Sunteți pe pagina 1din 8

www.referat.

ro

Comunicarea nonverbala
n contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbala prezinta interes din cel putin doua motive: 1. rolul ei este adesea minimalizat; 2. ntr-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor 70 de M. Weiner, care a considerat ca ponderea comunicarii nonverbale n cadrul comunicarii este mare, avnd un rol deosebit de important. Concluzia: limbajul nonverbal, concretizat n gesturi, mimica, postura, prezenta personala, poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Practic, mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea eminentului si i se acorda atentia cea mai mare de catre interlocutor. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbala are o mai mare precocitate, bazndu-se att pe comportamente nnascute si expresive ale afectelor si emotiilor, ct si pe cele dobndite prin nvatare sau imitatie. La fel ca si paraverbalul, nonverbalul este canalul predilect al comunicarii afective atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunii relationale a actului comunicativ. Vorbim cu ajutorul organelor verbale, dar comunicam cu ntregul nostru corp, fiecare parte a acestuia subliniind, ntarind, afirmnd sau negnd ceea ce buzele noastre au rostit. Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizeaza instantaneu un raspuns vorbitorului, comunicndu-i indirect cum se prezinta. Mesajele nonverbale tind sa dezvaluie, de exemplu, dorinta de sinceritate a celui ce comunica, convingerea, abilitatea, atitudinea si sentimentele, masura n care auditoriul i accepta mesajul. Neconstientizarea sau ignorarea importantei acestor mesaje sau imposibilitatea de a citi si interpreta acest limbaj fac sa se piarda o parte din substanta comunicarii. GESTURILE Exprimarea verbala este facilitata ndeosebi de gestica si de miscare. Interzicerea acestora de catre profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele marcate de a, a, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc). Constatam ca mai ales gesturile sustin psihologic comunicarea verbala. ntrebarea este ce identitate au gesturile, ce ne obliga sa gesticulam, care sunt gesturile cel mai des folosite, cum se clasifica ele? Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvntul, clasificndu-le n gesturi substitutive, completive si de nsotire a discursului verbal (dupa Mihai Dinu). O alta clasificare mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman si W. Friesen, potrivit carora gesturile sunt de urmatoarele feluri: 1. gesturi mimice sau corporale (expresori) nsotesc o traire organica cu tenta afectiva (tresarire, roseata, crispare de durere); au valoare comunicativa marcnd exprimarea (ne blbim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturala (tristetea, durerea, dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot n lume (ncruntarea, dispretul, sursul, semnul V pentru victorie sau O pentru

triumf). Faciliteaza relatia profesor-elev; adult-copil, deoarece comunic a starile sufletesti ale emitatorului. Ele sunt mai mult indicii dect semnale. 2. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbaldintre interlocurori (regulatori), care dirijeaza, controleaza si ntretin comunicarea verbala; exemple: apropierea de partener, pozitia de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvntului, ridicarea n picioare, cresterea / ncetinirea debitului verbal etc. Se apeleaza la ele atunci cnd: se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc. apar doar n prezenta partenerului cu care se comunica. Daca partenerul nu este de fata (convorbire telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic. Au functie expresiva si fatica deoarece releveaza atitudinea participantilor fata de interactiune. 3. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala (ilustratori): sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se dobndesc prin nvatare indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe, nainte/napoi); forma (dreptunghi, spirala, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie, lui); modul de actiune (ncet/repede) au rolul de a accentua/ntari/explica cuvntul, ndeplinind functia de nsotire si completare a comunicarii verbale. 4. gesturi cu semnificatie speciala (embleme) nlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea de substituit al cuvntului (exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la tmpla pentru nebunie; palma pe obraz si tmpla pentru somn; degetul la buze pentru liniste etc.) 5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori ticuri: au rol de descarcare si de echilibrare psihica sunt de doua feluri: - manipulari de obiecte n scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului, aranjarea n timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul unghiilor, suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund unor nevoi intime) -sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) n momente de concentrare, de tensiune psihica, de singuratate etc. -sunt o supapa pentru detensionare -pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare. Concluzie: cele cinci categorii de gesturi au functii specifice: fie dezvaluie subiectul care comunica (expresorii) ticuri, expresii cu ncarcatura culturala;

fie structureaza comunicarea (regulatorii) n functie de privire, pozitie, debit putem sa comunicam cursiv, normal; fie determina/ntaresc continutul transmis (ilustratorii si embleme le) ntarind cuvntul cu un semn (clipim complice, miscam capul, ducem degetul la buze pentru liniste); fie faciliteaza racordarea si adaptarea partenerilor la situatia de comunicare (prin adaptori) ajutndu-ne sa ne echilibram emotional, sa ne detensionam, pentru a nu altera comunicarea. Daca vizam comunicarea didactica, atunci putem apela la o alta clasificare a gesturilor/miscarilor profesorului n procesul educational, facuta n anul 1977, de catre B.M. Grant si G.D. Hennings, care evidentiaza doua mari categorii de miscari, respectiv: A miscari personale sau de autoreg lare proprii fiecarui profesor si concretizate n gesturi sau ticuri specifice de natura personala: aranjarea cravatei, fixarea ochelarilor, aranjarea parului, nchiderea/deschiderea hainei s.a.m.d.; B miscari de instruire care au statutul de parti componente ale actului de predare, comunicnd semnificatii esentiale. Pentru exemplificare, redau mai jos cteva miscari de instruire ale profesorului: indicarea tablei si fixarea privirii spre un anumit elev; ndreptarea intentionata a privirii asupra clasei; baterea palmelor, pocnirea degetelor; aruncarea privirii spre o priza si nmnarea prelungitorului unui elev, n mod ostentativ; miscarea capului n sens afirmativ/negativ, n timp ce un elev raspunde; ridicarea sprncenelor, strngerea buzelor, etc. La rndul lor, si elevii recurg la nonverbal (NV) n reactia lor la clasa. Aceste miscari de instruire ale elevilor au valoare de feed-back pentru profesor, dar numai n conditiile n care profesorul le interpreteaza corect. n cele ce urmeaza, exemplific cu o suita de miscari de instruire ce au frecventa deosebita n comportamentul elevilor la clasa: -ridicarea minii; -balansarea capului (fata -spate) n timpul predarii; - ncretirea fruntii n timp ce profesorul explica; -privirea repros ndreptata spre un coleg; -privirea spre fereastra; agitatie n banca. Pentru a ne da seama ct de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa ncercam sa vorbim cu minile la spate. Cteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strngerea pumnilor denota ostilitate si mnie, sau, depinznd de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise sinceritate, acceptare; mna la gura surpriza si acoperirea gurii cu mna ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit n palma semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Minile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau ncercare de autocontrol. Atentie nsa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus n jos spunem da, n timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stnga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta n Thailanda si absolut neutru, de indicare, n SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa n multe tari, dar gesturile minilor au creat faima italienilor de

popor pasional. Modul n care americanii si ncruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masa daca aceasta nseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze controlul asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul n care fac acest gest si l asociaza n moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Btitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres. EXPRESIA FETEI Comunicarea prin expresia fetei include mimica (ncruntarea, ridicarea sprncenelor, ncretirea nasului, tuguierea buzelor etc.) zmbetul (prin caracteristici si momentul folosirii) si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii etc.). Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. n modnormal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens n timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca ntr-o conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important dect ceea ce exprima cuvintele. 1. Mimica este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea ncruntata semnifica preocupare, mnie, frustrare; sprncenele ridicate cu ochii deschisi mirare, surpriza; nas ncretit neplacere; narile marite mnie sau, n alt context, excitare senzuala; buze strnse nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii. 2. Zmbetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului zmbetului variaza nsa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strns corelata cu presupunerile specifice care se fac n legatura cu relatiile inerumane n cadrul acelei culturi. 3. Privirea- Se presupune ca ochii sunt oglinda sufletului. Modul n care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, ncredere si prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un nteles. Privind pe cineva confirmam ca i recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva nseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate nsemna onestitate si intimitate, dar n anumite situatii comunica amenintare. n general, o privire insistenta si continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor n sus exprima ncrederea de a ne aminti ceva; n jos tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea ntr-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii nseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, n general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate. Dupa Mark Knopp, functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt n numar de patru: a) cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant n realizarea feed-backului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.

b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; ntr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea privirii. c) indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea , ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip anume. d) compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, ntr-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramnem departe unul de altul. n paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra n contradictie cu cea dinti. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. ntr-o convorbire oficiala se vizeaza, n cea mai mare parte a timpului, un loc situat n mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva ntre ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa l aduca mai jos, ntr-o regiune situata ntre barbie si zona coapselor. POSTURA CORPULUI Postura/pozitia comunica n primul rnd statutul social pe care indivizii l au, cred ca l au, sau vor sa l aiba. Sub acest aspect, constituie un mod n care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci cnd sunt mpreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca. O persoana dominanta tinde sa tina capul nclinat n sus, iar cea supusa n jos. n general, aplecarea corpului n fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, nclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare, plictiseala sau autoncredere excesiva si aparare la cei care considera ca au statut superior interlocutorului. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei atunci cnd sunt mpreuna se pot clasifica n trei categorii: 1. de includere/neincludere, postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare si se limiteaza accesul n cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot sa se ntoarca/aplece spre centru, sa -si ntinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicnd prin toate acestea ca accesul la grup este limitat. 2. de orientare corporala se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata -n fata (vis-avis) sau alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua neutralitate. 3. de congruenta/necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o perosoana este implicata n ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanseaza n acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat n comunicare. n cazul n care exista ntre comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici o forma. Sunt pozitii foarte importante n actul didactic, ce trebuie cunoscute n primul rnd de catre profesori. PREZENTA PERSONALA

Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a mbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii vestimentare, starea/conditia individului. Avem n cultura noastra anumite atitudini privind legatura dintre forma corpului, aspectul exterior si personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri: 1 - ectomorf (fragil, subtire si nalt); 2 - endomorf (gras, rotund, scurt); 3 - mezomorf (musculos, atletic, nalt). Datorita conditiilor sociale am nvatat ce sa ne asteptam de la oamenii apartinnd diferitelor categorii. Astfel, tindem sa-I percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitiosi, suspiciosi, tensionati, nervosi si mai putin masculini; pe endomorfi i percepem ca fiind batrniciosi, demodati, mai putini rezistenti fizic, vorbareti, buni la suflet, agreabili, de ncredere, prietenosi, dependenti de altii; pe mezomorfi i percepem ca fiind ncapatnati, puternici, aventurosi, maturi n comportare; n masura n care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeste personalitatea individului, este un fel de extensie a eului si, n acest context, comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. mbracamintea se poate folosi pentru a crea un rol. mbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o functie manageriala nalta vor tinde sa se mbrace ntr-un mod particular (costum sobru din doua piese), purtnd accesorii similare celor barbatesti (servieta diplomat). mbracamintea non-conformista comunica faptul ca purtatorul este un original, razvratit social, posibil creator de probleme sau artist. Pentru situatiile didactice este apreciata mbracamintea decenta. n final, dupa ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj n parte, este bine sa cunoastem anumite aspecte ale limbajului nonverbal de care trebuie sa tinem cont n interpretarea lui: -pentru a evita interpretarea gresita a unui element de limbaj non-verbal este bine sa-l interpretam n contextul tuturor celorlalte elemente verbale si non-verbale -caracteristicile de personalitate individuale, de educatie, experienta de viata etc., sunt elemente care trebuie luate n considerare n interpretarea corecta a limbajelor nonverbale -modul de folosire si interpretare a limbajelor non-verbale difera sub multe as pecte: de la cultura la cultura, de la individ la individ, de la profesie la profesie etc. Concluzii 1. Vorbim apelnd la coardele vocale, dar comunicam cu ntregul corp pe care l facem si mai expresiv cu ajutorul: -relatiilor stabilite cu partenerul; -mbracamintii purtate; -spatiului pe care-l controlamsi cu ajutorul distantei la care ne plasam fata de auditoriu. Asadar, comunicarea para si nonverbala, constituie canalul predilect al comunicarii afective, atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunilor relationale ale actului comunicational si fiind esentiale n nceperea, sustinerea si oprirea comunicarii. Ajutati de para si nonverbal oamenii se comporta ca si cum n permanenta ar avea de jucat un rol la

scena deschisa, pentru care asteapta aplauze sau recompense. La modelarea comunicarii extraverbale sunt antrenati factori biologici (genetici si constitutionali), psihologici (ndeosebi cei emotionali), socioculturali (nivelurile de instruire, modele culturale), socioprofesionali (modele socioprofesionale). 2. ntr-o comunicare didactica care este preponderent verbala comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala nu vin n completare, ci formeaza un ntreg bine structurat, complex si convergent. Desi nu au aceleasi regimuri si ritmuri de codare, transmitere si decodare, lipsa uneia sau alteia saraceste si ngreuneaza comunicarea, cu att mai mult cu ct comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala sunt de 4,5 ori mai rapid decodificate (interpretare, nteles) dect comunicarea verbala; de multe ori mentionez comunicarea nonverbala este cea care da sens mesajului (un gest, o clipire, o mimica etc.). De asemenea, un mesaj informational caruia i se adauga voit latura paraverbala, si schimba cu 180 grade semnificatia (un accent, o pauza/tacere, o anumita inflexiune a vocii, un anumit ritm poate sa treaca mesajul de la seriozitate la persiflare/interogare/amenintare/indiferenta/stupoare/ angoasa/etc.). 3. Trairile afective si atitudinile indispensabile pentru dimensiunea relationala a comunicarii se transmit mult mai usor si mai bine prin comunicare paraverbala si comunicare nonverbala (55% prin comunicare nonverbala; 38% comunicare paraverbala). Exemplu: interziceti vorbitorului (profesor/scolar), gestica si mimica atunci cnd transmite mesajul informational si ntreaga comunicare va suferi ca ritm, coerenta, intensitate, sugestivitate, spectaculozitate si chiar relevanta. -Daca profesorul doreste sa atraga atentia elevilor si actioneaza la maniera: Atentie, va rog! spus ca atare, monoton, linear nu obtine rezultate (elevii continua sa faca ceea ce faceau pna atunci). -Daca spune, nsa, Atentie, va rog! cu un ton ridicat (nu tipat), hotart, ferm, sprncene mbinate, saltnd pe vrfuri atunci cel putin pentru cteva secunde elevii tresar, se mobilizeaza, se uita la profesor si se pregatesc sa retina/sa se conformeze . 4. Tot n comunicarea didactica, cnd avem de prezentat continuturi implicite, comunicarea para si nonverbala trebuie sa fie concordante pentru a sustine comunicarea verbala si a-l ajuta pe scolar sa descopere si sa nteleaga (exemplu: nu poti sa faci o afirmatie dura cu o voce vesela, dar avnd o mina trista). n acelasi timp, ntre: comunicarea verbala si comunicarea paraverbala pe de o parte, comunicarea verbala si comunicarea nonverbala pe de alta parte, pot apare discordante, n functie de continutul mesajului si de intentia vorbitorului. Exemplu: o ironie ca o lauda, dar pe un ton dispretuitor, avnd o mimica zeflemista sau chiar dispretuitoare poate induce n eroare interlocutorul, care nu mai stie ce sa creada. Logic, ca sens, comportamentele paraverbale si nonverbale luate mpreuna sunt concordante pentru ca presupun constie nta, voluntarism si spontaneitate. Cuplarea comunicarii verbale cu comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala, interactiunea si interconditionarea acestora dau acuratete comunicarii umane, respectiv dau autenticitate si integritate, ale caror beneficii sunt multiple.

Acuratetea comunicarii implica ntregul EU n comunicare: si mintea, si trupul, si spiritul si inima (sufletul) (si biologicul, si psihologicul, si socialul si culturalul); si constientul si subconstientul; si gndirea rationala, si adncurile sufletului. Acuratetea comunicarii presupune ca ceea ce a fost spus curge de la vorbitor ca sincer si complet, iar ceea ce e auzit de ascultator e primit n ntregime. Acuratetea comunicarii = echilibrul ntre minte, intelect (spirit) si inima. Acuratetea comunicarii genereaza si sustine autodesavrsirea. ntre cele trei tipuri de comunicare, cu comportamentele corespunzatoare, se instituie relatii temporare si de sens. Simultaneitatea este obligatorie n cazul celei verbale si paraverbale, n timp ce comportamentul nonverbal poate fi simultan, anticipativ sau succesiv. De aceea Bourdieu a tinut cont n calcularea eficientei actului de comunicare educativa att de caracteristicile schemei de comunicare, ct si de faptul ca la un moment dat sau chiar pe ntreaga perioada a comunicarii, aceasta poate deveni lateralizata daca sensul sau este unidimensionat si unidirectionat, de la emitator la receptor, cnd receptorul nu devine niciodata emitator si deci actul comunicarii nu e o interactiune autentica pentru ca nu exista feed-back. Referinte bibliografice : Dinu, M. Comunicarea , Editura Algos, Bucuresti, 2000 Cucos, C. Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998 (coord.) Leroy, G. Dialogul n educatie , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti 1974 Paun, E. Socio pedagogie scolara, Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti,1982 Soitu, L. Pedagia comunicarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate