia culturii 1. Institutii si organizatii sociale Statutul contemporan
A.

si

rolul

organizatiilor

societatea

Asistm n ultimele decenii la un proces amplu si permanent de multiplicaresi diversificare a formelor de organizare a vietii sociale, la aparitia unor modalitti de actiune ct mai adecvate n vederea rezolvrii optime a problemelor ce apar n societate. Printre instrumentele utilizate de ctre aceasta din urm pentru buna sa functionare se numr si organizatiile, fie ele economice, industriale, politice, juridice, culturale, religioase etc. Unii specialisti consider chiar c succesul marilor organizatii constituie una din caracteristicile esentiale, dac nu chiar fundamentale, a societtilor moderne. Omul modern nu poate actiona dect de-a lungul si n cadrul marilor organizatii. Dac secolul XIX a fost considerat secolul individualittilor, secolul XX este indiscutabil secolul colectivittilor organizate, al marilor organizatii; s-a creat, pentru societatea modern, chiar un concept special: societatea organizational sau societatea organizat. Este evident c aceast caracteristic a societtii de a avea n cadrul ei numeroase organizatii aprute/create tocmai pentru buna sa functionare s-a impus de la sine cercettorilor prin numeroasele probleme implicate: a) ce este totusi entitatea pe care o numim organizatia? b) organizatiile sunt identice, similare sau diferite? c) dac sunt diferite, au ceva n comun? Ce anume?

d) si, mai ales, cum putem s facem aceste instrumente organizatiile ct mai eficiente n raport cu scopurile sociale dezirabile?

B. Definitii ale organizatiilor

Punctul de plecare n orice demers stiintific l constituie definirea entittii studiate. Ori, multitudinea organizatiilor existente atrage dup sine si o multitudine de definitii, mai mult sau mai putin asemntoare. Vom opta pentru definitia/definitiile care scot n evident tocmai aspectele psihologice si psihosociale ale organizatiilor si nu, s spunem, cele tehnice, juridice etc. Definitia 1: Organizatia este o activitate social-uman care presupune asocierea spontan sau dirijat, voluntar, a unui numr mare de indivizi ce detin statuturi si roluri bine definite, determinate sau nu, n vederea realizrii unui scop, unui obiectiv (Zlate, 1981). Definitia 2: Organizatia este o multime relativ constant de agenti pentru care a fost determinat un scop unic, un organ de decizie si organe de executie, precum si o anumit diviziune a muncii si raporturi de cooperare ntre agenti, o structur formal si un sistem de norme menite s sporeasc eficienta social a actiunii (Popa, 1978). Definitia 3: Organizatia este coordonarea rational a activittilor unui numr de oameni pentru realizarea unor scopuri comune explicite, prin intermediul diviziunii muncii si functiilor si prin intermediul ierarhiei, autorittii si responsabilittii (Schein, 1965). Reinem astfel notele definitorii ale organizatiilor: a) existenta unui numr mare de indivizi; b) existenta unor scopuri comune; c) desfsurarea unei activitti pentru realizarea acestor scopuri comune; d) activitatea respectiv impune att diviziunea, ct si cooperarea social, coordonarea eforturilor;

e) activitatea este reglementat social; cu alte cuvinte cei n cauz dispun de statute si roluri clar definite, sunt cuprinsi ntr-o structur social determinat (norme, regulamente etc.; f) diviziunea social se remarc prin ierarhie si autoritate. Problemele ridicate la finalul paragrafului anterior si gsesc astfel un prim rspuns. Ratiunea aparitiei si multiplicrii organizatiilor rezid att n caracteristica acestora de a realiza scopurile indivizilor care alctuiesc organizatia - si care devin scopuri sociale-mai rapid si mai eficient dect prin actiune izolat, ct si n capacitatea lor de a rspunde unor trebuinte umane fundamentale: de apartenent, de activitate, de comunicare, de autorealizare. Iar notele definitorii si isomorfismul mai mult sau mai putin accentuat existent ntre anumite organizatii relev tocmai diversificarea lor, determinat de scopul devenit social si activittile ntreprinse pentru ndeplinirea scopului respectiv C. Perspective n studiul organizaiilor Asa cum se ntmpl n multe stiine / domenii ale cunoasterii stiintifice, nti apar problemele si abia apoi preocuprile pentru cunoasterea si rezolvarea acestora, ceea ce s-a ntmplat si n cazul studiului stiinific al organizatiilor. Se stie ns c exist perspective diferite ntr-o lume care nu este absolut (Jean Piaget), astfel nct, particulariznd, organizatiile au fost abordate din numeroase perspective: sociologic, psihologic, economic, juridic etc., inclusiv multidisciplinar. n legtur cu aceste perspective multiple asupra organizatiilor sunt interesante dou probleme: cauza perspectivelor multiple si efectele perspectivelor multiple asupra unuia si aceluiasi fenomen. Cauza sau cauzele rezid n dou explicatii simple: a) conceptia cercettorului asupra organizatiei (ce este, ce factori sunt mai importanti n alctuirea ei etc.) si / sau; b) considerente empirice (ce tipuri de organizatii s-au impus / manifestat mai puternic n viaa social, ce organizatii a studiat sau a putut studia un cercettor sau altul etc. Efectele perspectivelor multiple asupra organizatiilor sunt, de asemenea, foarte importante pentru ntelegerea imensului material faptic achizitionat n acest domeniu si, n final, a organizatiilor ca atare:

a) tratarea organizatiilor n acceptiuni multiple, asa cum vom vedea mai jos, cu consecinte asupra tipurilor de actiuni ntreprinse asupra lor, n interiorul lor etc.; b) accentuarea unor elemente diferite n definirea si caracterizarea organizatiilor; c) disjunctia dintre material si uman, dintre eficienta material si cea uman-psihologic; d) adncirea cunoasterii organizatiilor sub anumite aspecte, cu pierderea n vederea ns a altor aspecte sau a viziunii de ansamblu (Zlate, 1981).

Un astfel de efect al perspectivelor multiple, la rndul su cu consecinte importante asupra analizei organizationale, este, cum artam mai sus, accentul pus pe diferiti autori asupra unor dimensiuni diferite ale organizatiei, ceea ce nseamn practic tot attea abordri teoreticometodologice ale organizatiilor: Organizatia grup. Aceast abordarea este tipic psihologiei sociale, iar accentul cercetrii este pus pe regulile si normele grupale pe baza crora membrii grupului interacioneaz si creeaz identitatea colectiv a acestora. Conceptele cel mai des vehiculate sunt acelea de influent social, leadership, conformitate, coeziune, climat, structur formal si informal a grupului etc; Organizatia structur. Este o abordare n mare msur sociologic si se bazeaz pe cercetrile lui Weber, Taylor, Fayol, Urwick etc. datorit valentelor sale structuraliste, se concentreaz pe cunoscutele notiuni cheie de structur si functie. Preocuprile cele mai importante ale acestei abordri sunt cele de identificare a functiilor manifeste si latente ale organizaiilor si ale diferitelor lor subgrupuri, analiza determinantilor structurii, interactiunile si raporturile de generare dintre structur si functie. Pe marginea acestei abordri si a conceptiei conform creia omul este produsul mediului n care trieste, au luat nastere primele interventii organizationale care aveau ca scop restructurarea, schimbarea structurii, ca mijloc pentru o optimizare functional.; Organizatia-sistem. Conceptul de sistem este preluat n psihologia organizational pe filiera ciberneticii si a teoriei informatiei (Wiener si Cannon). Aplicarea conceptelor cibernetice la organizatii a avut cteva consecinte notabile pentru teoria si practica din domeniu.

n primul rnd organizatiile au fost redefinite ca entitti (sisteme) cu autoreglare; n al doilea rnd a fost posibil evidentierea generrilor si conditionrilor mutuale (sau constrngeri reciproce, dup unii teoreticieni) dintre componentele si subsistemele organizatiei. n baza acestei abordri studiul organizatiilor s-a centrat asupra mai multor problematici: fluxul informatiei, ca fenomen generat dar si ca factor generator al structurii organizationale; interactiunea componentelor uman si tehnic dintr-o organizatie, ca tem central a teoriei sistemelor sociotehnice; interactiunea dintre organizatie si mediul su relevant, ca tem central a teoriei sistemelor deschise; nvtarea organizational si problemele de flexibilitate structural si functional, ca urmare a paradigmei sistemelor autoreglabile. Organizatia politic. Nscut probabil ca urmare a modei politizrii proceselor grupale, aceast abordare priveste relatiile dintre indivizi si dintre grupuri ca jocuri de interese contradictorii, cu caracter tipic politic, dar n sens larg, duse pentru asigurarea controlului resurselor, teritoriilor, informatiei, canalelor de comunicare etc. temele centrale ale acestei abordri sunt cele de putere, distributia puterii ntre grupuri, dominarea, supunerea si compromisul inter-grupal. Organizatia cultur. Aceasta este cea mai modern abordare a lumii organizationale inspirat de antropologie si care descrie organizatiile ca micro-societti umane, n care oamenii creeaz pentru ei nsisi iar viata se grupeaz n jurul unor componente soft: semnificatii, ritualuri, simboluri, tabuuri si scheme cognitive comune. Studiul organizatiilor a avut un curs neobisnuit si rar ntlnit, neurmnd linia clasic a demersurilor aplicative din psihologie n care teoria se dezvolt n centre universitare si laboratoare de cercetare. iar practica urmeaz, uneori chiar de la distant, aceste descoperiri teoretice. Studiul organizatiilor a avut de la nceputul su valente eminamemte aplicative, practice, fiind strns legate de economie si potrivindu-se excelent cu finalitatea material si pecuniar a lumii moderne. Prin aceast legtur poate fi explicat si suprapunerea consistent existent ntre psihologia organizational si psihologia muncii/industrial, deseori fiind mentionate n literatura de specialitate drept psihologia muncii / organizational (work / organizational psychology).

D. TEORIA ASUPRA ORGANIZATIILOR 1.Teoriile clasice sau formaliste Teorii clasice numite astfel pentru c au fost primele abordri stiintifice ale organizatiei studiaz aproape n exclusivitate anatomia organizaiilor, latura lor formal, oficial de organizare ce poate fi relatat sugestiv sub forma organigramei; de aici si denumirea lor de teorii formaliste. Ca teorii mai importante n aceast grup amintim: teoria fiziologic a organizrii, promovat de Taylor (1911) si teoria gestiunii sau conducerii administrative, reprezentat de Gulick si Urwick (1937) si Fayol (1916). Teoriile, destul de asemntoare ntre ele, accentueaz analiza a patru elemente considerate cele mai importante: eficienta; principiile ierarhiei functionale; cele mai bune structuri de organizare; cele mai adecvate mijloace de control a activittii depuse. Cercetnd elementele enumerate mai sus si relatiile dintre ele, aceste teorii afirm n esent urmtoarele: a) eficienta maxim se obtine prin diviziunea excesiv a muncii, prin scurtarea timpului acordat pentru efectuarea operatiilor de munc, prin rationalizarea acestor operatii; b) munca poate si trebuie s fie standardizat (chiar reusindu-se acest lucru); c) structura sau lantul de conducere trebuie s fie bine determinat (fiecare trebuie s stie cui se / pe cine subordoneaz, n ce domeniu etc); d) autoritatea este metoda cea mai sigur si eficace de control a activittii celorlalte persoane (puterea de a decide trebuie s se afle exclusiv n minile conductorului; acesta trebuie s dispun de un sistem foarte precis de sanctiuni s. a. ); e) organizatiile trebuie s fie caracterizate de o organizare precis, o ierarhie riguroas si, asa cum am spus, de un control sever.

Fcnd o evaluare a acestor teorii, putem arta urmtoarele: a) n afara faptului c au deschis studiul stiinific al organizatiilor, teoriile analizate au avut - si au nc o serie de valente pozitive: eficienta unei organizatii poate creste si prin optimizarea organigramei, a structurii ei formale (organizarea precis, ierarhia autorittii); diviziunea muncii, rationalizarea si standardizarea operatiilor de munc sunt metode de crestere a eficientei economice. b) teoriile clasice au ns si numeroase limite: se accentueaz aproape exclusiv pe latura instrumental tehnic a personalittii umane; omul este redus la calittile sale executorii, instrumentale (ce stie s fac), fiind deci considerat pasiv, inert (fr motivatie, fr imaginatie); teoriile sunt, n consecint, extrem de simplificatoare, neglijndu-se aspecte importante ale cresterii eficientei, anume acelea care tin de potentialul uman latent. Am insistat n prima parte a lucrrii asupra rolului motivatiei n activitate, asupra resurselor practic nelimitate ce exist n fiecare membru al unei organizatii si care pot fi valorificate prin activitatea trebuintelor superioare (de stim si apreciere, de autorealizare), a nivelului de aspiratie etc.; teoriile clasice nu au putut s descopere faptul c munca nu este doar un mijloc prin care omul si cstig existenta, ci si un cadru de dezvoltare a personalittii sale, de manifestare activ n cadrul relatiilor interpersonale. De remarcat faptul c lucrri si cercetri efectuate n spiritul acestor teorii oarecum modernizate continu s apar si astzi. 2. Teoria neoclasic sau a relatiilor umane Teoria neoclasic asupra organizaiilor si care vizeaz n principal aceeasi problem a eficientei, dar dintr-o alt perspectiv, este fundamentat de Mayo (1933, 1945) si colaboratorii si Roethlisberger si Dickson (1939).

Cercetrile lui Mayo asupra unor fenomene noi, ntr-un fel neobisnuite care se manifestau n organizatiile industriale si care contribuiau fie la ridicarea, fie la scderea randamentului muncii, sunt nc de actualitate astfel nct analiza lor, chiar si sumar, este necesar. ntre 1924 si 1927 Mayo a fcut o serie de cercetri la firma Hawthorne (productoare de materiale telefonice) asupra iluminatului halelor de lucru. El organizeaz dou grupuri: unul de control sau martor (n hala respectiv iluminatul rmne nemodificat) si unul experimental, n care intensitatea iluminatului era variat (crescut) dup o schem gndit n prealabil (modelul experimental). S-au constata lucruri aparent paradoxale: cresterea randamentului muncii att n atelierul experimental (cum era si firesc), dar si n cel de control (ceea ce nu mai era att de firesc, ba dimpotriv)! scderea foarte mult a iluminatului n atelierul experimental noaptea pn aproape la lumina natural a lunii era nsotit tot de cresterea randamentului! De ce aceste rezultate aparent paradoxale? muncitorii, indiferent dac fceau parte din grupul experimental sau de control, constientizau c problemele lor nu sunt indiferente conducerii; perceptia sensibilittii conducerii fat de latura uman a productiei a dus n mod firesc la cresterea ncrederii salariatilor n conducere; satisfacerea trebuintei de apartenent la grupul de munc, la organizatie, toate acestea ducnd la cresterea moralului, a motivatiei, n final a randamentului. Plecnd de la aceste rezultate ca o parantez, Mayo nu a putut da atunci o interpretare corect si complet a fenomenelor legate de iluminat si randament el desfsoar n 1927 alte experimente n care a introdus o serie de variabile noi: sistemul de salarizare; introducerea unor pauze; modificarea zilei de munc si a sptmnii la lucru etc.

ntr-o faz ulterioar a cercetrilor muncitorii si pot alege colegii (partenerii) de echip, punndu-se deci accent pe structura sociopreferential a echipei de munc. Rezultatele acestor experimente au fost similare, ceea ce a permis elaborarea unei teorii nchegate a organizaiei si a factorilor de eficient. n esent, teoria afirm urmtoarele: a) ntr-o organizatie trebuie acordat un rol primordial omului, tririlor lui psihologice, problemelor lui; b) problemele psihologice ce apar ca urmare a interactiunii indivizilor ntr-un grup / organizatie sunt foarte importante pentru functionarea acesteia; c) trebuie deplasat accentul de pe tehnic / tehnologic spre uman, cele dou trebuind s fie considerate ca interactiune; d) organizatia trebuie conceput interactionist elementele componente se influenteaz reciproc; e) interactiunile cele mai importante n organizatie sunt cele ntre oameni (relatiile umane); f) oamenii se folosesc de organizatie pentru a-si realiza scopurile proprii care nu sunt exclusiv materiale, ci si umane. Fcnd si aici o evaluare, putem arta c: a) teoria neoclasic are o contributie decisiv prin introducerea studiului si stiintei comportamentului n abordarea organizatiilor. Practic, de acum nainte psihologia nu mai poate fi neglijat n studiul si practica activittii n organizatii dect cu preul unor pierderi importante; b) se pune totusi un accent prea mare pe legturile preferentiale n constituirea grupurilor de munc. Nu ntotdeauna criteriile si valorile n jurul crora se structureaz relatiile socio-afective sunt consonante cu cele care sustin activitatea productiv; c) se ncearc pe o cale pur psihologic atenuarea hiatusului ntre patron si angajati care, orice ar fi, de la un anumit punct au interese divergente si care pot fi relationate nu exclusiv psihologic, ci si economic etc. Ultimele dou aspecte constituie deci limite destul de serioase ale teoriei relatiilor umane n domeniul organizatiilor.

3. Teoriile moderne sau holiste Abordrile moderne interpreteaz organizatia ca un ntreg, ca un tot unitar, n interiorul cruia actioneaz n strns dependent interdependent o multitudine de factori si fenomene. Analiza stiintific pertinent si practica social au artat astfel c modelele clasice ale organizrii, care se bazau pe imaginea simplificat a unui homo oeconomicus, ignorau extrem de importantele procese psihologice interne organizatiilor. n plus rationalitatea, care era principiul central n modelele clasice, s-a dovedit a fi ideal greu de atins, att datorit imposibilittii fizice de a cuprinde exhuasiv scenariile alternative, ct si datorit unor constructe operante la nivel psihologic si care fac demersurile rationale mai degrab suficient-rationale si rationalizatoare dect cu adevrat logice. Drept urmare cercetrile ulterioare s-au concentrat asupra grupului de munc, asupra stilurilor de conducere, asupra atitudinii fat de munc si fat de institutia angajant, asupra factorilor motivatori, asupra conceptelor de climat organizational etc., toti acesti factori considerati - repetm - n relatia de interdependent. n conceptiile/teoriile moderne organizatia este un sistem ncheiat, dinamic, evolutiv; Maech si Simon (1965), Lickert (1961) s.a., continu numai aparent scoala relatiilor umane pentru c ei opereaz cu o alt perspectiv, anume cea inspirat din teoria general a sistemelor (Bertalanffy, 1973). Caracteristicile teoriilor holiste sunt n esent urmtoarele: a) motivarea adecvat a oamenilor si a grupurilor umane este esential pentru cresterea productivittii (prin satisfactia lucrtorilor); b) se pune accent pe capacittile cognitive ale oamenilor, capacitti care i ajut s selecteze acele variante comportamentale ce se dovedesc utile; c) stilul de conducere al liderilor (managerilor) de la diferite nivele ierarhice au o important deosebit asupra climatului psihosocial si randamentului din structurile subordonate;

d) gradul de participare al angajatilor la procesul lurii deciziilor este, de asemenea, o variabil important n eficienta organizatiei; e) rezolvarea incompatibilittii dintre om si organizatie se face si prin mecanisme psihologice, ceea ce constituie un adevrat proces de dezvoltare uman a organizatiilor. Finalul acestei evolutii poate fi desemnat drept modernism, n sensul unui profund spirit eclectic, si se caracterizeaz prin circumstantialitate. Este vorba de un numr mai mare de teorii, grupate de teoreticieni n jurul conceptului de contingency theory, si care au drept trstur fundamental respingerea credintei ntr-un optim, fie acesta referitor la structur, la functie, la stil de conducere ori la motivatie. Nu exist deci un mod unic, perfect, de organizare, ci, n functie de caracteristicile situatiei, de mediu, unul sau altul din stilurile aplicabile proceselor organizationale poate fi cel mai adecvat. ntr-un mediu stabil o organizatie puternic structurat, cu o ierarhie rigid si cu o specializare functional a subsistemelor va da un randament mai bun dect o organizatie mic, flexibil, cu un lant de comand redus si o voit nespecializare functional, care este mai adecvat unui mediu instabil. E. Tipuri de organizatii Numeroasele puncte de vedere, teorii si consideratii asupra organizatiilor au operat, fiecare, cu alte criterii de clasificare, criterii ns care nu sunt reciproc exclusive. Cunoasterea acestora este util cel putin din dou puncte de vedere: se face astfel o inventariere a tipurilor de organizatii, ntelegnd mai bine nssi problematica organizatiilor; criteriul de clasificare constituie de cele mai multe ori un reper important n analiza organizatiilor respective. 1. Dup specificul scopului pe care l au de realizat (Zlate, 1981): a) scopul productiv: organizatiile industriale; organizatiile productoare de servicii; b) scop educativ: organizatiile scolare; c) scopuri de ordin recreativ: organizatiile culturale, artistice;

d) scopuri combative: organizatiile militare. 2. Dup criteriul primului beneficiar (Blau, Scott, 1962): a) primul beneficiar este membrul organizatiei: partidele politice; sindicatele; sectele religioase; b) primul beneficiar este patronul: firmele industriale; firmele comerciale; bncile; c) primul beneficiar este clientul (organizatiile service): spitalele; scolile; d) primul beneficiar este publicul luat n acceptiunea sa foarte larg (organizatiile nationale): armata; politia. 3. Dup modul de exercitare a controlului social (Etzioni, 1961): a) coercitive: scoli de corectie; nchisori; spitale de boli nervoase; b) utilitare: fabrici; c) normative: biserici; partide politice; asociatii voluntare. 4. Dup natura si specificul scopurilor (Katz, Kahn, 1968): a) economice si productive (productie de bunuri de consum si de servicii): mine; fabrici; industrii manufacturiere; ntreprinderile de transport si comunicatii;

b) de mentinere (au ca finalitate socializarea si instruirea indivizilor pentru a-si asuma roluri n alte organizatii n societate): scolile; biserica; c) de adaptare (aport de noi cunostinte, de solutii noi la vechile probleme): laboratoare de cercetri; d) de directionare si politice (coordoneaz si controleaz elementul uman, diferitele resurse, precum si rezolvarea conflictelor ntre grupurile competitive): statul; organismele guvernamentale; sindicatele.

F. Perspectiva psihologic si psihosocial asupra organizatiilor Reamintim faptul c perspectiva psihologic si psihosocial asupra organizatiilor nu este unic; n schimb, ea ofer posibilitatea ntelegerii si actiuni eficiente tocmai pentru c se centreaz asupra fenomenelor cele mai dinamice din cadrul acestora. Exist numeroase argumente care justific - si chiar impun - o astfel de perspectiv n studiul organizatiilor (Zlate, 1982; Pitariu, 1981, 1994): a) din analiza, chiar si sumar, a teoriilor organizatiilor s-a putut vedea c acestea erau cu att mai capabile s explice corect functionarea organizatiilor respective cu ct teoriile n cauz interpretau mai corect omul, personalitatea sa si relatiile interpersonale si grupale n care acesta era inclus; b) dac organizatiile influenteaz ntr-o mare msur viata membrilor si si reciproca este adevrat: organizatiile sunt influentate mai mult sau mai putin, mai superficial sau mai profund, n anumite compartimente si/sau activitti sau n totalitatea lor etc. - de membrii si;

c) comportamentele oamenilor care actioneaz ntr-o anumit organizatie au anumite caracteristici comune (omul organizational); d) n fine, un ultim grup de argumente deriv din nssi problemele generale ale organizatiilor si strategiilor psihologice si psihosociale de rezolvare a lor. Probleme generale ale organizatiilor 1. Eficienta economic; Strategii de rezolvare

1. Recrutarea, selectarea, instruirea si alocarea resurselor umane (R.U.); 2. Organizarea si diviziunea muncii; 2. Utilizarea R.U.; interactiuni, coordonarea eforturilor; grupuri de munc; conducere (autoritate, influent); 3. Crearea unor conditii pentru 3. Dezvoltarea creativittii; munca eficient (ergonomice, sisteme de motivare etc.); 4. Adaptarea organizatiei la 4. Dezvoltarea flexibilittii schimbarea conditiilor mediului comportamentale a membrilor nconjurtor si la inovarea organizatiei; atasamentul fat de tehnologic; aceasta; 5. Rezistenta la concurent, 5. Strategii psihologice specifice. schimbare etc. Am insistat asupra acestor aspecte pentru a sublinia c, desi absolut indispensabil pentru un manager, pentru orice persoan care lucreaz la un anumit nivel al ierarhiei organizationale si/sau n compartimente specializate, perspectiva psihologic si psihosocial asupra organizatiilor este extrem de util; aceasta ofer cheia rezolvrii multor probleme, dar ea trebuie s tin cont, evident, si de anumite criterii economice, juridice, tehnice etc. Perspectiva psihologic si psihosocial - perspectiva complementar celei sociologice - are avantajul - si n acelasi timp dificultatea - de a se centra asupra elementului cel mai dinamic, cel mai complex, care poate avea rolul decisiv - accelerant sau frentor - n organizatie, anume omul.

2. Conceptul de cultura, functiile culturii, sociologia culturii


Conceptul de cultur Definitia culturii Exist multe definitii ale culturii, ncepnd de la lapidarul un mod distinct de viat al oamenilor, un model de a tri (Kluckhohn, 1949) si mergnd pn la cel enumerativ - acel ntreg complex care include cunostintele, credinta, arta, morala, legea, obiceiul si alte deprinderi dobndite de om ca membru al unei societti (Tylor, 1871). Totusi, toate definitiile au unele elemente comune. Cultura este o caracteristic a unei societti, nu a unui individ. Cultura este tot ceea ce este nvtat n cursul vietii sociale si transmis din generatie n generatie. n cuvintele lui Ralph Linton, ea este ereditatea social a membrilor unei societti. Goodman si Marx (1982:85) au vzut cultura ca fiind mostenirea nvtat si socialmente transmis, a obiectelor fcute de om, a cunostintelor, a prerilor, a valorilor si a perspectivelor, care asigur membrilor unei societti unelte pentru a face fat problemelor curente. Cultura defineste si pune la dispozitia membrilor unei societti hran pentru a o mnca, haine pentru a le purta, limb pentru a o folosi, valori pentru a face aprecieri, idei pentru a le ghida comportamentul si practici pentru a le urma. Pe scurt, cultura d form vietii sociale si o organizeaz. Cultura o inventie uman Cultura pare a fi o caracteristic eminamente uman. Alte specii nu par s posede cultur. O mare parte din comportamentul animalic este o functie a instinctului sau deriv din nvtarea specific a unui animal n timpul vietii sale. De ce au cultur fiinele omenesti? n cursul evolutiei, multe dintre instinctele pe care specia uman le-a mprtsit cu strmosii si mamiferele au fost selectate treptat sau pierdute. Cu toate acestea, fiintele omenesti s-au dezvoltat. De-a lungul timpului, fiintele omenesti s-au transformat ntr-o specie complex si numeroas, ntr-un sens specia dominant pe Pmnt. De ce?

Rspunsul scurt este cultura. Cultura d fiintelor omenesti o mai bun si mai rapid metod de adaptare la schimbarea fizic, topologic si climatologic dect ar fi fost posibil doar prin evolutia biologic. Combinatia ntre evolutia anatomic (dezvoltarea creierului, degetul mare opozabil, mersul biped) si dezvoltarea cultural a condus specia uman la starea sa actual deosebit de dezvoltat. Relatia ntre cultur si fiintele omenesti este reciproc. Desi noi crem cultur (i.e., inventnd limbaj si valori), noi, la rndul nostru, suntem umanizati de ea. Mult din ceea ce trece drept natur uman este, de fapt, produsul unei anumite culturi. Americanii, de pild, deseori vd rzboiul, agresivitatea si competitia ca fiind umane prin nastere. Totusi, exist societti (e.g., arapesii din Noua Guinee) n care rzboiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv si competitiv, virtual inexistent. Cultura limiteaz libertatea uman Cultura limiteaz libertatea individual. Oamenii nu sunt liberi s fac ceea ce vor. Legile, o inventie cultural, i implic s se angajeze n anumite feluri de comportament le cer s actioneze n anumite feluri. Indivizii nu si pot crea propria limb dac vor s comunice cu alii. Desi egali biologic (n acelasi timp diferiti), brbatii si femeile rar sunt egali din punct de vedere cultural. n multe societti, brbatii au un statut social superior si mai mult putere dect femeile. Acelasi lucru s-ar putea spune despre sracii si minorittile din cele mai multe societti. Cultura limiteaz n mod inegal. Cultura extinde libertatea uman n acelasi timp, cultura mreste libertatea. Cultura elibereaz individul de comportamentul predeterminat si conditionat, dictat de instinct. Oamenii si modific reactiile n functie de situatii: ei fac alegeri, orict ar fi ele de limitate. Chiar dac asa cum am artat, cultura limiteaz, ea adesea permite alegerea n cadrul unei game rationale de optiuni acceptabile. Cultura ne elibereaz de nevoia de a reinventa mereu aspectele necesare ale vietii sociale. Nu trebuie s crem nentrerupt o limb cu care s comunicm sau s redescoperim n mod continuu focul; nenumratele lucruri obisnuite pe care le facem n fiecare zi si articolele materiale de care avem nevoie sunt asigurate prin cultur, astfel eliberndu-ne timp pentru creatie si explorare.

Componentele culturii Sociologia face distinctie ntre cultura material si cultura nematerial. 1. Cultura material. Se refer la toate creatiile concrete si tangibile ale societtii, de la obiectele principale descoperite prin spturile arheologice la creatiile tehnice contemporane. Pe scurt, orice manifestare fizic a vietii unui popor este o parte a culturii sale materiale. Cultura material este transmis generatiilor viitoare. Unele obiecte produse de om sunt considerabil modificate (mijloacele de transport) altele, suport putine schimbri sau deloc n structura lor de baz. Unele, cum este rigla de calcul, sunt nlocuite cu succese tehnologice; altele ajung la mod si dispar. Fie c se schimb substantial, fie c nu, comportamentele culturii materiale devin o parte important a caracterului societtii. 2. Cultura nematerial. Sociologii manifest tendinta de a se concentra asupra culturii nemateriale, creatiile abstracte ale societtii, care sunt transmise din generatie n generatie. Acestea sunt nssi continutul vietii sociale. a) Cunostintele si opiniile. Ideile pe care le avem despre lume constituie un aspect important al culturii nemateriale. Aceste idei sunt parte din mostenirea cultural a tuturor societtilor. Cunostintele se refer la acele concluzii bazate pe un anumit criteriu al evidentei empirice. De pild, forma sferic a pmntului si relatia ntre copiii cu greutate mic la nastere si fumatul n timpul sarcinii sunt elemente ale cunoasterii. Prerile, pe de o parte, se refer la concluziile care nu sunt sustinute de un sprijin empiric suficient, pentru a fi considerate adevrate. Dou exemple de preri controversate sunt: viata ncepe n momentul conceperii si pedeapsa capital retine de la crim. Culturile tuturor societtilor ntruchipeaz idei despre mediul natural precum si despre lumea pe care au creat-o fiintele umane. Mai mult, toate culturile au idei despre multe aspecte ambigue si confuze ale vietii si ale mortii, ca de pild, dac exist viat dup moarte, intelesul fericirii umane si soarta final a universului. Aceste opinii strbat existenta de fiecare zi a fiintelor omenesti de pretutindeni.

b) Valorile Valorile sunt idei despre ceea ce o societate crede c este bun, corect si plcut. Valorile asigur contextul n cadrul cruia normele sociale (vezi mai jos) sunt stabilite si explicate. Valorile asigur baza pe care judecm actiunea social, prin aceasta dnd form alegerilor pe care le facem. n societatea modern de pild, apreciem munca n mod deosebit, iar etica muncii ne influenteaz comportamentul specific. Valorile nu sunt doar concepte abstracte; ele sunt investite cu semnificatie emotional considerabil. Oamenii discut n contradictoriu, se lupt si chiar mor pentru valori, cum este libertatea. Uneori, valorile se ciocnesc, astfel c o valoare nu este n mod necesar universal acceptat de o societate, nici nu are totdeauna acelasi nteles n diverse societti. De pild, democratiile interpreteaz cu totul diferit libertatea fat de statele totalitare. Mai mult, valorile sunt deseori limitate n cadrul unei societti. De pild, exprimarea liber, care este foarte apreciat de democratii, este deseori limitat n timp de rzboi; si chiar timp de pace, legile mpotriva calomniei si a preocuprii de a provoca un pericol evident si iminent limiteaz dreptul oamenilor de a zice tot ceea ce vor. Valorile nu sunt n mod necesar statice; ele se pot schimba si chiar se schimb n decursul timpului. De pild, valorile care se refer la iubire, la sex si la cstorie s-au schimbat n ultimele decenii. De asemenea, cercetarea actual arat c studentii din ultimii ani au ajuns s considere nvtmntul superior un mijloc de a dobndi sigurant financiar mai degrab dect o cale de a-si perfectiona o filozofie semnificativ de viat. c) Normele O mare parte din viata social implic comportament rutinier. Oamenii se trezesc si se culc la anumite ore, mnnc dup un program precis si se mbrac ntr-un anumit fel. Acest lucru nu este ntmpltor. Comportamentul nostru este structurat de norme, reguli sociale si linii de conduit care prescriu un comportament adecvat n situatii speciale. De asemenea, normele pot modela actiunile oamenilor n relatiile dintre ei. Normele de politete definesc comportamentul cuvenit fat de altii. Ansamblul normelor societtii (cadrul normativ) este mprtit n obiceiuri, moravuri si legi.

Obiceiurile. Obiceiurile sunt conventiile curente ale vietii de fiecare zi. Ele sunt cile obisnuite prin care oamenii actioneaz: desteptarea la o anumit or, mbrcarea ntr-o tinut potrivit pentru o ocazie, folosirea tacmurilor adecvate la mas. Obiceiurile sunt actiuni cu o mic semnificatie moral; cel mai adesea, ele sunt chestiuni de gust. Oamenii trebuie s se comporte n aceste feluri: dac nu o fac, pot fi considerati excentrici, neatenti sau ciudati, dar, de obicei, nu primejdiosi sau ruvoitori. Dac oamenii ncalc obiceiurile, ei se expun brfei si ridicolului, nu sanctiunilor legale (juridice). Moravurile. Moravurile sunt norme considerate importante si semnificative pentru functionarea societtii si a vietii sociale. Furtul din proprietatea privat este o problem serioas. El sfideaz conceptiile sociale de distribuire a propriettii si de ncredere. Valorile patriotice sunt alctuite din moravurile referitoare la felul n care cettenii responsabili ar trebui s se comporte. Tabuurile sunt moravuri proscriptive, adic definesc ceea ce nu ar trebui s fie fcut. n general, societtile au tabuuri referitoare la relatiile sexuale si maritale ntre rude apropiate (tabuul incestului) si tabuul referitor la consumarea crnii de om. n general, nclcrile tabuurilor si ale moravurilor implic sanctiuni mult mai severe dect nerespectarea obiceiurilor. Aceste sanctiuni includ ntemnitarea, exilul si chiar moartea. Deosebirea conceptual ntre obicei si moravuri (prima oar fcut de Sumner, 1906) este relativ clar. Totusi, nu este totdeauna usor s distingi comportamente specifice obiceiurilor sau moravurilor. Profanarea steagului constituie un bun exemplu. Pentru unii oameni, aceasta este, pur si simplu, o violare a unui obicei si nu necesit nimic mai mult dect dezaprobarea. pentru altii, un asemenea act este o violare a moravurilor societtii si necesit o pedeaps sever. Legile. Legile sunt norme stabilite si aplicate de autoritatea politic a societtii. Dup ce aceste legi au fost scrise si codificate, se face referint la ele, n general, ca legi promulgate. n unele societti, legea este transmis pe cale oral; aceasta este considerat ca legea obiceiului sau obiceiul pmntului. Indiferent de forma sa, deseori legea se aplic acelor comportamente care sunt considerate importante n societate.O mare parte din dezbaterile curente despre caracterul adecvat al legilor care reglementeaz orice fel de comportament sexual , ntre adulti, cu consimtmntul prtilor, este o consecint a deosebirilor ntre protagonisti cu privire la faptul dac un astfel de comportament este ntr-adevr o problem de gust personal sau stil (obicei), sau de preocupare principal a societtii (moravuri).

d) Semnele si simbolurile Semnele. Semnele sunt reprezentri; ele reprezint altceva. Exist dou feluri de semne: semne naturale si semne conventionale (simboluri). Un semn natural are o relatie proprie cu ceea ce reprezint. Simbolurile. Simbolurile (sau semnele conventionale), pe de alt parte, nu sunt naturale; ele sunt reprezentri create n mod arbitrar (cuvinte, gesturi, obiecte, imagini vizuale) care dobndesc nteles prin consens social. Un steag, de pild, este pur si simplu, o bucat de pnz cu o anumit form, culoare si desen. Totusi, oamenii mor pentru el nu pentru pnz n sine, ci ceea ce reprezint, pentru semnificatia care i s-a atribuit. Steagul este un simbol al unei natiuni si ntruchipeaz ntreaga semnificatie a acelei societti. Weitman (1973) a artat c poate fi analizat semnificatia pe care o societate o investeste n steagul su national, ca o modalitate de a ntelege aspectele importante ale acelei culturi. Limba. Limba, un ansamblu semnificativ de simboluri social construit, este cel mai important aspect al culturii. Elementele unei limbi au aproximativ aceleasi sensuri pentru membri aceleiasi comunitti lingvistice. Prin urmare, limba devine principalul vehicul de comunicare ntre oameni. Cu ct mai larg este gama de cunostinte, cu att mai multe simboluri sunt necesare pentru a le comunica. De obicei, bogtia si varietatea vietii sociale sunt legate de bogtia si varietatea limbii. Gesturile. Oamenii comunic si prin gesturi, miscri ale corpului (ale prtilor corpului, cum sunt fata si minile) care au semnificatii consimtite social. n societatea american, descrierea unui cerc cu degetul mare si cu arttorul de la mna dreapt, innd celelalte trei degete n sus si miscnd usor mna, nseamn A-okay; totul este n regul. n alte societti, acelati gest are semnificaii diferite. De pild, n Franta el exprim insulta c cineva este un nimeni, un zero. n Grecia si Turcia, el sugereaz o invitatie sexual nedorit. Gesturile, ca si limba, au semnificatie n cadrul unui context social specific. Oamenii comunic att pe cale oral, prin limbaj, ct si prin gesturi. De fapt, comunicarea personal si trage bogtia si subtilitatea din asocierea indicatiilor verbale si a semnelor neverbale.

Cultura ideal si cultura real Normele ajut la structurarea comportamentului prin definirea modurilor de actiune aprobate cultural. Normele definesc idealul; ele precizeaz ceea ce societatea consider c oamenii ar trebui s fac, ceea ce se asteapt din partea lor s fac. Dar oamenii nu se comport totdeauna asa cum ar trebui sau cum se asteapt di partea lor s se comporte. De pild, n societatea american, oamenii subscriu, n general, la normele fidelittii sexuale n cstorie. Totusi, ntre un sfert si jumtate din brbatii si femeile cstorite au relatii extraconjugale. Chiar si asa, cei angajati n astfel de actiuni deseori sustin validitatea normelor. Ei si explic comportamentul prin slbiciunea personal sau prin mprejurri speciale *mariajul meu se destram, sotia (sotul meu) mea nu m ntelege, iar eu am nevoie de dragoste si afectiune]. Normele ar trebui confundate cu comportamentul. Normele precizeaz comportamentul cuvenit din punct de vedere social, care poate sau nu poate fi manifestat. Ele sunt ptrunderi valoroase n formele de actiune pe care o societate le consider oportune, dar ele nu garanteaz c acele actiuni sunt cu adevrat efectuate. 2. Relativitatea si diversitatea cultural. Analiza antropologic a culturii Ipoteza relativittii lingvistice Limba face mult mai mult dect s le dea oamenilor posibilitatea de a comunica unii cu altii. nssi natura limbii, s-a sustinut, structureaz modul n care percepem lumea. Aceast teorie, numit ipoteza relativittii lingvistice, a fost formulat initial de doi antropologi, Edward Sapir (1929) si Benjamin Lee Whorf (1956). Ei sustin c limba unei societti dirijeaz atentia membrilor si spre anumite trsturi ale lumii mai degrab dect spre altele. Ilustrarea clasic a acestui fenomen este c, n timp ce limba englez are doar un singur cuvnt pentru zpad, limbii inuitilor i lipseste un termen general pentru ea. n schimb, ntruct deosebirea diverselor forme de zpad este foarte important n viata lor zilnic, ei au cuvinte diferite care descriu tipuri diferite de zpad (e.g., zpad pufoas, zpad care cade, zpad umed, nmeti). Astfel, utilitatea deosebirii multelor tipuri de zpad a dus la crearea cuvintelor pentru a le numi si la includerea lor n limba inuitilor.

Aspectul important al ipotezei relativittii lingvistice este concentrarea ei asupra structurii gramaticale, care, sustin Sapir si Whorf, i conduc pe oameni s priveasc lumea ntr-un anumit fel. De pild, n unele limbi neeuropene ( limba chinez) separarea obisnuit a agentului care actioneaz (subiectul) si a actiunii (predicatul) nu are loc (Tung-Sen, 1970). n schimb, agentul si actiunea sunt legate laolalt; actiunea este agentul, iar agentul este actiunea. Potrivit lui Sapir si lui Wholf, vocabularul si structura gramatical a unei limbi, mpreun, determin modul n care membrii unei societti percep lumea. Astzi, prerile cele mai bine informate accept o versiune slab a ipotezei lingvistice. Exist un consens general c vocabularul si structura gramatical a limbii unei societti si concentreaz atentia mai degrab asupra anumitor fatete ale lumii dect altora si i determin pe membri s gndeasc ntr-un stil specific. Totusi, perspectiva modificat a ipotezei relativittii lingvistice sustine c limba este un mecanism care faciliteaz. O anumit limb te ajut s gndesti si s percepi ntr-un mod specific, dar ea nu i oblig pe oameni s vad alte fatete ale lumii sau s si dezvolte alte moduri de a gndi. Diversitatea cultural Ipoteza Sapir-Whorf nu explic n totalitate diferentele culturale. Totusi acestea din urm sunt o caracteristic important a societtilor umane contemporane; mai mult, exist o diversitate marcant chiar n interiorul aceleasi societti . 1) Diversitatea ntre societti Rapoartele antropologilor exprim diversitatea cultural considerabil ntre societti. Societtile se deosebesc prin modurile n care si organizeaz relatiile dintre membri, dar si prin culturile lor. Variatiile n cultura material a societtilor sunt evidente. Pentru sociologie diferentele ntre societti sunt relevante ndeosebi n culturile lor materiale.Societtile se deosebesc prin valorile lor si prin normele care precizeaz comportamentul potrivit. Ruth Benedict (1934) a descris dou situatii diametral opuse: o cultur dionisiac, de activitate frenetic, de sensibilitate exagerat si de nltare individual prin competitie (o populaie de indieni din Insula Vancouver, Columbia Britanic) si cultura apolonic, de discretie, sobrietate si moderatie, care pune accentul pe importanta colectivittii n raport cu individul (o populatie din New Mexico).

n societtile moderne vedem deosebiri similare. Accentul pus de cultura american pe individ difer n mod considerabil de accentul pus pe colectiv de alte culturi. Fireste, exist asemnri n toate societtile. Totusi, istoria, geografia, clima si conditiile sociale se combin pentru a deosebi societtile una de alta n multe privinte. De pild, culturile societtilor insulare, cum este Marea Britanie, contin elemente nautice distinctive care lipsesc n trile nconjurate de uscat, cum este Elvetia. Culturile trilor tropicale se deosebesc de culturile din zona temperat. Trile dominate cndva de Franta se deosebesc de cele stpnite cndva de Marea Britanie sau Portugalia. Diversitatea cultural dintre societti demonstreaz flexibilitatea si variabilitatea organizatiilor omenesti. ntelegerea si aprecierea acestei diversitti poate duce la respect fat de deosebirile dintre popoare si fat de ingeniozitatea speciei umane. 2) Diversitatea n cadrul unei societti Asa cum culturile diferitelor societti variaz de la una la alta, grupuri din cadrul aceleiasi societti pot, de asemenea, vdi varietate, ndeosebi dac societatea este numeroas, complex si modern. Aceste grupuri, numite subculturi, pot varia dup clasa social, origine etnic, ras, religie si stil de viat, precum si dup scopuri si interese a) Subculturile Tiparele subculturale dau unui grup o savoare si o identitate ce l deosebesc de societatea ntreag din care face parte. Identitatea unei subculturi se poate baza pe mostenirea sa etnic, indiferent dac este chinez, italian sau polonez. Ea ar putea deriva din conditia economic a grupului, cum este cazul sracilor din ghetou. Subculturile unice din Noua Anglie si din sudul ndeprtat se bazeaz pe regiune si istorie. Subcultura drogurilor si are propriile sale tipare. Pe scurt, orice grup de mrime medie, care are idei sociale, valori, norme si stiluri de viat considerabil diferite de cele ale societtii mai mari, poate fi considerat o subcultur. Deseori, o subcultur are o limb distinct. Limba oamenilor de stiin este n esent un jargon subcultural, asa cum este terminologia negustorilor de droguri sau a muzicantilor de jazz. Formele distincte de comunicare n cadrul subculturilor confer un sentiment de identitate, ofer posibilitatea unei comunicri mai precise ntre membrii subgrupului si protejeaz aceast comunicare de persoanele din afara acestuia.

Mozaicul cultural creat de subculturi poate fi considerat un factor de mbogire a societtii. Statele Unite, de pild, deseori au considerat diversitatea lor cultural ca fiind una dintre puterile lor majore (desi legile stricte de imigrare n cea mai mare parte a acestui secol demonstreaz c nu toti americanii au aceeasi prere). Pe de alt parte, unele societti ( Japonia) cred c variatia subcultural slbeste cultura naional si de aceea nu o ncurajeaz. b) Contraculturile n unele cazuri, tiparele culturale ale unui anumit subgrup nu sunt doar diferite, ci contrare tiparelor restului societtii. Contraculturile, cum sunt numite aceste subgrupuri, ntruchipeaz idei, valori, norme si stiluri de viat ce sunt n opozitie direct cu cele ale societtii mai mari. n anii 60 si la nceputul anilor 70, de pild, hippie au sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competitie si materialism. Miscarea neonazist crescnd din Germania, Ku Klux Klan-ul din Statele Unite s.a. si-au dezvoltat propriile lor ansambluri de tipare culturale care i pun n opozitie cu culturile propriilor lor societti. Uneori, cum a fost cazul cu miscarea hippie din Statele Unite, elementele contraculturii sunt absorbite de cadrul cultural mai larg, iar distinctia dintre cele dou se estompeaz. Totusi, cel mai adesea, contracultura rmne n contact puternic cu societatea mai mare. Relativismul cultural Varietatea practicilor culturale att n interiorul societtilor, ct si ntre ele sugereaz c nu exist un singur tipar cel mai bun. O astfel de concluzie constituie baza relativismului cultural, ipoteza c nici o practic cultural nu este inerent bun sau rea; fiecare trebuie nteleas n raport de locul ei n configuratia cultural mai larg. Aceast perspectiv l face pe observator s se abtin de la a formula aprecieri asupra practicilor necunoscute. Aceasta presupune tolerant, si chiar respect, fat de stilurile culturale care pot prea ciudate sau chiar nefiresti. Oamenii au tendinta de a evalua obiceiurile, practicile si comportamentele n raport cu ale lor si deseori aceast evaluare capt un caracter moral care este asociat cu foarte mult sentiment. Relativismul cultural apr mpotriva acestei tendinte.

Oare relativism cultural nseamn c orice merge, c nu exist standarde absolute? Aceasta presupune iertarea pruncuciderii (uciderea copiilor, deseori folosit ca un mecanism de control al populatiei) sau brutalitatea ndreptat spre un grup minoritar? Sociologia, ca disciplin, nu are rspunsuri usoare la aceste ntrebri. Ca indivizi, cei mai multi sociologi, dac nu toti, sunt socati de aceste practici. Totusi, ei ar ncerca s-si separe preferintele si ideile morale de eforturile lor profesionale de a analiza cauzele si consecintele unei anumite practici culturale. Adoptarea pozitiei relativismului cultural i ncurajeaz pe oameni s priveasc mai obiectiv propria lor societate si practicile ei culturale. Aceasta ofer un fel de distant de la care oamenii s-si priveasc propria viat. Etnocentrismul Opusul relativismului cultural este etnocentrismul, tendinta de a considera propria cultur superioar altora din punct de vedere moral si, astfel, de a judeca alte culturi dup standardele proprii. A fi etnocentrist nseamn a presupune c propria societate face lucruri doar cum este drept si cum se cuvine. Observatorul etnocentrist este, de aceea, capabil s perceap practicile altor culturi sau subculturi ca derivatii, nu doar ca deosebiri. Etnocentrismului i este mai usor s se mentin n societti relativ omogene, traditionale si izolate. n astfel de societti, exist probabilitatea unui contract redus cu diferite practici si putine posibilitti de a le vedea utilitatea si importanta n interiorul culturii n care acestea au loc. Cnd membrii acestui fel de societate sunt expusi acestor variatii, este improbabil ca ei s aib gama de experiente care le-ar permite s suspende judecata si s considere o variatie ca fiind mai degrab pur si simplu diferit dect gresit. 3. Analiza practicilor culturale. Politicile culturale Din cele prezentate mai sus se poate concluziona c o cultur este marcat de o serie de modele, de imagini ghid, de reprezentri la care se raporteaz membrii unei societti n comportamentele, munca, rolurile si relatiile lor sociale (De LAUWE). Astfel, modurile de actiune social pot fi tratate drept practici culturale. Conceptul ne permite identificarea unei corelatii ntre stratificarea social si stratificarea cultural.

Corespunztor stratificrii sociale, exist dup unii sociologi (VALADE) o cultur etilist, o cultur de mijloc si o cultur de mas si care pot fi valid caracterizate prin distinctie, pretentie si caracter privat. n acest context practicile culturale nu sunt separabile de politicile culturale, aspectul concret al culturii administrate. Aceste politici culturale expresia a culturii administrate, si care difer de la tar la tar, functie de caracteristicile acesteia, de conditiile sociale si politice etc. pot avea ca obiective: dezvoltarea creativittii tinerilor; dezvoltarea industriilor culturale; reechilibrarea centrelor de actiune cultural pe ansamblul teritoriului; consolidarea culturii stiintifice si tehnice; politica audiovizualului; dezvoltarea nvtmntului artistic; propagarea international. Se subliniaz ns faptul c politicile culturale nu reusesc s depseasc total handicapurile geografice, s nving rezistentele sociale. Exist ns mari deosebiri, n fiecare tar, ntre regiuni, ntre rural si urban, ntre diferite grupuri sociale etc.

Cap III . Sociologie Medicala


I. Elemente de sociologie medicala
Teme: 1.Sociologia medical. Subramur important a sociologiei 2. Factorii medicali i sociali ai dezvoltrii sociologiei medical 3. Obiectivele sociologiei medicale 4. Boala i sntatea. Aspecte socio-medicale. 5.Statusurile sociale i rolurile sociale n relaia asistent medical pacient

1.Sociologia medical. Subramur important a sociologiei.


Apariia sociologiei medicale se bazeaz att pe pluridimensionalitatea fenomenului sntate, ct i pe ambiia sociologiei care se drete, n conformitate cu dezioderatele enunate de ntemeietorii si, o tiin a bunstrii i a libertii umane. Sociologia medical a debutat practic odat cu publicarea lucrrii Le suicide. Etude de sociologie (1897) a lui Durkheim, n care el distinge dou tipuri de solidaritate: mecanic i organic. Solidaritatea mecanic este, ca form de integrare social caracteristic societilor primitive, definite de o minim diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experiene de via comun i o contiin colectiv puternic. Solidaritatea organic este specific societii moderne industriale cu o diviziune a muncii sociale complex, care presupune prin specializare i interdependena ntre indivizi. Membrii societii sunt diferii, fiecare avnd propria personalitate, iar contiina colectiv restrangndu-se n favoarea celei individuale. Fiecare parte a sistemului are propria micare, diviziunea complex a muncii asigurnd armonia i coeziunea ansamblului.

Indivizii coopereaz pentru realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri, datorit diferenelor de rol i a interdependenei impuse de diferenelor de status. Dezagregarea relaiilor sociale anomia - are consecine negative pentru societate, dar i pentru persoane, acestea putnd fi minse ctre comiterea sucidului. Folosind date statistice, demografice din surse autorizate, Durkheim contrazice teoriile potrivit crora rata suicidului este influenat de factori geografici, climatici, biologici, rasiali sau psihologici. El a susinut c suicidul este un fapt social obiectiv i poate fi explicat numai prin factori sociali. Analiznd fenomenul sinuciderii (fenomen medical i social) Durkheim a demonstrat c acesta variaz n funcie de un alt fapt social, integrarea i coeziunea social, aprnd astfel cerina metodologic de a explica un fapt social tot prin factori de natur social. Primele teorii de sociologie medical au aprut n anii 50 fiind elaborate de cercettori celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectiv sociologic aspecte ale instituiilor de ngrijire a sntii, ale rolurilor profesionale, organizarea instituiilor de nvmnt medical, au definit conceptele de boal i sntate i au precizat i principalele drepturi ai obligaii ale statusurilor i rolurilor de pacient i medic. Sociologia medical are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sntii i mbolnvirii, interdependena dintre factorii sociali i starea de sntate sau de boal a populaiei, precum i incidena strii de sntate sau de boal asupra vieii sociale a indivizilor i a grupurilor umane. Sociologia medicinei studiaz factori precum structura organizatoric, relaiile dintre roluri, sistemul de valori, ritualurile i funciile medicinei ca un sistem de conduite (R. Strauss, 1955) Sociologia n medicin integreaz conceptele, principiile i cercetrile sociologice n medicin, inclusiv educaia sociologic a studenilor mediciniti, studiul comportamentului sanitar i al epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale factorilor care influeneaz atitudinea pacienilor fa de boal (R. Strauss, 1972) Sociologia sntii studiul particular al aspectelor economicosociale ale sntii, ale locului sitemului sanitar n societate i raporturile dintre diferitele politici sanitare (Steudler, 1972)

Toate aceste definiii sunt complementare, vizeaz aspecte particulare ale sistemelor de sntate i se circumscriu sociologiei medicale. ntre obiectivele sociologiei medicale se numr: - distribuirea bolilor n societate, n funcie de sistemul social, mediul familial, religie, sex, clase sociale, profesie. - factorii sociali i culturali legai de natura i gravitatea bolii - tipul de tratament adoptat - elementele sociale care intervin n procesul terapeutic - etiologia social i ecologia bolii - comportamentele sociale ale terapiei i readaptrii - medicina ca instituie social - sociologia nvmntului social - studiul variabilelor culturale ale manifestrii sntii i bolii - relaiile medicale i sociale n grupurile mici - bazele economice ale serviciilor medicale - influena industriilor medicale asupra strii de sntate a populaiei - conexiunea dintre structura social i boal - influena factorilor economico-sociali asupra strii de sntate i rspunsul societii la sntate i mbolnvire. Aceste obiective interfereaz cu cele ale epidemiologiei i sntii publice, dar exit diferene remarcabile n ceea ce privete metodele i tehnicile utilizate de foecare disciplin n parte, precum i direciile i obiectivele cercetrii.

2. Factorii medicali i sociali ai dezvoltrii sociologiei medical


Sociologia medical se va dezvolta n special n SUA, unde cercetarea organizaiilor medicale a reprezentat o prioritate pentru sociologie. Ulterior, dup anii 70, i n rile europene se va dezvolta acest sector tiinific. ntre factorii care au influenat evoluia sociologiei medicale se numr: - evoluia practicii medicale - transformarea instituiilor de ngrijire a sntii - creterea preului sntii i introducerea sistemelor de asigurare a sntii - organizarea studiilor de medicin - modificarea tabloului morbiditii

- implicarea guvernamental sporit n domeniul sntii i apariia surselor de finanare pentru cercetarea sociologic a sistemelor sanitare. 3.Obiectivele sociologiei medicale

Obiectivul medical

Sociologia medical informeaz asupra proceselor sociale care interfereaz cu echilibrul fizic sau mental al indivizilor, aducndu-i aportul la realizarea studiilor de epidemiologie social, la studiul concepiilor despre sntate, i al comportamentului sanitar, n organizarea activitii sanitarei elaborarea politicii sanitare.
Obiectivul economic

Sociologia medical efectueaz cercetri asupra costurilor ngrijirii medicale, consumul de medicamente, cheltuielile individuale i de la buget referitoare la sntate, oferind cunotine utile asupra comportamentelor sociale care influeneaz producerea i consumul prestaiei sanitare.
Obiectivul sociologic

Analiznd problemele de sntate, sociologia medical vizeaz cunoaterea societii, domeniul medical reflectnd n mod specific comportamentul individual i al grupurilor sociale. Studiind raportul sntate boal societate, sociologia medical ncearc s dezvluie acest loc particular al vieii sociale.

Problematica sociologiei medicale


ntre temele dominante ale sociologiei medicale se numr: conceptele socicologice de sntate i boal schimbarea social i dimanica timpurilor de morbiditate cauze sociale ale mbolnvirilor comportamentul bolnavului n spital i n societate relaiile dintre medic i pacient spitalul i pacienii moartea i starea de muribund comunicarea n practica medical inegalitatea accesului la serviciile sanitare

etnicitate, sntate, asisten medical familia i mbolnvirea femeile ca paciente i asistente ale bolnavilor persoanele n vrst i sntatea medicina i controlul social devian, etichetare i stigmat social sistemul sanitar naional n perspectiv internaional (comparativ) profesiile medicale i rolul lor n domeniul aprrii i promovrii sntii publice - msurarea strii de sntate - evaluarea asistenei medicale.

4. Boala i sntatea. Aspecte socio-medicale.


Conceptele de boal i sntate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de dezvoltarea cunoaterii biomedicale, de orientrile intelectuale ale culturii, de sistemul axiologic al societii. Astfel vor exista diferene notabile n ceea ce privete statutul bolnavului i natura strii, considerat normal sau patologic, n funcie de tipul de societate i nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta. n prezent, medicii definesc boala n urma aplicrii unor standarde riguroase i a analizrii temeinice a pacientului, definind starea de boal, crend rolul su social i astfel legitimnd comportamentul bolnavului. Exist ns i factori care afecteaz negativ acest proces medico-social: divergene de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei i tratamentului anumitor afeciuni, un adevrat fenomen al modei n tratarea unor boli, precum i alte implicri ale socialului i medicalului n actul medical. Boala i sntatea nu pot fi deci definitie dect prin raportare la fiina uman privit entitate biologic, psihic i social n acelai timp. Conceptul de sntate este, la fel ca i cel de boal, unul plurisemantic, semnificaia sa nregistrnd nuanri n funcie de grupuri, clase sociale sau populaii. n domeniul medical, sntatea este privit de ctre patolog ca o stare de integritate, de ctre clinician ca lips de simptome i de bolnav ca o stare de bien-etre (A. Athanasiu, 1983).

Sntatea presupune mai multe dimensiuni (C. Herzlich): - absena bolii - o constituie genetic bun, respectiv un capital biologic nnscut - o stare de echilibru a organismului dat de adaptarea individului la mediul de via Factorii care influeneaz starea de sntate sunt (J. Bond, S. Bond, 1994): - biologia uman: motenire genetic, procese de maturizare, mbtrnire, tulburri cronice, degenerative, geriatrice - mediul: apa potabil, medicamente, poluare, salubrizare, boli transmisibile, schimbri sociale rapide - stilul de viat: hran, activiti fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism - organizarea asistenei medicale: cantitatea i calitatea resurselor medicale, accesul la ele, relaia dintre persoane i resurse n asistena medical. Din punct de vedere biologic, sntatea poate fi definit drept acea stare a unui organism neatins de boal, n care toate organele, aparatele i sistemele funcioneaz normal (organism n homeostazie). Din punct de vedere psihic, sntatea poate fi neleas drept armonia dintre comportamentul cotidian i valorile fundamentale ale vieii asimilate de individ, reprezentnd starea organismului n care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfura activitile preferate este in deplina concordanta. ntre prioritile actului medical ntr-un astfel de caz se numr rezolvarea urmtoarelor probleme: - tulburri de comportament ale pacientului - suferinei bolnavului - perturbarea ordinii publice Prioritile diferite ale medicului i pacientului constituie o alt surs important de conflicte pe parcursul derulrii relaiei ntre cei doi. n timp ce pentru pacient prioritatea absolut o are propria afeciune i tratamentul efectuat, medicul trebuie s se implice n tratarea unui numr mai mare de pacieni. Tot surs de conflicte n relaia medic pacient este i diferena dintre cei doi actori n ceea ce privete evaluarea gravitii bolii, diferen ce provine din inechilibrul n cunotiine medicale i din experiena personal diferit a bolii.

Astfel, de cele mai multe ori, medicii par a subestima gravitatea bolii i mai ales efectul acesteia asupra vieii cotidiene a bolnavilor, n timp ce pacienii o supraestimeaz, considernd-o extrem de grav. Ateptrile contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se constituie ntr-o alt surs de conflict ntre medic i pacient. n viziunea medicilor, pacientul ideal este cel capabil s i evalueze starea de sntate cu suficient discernmnt pentru a cunoate problemele pe care trebuie s le supun ateniei medicului, deci un individ cu suficiente cunotiine medicale. Acest ideal vine ns n contradicie cu dorina ca pacientul s accepte fr echivoc diagnosticul i tratamentul prescris, iar pacientul vzut n aceast dubl ipostaz devine o potenial surs de conflict. Din fericire ns, toate aceste surse de conflict sunt unele poteniale, ele mbrcnd rareori forme deschise. Prescrierea reetelor medicale este o trstur general a practicii medicale, ndeplinind funcii sociale importante n relaia medic pacient. Astfel, medicul poate prescrie reete pentru a-i satisface ateptrile pacientului, aa cum le percepe el, poate scurta durata unei consultaii i n acelai timp, poate influena comportamentul pacientului dincolo de relaia direct ntre ei. n prezent, s-a nregistrat o important sporire a participrii pacientului la actul medical, datorit acumulrii de cunotiine medicale n rndul pacienilor. Acest lucru reflect importana acordat de massmedia bolii i sntii i, n consecin, creterea responsabilitii indivizilor n legtur cu propria sntate. De asemeni, acceptarea ideii c medicii trebuie s se comporte i ca educatori n problemele de sntate au condus la modificarea raporturilor medic pacient. Pentru optimizarea relaiilor medic pacient, a fost elaborat chiar un cod de conduit (I. Saas, 1995): A. Reguli pentru ceteni privind ngrijirile medicale 1. consultai un expert medical experimentat i demn de ncredere 2. dezvoltai-v simul responsabilitii i competena pentru a nltura riscurile medicale 3. utilizai din plin medicina preventiv i predictiv 4. profitai de ngrijirile medicale de vrf, dar fii ateni la limitele i riscurile oricrei intervenii medicale. 5. cerei informaii i sfaturi experilor medicali i fii-le un partener loial 6. definii-v sensul calitii vieii, valabil din copilrie pn la btrnee, pentru perioadele de boal i de sntate i bucurai-v de ea

7. pregatii un testament biologic i desemnai pe cineva pentru a lua decizii dac vei deveni dependent 8. folosii n mod responsabil resursele medicale comune B. Reguli pentru personalul medical 1. tratai fiecare pacient ca pe o persoan, nu ca pe un caz 2. ajutai pacienii s i dezvolte competena lor medical pentru a elimina riscurile medicale 3. integrai statusul de valori al pacientului n statusul su clinic din diagnosticul diferenial i pentru a stabili prognosticul 4. cunoatei avantajele, limitele i riscurile medicinei de vrf i discutai-le cu pacienii 5. fii un partener cometent n relaiile cu pacientul i respectai-I punctele de vedere i valorile sale 6. preocupai-v permanent de perfecionarea pregtirii voastre profesionale i oferii cele mai bune servicii clinice i personale pacienilor 7. ajutai pacientul s i pregteasc un testament biologic (privitor la donarea de organe) i colaborai cu cei apropiai lui, n interesul su. 8. folosii n mod responsabil resursele medicale comune. Exist i anumite criterii ale sntii mintale (A. Ellis, W. Dryden, 1997): 1. contiina clar a interesului personal 2. contiina limpede a interesului social 3. auto-orientarea (capacitatea de a se conduce i orienta singur n via) 4. nivelul nalt de toleran a frustrrii 5. acceptarea incertitudinii i capacitatea de ajustare la incertitudine 6. angajarea n activiti creatoare 7. gndirea tiinific, realist i obiectiv 8. auto-acceptarea 9. angajarea moderat i prudent n activiti riscante 10. realismul i gndirea utopic 11. asumarea responsabilitii pentru tulburrile emoionale proprii 12. flexibilitatea n gndire i aciune 13. mbinarea plcerilor immediate cu cele de perspectiv

Conceptul de personalitate autorealizat propus de A.H. Maslow (1976) presupune forma suprem a sntii psihice i are urmtoarele caracteristici: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. orientarea realist n via acceptarea de sine, a altora i a lumii nconjurtoare aa cum sunt ele naltul grad de spontaneitate centrarea pe probleme i nu pe triri subiective atitudinea de detaare i nevoia de intimitate autonomia i independena aprecierea elastic a oamenilor i lucrurilor, lipsit de stereotipii existena experienelor spirituale sau mistice profunde, dar nu neaprat cu caracter religios 9. existena unor relaii afective intime profunde i cu mare ncrctur emoional, practicate cu puine persoane i a unora superficiale cu un numr mare de persoane 10. identificarea cu omenirea i existena unor interse sociale puternice 11. mprtirea atitudinii i valorilor democratice 12. neconfuzia mijloacelor cu scopurile 13. existena unui sim al umorului superior, detaat filosofic, neostil i nevindicativ 14. existena unui mare potenial creator 15. opoziia fa de conformismul cultural 16. transcenderea mediului de via i neconformismul fa de acesta. Din punct de vedere social sntatea este starea organismului n care capacitile individuale sunt optime pentru ca persoana s i ndeplineasc n mod optim rolurile sociale (de prieten, vecin, cetean, so, printe, cetean etc.). Parsons definete sntatea drept capacitatea optim a unui individ de a ndeplini eficient rolurile i sarcinile pentru care a fost socializat.

1. 2. -

Sntatea pozitiv are dou componente (Downie, 1992): bunstarea fizic, psihic i social fitness forma fizic optim incluznd cei patru S (n englez) strenght for fizic stamina vigoare (rezisten fizic) suppleness - suplee fizic skills ndemnare (abilitate) fizic

Conform OMS (1946), sntatea reprezint starea de complet bunstare fizic, mental i social, care nu se reduce la absena bolii sau a infirmitii. Deinerea celei mai bune stri de sntate de care este capabil persoana uman este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Conceptul de sntate a fost operaionalizat pentru a fi aplicat diverselor comuniti socio-culturale, evalurile fiind fcute pe baza unor indici precum: morbiditatea, mortalitatea (general i specific), disconfortul, insatisfacia, deficienele, invliditile, handicapul, indicele de dezvoltare uman. Conceptul de boal este i el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului sau a unei pri din organism n care funciile sunt afectate sau deranjate de factori interni sau externi. Din perspectiv plurifactorial, boala poate fi definit drept o stare final, rezultat al unei combinaii a factorilor ecologici i comprotamentali aflai n interaciune cu predispoziiile genetice, care plaseaz statistic individul ntr-o situaie de risc mrit, ca urmare a unei alimentaii neraionale, dezechilibrate, de lung durat, expunerii cronice la agenii patogeni ai locului de munc, stresului vieii sau altor factori (R. Fitzpatrick, 1986). Boala reprezint, mai mult dect o o sum de simptome, fiind un proces care chiar dac nu conduce la modificri importante structurale sau funcionale, afecteaz psihicul individului ca o reacie la boal. Starea de boal, legitimat prin diagnostic, conduce la apariia unui comportament structurat n jurul acestei stri. Contiina bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore i de lung durat. Se difereniaz n acest sens anozognozia, negarea subiectiv sau nerecunoaterea bolii i opusul su, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectiv a simptomelor. Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medical anglosaxon a introdus urmtorii termeni: - illness realitatea subiectiv a bolii, ceea ce percepe bolnavul i nu suferina corporal, ci percepia individual a unei schimbri negative n bunstarea sa i n activitile sale sociale. - disease realitatea biofizic a bolii, adic anomalia funcional a structurii sau fiziologiei organismului. - sickness realitatea sociocultural a bolii, adic modelarea rolului social al bolnavului, formele de adaptabilitate social a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav persoanei suferinde.

Boala presupune i anumite restricii modificnd stilul de via al individului i implicit afectnd starea sa psihic: - restrngerea sau modificarea unor activiti motrice sau fiziologice - limitarea sau suprimarea unor activiti intelectuale sau profesionale - suprimarea unor activiti extraprofesionale - modificarea relaiilor intepersonale n sensul diminurii contactelor cu cei apropiai - dereglarea raporturilor familiale sau conjugale - pierderea sau reducerea capacitii de munc i, implicit, a posibilitilor asigurrii subzistenei - dependena de alte persoane, mai ales n cazul apariiei unor infirmiti. Starea de boal depete astfel limita biologicului, fiind o stare social deviant i de nedorit. Prin devian se nelege orice abatere de la regulile de convieuire i imperativele de ordine ale unei forme de via colective, iar comportamentul deviant este supus de obicei coreciei, tratamentului sau pedepsirii de ctre ageniile de control social. n ceea ce privete asocierea bolii cu deviana Scambler (1986) propune trei modaliti: - considerarea bolii ca devian, i astfel, pe lng devierea de la starea normal a organismului, starea de boal presupune i o deviere de la normele culturale stabilite cu privire la ceea ce se consider sntate, iar cel ajuns ntr-o astfel de stare trebuie s caute tratamentul necesar pentru a o elimina. - boala este o stare ce permite comportamentul deviant, fcnd posibile noi modaliti de manifestare a acestuia. Prin asumarea noului rol de bolnav, individul trebuie i asume drepturile i ndatoririle impuse de acest rol, n caz contrar, comportmentul su deviind de la obligaiile de rol - mbolnvirea deviant sau stigmatizant care poart aceast etichet pus de nespecialiti. Punnd diagnostice n virtutea unei autoriti dobndite, medicul capt o putere foarte mare din acest punct de vedere i poate influena persoana etichetat. Astfel, stigmatul unui individ ajunge s domine percepia i modul n care este tratat de ctre ceilali. Astfel, statutul su deviant devine statut dominant i influeneaz n mod negativ evoluia sa ulterioar. n funcie de semnificaia socio-cultural dobndit de boal n societate, de apartenena indivizilor la medii culturale diferite variaz i reacia acestora fa de boal i durere, stri fiziologice precum foamea

sau durerea avnd i determinare socio-cultural. Dac durerea este un indiciu al strii morbide sau premorbide a individului, att contextul biologic ct i cel cultural au un anumit rol n definirea lor. Astfel, societatea n care se gsete individul devine factorul care condiioneaz formarea tipurilor de reacie individual fa de durere. Durerea este identic la toi indivizii avnd funcia de a provoca reacii de evitare a stimulilor nocivi pentru sntatea individului, dar reacia fa de durere este diferit, depinznd de mediul cultural al indivizilor. Clasificarea bolilor a inut cont de mai multe criterii, pentru sociologia medical fiind important criteriul frecvenei i al celor mai efecte asupra vieii colective a oamenilor. Exist astfel mai multe clasificri: R.M. Coe, 1970 propune urmatoarele tipuri: - infecto-contagioase - cronice - mintale D. Field a luat n considerare patru criterii: - durata episodului de boal - prognosticul (posibilitatea tratamentului curativ i ntinderea lui) - gradul de disconfort (incapacitate sau handicap provocate de boal) - gradul de stigmatizare (potenialul de autodegradare provocat de boal) i a evideniat astfel patru tipuri de boli: - boli acute de scurt durat (infecioase: rubeol, rujeol, pneumonie) - boli de lung durat nestigmatizante (infarctul de miocard, diabetul zaharat) - boli de lung durat stigmatizante (cancer, SIDA, sifilis, scleroz multipl) - boli mintale (schizofrenia, isteria, fobiile) Conform OMS (1990), bolile pot fi mprite n 21 de categorii: 1. boli infecioase i parazitare 2. tumori 3. bolile sngelui, ale organelor hematopoietice i tulburri ale mecanismului de imunitate 4. boli endocrine, de nutriie i metabolism 5. tulburri mentale i de comportament 6. bolile sistemului nervos 7. bolile urechii i apofizei mastoide 8. bolile ochiului i anexelor sale 9. bolile aparatului circulator 10. bolile aparatului respirator

11. bolile aparatului digestiv 12. boli ale pielii i ale esutului celular subcutanat 13. bolile sistemului osteo-articular, ale muchilor i esutului conjunctiv 14. bolile aparatului genito-urinar 15. sarcina, naterea i luzia 16. unele afeciuni a crr origine se situeaz n perioada perinatal 17. malformaii congenitale, deformaii i anomalii cromozomiale 18. simptome, semne i rezultate imprecis definite ale investigaiilor clinice i de laborator 19. leziuni traumatice, otrviri i alte consecine ale cauzelor externe 20. cauze externe de morbiditate i mortalitate 21. factori influennd starea de sntate i motivele recurgerii la serviciile de sntate.

5.Statusurile sociale i rolurile sociale n relaia asistent medical pacient


Relaia asistent medicalpacient este una extrem de complex, viznd aspecte culturale, psihologice i sociale, care vor influena comportamentul fiecruia dintre cei doi actori. Aceast relaie este una care se stabilete ntre membrii a dou grupuri sociale distincte n ceea ce privete prestigiul, puterea i orientrile lor: un grup ce ofer ngrijiri specializate unui alt grup care solicit aceste ngrijiri de sntate. Totodat, aceast relaie se desfoar ntr-un cadru instituionalizat, dup un anumit ritual. Astfel, n aceast relaie se contureaz extrem de bine conceptele de status i rol social. 1. Statusul social Statusul reprezint poziia ocupat de o persoan sau un grup de persoane n societate, avnd determinare att pe orizontal, n ceea ce privete reeaua de contacte i schimburi cu persoane avnd acelai nivel social, ct i pe vertical, viznd relaiile cu persoane aflate n poziii superioare sau inferioare n ierarhia social. Statusul social a primit din aceste puncte de vedere mai multe definiii i caracterizri: - ansamblu de relaii egalitare i ierarhice pe care individul le are cu ali membri din grupul din care face parte - prestigiu social (M. Weber, 1921)

- colecie de drepturi i de datorii generate de locul ocupat de fiecare individ n societate (R. Linton, 1936) - statusurile atribuite (vrst, sex, ras) difer de cele achiziionate (profesie, poziie economic, stare civil), pentru care individul a optat i a depus anumite eforturi (T. Parsons, 1951) Statusul de vrst, cel profesional i cel cultural evolueaz mpreun n copilrie, ulterior distanndu-se i dezvoltndu-se separat. Exist de asemeni, distincii, ntre statusul actual i cel latent, posibil de actualizat n alte contexte sociale. Fiecare persoan posed mai multe statusuri, grupate astfel: - Statusul biologic - Statusul familial - Statusul extrafamilial Toate statusurile asociate unei persoane formeaz setul de statusuri proprii acesteia, ntre care cel cultural, cel economic i cel profesional au cel mai importan rol n configurarea statusului social al persoanei respective. Statusul profesional este cel mai important n societile moderne, divizndu-se n: - statusuri formale (oficiale, distribuite conform cu organigrama) - informale (dobndite pe baza caracteristicilor persoanei)

Statusul formal face diferena ntre gradul de autoritate conferit de organizaie angajailor i se exteriorizeaz printr-un set de simboluri: - titluri profesionale - avantaje suplimentare - posibilitatea de a desfura o munc plcut - condiii de lucru luxoase Statusul informal vizeaz prestigiul obinut de angakai pe baza unor trsturi necerute expres de organizaie: - angajaii n vrst i cu mai mare experien sunt percepui cu un status mai nalt dect ceilali colegi - cei care au capaciti speciale au de asemeni un status mai nalt - femeile i persoanele aparinnd unor grupuri minoritare sunt valorizai mai puin Dobndirea unui status profesional mai nalt se face pe mai multe ci: - experien ctigat - trecerea prin posturi de suport mai puin prestigioase, care ofer posibilitatea dobndirii de experien

- concursuri sau numiri n posturi noi - caliti excepionale - status privilegiat al familiei individului, relaii sociale de suport, intervenii de susinere n momentul avansrii Schimbarea statusului profesional implic i schimbarea statusului economic (venituri i prestigiu social). Totodat, statusurile pariale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, putnd genera conflicte (statusul profesional cu cel familial), iar poziiile ierarhice intermediare determin conflicte intersatus, depite doar prin modul n care persoana i percepe propiul status. 2. Rolul social Rolul social reprezint model de comportare asociat unui status, punerea n act a drepturilor i datoriilor prevzute de statusurile indivizilor i grupurilor ntr-un sistem social. nvarea rolurilor sociale duce la formarea personalitii i asigur funcionalitatea colectivitilor umane. Rolul social reprezint att comportamentul efectiv ct i prescripia normativ n legtur cu acesta., fiind definit i ca ansamblul de comportamente pe care n mod legitim l ateapt ceilali de la individul care ocup un status social. n raport cu statusul social, rolul este mai flexibil. Statusl poate rmne neschimbat, dar rolul se poate modifica pe msura schimbrii cerinelor sociale. Rolurile sociale evolueaz n funcie de ateptrile rolului (prescripiile normative care definesc modul n care trebuie jucat un rol), iar realizarea rolului este dependent de cerinele de rol, perceperea lor de ctre individ, trsturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cu grupul de apartenen. n problema raporturilor dintre rol i personalitate au fost distinse trei poziii (J. Maisonneuve, 1996): - personalitatea nu se poate confunda cu rolurile, ea doar le transcende i se exprim prin intermediul lor - personalitatea se reduce la jocul de roluri - personalitatea este o putere de opiune ntre roluri, o sintez a lor i a anumitor elemente aparte, ireductibile, constituindu-se astfel persoana (legat de o scar de valori) sau personajul (sintez compromis) Personajul exte astfel un compromis ntre spontaneitatea subiectului i exigenele sociale, realizndu-se n diverse modaliti: - rol stereotipizat (a trebui s fii), n strict conformitate cu modelul i ateptrile celorlali

- masc (aparen), un compromis cu intenie manipulatorie sau oportunist - refugiu (alibi), cu intrarea n roluri protectoare sau magice - ideal personal (a voi s fii), trit n mod dinamic, ca expresie a unui eu profund Rolurile sociale au funcia de reglare a raporturilor sociale i de structurare a comportamentului indivizilor n limite ateptate de societate. Statutul social presupune existena concomitent a unui set de roluri ce pot fi sau nu congruente.Tensiunea rolului (persoana nu poate rspunde ateptrilor rolului) apare n situaii precum: exist discrepane ntre trsturile de personalitate i prevederile rolului social apare o schimbare rapid a rolului de la un tip de activitate la altul persoana este supra- ori subsolicitat n rolul respectiv. Conflictul de rol apare atunci cnd individul joac dou sau mai multe roluri ale cror cerine sunt contrare i nu pot fi conciliate, singura soluie n acest sens fiind ierarhizarea rolurilor prin ignorarea anumitor prevederi pn la o limti maxim.ntre sursele de conflit ntre roluri se numr (J. Maisonneuve): proliferarea rolurilor n societatea contemporan inconsistena sau echivocul poziiilor i al modelelor de roluri corelative evoluia rolurilor n defavoarea statusurilor i a modelelor comune articularea deficient a funciilor plasarea individului ntr-o poziie de intersecie inaderena individului afectiv i ideologic la rol reacia provocat asupra individului de exigenele incompatibile ale unui rol mixt. Metodele de ieire din conflictul de roluri pot fi (J.Maisonneuve): opiunea pentru un rol n defavoarea altuia compromisul pe baza unei ierarhii ntre prescripii, ori a unei alternane a rolurilor inovaia n promovarea unui nou model de rol care conciliaz ateptrile contrare, meninnd doar o parte din aspectele rolurilor aflate n conflict raionalizarea elimin antagonismul conduitelor concrete prin referirea la principii care par s se concilieze in abstracto negarea conflictului n scopul protejrii de anxietate i ndeprtrii scadenei.

Astfel, conflictele ntre roluri devin factori de schimbare social, avnd potenial perturbator pe paln social i personal, provocnd chiar, prin amplificare la nivelul societii, o revizuire a ateptrilor i a datelor obiective. Rolurile sociale pot fi i ele impuse i dobndite, n condiii similare statusurilor sociale, iar ntre rol i personalitate exist o strns interdependen. Statusurile sociale i rolurile sociale n relaia asistent medical pacient n societatea actual, medicul are un status extrem de nalt, difereniindu-se prin nivelul de formaie abstract i specializat, prin orientarea spre profesie, prin recunoaterea autoritii depline asupra bolii i asupra tratamentului. Monopolul asupra activitii proprii i difereniaz net pe medici de ali profesioniti, dobndind astfel i o autonomie extrem asupra controlului i exerciiului meseriei. Statusul social al asistentului medical este perceput de ctre masa larg de persoane n asociere cu valori precum: cunoatere, devotament, putere de sacrificiu. Intervenind n situaiile de criz, medicul apare ntr-o tripl ipostaz, de om care: - alin suferina - vindec boala - salveaz viaa bolnavului Rolul social al asistentului medical este asociat statusului su i este caracterizat de cinci trsturi principale (T. Parsons, 1956): - competena tehnic determinat de coninutul tehnic al tiinei medicale i prioritar n nfptuirea eficient a actului medical. Este asimilat nc de la nceputul studiilor i se probeaz prin concursuri i examene i atestat de titlul profesional. Unul dintre atributele sale, ntlnit cel mai des n cazul asistentilor medicali generaliti, este minima competen n maximum de domenii medicale. Competena tehnic presupune i cunoaterea unor noiuni non-medicale, care au ns implicaii profesionale ori socio-administrative pentru bolnav (drepturi materiale i legale, pensionri, protecie mpotriva noxelor, etc.)

- universalismul care presupune existena unei relaii cu pacientul bazate pe reguli formale i nu pe legturi personale, neputnd face nici un fel de discriminare n acest sens. Exist ns i excepiile care confirm regula: 1. medicina de campanie n care asistena medical se acord cu precdere gradelor superioare 2. presiunile de natur social cu privire la ngrijirea unor personaje cheie n viaa politic ori socio-economic 3. cabinetele i clinicile particulare specificitatea funcional privind ngrijirea sntii i rezolvarea cazurilor de boal, care presupune aciunea cu mijloace i tehnici specifice (tehnice, psihologice, psihiatrice, etc.) i fr a interveni n alte aspecte ale vieii pacientului. neutralitatea afectiv care impune un existena unei relaii obiective i fr implicare emoional. Dac relaia asistent medical pacient presupune existena unui anumit grad de acces din partea asistentului medical la intimitatea corporal i psihic a pacientului, acest proces nu trebuie s fie unul care s acioneze i n sens invers. Chiar dac n aceste raporturi medicul devine un surogat de printe, frate sau prieten, el nu trebuie s se confunde cu acetia i nici s judece ori s condamne bolnavul indiferent de culpa acestuia. orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care pune accent pe devotamentul fa de colectivitate i mai puin pe urmrirea unor profituri materiale. Profesiunea de asistent medical presupune, ca i alte profesii, reuita dar, spre deosebire de acestea n care orientarea valorilor se face spre sine, aici este spre alii. n plus, moralitatea medicului este crucial n chiar legitimarea strii de bolnav a pacientului. Rolul social de bolnav implic cinci trsturi caracteristice (I. B. Iamandescu, 1997): situaia marginal a bolnavului din care rezult instabilitate emoional i stri conflictuale pericolul care apare asupra bolnavului i care l determin s apeleze la mijloace i tehnici de protecie, rezultnd i aici stri euforice ori sugestibilitate amplificat. restrngerea orizontului egocentrism

- anxietate i exagerarea aciunii factorilor de mai sus ca urmare a unei perspective temporare de lung durat a bolii. Tot rolul social de bolnav, cu caracter temporar sau permanent presupune alte patru caracteristici (Parsons): - degrevarea de sarcinile i responsabilitile vieii normale, ce se poate transforma ntr-un drept n cazul n care boala nu se vindec - receptarea sprijinului din partea instituiilor abilitate n acordarea ajutorului medical, aciune care presupune i dou extreme: exagerare ori refuz. - dorina de nsntoire ca o legitimitate condiionat a rolului de bolnav. - obligaia de a cuta ajutor competent i de cooperare cu personalul abilitat n acest sens, obligaie care legitimeaz starea de boal, anulnd caracterul de devian al acesteia. Prima caracteristic nu este una generalizat, aplicndu-se necondiionat n cazul bolilor grave dar nu i n acela al unor boli cronice ori malformaii congenitale, n timp ce a doua trstur nu este valabil n cazul formelor uoare de boal. Tipul de rol social al bolii este n strns corelaie cu: - natura bolii (somatic, psihic) - gravitatea bolii - cronicizarea bolii - tipul de tratament aplicat (ambulator, staionar, spitalicesc). Se poate vorbi n aceali timp i de dou tipuri de pacieni (Beckmann, 1979): - bolnavii timizi care doresc o relaie extrem de apropiat cu medicul curant, care s le ofere protecie i compasiune pentru probleme de orice natur (personal, socio-emoional, etc.) - bolnavii suprasntoi, cu grave tulburri de sntate, dar care refuz s accepte boala i s consulte medicul tiind c tratamentul nu este eficient. Rolul social al bolnavului legitimeaz astfel vulnerabilitatea sa temporar sau permanent, totodat obligndu-l s caute vindecarea i s i asume incapacitatea, existnd ns n acelai timp i pericolul ca pacientul s ncerce s evite o serie de responsabiliti invocnd o stare de boal mai mult sau mai puin existent.

II.Tipuri de relatii asistent medical- pacient


Teme: 1.Relatiile profesionale ( de complementare, de conducere, de cooperare, de coparticipare); 2. Conflicte de roluri: situatii conjucturale, expectante, evaluarea gravitatii bolii, intereser si prioritati, stingerea conflictului.

1.Relatiile profesionale ( de complementare, de conducere, de cooperare, de coparticipare);


Relaia asistent medical pacient este o relaie de roluri, asimetric i consensual, n care asistentul are poziia de superioritate, fiind elementul activ care caut soluia la boala de care sufer pacientul, vzut aici ca un element pasiv. Totodat, pacientul recunoate autoritatea asistentului, iar relaia terapeutic se bazeaz pe reciprocitate, cele dou roluri alctuind un cuplu complementar. Atitudinile pe care asistentul medical le adopt n cadrul acestei relaii pot fi: - autoritar - Ajutor neconditionat detaat - printe bun i protector Natura relaiei asistent medical medic pacient influeneaz n mod decisiv actul terapeutic i ameliorarea starii de sanatate pana la insanatosire. n caracterizarea relaiei sociale asistent medical pacient s-au impus dou puncte de vedere: 1. relaie ntre doi actori sociali (T. Parsons), n care cele dou roluri sunt complementare, iar drepturile i obligaiile sociale prevzute poteneaz eventualul conflict interrelaional, fr a-l elimina n totalitate.

Acest model se refer ns la bolile acute, care n societatea actual au cedat locul bolilor cronice, n care pacienii rmn n activitatea socio-economic cu responsabilitile aferente. Prin prisma faptului c bolile cronice sunt greu vindecabile, relaia asistent medical pacient a suferit modificri aprnd i incertitudini de ordin clinic (privind prognosticul su) i funcionale (privind secretul pstrat de asistentului medical asupra diagnosticului). n acest model de relaie s-au difereniat trei situaii, legate de simptomele organice ale pacientului (T. Szasz, M. H. Hollender, 1956): - activitate pasivitate, asistentul medical este activ, bolnavul pasiv (rni grave, com, anestezie) - conducere cooperare, bolnavul urmeaz sfaturi i are raionament (boli acute, infecii) - participare reciproc, asistentul medical ghideaz bolnavul n a-i acorda singur ajutorul, ntlnirile fiind ocazionale (boli cronice)

2. Conflicte de roluri: situatii conjucturale, expectante, evaluarea gravitatii bolii, intereser si prioritati, stingerea conflictului.
Strategiile de control n relaia medic pacient se mpart n patru categorii (Morgan, 1986): 1. Persuasiunea - dac pacienii ncearc s conving medicul c un anumit tip de tratament este mai potrivit, prezentnd informaiile legate de boal ntr-un mod convenabil lor, i medicul va ncerca la rndul su s conving pacientul c procedeul su este cel mai bun prin copleirea sa cu dovezi sub form de analize de laborator ori exemple din experiena anterioar i nu accept sugerarea de proceduri de ctre pacient. 2. Negocierea procesul prin care medicii i pacienii ajung la un compromis, de obicei n ceea ce privete durata programului de tratament. 3. Incertitudinea funcional n momentul n care exist siguran privind evoluia unei boli ori succesul unei terapii, medicul poate menine incertitudinea pacientului, n scopul economisirii de timp, evitrii unor scene emoionale, ori al meninerii autoritii asupra pacientului.

4. Comportamentul non-verbal joac un rol important n desfurarea acestei relaii i n influenarea calitii informaiei communicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul consultaiei, ori pentru a indica sfritul acesteia. Din punctul de vedere al comportamentului non-verbal, medicul ocup poziia dominant, conducnd dialogul i semnalnd intrarea ori ieirea pacientului, posibilitatea acestuia din urm de a influena n vreun fel conversaia depinznd de nivelul cunotiinelor medicale pe care le posed, de gradul de disconfort creat de boal, precum i de capacitatea de a-i exprima tririle, dar i de bunvoina medicului. Consultaiile au fost i ele mprite n dou categorii ce se deosebesc prin oportunitatea acordat participrii pacienilor (Byrne, Long, 1976): - centrate pe medic, caracterizate prin abordare direct, utilizarea unui interviu strns controlat care inea la stabilirea diagnosticului ntr-un timp ct mai scurt, iar pacientului i se refuz posibilitatea discutrii simptomelor, problemelor i angoaselor. - centrate pe pacient, n care medicul acord mai mult timp pacientului i tuturor problemelor acestuia, acest model tinznd spre extindere, dar avnd anse reduse deocamdat datorit presiunii timpului.

III.Strategii de control
Teme: 1. Sisteme de sntate. Caracteristici i evaluri. 2.Comunicarea verbala, nonverbala, limbaj, paralimbaj;

1.Sisteme de sntate. Caracteristici i evaluri.


ntruct sntatea reprezint o valoare fundamental pentru individ i societate, o resurs a dezvoltrii vieii sociale n ansamblul ei, orice societate tinde s-i valorifice sntatea ca resurs funcional i s organizeze un sistem de protecie mpotriva bolii, organizat astfel nct s asigure depistarea, ngrijirea i restabilirea celor afectai. Sistemele de asigurare a sntii au aprut ncepnd cu a doua jumtate a secolului al XIX-lea, n cadrul programelor de protecie social iniiate la presiunea micrilor sindicale, muncitoreti i a diverselor grupri politice. Prin perfecionarea acestor programe s-a ajuns la conceptul de securitate social utilizat n 1935 n SUA, termen prin care se nelege protecia pe care o asigur societatea pentru membrii ei, printr-o serie de msuri publice, mpotriva problemelor economice i sociale cauzate de pierderea sau reducerea substanial a veniturilor datorit mbolnvirii, invaliditii, btrneii sau morii. Securitatea social devine astfel expresia solidaritii financiare dintre membrii unei societi, n virtutea unui principiu conform cruia mrimea cotizaiei nu se face n funcie de porbabilitatea producerii evenimentului contra cruia se face asigurarea, ci n funcie de venit (D. Anvers, 1991). Sistemele de asisten presupun ajutarea minoritilor lipsite de resurse de ctre colectivitate, neadmindu-se astfel excluderea unor categorii sociale, spre deosebire de asigurrile facultative ce pot fi contractate individual i sunt o cumprare de drepturi. Primul sistem de asigurri sociale a fost creat de Bismarck, ntre anii 1883-1889, debutnd prin asigurarea de boal condus prin fondurile de ajutor mutual existente i ulterior aprnd asigurrile privind accidentele de munc operate de asociaiile patronale i cele de invaliditate i btrnee, n administraia local. Deja muncitorii, patronii i statul , ca parteneri sociali, aveau roluri, drepturi i obligaii n conducerea sistemului ca ntreg.

Asigurrile sociale erau finanate prin contribuii i erau obligatorii pentru salariaii pentru care fuseser create. Dup anii 30 sistemele de asigurri sociale se extind n multe din rile lumii, iar n perioada postbelic, prin sistemul propus de William Beveridge, nregistreaz un salt calitativ. El a considerat c orice sistem satisfctor de asigurri sociale trbuie s se bazeze pe trei elemente: - alocaii pentru copii, cerinele familiilor cu copii trebuind s fie satisfcute mai bine prin alocaii universale, indiferent dac susintorii au sau nu de lucru - serviciu naional de sntate care s furnizeze ngrijire acolo unde este necesar fr condiia de plat a indivizilor i care nlocuiete rolul asigurrilor de sntate, meninnd o populaie sntoas. - asigurarea de ctre guvern a forei de munc i prevenirea omajului n mas. n conformitate cu modul de finanare, se cunosc patru tipuri fundamentale de sisteme de sntate: 1. Sistemul asigurrilor private este preponderent n SUA, Thailanda, Africa de Sud, Filipine, Nepal i este excepia n rile Europei Occidentale. A aprut ca rezultat al politicii economice americane potrivit creia sectorul particular i mecanismele pieei libere conduc la o mai bun funcionare cu cheltuieli mai mici i, totodat, a cuantificrii sntii drept un bun de consum pe care individul l cumpr n funcie de posibiliti, fr ca societatea s fie obligat s furnizeze cuiva ngrijire medical. Nu exist un sistem de asigurri pentru caz de boal generalizat, cheltuielile publice alocate sntii sunt minime i, de asemeni, nu exist asigurare obligatorie de boal, individul adresndu-se unei companii private de asigurri. n anii 60, n SUA, au fost totui iniiate programe sociale de asigurare medical a populaiei destinate persoanelor cu venituri reduse i persoanelor n vrst de peste 65 de ani, ce furnizeaz protecie mpotriva costurilor ridicate ale spitalizrii i ale plii medicilor. Avantaje ale sistemului asigurrilor private: - alegerea furnizorului i a gamei de servicii - transparen n costurile i beneficiile oferite de sistem - finanarea nu depinde de obiectivele politice stabilite pe termen scurt - finanarea direct l face pe consumator s fie contient de costul ngrijirii sntii, determinndu-l s adopte un stil de via preventiv

Dezavantaje ale sistemului asigurrilor private: - lipsa echitii n contribuia cetenilor la finanarea sistemului medical - slaba acoperire a populaiei cu servicii de sntate - dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivel naional) - accesibilitatea sczut la asisten medical a populaiei defavorizate - costurile ridicate implicate de companiile de asigurare i onorariile ridicate ale medicilor. 2. Sistemul naional de sntate bazat pe finanarea central ntlnit n Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, Arabia Saudit, Israel, Noua Zeeland, Canada, Portugalia, Italia, Spania, are att dimensiuni sociale ct i economice. Fondurile destinate sntii sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal, iar acoperirea cu servicii medicale se realizeaz prin nscrierea fiecrui individ pe lista de pacieni ai medicului generalist preferat, fr a se folosi drept criteriu capacitatea de plat a ceteanului. Gradul de echitate a sistemului depinde de modalitatea de impozitare aleas, iar sumele alocate asistenei medicale sunt stabilite de Parlament. Finanarea prin impozite generale nu presupune doar existena unui sistem sanitar public, din banii colectai finanndu-se att furnizorii de sntate publici, ct i cei privai. Plata medicilor n acest sistem are la baz fie capitaia, fie salariul. Avantaje ale sistemului de finanare central: - echitatea n finanare - acoperirea larg i reglementat cu servicii de sntate - posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale Dezvantaje ale sistemului de finanare central: - lipsa participrii individuale la deciziile de finanare - lipsa de transparen n finanarea unor costuri pentru servicii medicale adiionale - posibilitatea afectrii finanrii sistemului medical de deciziile politice pe termen scurt. 3. Sistemul de asigurri sociale de sntate (de tip Bismarck) este prezent n ri precum Germania, Frana, Belgia, Japonia, Australia, Brazilia, Egipt, India i are ca principal surs de finanare contribuiile obligatorii pltite de angajatori i angajai. Fondurile adunate sunt dependente de numrul persoanelor

active i cotizante, iar rezultatele sunt legate de echilibrul ntre numrul acestora i cel al beneficiarilor de servicii medicale. Acest lucru conduce la apariia dificultilor n perioadele cu rate nalte ale omajului, atunci cnd scade numrul cotizanilor, fiind necesar intervenia de la buget pentru a nu crete prima de asigurare. Asistena sanitar pentru categoriile de persoane ce nu activeaz pe piaa muncii (omeri, pensionari, copii, elevi, studeni) este suportat de stat. Fondurile obinute nu sunt stabilite de Parlament, ci se stabilesc n funcie de capacitatea financiar a cetenilor, indiferent de starea lor de sntate, toi trebuind s aib acces la ngrijirile medicale. Palta medicilor se face dup numrul de prestaii acordate, existnd astfel riscul consumului indus i al inflaiei de servicii. Avantaje ale sistemului de asigurri sociale de sntate: - transparena mai mare a contribuiilor i beneficiilor sistemului pentru cetean - finanarea sistemului medical este legat de nivelul veniturilor - finanarea este independent de schimbarea prioritile politice Dezavantaje ale sistemului de asigurri sociale de sntate: - reducerea bazei de contribuii n perioad de recesiune economic - finanarea este strns dependent de gradul de ocupare ori omaj al forei de munc - impune costuri mai mari pentru agenii economici. 4. Sistemele socialiste au fost ntlnite n rile cu acest sistem politic, avnd urmtoarele caracteristici: - serviciile medicale sunt caracterizate un drept legitim al fiecrui individ, fr cheltuieli personale considerabile - furnizarea serviciilor medicale cade n sarcina guvernului i a organismelor sale la nivel central i local - serviciile medicale preventive i terapeutice sunt integrate, cu accent pe asistena medical preventiv - resursele i serviciile medicale sunt planificate centralizat - politica sanitar este decis de ctre autoritile politice i medicale centrale, fr participarea cetenilor - datorit caracterului limitat al resurselor, sistemul sanitar acord prioritate ngrijirii sntii muncitorilor i copiilor - toate componentele sistemului sanitar sunt subordonate unei autoriti centrale unice Ministerul Sntii - activitatea medical privat nu este interzis, dar este supus unor reglementri drastice

- ntreaga activitate medical trebuie s se bazeze pe principii tiiifice, astfel nct activitile medicale paratiinifice sunt ngrdite. nc de la apariia lor, sistemele medicale i de asigurri medicale din ntreaga lume se confrunt cu o serie de probleme structurale: - greita alocare a resurselor financiare - inechitatea accesului populaiei la serviciile medicale preventive, curative i recuperatorii - ineficiena cheltuirii fondurilor destinate sntii - creterea exploziv a costurilor asistenei medicale. Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sntate sunt: - echitatea n finanare - gama de servicii pe care le acoper - gradul de acoperire a populaiei - eficiena - transparena - libertatea de alegere - accesibilitatea - stabilirea finanrii - procentul cheltuielilor din PIB pentru sntate - satisfacia populaiei fa de ngrijirea sntii

2.Comunicarea verbala, nonverbala, limbaj, paralimbaj;


Comunicarea i rolul su n practica medical Procesul comunicrii reprezint transmiterea, recepionarea, stocarea, prelucrarea i utilizarea informaiilor, fiind caracteristic individului i societii n toate etapele dezvoltrii. Prin comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare, n timp ce sistemele i structurile sociale i menin stabilitatea i i realizeaz finalitile prin intermediul reelelor de comunicaie disponibile. Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematic a comunicrii, conform creia cel mai elementar act al comunicrii presupune existena unui emitor, care utiliznd un limbaj codific un mesaj pe care l transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor ce primete mesajul n decodific i i nelege sensul.

Exist de asemenea i rspunsul receptorului la mesajul primit, fiind vorba de feedback. n cercetrile asupra comunicrii au fost emise i apte axiome ale acestui proces: 1. Comunicarea este inevitabil atta timp ct ntre doi interlocutori comunciarea nu se limiteaz la componenta verbal, ci include procesul complex al micrii corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tcerii, spaiului individual, vestimentaiei, toate acestea avnd o valoare comunicativ foarte bogat. 2. Comunicarea se desfoar la dou niveluri: informaional i relaional, cel de-al doilea oferind indicaii de interpretare a coninutului celui dinti. 3. Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat n termeni de cauz efect sau stimul rspuns. 4. Comunicarea mbrac fie o form digital, fie o form analogic. 5. Comunicarea este ireversibil. 6. Comunicarea presupune raporturi de for i ea implic tranzacii simetrice sau complementare. 7. Comunicarea presupune procese de ajustare i acordare. Procesul de comunicare presupune i existena unor scopuri, care au fost reliefate de N. Stanton (1995): - s fim recepionai (auzii sau citii) - s fim nelei - s fim acceptai - s provocm o reacie (o schimbare de comportament sau de atitudine) E. La Monica (1994) propune alte nou scopuri ce pot fi gsite n procesul comunicrii: 1. a nva, transmite sau primi cunotiine 2. a influena comportamentul cuiva 3. a exprima sentimente 4. a explica sau a nelege propriul comportament sau al altora 5. a ntreine legturi cu cei din jur sau a te integra ntr-o colectivitate sau grup social 6. a clarifica o problem 7. a atinge un obiectiv propus 8. a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict 9. a stimula interesele proprii sau ale celor din jur

Clasificarea comunicrii a pornit de la dou tipuri principale: - comunicarea verbal - comunicarea non-verbal, Fiecare categorie poate avea dou subgrupe: - comunicare ntr-un sens - comunicare n ambele sensuri (cu feedback) Comunicarea verbal include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de semnificaii n societate i reprezantnd o paradigm a tuturor celorlalte forme de comunicare uman. n comunicare, limbajul are ase funcii, conforme cu cele ase elemente ale procesului comunicativ emitor, transmitor, referent (realitatea la care se refer mesajul), codul, canalul i destinatarul (R. Jakobson, 1964): 1. Funcia emotiv exprim direct atitudinea vorbitorului fa de cele spuse de el 2. Funcia conativ sau persuasiv urmrete obinerea unui anumit tip de rspuns din partea destinatarului 3. Funcia referenial denotativ sau cognitiv vizeaz referentul, interesul fiind pentru semnificaia, coninutul exprimat 4. Funcia fatic se refer la controlul canalului de comunicare dintre cei doi interlocutori. 5. Funcia poetic vizeaz mesajul, modul de exprimare i forma care rein atenia la fel de mult ca i coninutul cognitiv al mesajului 6. Funcia metalingvistic se refer la codul utilizat, manifestnduse atunci cnd n comunicare apare necesitatea atenionrii n legtur cu codul utilizat. Aceste funcii coexist n orice tip de comunicare, ntr-un mesaj predominnd una dintre ele, care determin, de altfel, i structura verbal a acestuia. n comunicare, vorbitorul realizeaz trei tipui de acte (I.L. Austin): - acte locuionare, privind realitatea propriu-zis a unui mesaj - acte ilocuionare, privitoare la scopul i stitudinea emitorului fa de receptorul mesajului - acte perlocuionare, referitoare la influena exercitat de vorbitor asupra receptorului prin mesajul emis. O alt caracteristic a limbajului este productivitatea sa, orice utilizator putnd construi mesaje inteligibile pentru orice recpetor aparinnd aceleiai comuniti lingvistice, cu privire la orice subiect, real sau imaginar.

Astfel pot aprea i mesaje sau relatri in absentia despre evenimente ori situaii, generatoare ale unei subclase degradate de mesaje, zvonurile sau minciuna. Folosirea minciunii are anumite raiuni, pe lng cele legate de obinerea unor avantaje personale existnd i unele chiar altruiste. ntre limbajul scris i cel oral exist cteva deosebiri definitorii: - limbajul scris exprim n cele trei dimensiuni ale spaiului ceea ce limbajul fonetic exprim n unica dimensiune a timpului (A. LeroiGurham, 1983) - limbajul scris privilegiaz raionamentul, rigoarea termenilor, formulrile clare - comunicarea scris implic formulri definitive, exclude negocierea sensurilor ntre emitor i receptor, acetia putnd fi separai n spaiu i timp, este logic, precis i suficient siei - limbajul oral are un registru mai larg de manifestri, prin intermediul factorilor extra i paralingvistici care l nsoesc, prin influena decisiv a cadrului situaional n care are loc comunicarea - limbajul verbal are o for de sugestie mai mare, fiind generator chiar de efecte hipnotice n anumite condiii - limbajul verbal primete particulariti i nuane n funcie de sexul, vrsta i statusul social al interlocutorilor Situaiile de comunicare influeneaz utilizarea limbajului verbal, elementele eseniale fiind: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul social, contextul lingvistic i extralingvistic i momentul desfurrii comunicrii, ntre acestea trebuind s existe o anumit compatibilitate n scopul unei comunicri eficiente. - n funcie de rolul jucat, vorbitorul alege anumite registre de vorbire - n funcie de relaia de rol, vorbitorul alege registrele de vorbire adecvate, deduse din practica social i cultural, alternndu-le n funcie de rolurile pe care le adopt - comunicarea prin limbaj verbal se asociaz comunicrii prin mijloace nonlingvistice, cu metacomunicarea de relaii interpersonale i poate atinge performane superioare cnd se ntemeiaz pe modaliti extralingvistice (expresii ale tririi). Comunicarea non-verbal nsoete limbajul verbal, comunicnd o serie de informaii despre emitent, vocea acestuia putnd oferi date despre starea sa de sntate, originea social, geografic, starea de spirit din acel moment.

Informaiile verbale sunt nsoite de un ansamblu de procedee non-verbale (gesturi, mimic, manifestri vocale, accent, intonaie, ritm, pauze etc.) care contribuie la precizarea inteniei vorbitorului. Aceste mijloace non-verbale au fost grupate n opt tipuri (N. Hayes, S. Orrel, 1997): - paralimbaj - contact vizual - expresii faciale - postur - gesturi - atingere - proximitate - mbrcminte O alt categorisire a indicilor non-verbali (N. Stanton, 1995) - expresia feei (zmbet, ncruntare) - gesturi (micarea minilor i a corpului) - poziia corpului (n picioare sau aezai) - orientarea (cu faa sau spatele la interlocutor) - proximitatea (distana fa de interlocutor) - contactul vizual (privirea ndreptat sau nu spre interlocutor) - contactul corporal (atingere, btaie pe umr) - micri ale corpului (indic aprobarea sau dezaprobarea, ncurajare) - aspectul exterior (nfiarea fizic, vestimentaia) - aspectele non-verbale ale vorbirii (variaii de volum i tonalitate) - aspectele non-verbale ale scrisului (aezare, acuratee, organizare, aspect vizual general) n categoria limbajelor non-verbale se mai nscriu: 1. limbajul tcerii form de limbaj cu profunde semnificaii comunicative. Tcerea presupune mai multe stri: netiina rspunsului la o ntrebare, plicitseal, meditaie, ascultare. Ascultarea nu este un proces pasiv, el presupunnd nelegerea, interpretarea i integrarea informaiei primite n modelele de cunoatere proprii, dar exist i posibilitatea ca individul s se gndeasc la altceva n timpul ascultrii, ori s se conceap propriul rspuns, neglijnd astfel ascultarea eficient. Ascultarea atent prespupune i efecte benefice: - ncurajarea celorlali - obinerea ntregii informaii - ameliorarea relaiilor cu ceilali

3.

- rezolvarea problemelor - o mai bun nelegere a oamenilor, altfel spus, un bun asculttor ctig: informaie nelegere receptare (ascultare) reciproc cooperare Limbajul spaiului obiectul de studiu al proxemicii (disciplin fondat n anii 60 de Edward Hall), tiin care studiaz proprietile comunicaionale ale spaiului i modalitile de folosire optim a acestor proprieti. Conform acestei tiine, fiecare individ are tendina de a-i marca imaginar un spaiu personal, considerndu-l o prelungire a propriului corp. nclcarea acestui spai i creeaz disconfort individului, l lezeaz i poate crea chiar stri conflictuale. n scopul evitrii acestor situaii fiecare individ i construiete un spaiu tampon ntre el i celelalte persoane sau locruri, cu o anumit permeabilitate, mrime sau form, cu importante funcii psihosociale: protecie, intimitate, siguran, odihn, reverie etc. Acest spaiu poate fi mprit n patru zone distincte, fiecare avnd la rndul su dou subzone, una apropiat i una ndeprtat: Zona intim se ntinde de la suprafaa corpului pn la distana de 46 cm, fiind cea mai important i mai aprat de ctre om, fiind permis accesul doar celor apropiai emoional. Favorizeaz comunicarea tactil i olfactiv. Subzona apropiat se ntinde pn la 15 centimetri de corp, ea fiind penetrat doar n timpul contactului fizic (raporturi sexuale sau lupt). Mesajele transmise n acest caz sunt puternic colorate afectiv. Zona personal cuprins ntre 46 i 122 cm, include o subzon apropiat (46 75 cm) n care intr prietenii i persoanele pe care le simpatizm i o subzon ndeprtat dedicat indivizilor ntlnii la reuniuni prieteneti ,oficiale ori ceremonii. Distana asigur protecia fa de atingerea celorlali i comunicarea verbal optim, mesajul olfactiv rmne perceptibil, contactul vizual devine mai bun, iar limita extrem a zonei permite stabilirea unui contact fizic direct pe un teritoriu relativ neutru (strngerea minii). Zona social cuprins ntre 122 i 369 cm, include o subzon apropiat (122 220 cm) care presupune comunicarea verbal clar, evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere i o subzon ndeprtat (220 369 cm), care sugereaz i o distan ierarhic. Transgresarea acestor limite presupune situaii cu totul speciale.

- Zona public peste 360 cm, corepsunztoare aunci cnd ne adresm unui grup mare de oameni, iar comunciarea i pierde caracterul interpersonal. n acest caz volumul vocal al vorbitorului crete n timpul comunicrii, el neputnd controla vizual fiecare interlocutor, dar poate urmri recia acestora. Include i subzona 360 75 cm n care se poate recepta optim reacia publicului, dupaceast distan feedback-ul diminundu-se progresiv. Exist cazuri n care zonele intime sunt invadate de necunoscui, indivizii adoptnd un comportament de autoaprare ale crui reguli au fost enunate de Allan Pease (1993): 1. Nu ai voie s vorbeti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care i cunoti 2. Trebuie s evii ca privirea ta s se ntlneasc cu privirile altora 3. S pstrezi o expresie de juctor de poker, fr a afia vreo emoie 4. Dac ai o carte sau un ziar s dai impresia c eti cufundat n citirea lor 5. Cu ct aglomeraia este mai mare, cu att i poi permite mai puine micri ale trupului 6. n ascensor s urmreti cifrele care indic etajele. Distanele spaiului personal variaz i n funcie de factori sociali, culturali, demografici etc. 4. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvluie o serie de informaii despre vorbitor, despre emoiile i sentimentele sale, precum i despre atitudinea sa fa de mesajul verbal pe care l transmite. ntre elementele de paralimbaj se remarc tonul vocii, intensitatea vorbirii, timbrul vocii, ritmul sau fluena vorbirii. Toae acestea furnizeaz date extrem de utile despre calitile psihice ale vorbitorului i despre starea n care acesta se afl n momentul comunicrii (nesiguran, anxietate, nelinite, furie, spaim etc.) 5. Contactul vizual are un poate cel mai important rol n emiterea i receptarea semnelor interpersonale, pentru c: - multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazeaz pe durata i timpul contactului vizual pe care l avem cu acestea - este un puternic indicator al strilor interioare - are o mare putere de influenare a sentimentelor Contactul vizual urmeaz o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc, n funcie de circumstane, timpul ct putem privi o persoan fr a-i provoca iritare sau reacii ostile. Durata medie a privirii unei persoane necunoscute este de 1,28 secunde, peste aceast limit putnd fi interpretat ca un act de agresiune i

determinnd reacii ostile. ntr-o conversaie obinuit, modul de a privi este n relaie cu interesul acordat interlocutorului. Fr contact vizual nu se poate ghici ntreg coninutul mesajului, totodat acest contact denotnd i relaia social ntreinut cu interlocutorul. O durat mai mare a contactului vizual presupune dorina de intimitate, n timp ce evitarea contactului vizual conduce la o relaie de inamiciie. Un alt criteriu privind reacia determinat de contactul vizual este cel oferit de dilatarea pupilei, proces determinat i de sentimentele pe care le ncercm n legtur cu persoana privit. Contactul vizual ndeplinete patru funcii n comunicare: 1. reglarea fluxului conversaiei 2. furnizarea de feed-back 3. semnalarea naturii relaiei 4. exprimarea emoiei 6.Expresia facial Faa reprezint cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura feei conferind o mobilitate ce exprim o gam variat de reacii, emoii, sentimente. Au fost distinse 21 de tipuri de trsturi faciale (Paul Eckman, 1978), mprite n trei grupe: - statice (structura osoas a feei) - mobile dar lente (pigmentaia pielii, dentiia, ridurile, relifeul feei) - rapide (temperatura, culoarea, poziia feei) Faa omeneasc poate furniza 18 tipuri de informaii, printre care: temperament, inteligen, emoie, dispoziie, vrst, starea sntii. Totodat s-a demonstrat c multe dintre expresiile emoionale de baz sunt nnscute, manifestndu-se similar la indivizi aparinnd unor medii culturale diferite, precum i la persoane care nu au avut posibilitatea de a i le nsui prin nvare. Emoiile sunt astfel definite drept fenomene psihologice i comportamentale care: a) se produc n situaii repetabile la aceste situaii b) implic aprecierea i reaciile la aceste situaii c) au un debut brusc d) au n general durat scurt e) sunt percepute ca reacii involuntare f) sunt prezente i la alte primate g) au elemente comune ntr-un anumit context, dincolo de diferenele individuale produse de ereditate sau educaie

Emoiile fundamentale au un numr variabil: 1. fericire 2. mirare 3. furie 4. tristee 5. dezgust 6. team 7. dispre (Eckman, 1984) 8. ruinea 9. culpabilitatea 10. bucuria (Izard, 1990) Pe lng acestea exist i emoii complexe sau mixte,alctuite din combinarea celor de baz (gelozia = team + furie; anxietatea = team + culpabilitate + tristee + ruine). Aceste emoii sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de mediul social i cultural din care provin, dar gradul de expresivitate facial variaz. Au fost astfel difereniai: - internaliti persoane cu fee relativ inexpresive i reactivitate fiziologic intern mare - externaliti indivizi cu fee expresive i reactivitate fiziologic redus. Expresiile universale de baz pot fi controlate contient, n trei situaii: - conformarea la regulile culturale de exprimare a emoiilor - autoprezentarea ntr-o lumin favorabil - tendina de a nela pe cineva Controlul expresiei faciale i astfel al informaiei afective exprimate include trei forme: - inhibarea reaciei - exagerarea reaciei - mimarea reaciei contrare. 7. Atitudinile i poziiile corporale Poziia corporal indic i ea, involuntar uneori, indicii privind starea psiho-social a individului. Astfel, modul n care stm n picioare, stm aezai sau ne micm transmit o serie de atitudini complexe, printre care pot fi remarcate cu uurin starea social, dorina de dominaie, supunerea, ostilitatea, teama etc. 8. Gesturile Gesturile sunt modaliti obinuite de comunicare non-verbal a informaiilor, avand n cea mai mare msur semnificaie universal. Totui, exist gesturi cu o determinare cultural specific, caracteristice aadar anumitor grupuri socio-culturale.

Gestul poate fi deliberat (comunic ceva), spontan (rezonan a strilor emoionale) sau poate fi simulat. Gesturile se manifest din copilrie, finnd expansive i imitative, comunicarea prin gesturi fiind asimilat nainte de cea verbal, ulterior nvndu-se gesturile implicate n conduitele civilizate, cele legate de statusuri i roluri sociale, reverenioase, legate de relaiile dintre sexe. Gesturile servesc la ndeplinirea a cinci scopuri ale comunicrii (N. Stanton, 1995): 1. comunicarea informaiei completnd nelesul cuvintelor sau nlocuind discursul 2. comunicarea emoiei 3. susinerea discursului corelndu-se cu acesta 4. exprimarea imaginii de sine cu diferene ntre intro- i extrovertii 5. exprimarea prieteniei 9. Atingerea Este n strns corelaie cu ideea de spaiu personal i chiar dac este considerat cea mai veche form de comunicare, atingerea corpului de ctre diferite persoane este permis extrem de selectiv. Dac minile sunt permise atingerii de ctre persoane chiar atunci cunoscute, faa, trunchiul, gtul sunt interzise strinilor. Culturile occidentale prevd norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de ctre anumite persoane, n anumite mprejurri, existnd diferene privind vrsta, sexul, statusul social ori gradul de apropiere al interlocutorului. Funciile comunicrii tactile se mpart n cinci categorii (S. Jones, E. Yarbrough, 1987) 1. atingeri care transmit emoii pozitive exprim afeciune, cldur 2. atingeri n joac exprim ncurajare, apropiere, solidaritate 3. atingeri de control dirijeaz comportamentul sau atitudinea persoanei atinse 4. atingeri rituale exprim form de salut, de respect 5. atingeri n alt scop dect comunicare ajutor, control fiziologic, nu au drept scop comunicarea, dar transmit i o serie de informaii afective n ultimul timp se discut i despre atingerea terapeutic, ntlnit n cadrul terapiei bioenergetice.

10. Indiciile non-verbale ale comunicrii Indiciile non-verbale al comunicri au fost clasificate n cinci grupe (N. Hazes, S. Orrel, 1997): 1. Simboluri aciuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaie explicit, ce poate fi exprimat i verbal 2. Ilustratorii gesturi i aciuni non-verbale ce nsoesc i completeaz comunicarea verbal 3. Manifestri specifice indici non-verbali ce dezvluie strile afective 4. Elemente de reglaj gesturi i aciuni non-verbale ce controleaz i ntrein comunicarea 5. Elemente de adaptare micri i gesturi ce rspund unor necesiti umane i care ne permit adaptarea la anumite situaii. Comunicarea non-verbal este frecvent ntrebuinat n procesele de instruire, nvmnt, art dramatic i medicin. ntre indivizi exist diferene semnificative privind comportamentul non-verbal sau stilul non-verbal de comunicare, de asemeni exist corelaii strnse i ntre indicii non-verbali utilizai n comunicare, precum i ntre mesajul verbal i cel non-verbal transmis de individ. ntre nivelul de pregtire, statusul social i disponibilitile de vorbire ale unei persoane i numrul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj exist de asemeni o strns legtur.

Comunicarea in relaia medic pacient Proces cheie n medicin, comunicarea mbrac mai multe forme i poate fi ntlnit n diverse situaii, cea mai important dintre ele fiind fr ndoial cea ntre medic i pacient, care furnizeaz o mare parte din datele necesare stabilirii diagnosticului. Totodat, comunicarea devine chiar unica modalitate de tratament n cazul unor boli cronice, prin sfaturi, suporturi, informaii gsindu-se stilul de via impus de boal. Ameliorarea relaiei de comunicare ntre medic i pacient presupune nelegerea complexitii i subtilitii comportamentelor interpersonale (B.H. Doblin, D. Klamen, 1997). ntre cauzele insuficientei comunicri ntre medic i pacient se numr: 1. Atitudinea profesional muli medici afirmnd c timpul consultaiei trebuie redus n favoarea educaiei de specialitate. Dac unii medici nu ofer informaii pacienilor, considernd c acestea lear putea afecta psihicul, o alt categorie de medici consider

2.

3.

4.

5.

6.

comunicarea informaiilor legate de boal ctre pacient, indiferent dac au fost sau nu solicitate, drept o parte integrant a ndatoririlor lor. Dac n primul caz se poate vorbi despre o delimitare clar a rolurilor, de control asupra consultaiei i de accentuare a distanei dintre ele, n a doua categorie se regsete deja o relaie de reciprocitate, medicul recunoscnd n pacient un factor activ pe tot parcursul desfurrii relaiei medicale. Stiluri de interviu s-au difereniat mai multe stiluri de interviu, printre care se numr: birocratic (cel mai comun, sondaj eficient, limitare a sensibilitii pacientului, nedifereniere n funcie de pacient), orientat spre persoan (empatia i contientizarea sentimentelor pacienilor sunt obiectul comunicrii), orientat spre pacient, orientat spre medic. Problema incertitudinii este des ntlnit n cazul bolilor cronice, unde etiologia lor nu este suficient cunoscut, astfel neputndu-se oferi informaii satisfctoare. Meninerea incertitudinii este i o practic de meninere a controlului asupra pacientului i tratamentului. Nencrederea pacientului la aceast nencredere o contribuie important i aduce i diferenierea social impus de medici n procesul de comunicare a informaiilor legate de boal, dar i modul n care se rspunde pacienilor ce solicit informaii. Perspective diferite ale medicului i pacientului perspectiva medicului se ndreapt spre raionamentul tiinific i datele psihoclinice n evoluia bolii, n timp ce pacientul acord importan experienei subiective a bolii i semnificaiei duratei acestei experiene. Dificulti legate de nelegere i memorie apar atunci cnd informaiile furnizate pe parcursul consultaiei nu sunt nelese ori sunt uitate ntr-un timp relativ scurt dup consultaie. ntre factorii care contribuie la aceste aspecte se numr vocabularul tehnic al medicilor, agitaia pe care o produce vizita medical, cantitatea prea mare de informaie furnizat uneori de ctre medic, chiar i ntr-un limbaj comun, selecia convenabil a informaiei de ctre pacient.

Efectele comunicrii adecvate n practica medical: 1. Controlul durerii postoperatorii fenomen fiziologic identic la toi indivizii, durerea presupune, pe lng senzaia de durere cu rspunsurile ei imediate i o serie de stri afective asociate n experiena durerii.

2. Comunicarea cu pacienii nainte de actul operator reduce att nervozitatea acestora, care este legat de durere, ct i durerile postoperatorii, contribuind la mbuntirea strii lor fizice. 3. Reducerea anxietii i stresului preoperator nelinitea dinaintea interveniei chirurgicale influeneaz starea pacientului, uneori fiind necesar mrirea dozei de anestezic. O bun comunicare cu pacientul nainte de actul operator contribuie la optimizarea strii fiziologice generale a pacientului, la reducerea stresului i la scderea complicaiilor somatice care survin dup operaie. 4. Respectarea indicaiilor medicale muli pacieni nu respect ntru totul recomandrile medicului privind tratamentul pe care trebuie s l urmeze. La originea acestei atitudini se gsesc doi factori principali, calitatea consultaiei i durata tratamentului, dar i lipsa de comunicare dintre medic i pacient. Nerespectarea indicaiilor medicale crete astfel atunci cnd medicul nu ofer explicaii privind natura i cauzele bolii ori cnd manifest dezinteres n implicare pacientului ntr-o relaie de colaborare avnd drept scop ameliorarea strii de sntate. S-a realizat astfel un model de coparticipare la decizia privind tratamentul adecvat (C. Charles, 1997): a) medicul i pacientul sunt participani n luarea deciziilor medicale b) ei trebuie s i transmit reciproc informaiile pe car ele dein c) ei trebuie sa fac pai n direcia consensului necesar pentru aplicarea metodei de tratament adecvat d) ei trebuie s ajung la un acord asupra tratamentului aplicat. 5. Satisfacia pacientului fa de ngrijirea medical primit pacienii au tendina de a pune accent pe calitile personale ale medicului, n defavoarea abilitilor tehnice, profesionale. Buna comunicare medic pacient va conduce la scderea nemulumirii celui din urm n ceea ce privete calitatea serviciilor medicale primite i a acuzelor de neglijen profesional. Metode de mbuntire a comunicrii n practica medical Pentru eficientizarea relaiei de comunicare ntre cei doi actori ai actului medical, au fost elaborate cteva sugestii (Ley, 1976): 1. ndrumrile i recomandrile s fie date la nceputul interviului 2. s fie accentuat importana recomandrilor i indicaiilor medicale 3. s se foloseasc propoziii i cuvinte scurte 4. informaia ce trebuie comunicat s fie furnizat n propoziii clare 5. recomandrile s fie repetate

6. s fie furnizate informaii concrete, precise, n mod detaliat, mai degrab dect informaiile generale. 7. s fie date i informaii scrise pacientului, pentru a se putea orienta atunci cnd este cazul. 8. desemnarea unei persoane specializate n comunicare a cu pacientul din rndul echipei terapeutice.

Cap IV . Rolul Cercetrii Sociologice I . Proiectarea cercetrii sociologice Teme : 1. Componenetele proiectrii sociologice
2. Etapele proiectarii sociologice

1. Componenetele proiectrii sociologice


Metodele statistice reprezint un instrument de cercetare.. Nu putem obine niciodat mai mult dect am proiectat iniial. Erorile de proiectare a cercetrii induc invariabil erori de analiz i interpretare a datelor. Proiectarea unei cercetri necesit rspunsul la o serie de ntrebri, dintre care cele mai importante sunt : Ce tratamente sau condiii vor fi aplicate subiecilor n vederea testrii ipotezelor; Care sunt variabilele de interes i cum vor fi acestea msurate; La ce nivel de precizie vor fi efectuate msurtorile; Care va fi lotul de subieci pe care se va desfura cercetarea. Orice cercetare necesit un plan de cercetare numit i design de cercetare. n urma acestui plan se stabilesc variabilele ce vor fi analizate i numrul de subieci necesar.

2.Etapele proiectarii sociologice

Citndu-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea (Note de curs, Univ.Buc., 1991) consider c, ntr-o investigaie sociologic trebuie urmate urmtoarele etape: I) Determinarea obiectului investigaiei. Aceasta presupune parcurgerea a cinci pai obligatorii: A) Determinarea obiectului se va face n raport cu ideea i scopul declarat al iniiatorilor investigaiei i cu metodologia cercetrii, innd cont totodat i de factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de cercetare i al personalului auxiliar, precum i de termenul calendaristic al investigaiei acordm o treime din timp muncii de teren, iar dou treimi muncii de prelucrare. R.Boudon distinge trei categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigaii: a) Studiul societilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub raportul schimbrilor sociale (aa cum au fcut E.Durkheim i M.Weber), fie din punct de vedere al sistemului social nsui (ca n cazurile lui T.Parsons i G.Murdock); b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor n contextul social concret n care sunt situai (este cazul cercetrii lui Stouffer); c) Studiul unitilor naturale, a grupelor, instituiilor, comunitilor (este cazul cercetrilor lui F.White, M.Crozier). S.Chelcea adaug acestei liste de probleme sociologice ce pot face obiectul investigaiei sociologice, nc dou clase de probleme: d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca industrial a populaiei din mediul rural, integrarea tineretului, etc.

e) Studiul structurii sociale, a mobilitii i omogenitii sociale, precum i al sistemului de statusuri i roluri sociale. B) Definirea operaional a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor n evenimente observabile. Scopul definirii operaionale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la nivelul observaiei i experimentului de semnele convenionale sau simbolurile ce apar la nivelul construciilor teoretice. Definirea operaional permite numrarea i msurarea evenimentelor (cu condiia obligatorie a specificrii procedeului i al materialelor utilizate pentru asigurarea repetabilitii msurrii). C) Operaionalizarea propriu-zis a conceptelor sociologice. Aceasta presupune gsirea indicatorilor sociologici i gruparea lor n dimensiuni. Definim indicatorul ca fiind semnul exterior, observabil, msurabil, care se afl fa de indicat fie ntr-un raport de coresponden total, fie de corespondena sociologic. Prin utilizarea corect a indicatorilor se asigur traducerii conceptelor sociologice n concepte operaionale un grad nalt de validitate. D) Articularea indicatorilor ntr-un sistem printr-o selecie atenta. Sunt reinui doar indicatorii necesari i suficieni, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de coninere i, respectiv, puterea lor de discriminare. E) Construcia indicilor reprezint ultimul pas n determinarea obiectului investigaiei sociologice. n construirea indicilor trebuie s fie urmate etapele: a) fixarea condiiilor n care indicatorul trebuie s ia valori maxime; b) normalizarea intervalului de variaie (fixat ntre0 i 1 sau -1 i +1 sau de la 0 la 100 sau -100 la +100);

c) precizarea ordinii valorilor n interiorul intervalului de variaie. II) Preancheta. Este a doua etap major din investigaia sociologic. Are ca scop fixarea obiectivelor i const n analiza logic amnunit a ipotezelor posibile, selectndu-se ipotezele verificabile. n cadrul preanchetei se estimeaz costul ntregii investigaii; se stabilete termenul calendaristic de ncheiere a cercetrii; se prevd dificultile din teren legate de desfurarea investigaiei i, nu n ultimul rnd, se studiaz bibliografia aferent problemei de cercetat. III) Stabilirea obiectivelor i formularea explicit a ipotezelor cercetrii. n aceast faz a cercetrii trebuie explicat scopul cercetrii precum i rezultatele ce se prevd a fi obinute. Aa cum am precizat ntr-un capitol anterior, ipoteza reprezint enunul relaiei cauzale ntr-o form ce permite verificarea empiric (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este explicaia plauzibil ce urmeaz a fi verificat de materialul faptic, putnd fi confirmate sau infirmate parial sau total (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire a ipotezelor este urmtoarea (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991): considerm teoria sociologic drept un sistem de ipoteze confirmate cu nivel maxim de generalitate. Din aceasta deducem ipotezele de nivel intermediar (teoriile cu raz medie de generalitate), urmnd ca din ultima categorie menionat s extragem ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel minim, direct testabile prin cercetare empiric.

Ipoteze de nivel maxim (t. sociologica)

Ipoteza indirect testabil.


Ipoteze de nivel intermediar (t. cu raza medie) 2

Ipoteza indirect testabil.

Ipoteze de nivel minim (ip. de lucru)

3a

3b

3c

3n

Ipoteze direct testabile.

Date empirice

Sursa: (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

Facem urmtoarea precizare: n formularea ipotezelor ce urmresc testarea relaiei dintre variabile, trebuie precizat ce fel de legturi considerm c exist ntre fenomene: de prezen, de absen sau de modificare a caracteristicilor. Ipotezele de lucru trebuie formulate n termenii dac atunci sau cu ct cu att.

IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaiei de referin care va fi investigat i asupra creia vor fi extinse rezultatele investigaiei sociologice. De la caz la caz, universul anchetei va fi mai mult sau mai puin lrgit.

V) Alctuirea eantionului, pornind de la unitatea de eantionare cea mai adecvat (individ, grup, etc.) precum i de la cadrele de eantionare disponibile (liste nominale, etc). Trebuie studiat aici att problema mrimii eantionului, ct i cea a probabilitilor de eroare (se admit erori de 4-6%, ceea ce permite cercettorului s lucreze cu eantioane de la 500 la 2000 de persoane). Un studiu realizat de G.Gallup n S.U.A. a artat c, la nivelul ntregii populaii de referin, probabilitatea de eroare scade astfel: dac la un eantion de 100 de persoane probabilitatea de eroare este de 15%, la un eantion de 900 de persoane, ea este de 5%. Pentru un eantion de 10.000 de persoane, probabilitatea de eroare scade la 1.5%. Cu alte cuvinte, cu ct volumul eantionului este mai mare, cu att probabilitatea de eroare este mai mic. Pe poziie adversativ, J.Stoetzel face precizarea c ansa de eroare depinde numai de tehnica de eantionare i de volumul eantionului, i nu de raportul mrimea eantionului universul anchetei. Este, deci, important mrimea eantionului i nu ponderea eantionului din populaia investigat. n funcie de problematica investigaiei, de existen unei baze de sondaj convenabile (fiiere, liste, instrumente de cercetare), precum i n funcie de costul anchetei, cercettorul alege un model de eantionare (eantionare aleatoare simpl, eantionare aleatoare stratificat, eantionare Panel,

eantionare pe cote, randomizare, etc.).

VI)

Alegerea tehnicilor de cercetare n funcie de metodologia

cercetrii. Metoda de investigare este determinat att de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), ct i de accesibilitate i costuri. De exemplu, alegnd chestionarul ca tehnic de cercetare, este important s tim c acesta trebuie dublat prin tehnica observaiei directe i prin tehnica observaiei indirecte (respectiv de cercetare a documentelor). Trebuie s atragem atenia n acest punct al descrierii investigaiei sociologice, asupra posibilitii apariiei fenomenului de serendipitate. n sociologie, serendipitatea este un procedeu metodic de observare colateral a acelor manifestri, fenomene sau evenimente care sunt sau par neanticipate sau ciudate, dar care au efecte strategice n contextul unui proiect de cercetare. Accentul este pus pe posibilitile de descoperire, din ntmplare sau datorit perspicacitii, a unor rezultate importante care nu erau iniial cutate (de aceea se numesc rezultate sau descoperiri serendipitale). (sursa: Dicionar de sociologie, 1993, 539) R.Konig consider c cel mai periculos rezultat serendipital este cel obinut de cercettorul instruit: Nu observaia naiv a unui observator naiv, ci, dimpotriv observaia naiv a unui observator instruit constituie serendipity-pattern (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa standardizrii instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat i la metodologia cercetrii reprezint garania validitii concluziilor.

De exemplu, pretestarea chestionarului demonstreaz accesibilitatea limbajului i a terminologiei folosite. Prin pretestare a instrumentului de cercetare se obin informaii referitoare la imaginea pe care i-o formeaz cel ce rspunde cu privire la problematica cercetrii i la instrumentul de cercetare utilizat. Pretestarea se realizeaz asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, n eantionul calculat, dar care prezint aceleai caracteristici cu cele ale persoanelor ce alctuiesc universul anchetei.

VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezint etapa de finalizare a instrumentelor de cercetare (finalizarea elementelor de coninut, punerea n pagin).

IX) Aplicarea n teren a instrumentelor de cercetare.

X) Prelucrarea datelor i a informaiilor obinute. Informaiile obinute din aplicarea n teren a instrumentelor de cercetare sunt clasificate, nseriate i pregtite pentru prelucrarea matematic. Prelucrarea presupune codificare i tabulare. Codificarea datelor este operaia de atribuire fiecrei categorii de informaii a unui numr sau liter. n cadrul codificrii, informaiile se condenseaz, se sistematizeaz i se normalizeaz. Codificatorul face analiza i interpretarea informaiilor cu scopul ncadrrii lor n categorii exclusive. Se ridic aici mai multe probleme legate de codificare, i anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea i sensibilitatea codurilor.

Tabularea (manual, mecanic sau electronic) se refer la prezentarea datelor codificate sub forma tabelelor n vederea totalizrii frecvenei lor de apariie.

XI) Analiza rezultatelor obinute din etapele anterioare ale investigaiei sociologice. n aceast etap se urmrete, ca n raport cu datele codificate obinute din investigaie, s se confirme sau s se infirme ipotezele avansate.

XII) Redactarea raportului de cercetare. Un raport de cercetare, corect ntocmit, trebuie s cuprind: o introducere n problema studiat; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al cercetrilor anterioare; o reformulare clar a problemei; redarea complet a procedeelor utilizate pentru culegerea i prelucrarea informaiilor; prezentarea detaliat a rezultatelor i un rezumat al interpretrii rezultatelor. (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991) Th.Caplow (1970) subliniaz c evaluarea cercetrilor sociologice trebuie fcut n raport cu un sistem de criterii bine puse la punct. Este necesar, spune Caplow, s se elaboreze grile de evaluare care s cuprind: a) problema cercetat cercetm importana problemei pe o gril de evaluare de la foarte semnificativ, la semnificativ, la puin semnificativ, la nesemnificativ. b) tehnica utilizat se fac analize cu privire la reprezentativitatea eantionului, la gradele de utilizare sau de insuficien ale instrumentelor.

c) rezultatele obinute analiza subliniaz ct de complete sau incomplete sunt rezultatele investigaiei n raport cu obiectivele propuse. d) interpretarea rezultatelor analiza concludentei cercetrii din punct de vedere al rezultatelor teoretice (pe o scal de la teoretic la instructiv), sau al rezultatelor practice (pe o scal a utilitii, de la foarte utile la utile i respectiv inutile). nainte de a ncheia acest capitol, ne simim datori s atragem atenia asupra unei dileme etice cu care, deseori, cercetarea sociologica l supune pe investigator. Dilemele etice se pot ivi acolo unde subiecii cercetrii sunt supui unor tehnici ce au n vedere nelarea de ctre cercettor, fie atunci cnd publicarea descoperirilor cercetrii ar putea avea influene duntoare asupra sentimentelor sau vieii celor studiai. La aceste probleme nu exist o soluie satisfctoare pe de-a-ntregul, dar toi cercettorii trebuie s fie ateni la dilemele care apar.

II. Metodologia cercetarii sociologice


Teme: 1)Observatia sociologica; 2) Experimentul sociologic; 3) Interviul sociologic; 4) Analiza documentelor.Tipuri de documente; 5) Ancheta sociologica si sondajul de opinie; 6) Esantionarea; 7) Finalitatea rezultatelor anchetelor si sondajelor.

1)Observatia sociologica

A. Definiia observaiei sociologice. Valoare i limite

Observaia constituie una din metodele de baz ale sociologiei, funda-mental pentru cunoaterea realitii nconjurtoare i, totodat, reprezint o etap sau un moment al demersului sociologic. Ea completeaz toate celelalte metode de investigaie sociologic: interviul, metoda sociometric, experimentul etc. i permite obinerea de date i informaii, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observaiei. Observaia este o metod deosebit de util i valoroas, cu condiia ca ea s fie corect realizat. Cum am precizat mai sus, ea permite accesul direct i nemijlocit al cercettorului la realitatea social (obiectul observaiei) i asigur un grad mare de obiectivitate i complexitate a imaginii rezultate. Observaia nregistreaz att comportamente individuale, ct i colective, n momentul desfurrii lor, evitnd astfel erorile datorate memoriei celor vizai (cum este cazul anchetei sau studiului documentelor); de asemenea, observaia prezint avantajul c nregistreaz comportamentele n condiiile naturale de desfurare a lor (spre deosebire de experiment).

n plus, metoda observaiei prezint avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor.Dar, ca orice alt metod din tiinele socioumane, observaia are i unele dezavantaje. Neajunsul principal const tocmai n faptul c necesit timp ndelungat; se limiteaz la studiul unor eantioane mici i nu poate ptrunde n profunzimea unor comportamente intime (de exemplu, comportamentulsexual). n principal, la nivelul observaiei nu se pot identifica relaiile cauzale,cu un rol decisiv pentru nelegerea i explicarea corect a realitii sociale.

B. Tipuri de observaie Numeroi autori au ncercat s gseasc diferite criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a metodei observaiei, care au dat tot attea tipuri de observaie. Madeleine Grawitz n Methodes des scienes sociales (1972), pornind de la criteriul sistematizrii, delimiteaz trei tipuri de observaie: nonsistematizat,elaborat (sau sistematizat) i ntrit, la care adaug un al doilea criteriu,posibilitatea de cuantificare, dup care se disting dou tipuri de observaie: calitativ (pe care o recomand n studiul fenomenelor complexe) i cantitativ(care permite generalizarea statistic). Dup ali autori, observaia se mparte n observaie controlat i observaie necontrolat, observaie participativ i observaie nonparticipativ,observaie direct i observaie indirect,slab structurat i puternic structurat, observaie de teren i observaie de laborator etc. Lazr Vasilescu (1986,pag.213) evideniaz faptul c observaia se difereniaz n funcie de obiectul cererii, tehnica de nregistrare aplicat i poziia observatorului, variante din combinarea crora rezultat trei tipuri de observaie: structurat, nedistorsionat i participativ. Exemplele pot continua, ns noi ne vom opri doar asupra ctorva din criteriile de clasificare a observaiei, mai des utilizat n cercetrile sociologice.

Astfel: a) Dup gradul de structurare, observaia poate fi nestructurat (sau slab structurat) i structurat. Observaia nestructurat (sau slab structurat) constituie, n general, primul pas n cercetarea sociologic de teren; ea se realizeaz fr a se urmri anumite direcii de observare i se ntlnete att n cercetrile de teren, ct i n studiile de laborator. Metoda a fost aplicat n monografiile realizate de Dimitrie Gusti, iar Henri H. Stahl realizeaz o excelent descriere a sa n lucrarea Tehnica monografiei sociologice (1934). Observaia se realizeaz fr a avea o schem dinainte stabilit, o serie de categorii sau ipoteze specifice, ele urmnd a fi elaborate pe parcursul cercetrii sau la sfritul acesteia. Rezultatul unei astfel de observaii este, fie o descriere,fie o explicaie ct mai complex a fenomenului studiat. Observaia structurat, ca i cea nonstructurat, se poate aplica n cercetrile de teren, dar i n studiile de laborator. Ea presupune existena unei grile de categorii i ipoteze dinainte stabilite, observaia realiznd, fie clasificarea datelor, a materialului obinut, n respectivele categorii, fie testarea ipotezelor. Septimiu Chelcea (1998) nelege prin aceste categorii de observaie clase de fapte i fenomene omogene, n care sunt reunii indicatori relevani i care permit, prin codificare, analiza statistic a proceselor i relaiilor sociale. b) Dup gradul de implicare a cercettorului n sistemul studiat, observaia poate fi neparticipativ (sau extern) i participativ (sau coparticipativ). Observaia neparticipativ (sau extern) indic situarea observatorului n afara sistemului sau grupului supus observaiei, rolul su de martor la tot ceea ce se ntmpl; ea este recomandat n cazurile n care este dificil accesul cercettorului n colectivitatea care urmeaz a fi studiat (spre exemplu, instituiile politice, religioase, militare etc.). Observatorul nu perturb n nici un fel desfurarea normal a activitii grupului observat, obiectivitatea i neutralitatea lui fiind, astfel, garantate n mare msur.

n schimb, este dificil realizarea unei observri continue, pe timp ndelungat, fapt pentru care se procedeaz la o selecie, o limitare, doar asupra unor aspecte exterioare, de suprafa, ale grupului respectiv. Observaia neparticipativ este ntlnit, cu precdere, n studiile realizate n laborator. Observaia participativ (sau coparticipativ) presupune din partea observatorului a lua parte contient i sistematic la viaa grupului studiat, deci presupune integrarea acestuia n cadrul grupului i ea este specific cercetrilor de teren. Cercettorul poate ndeplini n cadrul acestui tip de observaie mai multe roluri (S. Chelcea,1998), i anume: totalmente participant (cercettorul ascunde rolul su de observator i se integreaz n colectivitatea studiat ct mai mult posibil); participant ca observator (i dezvluie rolul de cercettor, dar timpul su este consacrat, n special, activitilor grupului); observator ca participant (reduce aceste activiti n favoarea cercetrii propriu-zise); totalmente observator (nu se implic n viaa grupului i nu intervine n desfurarea fenomenelor studiate). Observatorul este privit ca un membru al grupului i, ca urmare, ceilali membri ai grupului nu manifest nici un fel de reineri fa de acesta, iar observarea fenomenelor i proceselor sociale se realizeaz n mod natural. Acest tip de observaie prezint unele avantaje, iar cel mai important este faptul c face posibil ptrunderea n profunzime, surprinderea resorturilor intime ale vieii grupului i se poate realiza un timp mai ndelungat. n schimb, exist riscul perturbrii activitii normale a grupului i alterrii neutralitii i obiectivitii cercettorului, printr-o identificare prea mare a acestuia cu grupul observat. Observaia participativ este considerat o observaie calitativ, preocupat n special de culegerea datelor concrete, are un caracter descriptiv,de redare ct mai fidel i complet a situaiilor, fenomenelor i faptelor sociale,n desfurarea lor natural. c) n funcie de durata observaiei, putem distinge observaia continu i cea instantanee (sau eantionat). Observaia continu se desfoar vreme ndelungat, permind surprinderea grupului supus observaiei ntr-o varietate de situaii, ipostaze i manifestri; este posibil de realizat, n special ca observaie participativ.

Observaia continu se refer la perioade limitate din viaa unei colectiviti i doar la anumite aspecte ce o caracterizeaz, deoarece este imposibil s cuprinzi ntr-un fapt de observaie toate elementele specifice acelei colectiviti sau unui individ. n consecin, este o observaie dificil de realizat, destul de costisitoare i, de obicei, se recurge la selectarea unitilor semnificative care urmeaz a fi studiate. Observaia instantanee (sau eantionat) se bazeaz pe tehnica sondajului, este un fel de fotografiere a grupului la un anumit moment. Ea este relativ comod, uor de realizat, fr perturbarea comportamentului celor studiai, dar prezint riscul de a surprinde grupul ntr-o situaie atipic, ce nu caracterizeaz comportamentul obinuit. d) Lund n considerare natura observaiei realizate, modul cum se in datele i informaiile despre realitatea supus investigaiei, ntlnim observaia direct i cea indirect. Observaia direct este cea obinuit, realizat de ctre observatorul calificat din punct de vedere profesional i nu presupune dect existena simultan att a obiectivului observaiei ct i a observatorului. Observaia indirect presupune i ea o relaie ntre observator i obiectul observaiei, cu singura precizare c acest obiect, n realitate, doar intermediaz legtura dintre observator i realizarea social. Pentru a nelege mai bine, cnd vorbim de observaie indirect ne referim la observarea unor obiecte materiale, a unor documente sociale care ne pot da informaii despre un aspect al vieii sociale trecute sau la care nu avem acces n mod direct, observaia opiniilor subiecilor sau reaciilor acestora etc. e) n fine, n funcie de gradul de extensiune i de profunzime al observaiei putem distinge observaia extensiv i cea intensiv. Observaia extensiv vizeaz un numr mare de aspecte ce compun realitatea social supus investigaiei i permite identificarea i inventarierea lor; este mai mult o prospectare a acestora dect o investigare temeinic a lor. De fapt, aceasta permite selectarea aspectelor semnificative, asupra crora cercettorul trebuie s se concentreze ulterior i s realizeze o observaie n profunzime, intensiv.

Deci, putem spune c observaia intensiv se oprete asupra unui numr redus, selectat, de aspecte ale aceleiai realiti, aspecte observate n mod continuu, constant i timp ndelungat. Astfel, obiectul observat este surprins ntr-o multitudine de ipoteze, eliminndu-se riscul de a surprinde grupul ntr-o situaie accidental, care nu l caracterizeaz. Dar, necesitatea realizrii continue i n timp ndelungat a acestui tip de observaie, sunt motive pentru care observaia intensiv nu este foarte mult utilizat n investigaiile sociologice, preferndu-se alte tipuri de observaie, de exemplu cea instantanee, care permite obinerea rapid a informaiilor.

2) Experimentul sociologic A.Specificul metodei experimentale


Aplicat cu succes n tiinele naturii, experimentul este astzi tot mai des utilizat n sociologie, psihologie i pedagogie. Manifestrile fenomenelor sociale sunt observate i descrise, pentru ca, n final, datele de observaie s fie integrate n sisteme teoretice explicative. Ernest Greenwood definete experimentul ca fiind verificarea unei ipoteze ncercnd a pune doi factori n relaie cauzal prin cercetarea situaiilor contrastante, n care sunt controlai toi factorii n afara celui ce intereseaz,acesta din urm fiind cauza ipotetic sau efectul ipotetic (Greenwood, E. 1945,dup S. Chelcea, 1998). n cercetarea psihosociologic, valoarea metodei experimentale este dat de capacitatea acesteia de verificare a ipotezelor cauzale. Metoda experimental se fondeaz pe teorie i are drept scop verificarea ipotezelor cauzale. A ne opri ns la aceast remarc presupune a indica genul proxim, fr a arta i diferena specific, deoarece verificarea ipotezelor este scopul oricrei metode de cercetare sociologic, nu doar a metodei experimentale. Specificul experimentului const n posibilitatea de a controla situaiile experimentale (de a controla factorii introdui n experiment, de a menine constani sau de a elimina ali factori exteriori experimentului). Definiia dat de Leon Festinger este mai cuprinztoare: experimental const n observarea i msurarea efectelor manipulrii unei variabile independente asupra variabilei dependente, ntr-o situaie n care aciunea altor factori (prezeni efectiv, dar strini studiului) este

redus la minimum (Festinger, L. i Katz D., 1963, dup M. Zlate, 2000). Sunt subliniate, n aceast definiie, dou caracteristici eseniale ale experimentului: a) experimentul este observaie provocat; b) experimentul presupune msurarea efectelor manipulrii variabilei independente asupra variabilei dependente ntr-o situaie experimental controlat. Definind experimentul ca o observaie provocat apar necesare urmtoarele precizri: la fel ca i n cazul observaiei, experimentul presupune urmrirea, respectiv nregistrarea obiectiv i sistematic a manifestrii fenomenelor sociale; spre deosebire ns de metoda observaiei, experimentul presupune intervenia activ a cercettorului, i anume: a) experimentatorul provoac intenionat fenomenul; b) izoleaz variabilele cercetate i menine sub control ali factori care pot perturba cercetarea - n afara variabilelor manipulate de cercettor, se urmrete ca ali factori ce intervin n situaia experimental s rmn constani, s fie controlai; c) cercettorul poate modifica condiiile de manifestare a fenomenelor pentru a sesiza relaiile dintre variabilele experimentale; d) compar efectele obinute la grupul experimental (n care se intervine prin introducerea variabilei independente) cu cele obinute la grupul martor(grupul de control n care nu acioneaz variabila independent). Este evident, n acest sens, c, spre deosebire de metoda observaiei, n experimentul psihosociologic cercettorul este cel ce provoac producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le nregistra i explica prin identificarea relaiilor cauzale. O definiie cuprinztoare a metodei experimentale este dat de Septimiu Chelcea: n tiinele socio-umane experimentul psihosociologic const n analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente ntr-o situaie controlat, cu scopul verificrii ipotezelor cauzale (S. Chelcea, 1998). n definiiile reproduse apare unanim acceptat ideea interveniei active a experimentatorului, dei se poate afirma c manipularea efectiv a variabilelor de ctre cercettor este caracteristic anumitor tipuri de experimente (n cazul experimentului natural, nu cercettorul este cel care provoac fenomenele acestea sunt determinate de cauze naturale).

B.Concepte de baza in experimental sociologic

Vom defini, n continuare, noiunile de: variabil (independent, dependent), control, grup (experimental, martor), moment experimental,situaie experimental, care constituie concepte de baz n metodologia experimentului (dup Septimiu Chelcea, 1998): Variabil. Leslie Kish stabilete patru categorii de variabile: explicative (experimentale, interne), exterioare controlate, exterioare necontrolate i exterioare necontrolate care dau erori ntmpltoare (dup Septimiu Chelcea, 1998). Variabilele explicative se clasific n variabile independente i variabile dependente. Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercettor n experiment pentru a produce variaia celor dependente. Variabilele dependente sunt variabilele ale cror modificri (ca urmare a aciunii asupra lor a variabilelor independente) sunt observate i nregistrate de cercettor. Sunt dependente deoarece valorile pe care le vor lua n cursul experimentului depind de factorii introdui de cercettor. n experiment, n afara variabilelor explicative (independente i dependente), pot interveni i ali factori (variabile exterioare) care: a) fie sunt meninui constani, sunt controlai (variabile exterioare controlate); b) fie sunt factori necontrolai care pot introduce erori sistematice (variabile exterioare necontrolate); c) fie sunt factori care genereaz erori aleatoare a cror influen se anuleaz reciproc (variabile exterioare necontrolate care dau erori ntmpltoare). Controlul reprezint elementul specific al metodei experimentale. Controlul vizeaz ntreaga situaie experimental: controlul aciunii variabilei independente asupra variabilelor dependente; controlul variabilelor exterioare(fie prin meninerea lor constant, fie prin eliminare). Totodat, controlul se refer i la modul de constituire a grupelor experimentale i martor, pentru a fi posibil, n final, compararea lor. Controlul este elementul indispensabil metodei experimentale definind specificul i gradul de fidelitate al acesteia. Grupul. n experimentul sociologic distingem ntre: grupul experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra crora vor aciona variabilele pe care cercettorul le introduce n mod deliberat

variabile independente) i grupul de control (sau grupul martor asupra cruia nu acioneaz variabila independent, el asigurnd comparabilitatea rezultatelor). Momentul experimental reprezint momentul n care se msoar variabila dependent: naintea aciunii asupra lor a variabilei independente (t1) i dup introducerea variabilei independente (t2). Achim Mihu evideniaz i apariia unui moment intermediar (th): Perioada de timp n care grupul experimental este pregtit pentru a i se introduce variabila independent (Achim Mihu, 1973). Situaia experimental cuprinde ansamblul persoanelor (cercettori, personal ajuttor, subieci de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de nregistrare a reaciilor etc.), precum i condiiile n care se desfoar experimentul (S. Chelcea, 1998). n funcie de tipul de experiment, distingem ntre situaii experimentale naturale (n cazul experimentului natural situaia experimental fiind reprezentat de nsi viaa social) i situaii experimentale artificiale, create de cercettor (n cazul experimentului de laborator).

C.Tipuri de experimente
n literatura de specialitate exist o mare diversitate a criteriilor de clasificare a experimentului psihosociologic. Cele mai rspndite tipuri de experimente, regsite la majoritatea autorilor pe care le vom discuta n continuare sunt: experimentul de laborator i experimentul natural. Experimentul de laborator. Acestui tip de experiment i este caracteristic situaia artificial n care se realizeaz cercetarea. Subiecilor alei n experiment le este creat o ambian artificial; acetia tiu c sunt obiectul unei cercetri i cunosc caracterul artificial al experimentului. Experimentul de laborator, n afar de situaia artificial de desfurare a experimentrii, impune rigurozitate, care se manifest sub forma controlului variabilelor cercetate (explicative independente i dependente), manevrate deliberat de cercettor, dar i controlul factorilor exteriori, perturbatori, a cror aciune este minimalizat de ctre experimentator fie prin meninerea lor constant, fie prin eliminarea acestora pentru a fi posibil cunoaterea exact a raporturilor de cauzalitate dintre variabilele cercetate.

Experimentul de laborator trebuie s satisfac unele cerine metodologice dup Mihai Golu : a) delimitarea exact a condiiilor, care trebuie s se menin constante de cele modificabile; b) formularea cu exactitate a obiectivelor i ipotezelor; c) repetabilitatea i verificabilitatea (s poat fi repetat de attea ori de cte ori este necesar pentru obinerea datelor necesare confirmrii sau infirmrii ipotezelor i s poat fi reprodus i de altcineva, pentru compararea i testarea concluziilor i generalizrilor formulate pe baza lui), (Golu Mihai). De asemenea, important este i problema participrii la experiment: cercettorul trebuie s ctige ncrederea subiecilor participani la experimentele de laborator i s-i motiveze tocmai datorit faptului c acetia nu-i vor desfura anumite activiti (comportamente, reacii) n mediul lor natural de via. Pregtirea subiecilor, prin explicarea scopului cercetrii i a condiiilor n care se va desfura, reprezint o etap important a realizrii experimentului de laborator. Este necesar, n acest sens, un instructaj corect,pentru ca fiecare subiect s neleag specificul situaiei experimentale i ceea ce are de fcut ntr-o astfel de situaie supravegheat, controlat de experimentator. n consecin, experimentul de laborator presupune un cadru artificial(situaie experimental artificial) i control deplin al variabilelor pentru asigurarea fidelitii msurrii i expunerii rezultatelor experimentului. Din aceste sublinieri decurg, de fapt,avantajele experimentului de laborator: controlul variabilelor (manipularea variabilelor explicative, pe de o parte, i meninerea constant a aciunii factorilor exteriori, pe de alt parte); msurare cu grad mare de precizie i rigurozitate oferit tocmai de situaia experimental artificial. Totodat, experimentul de laborator presupune producerea de ctre cercettor a fenomenului studiat, n conformitate cu obiectivele i ipotezele cercetrii, fr s mai fie necesar ateptarea apariiei fenomenului n cadrul natural. Dei scopul experimentului de laborator este acela de a crea o situaie experimental ct mai asemntoare cu situaiile reale, artificialitatea ridic o serie de probleme: ruperea subiectului de cadrul lui natural i introducerea ntr-un mediu nou, artificial ceea ce poate crea o discrepan ntre comportamentul n condiii normale, naturale i comportamentul n condiii artificiale al subiectului;

prezena experimentatorului sporete gradul de artificialitate a situaiei experimentale: el poate sugera involuntar ce ateapt de la subieci sau subiecii i modific reaciile pentru a nu se prezenta ntr-o lumin nefavorabil lor n faa experimentatorului. Toate aceste inconveniente pe care le presupune experimentul de laborator i care decurg din artificialitatea situaiei experimentale sunt eliminate de experimentul natural, asupra cruia ne vom opri n continuare. Experimentul natural presupune desfurarea lui n situaii sociale reale. Subiectul nu mai este rupt de mediul social ambiental natural, participarea subiecilor la experiment este determinat tocmai de situaia social concret, iar cercettorul nu influeneaz, prin prezena sa, situaia experimental. Experimentul natural, desfurndu-se n condiii sociale reale (naturale),se aseamn cu cercetarea sociologic de teren (de aceea este numit i experiment de teren), elementul specific constituindu-l aciunea variabilei independente asupra variabilei dependente (ntr-o situaie real, natural). Frecvent, experimentele naturale sunt aplicate n mediul colar: modificarea programei de nvmnt, introducerea unui procedeu nou de predare sau de examinare a elevilor etc. Maurice Duverger distinge urmtoarele forme ale experimentului de teren: experimentul pasiv i experimentul activ . n cazul experimentului de teren pasiv cercettorul observ i nregistreaz schimbrile intervenite ntr-o colectivitate fr s manevreze variabilele cercetrii (observaie provocat) sau caut s stabileasc relaiile dintre factorii care au produs o anumit situaie analizm consecinele unui factor care a acionat, dar care nu a fost introdus deliberat n vederea cercetrii (experimentul ex post facto). Experimentul de teren activ poate fi, la rndul lui, de dou tipuri: experimentul activ direct i experimentul activ indirect. n cazul experimentului activ direct factorii experimentali sunt introdui de cercettor (de ex.experimentul psihopedagogic), n timp ce experimentul activ indirect presupune generarea factorilor experimentali de o situaie natural, ntmpltoare, imprevizibil (inundaii, secet, incendiu, cutremur de pmnt etc.) efectele sociale ale unor evenimente naturale devin obiect de studiu.

Trebuie subliniat faptul c experimentul activ indirect vizeaz consecinele modificrilor produse independent de cercetare i experimentator; astfel, controlul variabilelor cercetrii este dac nu imposibil cel puin extrem de dificil de realizat. Este recomandat ca, atunci cnd este posibil, o problem social s fie analizat att prin experimentul natural ct i prin experimentul de laborator, innd cont c avantajele i dezavantajele celor dou tipuri de experimente sunt reciproce: experimentul de laborator permite controlul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), ns presupune o situaie experimental artificial; experimentul de teren are tocmai avantajul de a pstra neschimbate condiiile naturale ale fenomenului cercetat, ns ntreaga situaie experimental este greu de controlat (izolarea variabilelor experimentale i meninerea constant a variabilelor externe, n condiii naturale este extrem de greu de realizat).

3) Interviul sociologic

A .Definirea interviului Termenul de interviu este un neologism provenit din limba englez (interview ntlnire, ntrevedere i are ca echivaleni, n limba francez, entretien, convorbire, conversaie i entrevue, ntlnire ntre dou sau mai multe persoane, iar n limba german interview, befragung sau unterredung, a ntreba, a se informa, convorbire, conversaie, conferin cu cineva). Ceea ce nseamn c termenul de interviu s-a impus pe plan mondial, fiind preluat att de sociologii francezi, ct i de ctre cei germani. Noi l folosim alturi de termenul de convorbire, avnd acelai neles. (Primul care a utilizat termenul de convorbire sociologic a fost Dimitrie Gusti, n cadrul colii sociologice). Dac n Dicionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o tehnic de obinere prin ntrebri i rspunsuri a informaiilor verbale de la indivizi i grupri umane n vederea verificrii ipotezelor sau pentru descrierea tiinific a fenomenelor socioumane..., n Dicionarul de psihologie (1997) interviul este o form de dialog n care interrelaionarea are un scop important i special de a surprinde cunoaterea unei anumite persoane, a opiunilor sale, a experienei personale cu privire la ceva, dar i a modului de a interpreta situaii, probleme, reacii la care a asistat ori evenimente n care a fost implicat direct sau indirect cel solicitat n interviu.

n sfrit, Dicionarul de pedagogie (1979) ne prezint interviul ca fiind un procedeu de investigaie tiinific, specific tiinelor sociale, ce urmrete prin intermediul procesului de comunicare verbal dintre dou personae (cercettor i respondent) obinerea unor informaii n raport cu un anumit obiectiv sau scop fixat. nseamn c n viaa cotidian utilizm interviul, dar nu orice conversaie sau ntlnire ntre dou sau mai multe persoane echivaleaz cu un interviu, n special cu un interviu de cercetare tiinific. n general, interviul se bazeaz pe comunicarea verbal, aceasta fiind o comunicare de tip special, n care o persoan pune ntrebri (anchetatorul), iar cealalt furnizeaz rspunsuri, informaii (persoana intervievat). Convorbirea reprezint, deci, elemental fundamental n tehnica interviului, dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat i el pe ntrebri i rspunsuri), n primul caz este vorba de obinerea de informaii verbale, de opinii, preri, preferine exprimate liber despre problema pus n discuie, iar n cel de-al doilea ntrebrile i rspunsurile sunt, de regul, scrise (are loc nregistrarea obligatorie a rspunsurilor n scris; ntr-o anchet bazat pe tehnica chestionarului rspunsurile sunt scurte, clare, precise). B.Interviul ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane Folosirea interviului ca tehnic de cercetare n tiinele socioumane duce, aadar, la stabilirea relaiilor dintre variabile i la verificarea, testarea ipotezelor. Acesta se deosebete de comunicarea verbal obinuit prin simplul fapt c informaia este dirijat de ctre cel ce intervieveaz. Folosit n anchete-interviul, ca de altfel i chestionarul sociologic, fiind tehnici de cercetare ale metodei anchetei i ale sondajului de opinie (de unde i denumirea de anchet prin interviu) constituie metoda de investigare cu cea mai mare frecven de aplicare.

C.Criterii de clasificare a interviurilor n literatura de specialitate ntlnim o serie de clasificri ale interviului ca tehnic de cercetare. n continuare vom urmri clasificarea interviurilor redat de Septimiu Chelcea (1998).

a. Dup gradul de libertate lsat operatorului de interviu n abordarea diferitelor teme de investigare, n ceea ce privete formularea,numrul i succesiunea ntrebrilor, precum i dup nivelul de profunzime al informaiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv(nedirijat, neghidat, nedirecionat de ctre operator), pn la interviul directiv(structurat, ghidat, standardizat), dup cum urmeaz: Interviul clinic a fost propus ca tehnic de investigaie psihoterapeutic de psihologul american Carl Rogers (19021987) i este utilizat nu numai n psihoterapie i psihanaliz, ci i n psihodiagnoz, n activitile de OSP (orientare colar i profesional) sau de asisten social. Acesta presupune comunicarea autentic ntre operator i subiectul de interviu, bazat pe nelegere i ncredere. Interviul n profunzime aplicat cu succes mai ales n studiul motivaiei, vizeaz obinerea de informaii nu despre subiect n ntregul su, ci doar despre un singur aspect al personalitii acestuia. (De exemplu, poate investiga adaptarea unei persoane la situaii noi, gradul de implicare a unei persoane ntr-o anumit activitate, relaionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situaiilor conflictuale etc. Interviul cu rspunsuri libere se aseamn cu interviul n profunzime, ambele fiind utilizate att n psihoterapie, ct i n cercetrile sociopsiho-culturale. Interviul centrat (focalizat) utilizarea acestui tip de interviu a fost propus pentru prima dat de ctre R.K. Merton n anul 1956 i presupune investigaia temelor stabilite dinainte, dei ntrebrile i succesiunea acestora nu sunt prestabilite. El stabilete centrarea interviului pe o experien comun tuturor. De exemplu, cercettorul va analiza comportamentul subiecilor dup o experien trit n comun (vizitarea unei expoziii de art, participarea la o competiie sportiv etc.). Pe baza ipotezelor deja formulate, va elabora apoi un ghid de interviu ce urmeaz a fi aplicat acelorai subieci, viznd experiena subiectiv a acestora n situaia respectiv. Interviul cu ntrebri nchise i cu ntrebri deschise ambele constau ntr-o list de ntrebri ce urmeaz a fi discutate n cadrul interviului. n cazul interviului cu ntrebri nchise (sau precodificate) gradul de libertate al subiectului n elaborarea rspunsului este redus, variantele de rspuns fiind limitate.

De exemplu, interviul poate conine ntrebri de genul: Avei ncredere n cabinetele de planning familial? - Da; - Nu; - Nu tiu. Sau: Ce preferine culinare avei? - Mncarea italian; - Mncarea chinezeasc; - Mncarea romneasc; - Mncarea mexican; - Alte preferine. n ceea ce privete interviul cu ntrebri deschise (libere sau postcodificate), acesta las subiecilor libertatea deplin de exprimare a rspunsurilor, lucru ce i ngreuneaz cercettorului codificarea, dar care ofer culegerea de informaii variate despre temele de cercetat. b. Dup natura coninutului comunicrii distingem: Interviul de opinie cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, tririle sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, nclinaii etc.), adic informaii imposibil de observat direct. Interviul documentar care poate fi i centrat pe un anumit domeniu: politic, economic, social, medical, sportiv etc. c. Dup gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o singur dat sau n mod repetat. Vorbim astfel de: Interviul unic presupune o singur convorbire ntre anchetator i persoana cuprins n eantion, care rspunde la ntrebri, spre deosebire de Interviul repetat care presupune ntrevederea repetat ntre cercettor i subiectul intervievat, tip de interviu utilizat mai ales n ancheta panel. d. Dup calitatea informaiilor obinute, viznd nu numai volumul informaiilor obinute, ci i calitatea lor: Interviul extensiv se aplic pe un numr mare de persoane ntr-un interval de timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informaiilor de profunzime. Interviul intensiv se distinge prin faptul c fiecrui subiect intervievat i este acordat un timp ndelungat de discuie, ceea ce permite abordarea problemelor puse n discuie n profunzimea lor. e. Dup numrul persoanelor care particip la interviu, acesta poate fi: Interviul personal la care particip doar operatorul de interviu i

subiectul intervievat. Interviul de grup folosit ca metod de culegere a datelor psihosociale, de exemplu n studiile de marketing i pia. La nivelul grupului se formeaz opinia majoritar, exprimat prin liderul grupului, reaciile proprii fiind dezvluite cu precdere n interviurile personale. n grup, subiecii elaboreaz n interaciune un rspuns colectiv care exprim opinia de grup la ntrebrile puse de ctre anchetator. f. Dup modalitatea de comunicare distingem: Interviul direct (face-to-face) are loc ntrevederea dintre operator i intervievat. Interviul telefonic n care prima impresie a subiectului de interviu se formeaz pe baza caracteristicilor vocale ale operatoruluin i se dezbat problemele speciale. n Romnia, ns, acest tip de interviu nu este folosit pe eantioane reprezentative la nivel naional, datorit lipsei de posturi telefonice n anumite zone, n apecial n mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea eantionului naional. g. Dup statutul social i demografic al participanilor, interviul poate avea loc cu aduli, tineri, copii, cu persoane publice, aparinnd vieii politice i culturale, cu persoane defavorizate, cu specialiti din diverse domenii etc., criterii de care cercettorul va ine cont n elaborarea i aplicarea interviului. h. Dup funcia pe care o ndeplinete n cadrul cercetrii distingem: Interviul explorativ este utilizat n prima faz a cercetrii i are drept scop identificarea unor probleme ce urmeaz a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare. Interviul de cercetare (propriu-zis) este utilizat ca tehnic principal de obinere a datelor de cercetare n investigaia sociologic de teren. Interviul de verificare are drept scop att verificarea, ct i completarea informaiilor culese cu ajutorul altor metode i tehnici de investigaie. I. Dup scopul urmrit: Interviul de selecie (de angajare); Interviul terapeutic; Interviul de informare. Acestea pot avea loc n diverse contexte: coal,ntreprindere, spital, domiciliu etc.

4) Analiza documentelor.Tipuri de documente

Alturi de observaie, tehnica documentar constituie, dup unii autori,una din principalele surse de date i informaii sociologice. Prin natura i complexitatea lor, documentele asigur o diversificare a informaiilor i permit elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale. Fie c realizeaz n mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc documente, le analizeaz, le interpreteaz. Se impune, deci, elaborarea unei teorii a documentelor sociale, cu evidenierea valorii dar i a limitelor acestora. nainte de a vedea la ce se refer aceast tehnic, trebuie s clarificm nelesul termenului de document. Aa cum sublinia S. Chelcea , n limbajul comun, termenul de document are nelesul de act oficial.n sens sociologic, ns, el este utilizat cu nelesul de text sau orice alt obiect care ofer anumite informaii, imagini asupra populaiilor sau domeniilor vizate, date despre contextul social n care a fost construit; documentele sunt marcate att de specificitatea (particularitatea) epocii n care au fost elaborate, ct i de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor. Actele oficiale, ziarele i revistele, crile i foile volante tiprite, afiele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, nsemnrile zilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile i autobiografiile, dar i uneltele de munc tradiionale sau moderne, produsele muncii, bunurile de consum, ca i creaia artistic (pictura, sculptura, arhitectura etc.) reprezint documente sociale, importante surse de informaii n sociologie Trebuie fcut o meniune, totui: dei este o tehnic clasic, indispensabil n orice cercetare i oricrui sociolog, documentarea nu poate constitui o surs unic de investigaie i nu poate nlocui celelalte metode i tehnici. Sociologia ca tiin, utilizeaz, n primul rnd, metoda observaiei directe a faptelor, fenomenelor i proceselor sociale. Analiza documentelor sociale nu constituie dect o metod complementar de investigaie.

Tipuri de documente
Urmele lsate de trecutul mai apropiat sau mai ndeprtat sunt multiple idiverse. Ele nu se refer doar la documente scrise (gen scrisori, jurnale personale, statistici, publicaii), ci i fotografii, filme, cldiri sau obiecte casnice. Bogia acestor surse din care cercettorii extrag informaii pentru reconstituirea vieii sociale, a relaiilor interumane i a proceselor sociale, impune necesitatea elaborrii unui sistem de tipologizare a documentelor. Criteriile dup care se pot clasifica aceste documente sunt numeroase i,din aceast cauz, este greu de elaborat o schem integratoare, care s le cuprind pe toate. De-a lungul timpului, documentele au fost clasificate de diveri autori dup coninutul lor (documente individuale i colective), dup originea lor (personale i oficiale), dup form (statistice i literare) sau dup natura lor (directe i indirecte, originale i reproduse) etc. V. Miftode (1995, pag. 158) preia un model al lui Maurice Duverger i elaboreaz o schem operaional n care reuete s reuneasc mai multecriterii ntr-o singur clasificare. Pe scurt, schema se prezint ca n figura Tipuri de documente: - 1. Oficiale - 2.Personale-particulare - 3. Presa i literatura

I. Scrise:

II. Statistice III. Alte documente: 1. n imagini: - Iconografice - Fotografice - Cinematografice

2.Fonice 3. Material Tehnice

Din prima categorie de documente, cele scrise, fac parte arhivele (oficiale),memoriile, jurnalele personale, biografiile, scrisorile (ca documente particulare) sau presa, care poate fi privit, att ca surs de date, ct i ca fenomen social, ce reflect anumite tendine i aspecte ce se manifest ntr-un anumit context. Dac ne referim la documentele statistice, trebuie menionat faptul c datele cuprinse n astfel de documente sunt obinute prin dou tipuri de nregistrri: selective (prin sondaje) i exhaustive. Acestea din urm se realizeaz, fie periodic (cum este cazul recensmntului), fie continuu (atunci cnd se nregistreaz cstoriile, decesele, fora de munc sau situaia infracional). Dat fiind varietatea documentelor, exist, pe lng aceste exemple, i alte tipuri de documente, care, n concepia aceluiai autor, constituie o surs important de informaii, deloc neglijabil: documente fonetice (nregistrrile sonore de orice tip), documente fotografice i cinematografice, documente iconografice (sculpturi, tablouri, gravuri etc.). Documentele publice sunt acele acte care privesc viaa economic, social, politic, administrativ a societii i intereseaz ntreaga populaie a rii, n timp ce documentele personale sau private sunt individuale, aparin cuiva. n al doilea rnd, cnd vorbim de documente exprimate n cifre, formularea corect este de documente cifricei nu documente cifrate, care se refer la existena unui cod, a unui cifru. n ultimul rnd, menionm faptul c documentele oficiale sunt documentele emise de autoritile de stat sau de guvern, iar documentele oficioase (denumire pe care o ntlnim uneori) se refer la acele acte care exprim o anumit poziie oficial a unor organisme (spre exemplu partidele politice).

5) Ancheta sociologica si sondajul de opinie


A. Specificul anchetei sociologice n cercetarea sociologic concret ancheta este cea mai cunoscut i cea mai rspndit metod. Spre deosebire de alte metode preluate din tiinele naturii cum sunt, de pild, observaia, experimentul etc. i adaptate posibilitilor de investigaie n domeniile proprii diferitelor tiine sociale, ancheta apare i se dezvolt n legtur cu evoluia tiinelor sociale i umane.

Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigaie sociologic, att de complex nct uneori este identificat, n mod nepermis,cu cercetarea sociologic nsi. Complexitatea ei este dat de ansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu, planuri de anchet), a tehnicilor (de codificare, scalare, analiz, prelucrare etc.), pe care le folosete i de faptul c adeseori utilizeaz, n mod complementar, alte metode i tehnici de cercetare (observaia, analiza documentar etc.). Dei face parte dintre metodele mai vechi folosite n cercetarea social,importana anchetei a crescut considerabil abia din deceniile 3-4 ale secolului nostru, n strns legtur cu introducerea tehnicilor de analiz cantitativ n tiinele sociale. Apariia mainilor de calcul, a procedeelor de prelucrare i analiz statistic i perfecionarea tehnicilor de eantionare probabilistic au transformat ancheta dintr-o metod tradiional puin folosit ntr-o metod modern, situat pe primul loc n cercetarea sociologic. Extensiunea larg a anchetelor sociologice n investigaia social trebuie explicat i n legtur cu rolul opiniei publice n reglarea vieii sociale. Ancheta constituie una dintre modalitile de cunoatere tiinific a opiniilor, atitudinilor, aspiraiilor oamenilor i, totodat, un mijloc de influenare. Se poate spune fr a grei c sondajele de opinie fac parte din practica vieii societii moderne. Populaia este consultat prin intermediul sondajelor asupra unei game foarte largi de probleme economice i sociale activitatea comercial, satisfaciile n raport cu mass-media, utilizarea timpului liber, atitudinile electorale etc. Dup unii autori, un indicator al nivelului de civilizaie al unei ri l-ar constitui i gradul de familiarizare al cetenilor si cu chestionarele de anchet. Este semnificativ, n acest sens, aprecierea autorului francez J. Antoine, care afirm c ancheta prin sondaj a intrat adnc n deprinderile societii noastre moderne. Ea intereseaz nu doar cteva categorii socioprofesionale, ci, n general, omul modern al secolului XX. Definirea anchetei sociologice Formularea unei definiii cuprinztoare pentru ancheta sociologic este o sarcin mai mult dect dificil. Aceasta datorit faptului c nsi noiunea deanchet sociologic (ancheta social, ancheta psihosocial) are semnificaii adeseori diferite.

Unii autori acord anchetei o semnificaie att de larg, nct o identific cu cercetarea sociologic sau i subordoneaz alte metode de cercetare. Chiar i atunci cnd nu i se subordoneaz alte metode de cercetare, semnificaia anchetei rmne foarte larg, corespunztor ariei foarte ntinse de probleme care sunt studiate cu ajutorul ei. C.A. Moser arat c o definiie datanchetei sociale ar fi att de general nct i-ar anula scopul, deoarece nsui termenul i metodele legate de ea se aplic ntr-o varietate foarte larg de cercetri, ncepnd cu analizele clasice asupra srciei, de acum cincizeci de ani, pn la sondajele asupra opiniei publice efectuate de Institutul Gallup,anchetele pentru planificarea oraelor, cercetarea pieii, activitatea observaiei sociale (Mass Observation), precum i nenumratele investigaii organizate de institutele de cercetare. El precizeaz totui c atunci cnd este vorba de coninutul concret al anchetelor, toate se ocup de caracteristicile demografice,cu mediul social, cu activitile, opiniile sau atitudinile unui anumit grup de oameni . Claude Javeau precizeaz c ancheta are drept scop cutarea de informaii referitoare la un grup social dat (un stat, un grup etnic, o regiune, o clas social, o categorie de vrst etc.). Aceste informaii trebuie s poat fi prezentate, n vederea analizei lor, sub forma unor rezultate cuantificabile . ntr-un sens mai restrns, ancheta reprezint o culegere metodic de informaii asupra opiniilor, atitudinilor indivizilor, ajungndu-se la rezultate cuantificabile cu privire la comportamentele grupurilor umane, a gusturilor,trebuinelor, motivaiilor acestora, la maniera lor de amunci, de a tri, de a se distra. Roger Pinto i Madeleine Grawitz spun c n sens restrns, ancheta, prin nsi semnificaia sa etimologic, comport cutare de informaii orale ... la originea sa, ancheta conserv un element oral: ntrebareacare i este proprie i n sens tiinific ea implic efortul pentru cuantificarea informaiilor culese. Realiznd o sintez a diferitelor elemente cuprinse n definiiile i caracterizrile din literatura de specialitate se poate defini ancheta drept o metod de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaii, aspiraii, caracteristici personale, ale mediului social etc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiza cuantificabil a datelor n vederea descrierii i explicrii lor. Punctul de plecare al anchetei l constituie ntrebrile pe care i le pune cercettorul cu privire la fapte, fenomene sociale,asupra crora, de regul, nu exist informaii statistice sau alte surse de date documentare sau de observaie.

Aa cum precizeaz C.A. Moser, dac cineva dorete s afle ce gndete o persoan despre pedeapsa cu moartea sau ce tie despre convertibilitatea monetar, ct de des a mers la cinema n ultima sptmn, sau de ce citete cutare ziar, cum i-a cheltuit salariul pe ultima lun, cnd s-a cstorit, sau dac are intenia de a-i vota la viitoarele alegeri pe laburiti sau pe conservatori, atunci trebuie s ntrebe persoana nsi i trebuie s ne bazm pe ceea ce spune ea. Se tie foarte bine c ea poate s dea rspunsuri deformate, poate s nu fi neles ntrebrile, sau dac este vorba despre lucruri din trecut, se poate ca memoria s-o nele, dar alt cale nu exist; una dintre cele mai dificile sarcini ale anchetatorului este de a ncerca s descopere astfel de erori

Tipuri de anchete sociologice Clasificarea anchetelor sociologice se face dup mai multe criterii, n funcie de forma sau coninutul lor, dup natura problemelor studiate, scopul cercetrii sau dup istoria dezvoltrii lor etc. A. n funcie de elurile urmrite i modul de desfurare a anchetei distingem: Anchetele intensive realizate pe populaii restrnse (o ntreprindere, o secie, un sat, un cartier etc.) cu scopul de a aprofunda o tem special sau chiar o tematic complex. Numrul relativ mic de subieci este supus unei investigaii profunde i nuanate (instrumente, tehnici variate) oferindu-se n final o cunoatere complex i de adncime a acestora. Anchetele extensive asupra unor populaii numeroase, eantioane mari valabile la scara unui mare ora, jude, regiune sau a ntregii ri. Axate pe teme speciale, ele surprind caracteristici de ordin general, valabile la scar zonal sau naional. Anchetele calitative sunt intensive i pun accent pe studiul nsuirilor,caracteristicilor definitorii ale faptelor sociale supuse investigaiei. Realizate pe indivizi, luai separat, din grupuri sau comuniti cu caracter restrns, ele permit studiul calitativ de profunzime al acestora. Acest tip de anchet se realizeaz n mod eficient cu instrumente puin formalizate i ofer date puin cuantificabile,n schimb permite surprinderea nuanat i complex a faptelor studiate.

Datorit populaiei restrnse supuse anchetei, este puin reprezentativ din punct de vedere statistic. Anchetele cantitative cu instrumente formalizate i rezultate cuantificabile se realizeaz pe populaii mari, reprezentative din punct de vedere statistic. Numrul mare de chestionare precodificate, aplicate pe eantioane mari se prelucreaz relativ uor cu ajutorul mainilor de calcul. Se aplic frecvent n studiul opiniilor, atitudinilor comerciale, culturale, electorale etc. Anchetele colective se aplic pe grupuri de oameni n vederea colectrii informaiei necesare i nu pe indivizi luai separat. n astfel de anchete nu intereseaz structurarea opiniilor, atitudinilor pe categorii de indivizi n raport cu anumite variabile (sex, vrst, studii etc.), ci cunoaterea tipurilor de comportamente (atitudini, opinii) la nivelul ansamblului populaiei investigate. Anchetele individuale presupun aplicarea individual a instrumentelor de investigaie n vederea corelrii informaiilor culese cu o seam de indicatori socio-demografici (vrst, sex, studii, profesie etc.). n cadrul lor intereseaz opiniile distincte ale diferiilor subieci supui investigaiei. Anchetele directe presupun colectarea de informaii referitoare la subiecii investigai, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene n care sunt implicai nemijlocit, particip la ele, sunt inerente vieii i activitii lor. Anchetele indirecte se realizeaz, de obicei, asupra unor teme legate prea intim de viaa i activitatea populaiei investigate, situaie n care sunt anchetai fie subieci cunosctori ai faptelor studiate, dar neimplicai n desfurarea lor, fie se cer aprecieri, informaii asupra comportamentelor altor persoane dect al celor anchetate, chiar dac cei investigai sunt implicai n faptele studiate. Ancheta se mai aplic pentru colectarea de informaii asupra unor fapte, fenomene inaccesibile investigaiei directe din diferite motive (evenimente trecute, comportamente discrete etc.). B. Dup coninutul problemelor investigate, anchetele se mai pot clasifica dup cum urmeaz: Anchetele socio-economice de interes naional. Cu ajutorul lor se pot surprinde periodic o seam de aspecte legate de evoluia nivelului de trai, a calitii vieii n rndul diferitelor grupuri socioprofesionale, pe eantioane reprezentative la scar naional. Anchetele asupra dezvoltrii zonale, rurale i urbane.

Prin intermediul lor sunt studiate diferite aspecte ale sistematizrii i modernizrii localitilor rurale i urbane, factorii economici i sociali de amplasare a obiectivelor industriale, de construcie, modernizare i extindere a oraelor. Anchetele de opinie public asupra celor mai diferite probleme economice, politice, sociale, culturale. Cunoaterea curentelor de opinie n evoluia i dinamica lor trebuie s stea la baza msurilor i programelor de dezvoltare economico-social. Ele pot fundamenta aciunile sociale de educare i antrenare a maselor la nfptuirea diferitelor obiective ce urmeaz s fie realizate pe plan local sau zonal. Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing, de investigare i prospectare a pieii, n vederea optimizrii comerului i influenrii produciei de bunuri destinate consumului public. n astfel de anchete intereseaz opiniile diferitelor categorii sociale de cumprtori despre calitatea, prezentarea, preul produselor, evoluia gusturilor, cerinelor populaiei etc. Anchetele asupra mijloacelor de comunicare n mas presupun studierea satisfaciilor-insatisfaciilor i cerinelor publicului fa de diferitele componente ale mass-media, n special fa de programele emisiunilor de radio i TV, cu privire la calitatea i tirajul crilor beletristice, opiniile cu privire la filme,spectacole teatrale etc. Ele constituie o important surs de informare menite s duc la perfecionarea continu att a coninutului acestora ct i a modalitilor de transmitere, pentru a satisface ntr-o msur tot mai mare cerinele publicului. C. O clasificare a anchetelor n ordinea apariiei i dezvoltrii lor istorice ne ofer C.A. Moser . El le mparte n: a) anchete clasice asupra paupertii maselor muncitoare; b) anchete de planificare regional; c) anchete sociale guvernamentale; d) anchete de prospectare a peii; e) anchete asupra emisiunilor radio i TV; f) sondaje de opinie public; g) alte anchete (recensmntul populaiei, viaa urban, rural, bugete de familie, probleme de educaie, sntate, mobilitate social, relaii industriale, delincvena juvenil,timp liber etc.). n literatura de specialitate, ntr-o form sau alta, sunt menionate toate tipurile de anchet descrise mai sus.

Facem, ns, precizarea c tipologizarea respectiv este relativ; n cele mai multe cazuri distincia dintre diferite tipuri se face doar pentru a sublinia accentul care trebuie pus, ntr-o situaie dat, pe aspectele caracteristice fiecrui tip n parte aa, de exemplu, ntr-o anchet de tip intensiv pot s predomine ntrebri directe sau indirecte, ancheta poate viza cu precdere analiza cantitativ sau cea calitativ etc. Raportul dintre sondajul de opinie si ancheta sociologica Adeseori, n rndul nespecialitilor, cercetarea sociologic, n general,este identificat cu ancheta sociologic, iar unii reduc ancheta la aplicarea de chestionare. Aa se face c, n viziunea unora, investigaia sociologic este pur i simplu redus la aplicarea chestionarelor, nseamn nici mai mult nici mai puin dect mnuirea de chestionare, colectarea de informaii cu ajutorul acestora i prelucrarea lor. Trebuie s menionm c, cel puin, distincia dintre ancheta sociologic i cercetarea sociologic nu este fcut cu claritate adeseori nici de ctre unii specialiti n lucrrile lor. Chiar dac diferitele metode, tehnici de cercetare sunt analizate corect din punct de vedere al caracteristicilor i posibilitilor lor de cunoatere, ele apar uneori subsumate anchetei, lsndu-se impresia c aceasta din urm le-ar ngloba, identificndu-se cu cercetarea sociologic. Dei problema nu este suficient de clar n literatura de specialitate,i deci este susceptibil de discuii, de puncte de vedere diferite, noi nu mprtim ideea unei identiti ntre anchet i cercetarea sociologic. n dorina clarificrii acestor probleme, ne propunem precizarea, pe scurt, a coninutului noiunilor de sondaj de opinie, anchet sociologic icercetare sociologic. O ncercare de clarificare a raportului dintre ele gsim i la S. Chelcea, care afirm pe bun dreptate c ntr-un anume sens, termenii de cercetare sociologic concret i investigaie sociologic de teren subsumeaz termenii de anchet i sondaj, constituind fa de acetia genul proxim, diferena specific fiind dat de ponderea metodelor interogative caracteristice anchetelor i sondajelor . Sondajul de opinie este o form specific a anchetei sociologice. El este definit, n continuare, ca o metod statistic de stabilire, pe baza eantionrii, a stratificrii opiniilor n raport cu diferite variabile sociodemografice ale populaiei studiate.

I. Drgan precizeaz c ancheta de opinie reprezint varianta cea mai rspndit a cercetrilor sociologice, mai precis spus a anchetei prin sondaj, aceasta fiind cu deosebire adecvat determinrii distribuiei cantitative a opiniilor ntre diferitele categorii de populaie din cuprinsul unui vast ansamblu social. Ali autori apreciaz c sondajul de opinie colecteaz, pornind de la un eantion reprezentativ, informaii standardizate, deci comparabile, numeroase i generalizabile . Se poate vorbi de o larg rspndire a sondajelor de opinie n societatea modern, ele constituind o modalitate de cunoatere rapid, eficient i la scar reprezentativ, din punct de vedere statistic, pentru diferite colectiviti umane, a opiniilor cu privire la cele mai variate probleme economice, politice,administrative i social-culturale. Aa cum subliniaz Jacques Antoine anchetele prin sondaj sunt din ce n ce mai utilizate ca mijloace de informare n serviciul conducerii treburilor publice, a previziunii naionale i planificrii, n fine, n cercetare tiinific, mai ales n tiinele umane. Sondajul ca form specific de anchet se circumscrie sferei acesteia din urm,constituind o modalitate de realizare a anchetei. n calitate de form a anchetei,el prezint o seam de trsturi distinctive. Astfel sondajul este un fel de anchet pur i rapid. n cadrul su se aplic doar instrumente de anchet (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite colectarea rapid de informaii dintre cele mai variate. Sondajul se oprete la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraii, motivaii etc.), fr s-i propun confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le determin i eventualele corecii care se impun ca urmare a acestei confruntri. Viznd cu precdere studiul opiniilor, fr corectarea lor prin informaii colectate cu alte tehnici i metode, la nivelul sondajului se tolereaz erori inevitabile de recoltare, de prelucrare a informaiilor i mai ales cele care in de subiectivitatea populaiei investigate. Ancheta sociologic este o metod complex n care accentul poate s cad pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaiilor, aspiraiilor ntr-un cuvnt asupra subiectivitii umane dar nu se oprete doar la ele. Coeficientul de eroare este depit prin confruntarea opiniilor cu faptele pe care le reflect. n acest scop, sunt utilizate metode i surse complementare de informare asupra fenomenelor cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchet, cu alte surse de informare, permite introducerea unor corecii menite s ofere o imagine tiinific asupra faptelor sociale investigate.

Astfel, dac n sondaj opiniile subiecilor constituie principala surs (sau chiar unica) de informare asupra faptelor studiate n anchet, opiniile constituie n acelai timp i obiect de cercetare supus analizei tiinifice riguroase. Metodele, n mod curent folosite complementar anchetei, sunt observaia i analiza documentar.Prin acestea se valideaz adeseori datele anchetei i se introduc coreciile necesare. n aceast semnificaie mai larg, ancheta, ca metod complex, care folosete tehnici complementare n investigaia de teren, este identificat adeseori cu cercetarea sociologic nsi. Dup cum vom vedea n continuare, aceast identificare este greit, chiar dac se are n vedere ancheta n semnificaia sa larg, cu metode, tehnici subsumate complementar. Aa dup cum numeroi cercettori considera sondajul de opinie drept un tip de anchet, la rndul ei ancheta poate fi considerat mai mult dect o metod i anume un tip de cercetare sociologic (bazat n mod precumpnitor pe anchet) dar nu cercetarea sau investigaia sociologic nsi. n acest caz: a) ancheta este metoda de baz a cercetrii; b) alte metode, tehnici utilizate (observaia, analiza documentarea, tehnici experimentale etc.) au rolul de a ntregi i verifica datele anchetei; c) ele nu acoper (deloc sau acoper doar parial) o arie tematic de sine stttoare n cadrul cercetrii; d) cercetarea bazat pe anchet are mai mult un caracter descriptiv, cu finalitate practic aplicativ i urmrete ntr-o mai mic msur dezvoltarea teoretic.

6) Esantionarea
n cercetrile psihosociale se utilizeaz ca surs de informaii oamenii, care sunt, de fapt, integrai ei nii n procesele analizate, sunt creatorii faptelor sociale i purttorii celor mai diverse relaii. Deoarece scopul cunoaterii este determinarea structurilor economice,politice, culturale i a climatului psihosocial n care aciunea uman a devenit sau poate s devin eficient n condiiile obiective i subiective existente ntr-un anumit moment al dezvoltrii unei organizri umane sau instituii sociale, informaile luate direct de la subiecii activitilor practice au o valoare deosebit pentru analiza tiinific a mediului social pe care l construiesc i n care triesc acetia. Pentru ca informaiile recoltate de la oameni s aib valoare tiinific, trebuie s se respecte cu rigoare cteva cerine ale metodologiei cercetrii.

Printre acestea, determinarea pe baze tiinifice a populaiilor care urmeaz s fie cercetate are o importan deosebit. Determinarea populaiei supuse investigaiei presupune realizarea a trei operaii metodologice distincte, dar strns legate ntre ele; stabilirea colectivitii statistice generale, stratificarea (gruparea populaiei) i alegerea eantioanelor asupra crora urmeaz s se efectueze investigaia propriu-zis. Aceste operaii se realizeaz dup ce, n prealabil, a fost stabilit sfera de cuprindere n teritoriu (delimitarea spaial a cercetrii). Din considerente economice, dar i pentru c unitile de cercetare (colectiv de catedr, centre de cercetare, laboratoare psihologice) sunt relativ restrnse, cercetrile sociologice nu depesc de regul dimensiunile unei zone socio-geografice. Cele mai numeroase cercetri se efectueaz n marile organizaii economice, la nivelul judeelor, n comune i orae. Dup ce a fost stabilit sfera de cuprindere n teritoriu sau nominalizate unitile economice sau comunitile umane care urmeaz s fie cercetate, se trece la delimitarea colectivitii statistice generale. Criteriul de referin pentru efectuarea acestor operaii l constituie problemele sociale care constituie obiectul cercetrii de teren. Astfel, vor fi incluse n colectivitatea statistic general: a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) care sunt implicate cel puin printr-un tip de activitate practic n procesele socio economice sau culturale care constituie obiectul cercetrii; b) toate persoanele care, prin statutul lor social, sunt rspunztoare de organizarea, conducerea i efectuarea controlului social asupra acelorai procese; c) persoane care, dei nu sunt implicate nemijlocit n procesele analizate, dein informaii referitoare la aceste procese. Pentru a exemplifica, vom spune c sfera colectivitilor generale este diferit n cazul a dou cercetri pe teme aparent asemntoare. O investigaie pe tema Factorii psihosociali ai creterii productivitii muncii la organizaia economic X presupune luarea n considerare a informaiilor date de salariaii care i desfoar activitatea n unitatea respectiv. Dac, ns, analiza vizeaz cunoaterea factorilor psihosociali care contribuie la creterea eficienei sociale a muncii, chiar dac cercetarea se desfoar n aceeai unitate economic sfera colectivitii statistice generale va fi mult mai mare.

Diferena este dat de coninuturile celor dou concepte : productivitatea muncii i eficiena social a muncii. Ultimul este un concept mult mai complex; el exprim pe lng productivitatea muncii i valoarea social a produselor, calitatea acestora, nevoile sociale pe care le satisfac etc. n acest caz pentru o analiz riguroas i relevant sunt necesare informaii i de la beneficiarii produselor realizate n unitatea cercetat.

7) Finalitatea rezultatelor anchetelor si sondajelor.


A. Analiza datelor i explicarea proceselor i fenomenelor studiate devin posibile numai dup ce avem toate informaiile sistematizate i ordonate. n vederea unei analize riguroase, se impune utilizarea unor metode statistice i matematice: se calculeaz ponderea diverselor caracteristici, medii i indici ale valorilor acestora; se urmrete evoluia n timp a proceselor analizate, se face analiz comparativ etc. B.Redactarea raportului de cercetare este ultima etap a unei cercetri sociologice. Exist i alte modaliti de finalizare a cercetrilor (elaborarea unorstudii, monografii, sinteze n domeniul metodologiei etc.), dar, n toate cazurile n care cercetarea s-a realizat pe baza unei convenii sau contract cu instituii sau organizaii economice, se impune redactarea i a unui raport de cercetare. ntruct acesta are unele particulariti n comparaie cu toate celelalte modaliti de finalizare a unei cercetri, vom prezenta cteva din cerinele de baz ale redactrii lui: a) se elaboreaz mai nti o schi a raportului. Schia este necesar n toate cazurile cnd se redacteaz un material. Aceasta permite punerea n ordine logic a tuturor informaiilor de care dispunem; formeaz convingerea c sunt cuprinse toate problemele importante, ne permite s avem imaginea raportului n ntregime i s operm cu mai mult uurin schimbrile care se impun. n cazul raportului de cercetare, elaborarea unei schie este obligatorie pentru c, pe baza ei, se desfoar o dezbatere cu factorii de decizie, singurii n msur s aprecieze dac problemele abordate prezint interes sau nu; dac exist i alte probleme care ar solicita explicaii din partea cercettorilor; dac raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul conveniei etc;

b)se procedeaz la redactarea propriu-zis a raportului, care trebuie s fie concis. Conciziunea solicit, de regul, mai mult timp autorilor, dar d mai mult for raportului i scurteaz timpul de lectur pentru beneficiari. Exist,ns, situaii cnd se impune folosirea unor date, a unor explicaii suplimentare, descrierea evoluiei n timp a unor fenomene care ar lungi dimensiunile raportului. n acest caz, se folosesc adausuri sub form de note de subsol sau anexe. Adausurile sunt chiar necesare deoarece meninnd calitile unui raport concis, permit cititorului s recurg la date elaborate sau materiale ilustrative (plane, grafice, tabele etc.); c) dup ce raportul a fost redactat, se procedeaz la o analiz critic a acestuia de ctre autori, cu participarea i a altor specialiti sau colaboratori. n cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie s rspund la cteva ntrebri, printre care: sunt destul de clare ideile expuse n raport (claritatea ideilor, a propunerilor, sugestiilor, fiind judecat n raport de obiectivele organizrii i conducerii i nu n raport cu exigenele aparatului conceptual cu care opereaz sociologia i tiinele sociale). Concluziile de baz ale raportului, aprecierile critice i propunerile sunt susinute de argumente suficiente, plauzibile? n cazul n care exist idei sau concluzii care nu au suficient acoperire n fapte, dar a cror raionalitate cercettorul o intuiete, se recomand totui trecerea acestora n raport sub form de ipoteze sau sub rezerva recoltrii de noi informaii, ori a unei analize secundare. O astfel de procedur conduce la sporirea ncrederii beneficiarului n competena i seriozitatea cercettorului. O alt problem care trebuie s stea n atenia autorilor sau colaboratorilor acestora se refer la msura n care propunerile fcute se ncadreaz n sfera de competen a beneficiarului i n limita cadrului legislativ care reglementeaz funcionarea organismului social analizat. Exist situaii cnd o propunere sau alta pot s prezinte interes deosebit dac sunt analizate prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar pentru care n unitatea respectiv s nu se fi creat toate condiiile pentru materializarea acestei propuneri sau s se fi consumat mprejurrile n care ar fi avut sens propunerea respectiv. Se recomand renunarea la astfel de formulri n favoarea prestigiului cercetrii tiinifice i creterii utilitii acesteia. Cunoaterea n detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea sociologic constituie doar punctul de plecare n organizarea i desfurarea acesteia.

Realizarea fiecrui demers metodologic menionat presupune, ns,implicarea total i responsabil a cercettorului, iniiativa i activitatea creatoare, utilizarea experienei acumulate n alte cercetri, folosirea unor metode rezultate din cercetri similare desfurate de ali autori etc. ntre etapele prezentate exist o legtur indisolubil, iar actul cunoaterii se realizeaz ca rezultat a activitii desfurate de cercettor pe ntreg parcursul activitii sale.

Cap. V : Analiza diferitelor politici sociale si de sanatate


I.Politica Sociala
Teme: 1.Programe sociale 2. Criterii de analiza a politicilor sociale

II. Modele de sanatate


Teme: 1. Indicatori ai starii de sanatate; 2.Politici sociale de sanatate.

1. Indicatori ai starii de sanatate;

Dou concepte i gsesc n acest caz terenul propice de desfurare: stilul de via i modul de via. 1. Modul de via se refer la elementele obiective ale traiului, la condiiile materiale, economice i sociale ale vieii, ntre indicatorii si numrndu-se (A. Roth, 1996): - natura muncii (ocupaiei, profesiunii) i durata ei - nvmntul, calificarea profesional i accesibilitatea formelor acestora - rezidena i circulaia (timpul afectat i mijloacele de transport disponibile i utilizate) - locuina (m/persoan) i echipamentul acesteia (gradul de confort) - condiii de igien i asisten sanitar (accesibilitatea acesteia) - mijloace de comunicare, telecomunicare - informaie i cultur - timpul liber (durata i folosirea acestuia) - sistemul tradiiilor, obiceiurilor si moralei Acesti factori, prin evolutia lor istorica, isi aduc aportul la crearea profilului psihologic al unei populaii, la formarea personalitii indivizilor i la structurarea relaiilor sociale. Orice mod de via este produsul unei istorii, reflexul unei culturi i al unor tradiii specifice, fiecare societate avnd un mod specific de via. Un factor ce contribuie

la diferenierea tipurilor de societi pe baza modului de via este distribuia, cuantumul i utilizarea veniturilor i a bunurilor materiale. Astfel, n cazul societilor de tip tradiional-agrar cheltuielile preponderente sunt cele pentru nevoile primare, de alimentaie, n timp ce n cazul modului de via urban, cheltuielile familiale se orienteaz spre produsele industriale care staisfac encesiti secundare, iar n cazul societilor post-industriale se deplaseaz preponderent spre nevoia de servicii. Modul de via postindustrial are tendina de globalizare i este unul contruit n jurul automobilului, al echipamentului domestic, electronic, al telecomunicaiilor i al mediilor de informare. Acest mod de via va fi asimilat de populaiile care ajung la nivelul de dezvoltare atins de rile occidentale n prezent. Stilul de via se refer la aspectul subiectiv al modului de via, reprezentnd opiunea individului i direcia spre care se orienteaz manifestrile sale particulare. La baza acestei opiuni se afl anumite credine, imagini i reprezentri ale individului despre lume i via, care l dirijeaz n aciuni i alegeri i care l pot conduce la reuit sau eec. Astfel, stilul de via se refer la decizii, aciuni i condiii de via care afecteaz sntatea persoanelor, aprnd riscurile autoasumate (tabagismul, abuzul de droguri, excesele alimentare sau subnutriia, alcoolismul, promiscuitatea sexual, condusul auto imprudent, sedentarismul, munca n exces, stresul profesional, etc.), o parte dintre acestea fiind i impuse de condiiile sociale. Stilul de via const din combinaii ale diferitelor practici i deprinderi comportamentale i condiii de mediu ce reflect modul de via, influenate de antecedentele familiale, condiiile culturale i socioeconomice ale persoanei. Altfel spus, stilul de via este tipul de comportament repetitiv, habitual, condiionat de nivelul de cultur i de nivelul de trai, aflat sub controlul limitat al familiei i individului, n cadrul impus de resursele economice. Modificarea stilului de via implic deci schimbarea concomitent a comportamentului personal i a condiiilor de via. Primele abordriale stilului de via aparin lui Alfred Adler n psihologie i lui Max Weber n sociologie. Adler a legat stilul de via de procesul de strucutrare a personalitii n funcie de eul ideal, complexul de inferioritate, complexul de superioritate i sentimentul de comuniune social.

Pe baza acestui model, au fost propuse ulterior 14 tipuri generale ale stilului de via: Descurcreul, Controlorul, Conductorul, Corectul, Superiorul, Simpaticul, Binevoitorul, Opozantul, Victima, Martirul, Copilarosul, Neadaptatul, Pasionatul i Placidul. Ulterior s-a mai realizat o tipologie a stilurilor de via folosind descrieri mprumutate din lumea animal: - Tigrul agresiv, autoritar, ambiios - Cameleonul conformist, flexibil - Broasca estoas retras, discret, serios, zelos, descurcre, echilibrat - Vulturul individualist, egoist - Somonul drz, opozant Max Weber a definit stilul de via n dependen de doi factori: comportamentul n via (opiunile avute n alegerea unui anumit stil de via) i ansele de via (probabilitatea realizrii practice a acestor opiuni personale, innd cont de de condiiile structurale necesare pentru susinerea unui anumit stil de via). Astfel, el mbin opiunile individuale cu constrngerile social-economice n operaionalizarea conceptului de Lebensstil. Stilul de via poart amprenta modului de via al comunitii i al grupului n care persoana s-a nscut i s-a format. Opiunile n funcie de care se structureaz stilul de via sunt individuale, dar valorile, reprezentrile, elurile i aspiraiile care impun aceste opiuni au determinare social. Astfel, dac modul de via se refer la aspectele exterioare ale vieii, la condiiile economice i sociale, stilul de via privete modul n care omul i grupurile sociale valorizeaz aceste condiii, n funcie de anumite opiuni valorico-normative. Evaluarea stilurilor de via i a modurilor de via este important pentru stabilirea calitii vieii pe care o pot asigura. Exist aadar stiluri de via defavorabile pentru sntate precum i stiluri de via favorabile sntii (abstinen tabagic, consum moderat de alcool, fitness, diet echilibrat i variat, evitarea consumului de droguri, pruden n traficul rutier, pruden n viaa sexual, folosirea strategiilor adecvate de ajustare a stresului profesional). S-a realizat chiar o suit de 7 porunci pentru un stil de via favorabil (N. Belloc, L. Breslow, 1972): 1. Nu fumai 2. Consumai alcool n cantiti moderate 3. Nu srii niciodat peste micul dejun 4. Pstrai-v greutatea corporal n limitele ideale

5. Servii 3 mese pe zi la ore fixe i evitai gustrile ntre mesele principale 6. Practicai exerciii fizice moderate de 2-3 ori pe sptmn 7. Dormii cel puin 7-8 ore pe noapte. Stilul de via poate fi: - pozitiv (comportamentele nu se abat de la standardele normale) - negativ (abaterile se constituie n factori de risc) Stilul de via negativ este determinat de doi factori: - factorul socio-economic - factorul cultural-educativ Efectele stilului de via asupra sntii sunt de dou feluri: - directe (fumatul i alcoolul constituie riscuri de cancer pulmonar sau de ciroz, alimentaia bogat n colesterol are rol etiologic n aterogenez) mediate (agravarea diabetului zaharat, a hipertensiunii arteriale, etc.)

2.Politici sociale de sanatate.


n sociologia medical actual exist trei curente majore, ilustrate prin trei perspective teoretico-metodologice. Astfel, concepiile cu privire la locul i rolul sntii, bolii i al sistemului medical n cadrul social difer n funcie de perspectiva adoptat. a) Perspectiva (paradigma) funcionalist i-a avut ca reprezentani de marc pe Durkheim, Weber, Parsons i Merton, care susineau c sntatea este esenial pentru perpetuarea speciei umane i viaa social organizat. Pentru a funciona n parametri optimi, societatea trebuie s asigure exitena unor persoane productive care s efetueze sarcinile vitale. n caz contrar, se produc disfuncionaliti n ceea ce privete bunul mers al vieii sociale, al bunstrii populaiei, precum i al alocrii de resurse n sectoarele neproductive. Conform funcionalitilor, instituiile medicale i au rolul bine definit de a diagnostica, a trata i a ncerca s vindece o afeciune, de asemenea trebuie s previn apariia bolii folosind programele de asisten primar i s activeze n cercetarea tiinific n scopul eficientizrii actului medical.

Totodat ele devin i instituii de control social, prin abilitatea de a defini comportamentele umane drept normale ori deviante. Talcott Parsons a definit rolul de bolnav, printr-un set de ateptri culturale ce definesc comportamentele adecvate ori inadecvate ale persoanelor bolnave. Astfel, el consider c boala afecteaz negativ viaa social, impunndu-se astfel un control al societii, rolul de bolnav avnd numeroase trstrui comune cu rolul de deviant. b) Perspectiva (paradigma) conflictualist ntre susintorii si se numr Marx, Mills, Waitzkin i Therborn i pornete de la presupoziia c serviciile de ngrijire medical nu sunt accesibile pentru toi membrii societii, fr dicriminare. Astfel, serviciile de sntate sunt condiionate i de capacitatea financiar a individului, existnd i aici o stratificare social generatoare de inechiti. Ei acuz reele private de instituii medicale, orientate spre profit, pentru faptul c nu acord ngrijiri i celor de nu i pot permite financiar aceste servicii. Totodat, clinicile private sunt acuzate i de faptul c nu acord atenie nvmntului medical, susinut din bani publici n spitalele universitare, cheltuielile acestora din urm fiind mai mari cu 30%, fa de cele ale unui spital obinuit. c) Perspectiva (paradigma) interacionist promovat de Mead, Cole, Goffman, Schutz i Garfinkel, pretinde c boala este o etichet atribuit unei afeciuni. Astfel, definiia bolii este negociat, validat prin confirmaresau infirmarea sa de ctre alte persoane n procesul interaciunii sociale simbolice. Prin larga lor rspndire, unele afeciuni nu sunt considerate anormale, iar n alte cazuri, medici consider anumite afeciuni drept boli, dei exist puine argumente n ceea ce privete existena unor cauze biologice certe i totodat a unui tratament adecvat. De asemeni, descoperirea unui produs medicamentos nainte ca afeciunea pe care o trateaz s fie considerat boal, a condus la etichetarea respectivei afeciuni. n prezent se manifest i procesul de medicalizare a devianei prin care tipuri comportamentale considerate imorale n trecut sunt privite acum drept stri patologice. Din perspectiva interacionist, comportamentele sau reglementrile sociale i ndeamn pe oameni s se conformeze normelor sociale, s gndeasc, s acioneze i s perceap lucrurile n modaliti acceptabile n cadrul unei culturi. Un rol important n cadrul acestei perspective l joac i teoria sociologic a etichetrii, a rolului reaciilor sociale fa de devian. Adepii acestei teorii susin c nu actul sau comportamentul unei persoane este deviant, ci deviana este determinat de reacia social la devian.

n ceea ce privete metodologia sociologic se disting dou paradigme dominante n sociologia medical: a) Perspectiva (paradigma) pozitivist propune o metodologie bazat pe modelul tiinelor naturii, n care sursele fundamentale ale cunoaterii sunt inducia teoretic sau testarea teoriilor prin intermediul experienei. Exist astfel o distincie clar ntre judecile de constatare i judecile de valoare. Astfel, faptele sociale sunt explicate prin alte fapte sociale, iar cunoaterea social trebuie s asigure obiectivitatea discursului sociologic, evitnd explicaiile axiologice i bazndu-se pe legi i generalizri empirice. n sociologia medical, pozitivitii au studiat influena variabilelor sociale asupra originii bolii. b) Perspectiva (paradigma) interpretativ are la baz scrierile lui Max Weber, punnd accentul pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelor sociale i conducnd la necesitatea concentrrii asupra analizrii semnificaiilor vehiculate de actorii sociali n interaciunile sociale. Se pune astfel accent pe distincia dintre studiul naturii i studiul culturii, n sociologia medical avndu-se n vedere distincia dintre fenomenul biofizic al bolii (disease) i fenomenul social al mbolnvirii (illness). n timp ce boala apare independent de natura uman, fiind studiat de tiina bio-medical, analizarea reaciei la boal a grupurilor sociale i tririi n plan psihic a strii de boal aparin psihologiei sociale i sociologiei. Astfel, se insist asupra etichetrii bolii i a bolnavului i asupra caracterului stigmatizant al acestei etichetri. n rndul sociologilor medicali, prerile sunt mprite, existnd fie adepi ai uneia dintre cele dou paradigme, fie neutri care consider ca ambele perspective au valoarea lor explicativ, pentru diferite probleme. De asemenea, au existat i voci care au promovat integrarea lor n folosul tiinei, ele neexcluzndu-se reciproc.