Compunere despre învăţătoare

Răsfoind albumul meu de fotografii, privirea mi se opreşte stăruitoare asupra uneia. Pentru un necunoscut această poză ar părea banală: un grup de copii în jurul unei femei, dar pentru mine ea are o semnificatie deosebită. Îmi aminteşte de prima zi de şcoală, de primii mei colegi şi mai ales de aceea care a fost a doua mamă şi căreia inima mea i-a rezervat un locşor de unde niciodată nu va putea dispărea: învăţătoarea mea! Mi-o amintesc aşa cum era în acea dimineata de 15 septembrie. Aveam pe atunci aprope şapte ani şi eram puţin intimidată de mulţimea de elevi din curtea şcolii. Am cunoscut-o în dimineaţa aceea de toamnă aurie în care întreaga natură era dominată de maroul roşcat al frunzelor şi de miresmele tomnatice ale pomilor din prejur.Cu câtă dragoste şi grijă ne-a adunat în jurul ei pe noi, bobocii, ca o cloşcă ce-şi adună sub aripa ei puii. Acum, după atâţia ani chipul ei îmi apare aievea. Era o femeie înaltă, brunetă. Bretonul tăiat drept deasupra frunţii, a sprâncenelor uşor arcuite revărsa umbre peste sclipirile ochilor de safir. Ochii ei mari si expresivi te învăluiau într-o privire caldă, gingaşă, duioasă. Avea un suflet de aur. Întotdeauna a ştiut să se apropie de noi. Chiar din primele zile am început să o iubim. Cu câtă răbdare ne-a învăţat să scriem şi să citim. Şi ce bine a ştiut să ne facă să îndrăgim istoria ţării, să înţelegem tainele naturii, misterele cifrelor. Ne-a învăţat să fim cinstiţi, să preţuim munca, să ne facem datoria. Mi-a rămas vie în minte acea zi de şcoală de la sfârşitul clasei a IV-a, ultima zi pe care o petreceam împreună. Şi ea şi noi copiii plângeam! Nu e uşor să te desparţi de o fiinţă dragă după patru ani petrecuţi împreună, zi de zi, ceas de ceas! Câte amintiri frumoase îmi stăruie în minte şi în suflet din aceşti patru ani.