P. 1
despre originea şi ţările vikingilor

despre originea şi ţările vikingilor

|Views: 336|Likes:
Published by Mitu-Creţu Gh.
istorie
istorie

More info:

Published by: Mitu-Creţu Gh. on Apr 03, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/31/2015

pdf

text

original

DESPRE ORIGINEA ŞI ŢĂRILE VIKINGILOR (I

)
Adrian Popovici Motto: “Reputatia este ceea ce altii stiu despre tine. Onoarea este ceea ce tu stii despre tine insuti.” Lois McMaster Bujold Scurta introducere Invadatorii din Nord sau normanzii (lat. normanorum), cunoscuti si sub denumirea generica de vikingi au dat Europei anglo-saxone si mai tarziu Lumii Noi o alta geografie politica. Coordonatele geografice ale Scandinaviei au fost delimitate aproximativ inca din Antichitate. Piteas din Massalia patrunde la sfarsitul secolului al IV-lea i.Hr. mai spre Nord amintind de enigmatica insula Thule. O data cu expeditiile lui Julius Caesar (100-44 i.Hr.) in Gallia, litoralul Marii Nordului sau Mare Germanicum este mai bine cunoscut, iar nave romane in vremea domniei lui Tiberiu (42 i.Hr.-37 d.Hr.) ocolesc Pen. Iutlanda in anii 4-5 d.Hr. identificand Scandinavia, care pana in secolul al XII va fi cunoscuta ca o insula. Despre aceste tinuturi indepartate si inospitaliere, inconjurate de mari reci, episcopul Iordanes, citand din opera pierduta a inaintasului sau Cassiodorus (490-585), sublinia: Scanza (denumirea latina a Peninsulei Scandinave) e un mare rezervor de popoare. Aceasta afirmatie, ascunde in spate un adevar stiintific: deplasarea imperceptibila si in masa a unor popoare pana atunci sedentare, datorata excesului demografic constatat inca din secolul al III-lea d.H. prin migrarea gotilor spre sud, din insula Gottland sau Tara Gotilor si care a atins apogeul intre anii 832-1000 la vikingi. Exodul scandinav care a “socat” Occidentul lui Carol cel Mare si a reusit in buna masura sa starneasca panica calugarilor anglo-saxoni din Northumbria, un regat pe teritoriul englez, facandu-i sa exclame la sfarsitul litaniilor: Apara-ne Doamne de furia normanda!, isi are precedentul in conditiile climatice blande din Nord, de dupa retragerea calotelor glaciare, care au favorizat dezvoltarea agriculturii sezoniere. Surplusul demografic a determinat in cele din urma deplasarea popoarelor Nordului in cele patru directii cardinale, pentru a coloniza noi teritorii. O alta imagine istoriografica a Nordului Istoriografia apuseana a preluat si dezvoltat teama fata de migratorii germanici amplificand gradul de confuzie. De ce? Iata o intrebare la care vom incerca sa raspundem pe baza celor mai noi investigatii privind lumea scandinava, dintr-o perspectiva mai apropiata de realitatile indepartatului Nord. Cronicile medievale redactate in preajma Anului 1000, plaseaza in centrul atentiei continuitatea imperiala romana sub diverse forme, aureolata in mantia crestinismului, punctul central fiind statul franc si evident figura arhietipica a lui Carol cel Mare, rege al francilor (768-800) si imparat al Occidentului (800-814). Celelalte realitati geopolitice ale batranului continent sunt trecute sub tacere, fie din ignoranta, dar mai ales din nestiinta. O data cu secolul al XIX-lea, prin revigorarea nationalismelor, cu precadere cel francez, german, putem vorbi de o istoriografie europo-centrista, al carei punct de plecare il constituie fara indoiala incoronarea lui Carol cel Mare, ca imparat al Occidentului, in Domul San Pietro din Roma, in ziua de Craciun a anului 800. Dupa 1960, prin introducerea la scara a unor noi metode de cercetare si investigare istorice si istoriografice, bazate pe interdisciplinaritate si pluridisciplinaritate, conceptiile istorice se amplifica, devin cat mai obiective, trec dincolo de axiomele impuse, redimensioneaza istoria europeana, reintegrand-o unui alt circuit valoric diferit de cel conventional si mai aproape de realitatile trecute. Printre metodele cele mai moderne de cercetare, conservare si reconstituire istorica, atat in ceea ce priveste lumea veche scandinava de care ne ocupam pe parcursul acestui articol, cat si alte teritorii si areale geografice, ca focare de civilizatie, amintim: magnetometria cu particole protonice, tehnici radar avansate, hartile geoclimatice, teledetectia, aerofotografia, hartile luate de sateliti si altele. O data cu saltul tehnologic de
1

la sfarsitul secolului trecut, cand majoritatea tarilor au implementat internetul ca o metoda eficienta de informare, s-au dezvoltat tot mai multe locatii web de specialitate despre vikingi cu aspecte care vizeaza in mod direct cultura si civilizatia acestora, valorificand cele mai noi descoperiri in domeniu. Tinuturile si teritoriile vikingilor Europeanul occidental, inchistat si timorat, incapabil sa vada dincolo de limes-urile lumii romane s-a confruntat cu “drama”, asaltatarii limes-urilor de catre neamurile germanice in general, cu un alt mod de viata, cu alte mentalitati, diferite de lumea civilizata romana, de civilizatia crestina de mai tarziu. In general, despre miscarile imperceptibile ale neamurilor germanice, se cunosteau foarte putine lucruri, iar anticii nu le-au dat importanta cuvenita, motiv pentru care atunci cand valurile au rabufnit de la Nord la Sud, ele au provocat un soc, o adevarata surpriza. Lumea romana, obisnuita sa-si duca existenta in interiorul limes-urilor, in opulenta provinciilor, avea cunostinte geografice foarte rudimentare despre tinuturile din afara sau despre mundus barbaricum, de mai tarziu. Hartile nu se inventasera inca. Meritul lor le va reveni arabilor, iar perfectionarea genovezilor si venetienilor. Prima deplasare este cea a goti-lor, in a doua jumatate a secolului al II d.H. (150-180). Ei vor antrena sau vor impinge si alte neamuri germanice. Cu toate aceste lacune, un cunoscut istoric latin, Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) ii aminteste pe germani in opera sa De origine et situ Germanorum, carte unica in literatura latina, in care autorul prezinta conditiile geografice ale regiunilor de dincolo de Rin si Dunare, cat si despre originea si modul de viata al germanicilor. In partea a doua a operei sale, Tacitus ofera si o descriere a principalelor triburi. Societatii romane corupte ii sunt opuse in mod idealizat simplitatea, cinstea, setea de libertate si curajul acestor triburi barbare. Acelasi autor spunea: germanii sunt un popor cu moravuri foarte ridicate. Se cuvine pentru inceput sa definim termenul de migrator ca fiind acea persoana care deja are un mod de viata, care se deplaseaza voluntar, provenind dintr-o structura mentala bine delimitata. Cu alte cuvinte, migratorul se deplaseaza sub influenta anumitor factori. La celalalt pol se situeaza nomadul, o persoana de aceasta data care nu are stabilitate, care se muta dintr-un loc in altul pe fondul unor factori economici, religioasi sau de alta natura. Acesti doi termeni, opusi ca inteles, se confunda de cele mai multe ori. Prin urmare, vikingii aveau un mod de viata inainte de migratii si daca asa stau lucrurile, cu siguranta ca isi aveau teritoriile si pamanturile lor, de unde ulterior au migrat presati de anumite conditii. Cine erau acesti vikingi? Termenul sub care erau denumiti in diverse surse istoriografice contemporane (sec.VIII-IX) era cel de normanorum sau oamenii veniti din nordul continentului. Li s-a atribuit mai tarziu, o data cu dezvoltarea ramurilor de limbi nordice substantivul comun de vikingi, insemnand foarte probabil locuitori ai fiordurilor (vik=fiord, in norvegiana) sau razboinici pe mare. Dupa tarile lor de bastina, normanzii au fost definiti ca danezi (cei din Danemarca), norvegieni (Norvegia) si suedezi (Suedia). Ultimii s-au deplasat pe marile rute ale Rasaritului, fiind mai mult comercianti si mai putin razboinici. Rasaritul i-a numit varegi, iar de la tara lor de bastina, Suedia, s-au numit mai apoi svezi.Regiunea Svealand a definit ulterior intreaga tara. Se cunoaste faptul ca acest termen comun de svezi se intalneste in toate limbile de origine germanica si anglo-saxona. In engleza, spre exemplu, denominatiunea Suedia este Sweden. Cert este faptul ca vikingii in ansamblu, s-au deplasat din peninsulele din nordul Europei: Peninsula Iutlanda (etimologic=tara iutilor, o alta populatie germanica), din Peninsula Scandinava (teritoriile de azi ale Norvegiei si Suediei) si insulele din largul Marii Baltice, teritorii care se intind, cum prea bine cunoastem pe suprafete foarte vaste, cu populatie dispersata. Aceste trei tari au o pozitie diferita fata de mare: Danamarca are marea spre vest si sud-vest, Norvegia spre vest si acel vest indepartat nordic spre Cercul Polar, iar Suedia spre est si sud-est. Fiecare dintre aceste tari au cate o trasatura distincta care va modela configuratia lor politica ulterioara. Pentru Norvegia lantul Alpilor Scandinavi intinsi de la N la S pe aproximativ 1000 km care au inaltimile cele mai mari in partea central sudica (Jotunheimen 2468 m.) si in Nord se afla cele mai intinse suprafete ocupate de ghetari din Europa. Suedia ocupa cea mai mare parte din Peninsula Scandinava si numeroase insule in Marea Baltica si Golful botnic. Alpii Scandinavi formeaza granita comuna cu Norvegia, cel mai inalt varf fiind situat la altitudinea de 2122 m. la Kebnekaise. Danemarca este situata la poarta Marii Baltice si este formata din Peninsula Jylland sau Iut2

landa, si aproximativ 500 de insule, dintre care amintim pe cele mai importante Zealand, Fyn, Lolland. Relieful este de campie joasa, sub 170 m. altitudine. Artizani pe marile Nordului Fara corabii, expansiunea vikingilor ar fi de neimaginat, la fel ca si fara stapanirea unor cunostinte solide de navigatie. Scandinavii traiau langa si prin mare. Istoricul roman Tacitus, in jurul anului 90 d.H., ne-a lasat o descriere plastica a ambarcatiunilor vikingilor, pe care o redam in continuare spre o lamurire deplina: “Navele lor nu seamana cu ale noastre; cu o prora la fiecare capat, ele pot fi usor trase la mal. Nu sunt carmuite cu vintre si nici nu au barci pentru lopatari.” Daca in Europa, inca din Antichitate si pana in veacul al XIV-lea, se naviga in mod obisnuit de-a lungul coastelor si la adapostul acestora, metoda numita cabotaj, nordicii au infruntat vitregia valurilor datorita unor tipuri de ambarcatiuni specifice, sesizate de acelasi autor latin la sueoni, stramosi ai danezilor, adaptate conditiilor maritime atlantice. O caracteristica aparte a acestor ambarcatiuni erau etrava si etamboul construite la fel. Ele puteau sa-si schimbe cursul cu 180 de grade fara sa fie necesare manevre de intoarcere. Ambarcatiunile scandinavilor au fost definite de contemporani dupa sculpturile care le infrumusetau provele sau partea din fata a unei corabii: drakkare (dragoni, balauri – foto) si snekkare (serpi). De la acest termen a derivat in engleza, sub stapanirea daneza, substantivul snake. Sapaturile arheologice au confirmat multe dintre observatiile istoricului latin Tacitus, fiind scoase la iveala o serie de corabii vikinge. Exemplele clasice sunt: corabia Tune, construita foarte probabil la sfarsitul secolului al IX-lea, descoperita in 1867 in partea de est a Oslofjord-ului, corabia Goskad din aceeasi perioada, scoasa la suprafata in 1880 intr-un cimitir din partea de apus a capitalei norvegiene si corabia Oseberg, gasita in 1903 tot la Oslo. Aceste trei corabii renumite sunt expuse astazi spre vizitare la Muzeul Maritim Bygdoy din Oslo. Au fost catalogate ca fiind ambarcatiuni funerare, al caror scop era de a grabi plecarea in lumea cealalta a unei capetenii scandinave. Corabierii scandinavi aveau o metoda de navigatie bazata pe bunul simt. In largul marii, ei navigau pe latitudine, orientandu-se dupa puncte fixe: soarele si steaua polara. Puteau sa identifice usor pestii si pasarile din apropierea fiordurilor. In nord mirajele optice sunt foarte reale si dincolo de real imaginarul a deschis porti nebanuite, spre alte lumi. Navigatia pe longitudine putea sa-i depaseasca, insa, se deplasau de-a lungul unei latitudini fixe pana cand se apropiau de tarm si apoi se indreptau spre sud sau nord in cea mai frumoasa epopee pe care o vom dezvolta in episodul urmator. (va urma) Tags: Istorie alternativa

7 responses so far ↓

1 ermino // Apr 1, 2006 at 7:05 pm Este bine sa se studieze din mai multe puncte de vedere aceasta istorie a vikingilor. Exista numerosi cercetatori in istorie care demonstreaza ca Peninsula Scandinaviei nu putea oferi conditiile pentru un spor demografic suficient pentru a da atatea populatii asa-zis germanice. In plus, de ce isi spun danezii daci (dutch)? De ce nobilii spanioli spun ca se trag din daci? De ce
3

exista documente vechi ale istoriografiei antice care afirma “gotii care la inceput erau geti”? Si in acest context e putin diferita istoria popoarelor germanice, care nu trebuie sa uitam ca au ca taram sacru Valhala (vezi Valahia). Merita studiat, nu?

2 adrianpopovici_office // Apr 1, 2006 at 10:37 pm Intrebarile dvs. pe deplin justificate isi vor gasi raspunsurile pe parcursul dezvoltarii rubricii Historia Universalis cu noi si diversificate subiecte de interes.

3 danucky // Apr 30, 2007 at 11:22 am dutch este termenul englez pentru olandez. la fel, si burii din africa de sud nu au legatura cu dacii buri, ci vin de la termenul taran in olandeza (boer), scris in romana cum se pronunta (oe=u)

4 Daniel // May 26, 2010 at 2:46 pm foarte interesant astept si partea a doua ….

5 cristi // Jul 3, 2010 at 5:13 pm ba da au legatura . de ce ieronim spune ca gotii sunt aceeasi cu getii??? de ce iordanes a facut o lucrare unde spune ca gotii sunt geti??? de ce insusi un scandinav carol lundius spune:” sa fie clar pentru toti,cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneratie aleasa geti astazi lumea si istoricii ii numesc goti. alta dovada de ce in biserica saint apolonaire novo din ravvena care a fost ridicata de asa zisii ostrogoti germani apar desenati trei daci cu femei dace langa ei imbracate in tarancute ca la noi??? cum se explica??? simplu prin faptul ca gotii au fost defapt getii. insusi scandinavii pe tot parcursul timpului cand lumea din continentul european i-a numit goti carturarii scandinavi le spunea geti. insusi si sasii din transilvania aveau aceasta constiinta cum ca gotii sunt geti.

6 dan // Jul 3, 2010 at 5:17 pm exact. iar vikingii asa cum se obisnuieste dintr-o fabulatie bogata sa se arate ca aveau casti cu coarne este o tampenie. am citit pe google despre vikingi si se spune clar ca nu este nici o dovada ca acesti vikingi au purtat astfel de casti pe cap. nici poveste. ba din contra uitati-va tot pe google la vikingi si veti vedea un desen cu ei in barci avand pe cap exact caciuli de daci. deci nu altceva ci caciuli de daci. va rog sa va uitati.

7 dan // Jul 3, 2010 at 5:32 pm exact de ce ieronim spune ca pe bune dreptate gotii pot fi numiti geti. de ce iordanes a facut dupa casiodor o lucrare in care gotii sunt getii??? de ce insusi un scandinav carol lundius spune: sa fie clar pentru toti cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneratie aleasa geti astazi ii numesc goti. de ce in biserica saint apolonaire novo din ravvena apar desenati tarabostesi daci cu caciulile dacice pe cap si pe deasupra si cu femei dace langa ei imbracate in haine ca si tarancile noastre. de ce in spania si sudul frantei se vorbeste de zamolxe de boerbista,deceneu si decebal si nu de germani??? simplu pentru e clar gotii au fost getii. dar chiar voi oameni buni nu vreti sa pricepeti??? au chiar dupa voi toti cei care au spus ca gotii sunt getii au mancat ciuperci bolunde??? si mai ales daca chiar cei din scandinavia le spuneau gotilor lor geti. ce mai vreti mai mult de atat. sasii din transilvania la fel spuneau despre goti ca acestea sunt getii. tacitus nu a trait pe timpul iar tacitus nu a avut de unde sa stie bine cine erau defapt gotii. nici pe departe. nu marturia care conteaza in primul rand este a celor care au venit si au locuit in partile gotilor. aceia stiu cu adevarat nu tacitus care a trait pana in 110-115 cand inca gotii nu stiu pe unde erau. el vorbeste despre alt popor vandalii si despre burgunzi.
4

DESPRE ORIGINEA ŞI ŢĂRILE VIKINGILOR (II)
“Nu cred, a raspuns regele, ca poate cineva sa descopere faptasul, asa cum spui tu. Thorberg zise: Iti voi spune, rege, cine a facut-o. Eu insumi am facut-o. Regele zise: Trebuie sa faci totul la fel ca inainte sau vei plati cu viata pentru asta.” (Snori SturlusonHeimskringla) Scandinavia – un areal lingvistic Nu putem aborda suficient de corespunzator problematica expansiunii vikingilor, fara a arunca, inaintea altor aspecte esentiale, o privire de ansamblu asupra unor elemente etnico-lingvistice indisolubil legate de marea migratie scandinava, care au fost destul de sumar tratate in literatura de specialitate, dar care ne dau indicii foarte pretioase privind rutele pe care le-au urmat acestia, raspandite in cele patru puncte cardinale. Traditiile orale si cele scrise au constituit premizele unor investigatii stiintifice temeinice de la sfarsitul secolului al XIX-lea si jumatatea celui urmator, cercetari care au avut drept scop reconstituirea traseelor vikinge. Chiar daca aceste surse narative contin exagerari privind localizarea unor asezari colonii sau nume de colonisti vikingi si poreclele lor distractive precum Rolf cel Gras sau Thorkell Lunganul, ele raman veritabile surse documentare autentice care pot fi investigate de catre specialistii perioadei vikinge. Dupa cum am remarcat deja in episodul precedent, termenul de viking era aplicat fara deosebire oricarui norvegian, danez sau suedez, indiferent de pozitia pe care acestia o detineau la un moment dat in ierarhia sociala, comerciant, poet, fermier, explorator sau razboinic, in perioada de timp cuprinsa aproximativ intre anii 800-1050, cand are loc cea mai dinamica miscare demografica europeana, izvorata din indepartatul Nord, cu ample repercusiuni asupra evolutiei geopolitice ulterioare a spatiului european la inceputurile Evului Mediu Timpuriu. Pentru cronicarii franci, ei erau cunoscuti ca normanzi sau oameni ai Nordului, de la substantivul comun compus nordhr wegr sau calea nordului, care va defini regatul scandinav al Norvegiei, mult mai tarziu, sub domnia regelui Harald I cel Balai (900-940). In izvoarele narative din secolele I-VI d.Hr. termenul era generalizat asupra conglomeratului de triburi de origine germanica din Nordul Europei stabilite in jurul Marii Baltice, iar incepand din secolul al VIlea, notiunea delimita numai popoarele din spatiul scandinav, extinsa la norvegieni si danezi. Pentru locuitorii din Hibernia sau Irlanda, scandinavii erau numiti lochlannach sau om al nordului, iar uneori cu substantivul comun gall sau strain venit de pe alte meleaguri. Cronicile manastiresti anglo-saxone iau numit dani, deoarece danezii au fost primul val migrator nordic care au asaltat Insulele Britanice, in timp ce izvoarele bizantine si arabe i-au numit rhos sau rus sau oameni veniti din provincia suedeza Roslag. Ocupandu-se traditional cu negotul si mai putin cu arta razboiului, vikingii din Rasarit au primit denumirea de varegi, un termen ce isi gaseste corespondentul lingvistic in substantivul voeringjar, care desemna fie negustor, varianta cea mai plauzibila, fie razboinic sau mercenar. Platoul Skane din Suedia va generaliza Peninsula Scandinava cu toate particularitatile sale fizico-geografice, politice, economice si etnico-lingvistice. Iar in cea mai veche cronica ruseasca, atribuita carturarului monah Nestor (sec.XIIlea), suedezii erau numiti svezi de la regiunea Svealand din patria lor natala.

5

Memoria scrisului la vechii scandinavi Vikingii, stramosii popoarelor scandinave, nu cunosteau arta scrisului spre a se putea apara impotriva exagerarilor cronicilor contemporane lor. In lipsa unor surse documentare autentice vikinge, invaziile oamenilor din Nord, care au provocat panica calugarilor anglo-saxoni, au fost cunoscute prin intermediul altor izvoare narative tarzii din secolul al XII-lea, cand deja acestia nu mai constituiau un pericol la adresa societatii occidentale. La scandinavi, traditiile orale au fost precursoarele traditiei scrise, fapt evidentiat si in contextul altor areale vechi civilizationale. Pe baza primelor izvoare narative, transcrise ulterior, s-au refacut in mare traseele expeditiilor vikinge de mai tarziu, eliminandu-se factorul subiectiv, care rezulta nu din exagerarea faptica propriu zisa, ci mai degraba din dificultatea, pentru specialistii perioadei vikinge, de a localiza cu exactitate siturile arheologice ale vechilor asezari scandinave intemeiate pe alte meleaguri. Aceste traditii orale, integrate folclorului scandinav, au fost vehiculate prin filiera vikingilor din Norvegia sau norvegienilor, preluate fiind si de celelalte grupuri etnice din Nord. Poeti ratacitori, scalzii, au cantat aceste poeme, facandu-le nemuritoare in constiinta populara si la curtile regilor lor din Nord, mult mai tarziu. Ele s-au numit Edde si au fost grupate in doua redactari scrise, cea mai veche datand din secolul al IXlea, in versuri, intitulata Edda Veche si o alta in proza, mai sistematizata Edda Noua sau Heimskringla in limba islandeza, intr-o traducere literara Cercul Lumii, a carei coperta am redat-o in imaginea de mai sus, versiune atribuita islandezului Snori Sturleson (1179-1241). Ambele versiuni prezinta o importanta deosebita in cunoasterea aspectelor care tin de istoria, religia si traditiile vechilor scandinavi, fiind in acelasi timp comori ale literaturii universale. Din categoria istoriilor si istorioarelor despre frumoasa epopee vikinga, sunt nemuritoarele Sagas sau Povestiri, care pot fi comparate cu Iliada si Odiseea ale lui Homer. Ele au fost preluate sub alte forme, ca balade populare, in folclorul unor tari cucerite de vikingi in expansiunea lor. Astfel se explica frumoasa balada Beowulf (sec.VIII-X) din folclorul anglo-saxon, o marturie vie a prezentei invadatorilor danezi in Insulele Britanice. Sagas ne mai ofera si detalii pretioase privind credintele si ritualurile vechilor scandinavi, multe dintre acestea regasindu-se compilate in scrierile carturarului german Adam din Bremen (sec.XI-lea). Limbile nationale din spatiul scandinav, daneza, suedeza, norvegiana si islandeza desprinse dintr-un numitor lingvistic comun, stravechea limba danica, se dezvolta mult mai tarziu, o data cu adoptarea alfabetului latin, catre veacul al XV-lea. De aceea ei au fost victimele colaterale ale tuturor exagerarilor impuse de tiparele societatii medievale timpurii, foarte bine evidentiate la cronicarii epocii. Arta scrisului se dezvolta totusi la varegi sau ramura lor rasariteana, deoarece acestia au intrat de timpuriu in contact cu marea civilizatie a Byzantului, ocupandu-se cu negotul. Rutele lor comerciale se vor opri la portile Levantului. Premizele scrisului la vechii scandinavi
6

Simbolurile prerunice sau hällristningar au fost descoperite in cavernele Epocii Bronzului (1800-800 i.Hr.), prima data in Suedia. Unele dintre aceste simboluri au fost interpretate ca fiind literele unui alfabet, in timp ce altele ca reprezentand idei si concepte care au fost incoportate in numele runelor. Intelesul exact al acestor semne s-a pierdut daca ne referim la sensul original, dar se crede ca au fost utilizate in cadrul ritualurilor magice si este o certitudine ca si-au adus contributia la functia magica a alfabetului runic de mai tarziu. In timpurile noastre, alfabetul runic a ajuns, din pacate, sa deserveasca societatile oculte si acele grupuri de persoane care practica intr-un fel sau altul diferite forme de magie, fara o justificare religioasa sau istorica a utilizarii acestui vechi alfabet al lumii germane in imprejurari similare din trecut. Amulete si talismane care imita mai mult sau mai putin alfabetul runic sunt purtate ostentativ de catre acei tineri care au aderat spre o anumita orientare in muzica rock. De aceea se cuvine sa explicam in cateva cuvinte cititorilor nostri circumstantele in care au aparut si sau dezvoltat ulterior alfabetul si scrierea runica. Alfabetul grec a fost importat la multe popoare din aria Europei Rasaritene, suferind ample transformari grafice, inclusiv la vikingi, in Nord. Astfel s-au nascut runele, denumire care provine de la substantivul finlandez runnot sau ceva sacru, divin, ascuns muritorilor. Pentru a le gasi si o justificare divina, runele se aflau in arborele Ygdrassil, de unde prin intelepciunea zeilor, au fost daruite spre folosinta oamenilor. Scrisul s-a raspandit prin activitatile vikinge,comert, razboi, politica in intreaga Pen.Scandinava, cu precadere in perioada de afirmare a Crestinismului, cand se importa si alfabetul latin, prin filiera occidentala de aceasta data si care va suferi la randu-i cateva modificari de structura dupa cele trei arii geografice si lingvistice scandinave. Astfel de inscriptii runice au fost atestate arheologic si pe teritoriul patriei noastre, referindu-ne aici la descoperirile efectuate in complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar (jud. Constanta) din anul 1957, care pot fi puse in legatura directa cu marele drum comercial al Nordului “de la varegi la greci” existent intre secolele X-XI. Alte descoperiri similare din Dobrogea acelorasi veacuri vin in sprijinul atestarii prezentei scandinave in teritoriile fostei provincii romane Schytia Minor. Ele constau din arme si unelte cu bogate motive decorative, descoperite in cetatea de la Dinogetia-Garvan si din imprejurimi, ceea ce demonstreaza contactele comerciale dintre nordici si populatia autohtona de aici. Nu intodeauna insa, aceste raporturi dintre autohtoni si alogenii scandinavi au fost pasnice, dupa cum o demonstreaza una dintre inscriptiile runice descoperite pe indepartata insula Gotland, asa numita piatra comemorativa de la Sjonhem, datata la sfarsitul secolului al XI-lea, care mentioneaza uciderea varegului Rodfos de catre un blakumen sau un vlah, in timpul calatoriei acestuia in strainatate.

DESPRE ORIGINEA ŞI ŢĂRILE VIKINGILOR (ULTIMUL EPISOD)
Erik nu era dornic sa paraseasca vechea religie, dar Thjodhild, sotia lui, a fost convertita imediat si a pus sa se construiasca o capela la o oarecare distanta de ferma. A numit-o capela Thjodhild si acolo obisnuiau sa se roage, ea si ceilalti convertiti. Thjodhild a refuzat sa mai traiasca cu barbatul ei dupa ce s-a convertit si aceasta l-a nemultumit foarte tare pe Erik. (Saga lui Erik, fragment) FRAGMENTUL PE CARE l-am redat orientativ mai sus, extras din Saga lui Erik, prezinta o realitate tarzie, compilata de catre cronicarii islandezi in incercarea lor de a rescrie literar istoria colonizarii Islandei sau a legendarei insule Thule, de a carei existenta scriitorii antici clasici, precum istoricul grec Polibiu (200-120 i. Hr.) in opera sa de istorie universala, geograful capadocian Strabon (64-26 d.Hr.), istoricul roman Pliniu cel Tanar ( 62-114 ) si scriitorul latin Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) stiau fara indoiala, plasand-o in tratatele lor la sase zile distanta fata de Britannia. O analiza atenta a
7

textului releva specialistului trei aspecte: colonizarea unor teritorii insulare din Atlanticul de Nord, inclusiv Islanda in jurul anului 860, de catre vikingii veniti din Norvegia, impinsi aici de factori de natura politico-economici, crestinarea lor in rit apusean prin intermediul calugarilor irlandezi pustnici care vietuiau nestingheriti in schiturile construite pe insula cu cel putin o suta de ani inainte, poate pe la anul 775 pe acest bastion inaintat al Atlanticului de Nord si un conflict de familie, finalizat foarte probabil cu impacarea celor doi soti, certati, fireste, pe neintelegeri religioase, cultice, asa dupa cum lasa sa se inteleaga mai departe acelasi text. Coordonatele expansiunii normande Pentru a rescrie istoria normanda, bine sintetizata, cu noi argumente si teorii, ar trebui sa aprofundam sursele narative originare, accesibile doar specialistilor, iar ca sa beneficiem de tehnologiile lor alternative de ultima generatie, ar insemna sa cerem prea mult pentru puterea noastra financiara, redusa la cheltuielile cotidiene. Iata de ce m-am limitat sa prezint istoria lor la cateva aspecte esentiale, care sa fie aprofundate atat de catre cititorul neformalizat cu perioada vikinga, cat si de catre acei care vor dori sa paseasca pe urmele normande intr-o cercetare interdisciplinara. Deoarece multe dintre traseele maritime si rutele continentale urmate de catre vikingi au fost reconstituite pe marginea traditiilor orale reunite in nemuritoarele lor Sagas sau Epopei, despre care aminteam in episodul precedent, in scurt timp s-a dezvoltat o adevarata industrie a falsurilor, mai ales in ceea ce priveste explorarile vikinge din Atlanticul de Nord si marturiile arheologice ale prezentei scandinave in Lumea Noua. Falsurile s-au nascut din graba de a se da raspunsul la intrebarea: au poposit populatii europene in America precolumbiana? Ele au generat discutii aprinse intre specialistii de seama ai perioadei vikinge, inselati ei insisi de interpretarile gresite ale unor descoperiri ceva mai ciudate. Astfel, vom trece in revista cateva falsuri de seama spre a intelege mai bine contextul aparitiei si proliferarii lor in cercurile stiintifice inalte. Descoperirile arheologice de la Mystery Hill din statul New Hampshire, constand in asa numitele inscriptii pe pietre l-au determinat pe profesorul Barry Fell sa traga concluzia gresita ca ar fi vorba de un alfabet proto-celtic timpuriu, cu ramificatii in Vechea Anglie. S-a demonstrat ca acestea erau de fapt urmele radacinilor de copaci in crestere. Alte asemenea descoperiri fabuloase au fost semnalate la Ponso Alto in Brazilia (1873), o inscriptie care se refera la presupusi calatori fenicieni esuati in urma unei furtuni pe tarmurile Americii de Sud si o alta din anul 1890 aflata sub craniul scheletului de la Bat Creek (Statul Tennesse) care contine o inscriptie in ebraica din secolul al II-lea d.H. Din scurta noastra prezentare, am omis aspectele referitoare la credintele si obiceiurile vechilor scandinavi, pe care le vom trata intr-un episod separat, dedicat Istoriei credintelor si ideilor religioase, in premiera pe Altermedia, in cadrul rubricii noastre saptamanale. Invaziile normande, in intelesul clasic al definitiei istoriografice, sunt acele deplasari de popoare din Pen.Scandinava si de pe arhipelagurile insulare din Marea Baltica, datorita unor factori majori de ordin demografic, politic sau economic, desfasurate cronologic intre anii 800-1050, in perioada de inceput a Evului Mediu Timpuriu (sec.X-XI). Negustori, razboinici sau intemeietori de state, vikingii au contribuit decisiv la descoperirea si colonizarea de noi teritorii peste mari. La inceputul secolului al X-lea, vikingii din Rasarit au atins bazinul Marii de Azov, au urcat Donul, au trecut Volga si in amontele marelui fluviu au ajuns pe tarmurile Marii Caspice. Mai tarziu, o parte dintre informatiile culese de ei au fost aduse in Anglia, prin intermediul lui Othere Normandul si al lui Wulfstan Danezul, care si-au gasit refugiul aici, la curtile anglo-saxone, imbogatind astfel cunostintele geografice ale europenilor, inchistati in intunericul ignorantei. In linii mari, expansiunea normanda si-a lasat decisiv amprenta asupra Europei romano-gotice. In Rasarit, suedezii intemeiaza asezari si targuri capitala care dainuie pana astazi: Kiev, Novgorod. S-au oprit apoi la Portile Byzantului (Myckland) stabilind legaturi dinastice. In Franta, danezii se aseaza, cu
8

acordul regilor franci, fondand provincia Normandia in partea de NE. De aici, la anul 1066, urmasii vikingilor danezi, vorbitori de limba franceza prin amplul proces normativ de aculturatie, vor reinvada Anglia, dand nastere dinastiei normande prin ducele William Cuceritorul, primul rege englez. Pe marile involburate ale Atlanticului de Nord, norvegienii vor explora si mai apoi coloniza noi tinuturi: Islanda, Insulele Faroe, Groenlanda si Pen. Labrador. Este neindoielnic faptul ca in jurul anului 1000 vikingii au ajuns in America de Nord. Marturiile scrise si arheologice nu lasa loc nici unei rezerve. A nega sau a pune la indoiala aceste argumente, inseamna a nesocoti realitatea istorica. Invazia daneza In general vikingii au beneficiat de o “presa” contemporana ostila lor, emanata din mediile manastiresti, care nu-i percepea decat ca fiind oameni salbatici, pradalnici, fara stare, mereu deplasandu-se dintr-un loc intr-altul, prezenti acolo unde nimeni nu se astepta, iar atacurile lor efectuate prin surprindere nu puteau fi stavilite de o putere omeneasca, ea insasi divizata de luptele dinastice intestine, reprezentata prin regatele anglo-saxone, Essex, Sussex, Wessex, Northumbria. In calitatea mea de istoric, am incercat sa raspund la intrebarea cheie: cum au reusit invadatorii danezi sa-i cucereasca prin surprindere pe insularii anglo-saxoni, izolati atat de bine de continent prin amplasamentul natural strategic al Insulelor Britanice? In cautarea raspunsului istoric, am ajuns la un altul legat de tehnologia mobila Bluetooth, care ne inconjoara astazi de pretutindeni. Caci la fel precum regele danez Harald I (940-986) Dinte Albastru sau Blaatinge (Bluetooth), succesorul lui Gorm cel Batran (900-cca.940), parintele fondator al dinastiei daneze, a reusit tactic sa-i cucereasca pe anglo-saxoni, fara ca acestia sa-si dea seama, noi folosim resursele radio mobile scandinave pentru a copia date, fara sa deranjam pe cei din jur. Portretul plastic zugravit al suveranului danez se desprinde dintr-o istorie romantata a perioadei vikinge, rescrisa in anul 1974 si intitulata Povestiri pagane din vremuri demult apuse. Ostilitatea cronicarilor vremii si exagerarile acestora au dat castig de cauza istoricilor perioadei vikinge din zilele noastre care, coroborand diversitatea surselor narative existente, pe baza celor mai noi descoperiri, i-au plasat intr-o alta lumina pe invadatorii din Nord. Poate fi considerata Anglia medievala o creatie vikinga autentica? Daca da, in ce masura? Este o intrebare la care vom incerca sa raspundem cat mai plauzibil. Invazia daneza a Insulelor Britanice se desprinde foarte bine din Cronica anglosaxona, o culegere de letopisete scrise in engleza veche (Old English, sec.V d.Hr.-1200) care cuprinde diverse relatari din istoria timpurie a Angliei, compuse la curtea din Wessex catre anul 892. Cunoastem in prezent sapte versiuni ale ei. Aceste texte contin pe langa adevarul istoric si multe idei preconcepute, inclusiv cele referitoare la epoca vikinga. Cu referire la perioada vikinga, aceste surse documentare relativ tarzii au fost re-compilate pe baza unor anale mai vechi, pierdute din nefericire, spre a se putea face chiar intr-o mica masura o coroborare a textelor. Personajele sunt grupate in trei categorii: eroii, Alfred, Aethelstan, Canut, sfintii, nelipsiti din hagiografia medievala timpurie, Edmund, Oswald si cei defaimati, precum Eric Secure Insangerata sau Ethelred Nehotaratul. Faptele cronicii graviteaza in jurul realului si in acelasi timp legendarului rege Alfred cel Mare (871-879). Este ceva foarte normal, deoarece cronicarul curtii regale exagereaza voit faptele, plasandu-si suveranul in centrul atentiei. Nu trebuie sa ne mire acest lucru, prezent la mai toti cronicarii vremii. De regula se prezinta armonia ospitaliera anglo-saxona in contradictie cu aprigii invadatori din Nord, dupa cum o demonstreaza fragmentul urmator:” In acest an regele Britrich s-a casatorit cu Eadburh, fiica lui Offa. In vremea lui venira pentru prima oara trei corabii cu oameni din nord. Primul magistrat le-a iesit in intampinare si a incercat sa-i sileasca sa mearga la palatul regelui, pentru ca nu se stia cine sunt; si ei l-au omorat. Acestea au fost primele corabii ale danilor care au venit in tara anglilor.” Multe discutii a starnit acest text autentic, pe marginea problemei: Cine erau danii? De unde veneau ei, mai precis? Din Danemarca sau din Norvegia? Poate din teritoriile proaspat cucerite situate in partea de NE a Frantei, unde urmasii lor vor intemeia provincia franceza Normandia la anul 932? Insulele britanice au cunoscut trei incursiuni vikinge care se subinscriu istoriografic perioadei vikinge a istoriei engleze: 786-802, incidentul de la Portland sau Dorset, o localitate insulara din Sud, la care se pare ca face aluzie fragmentul redat mai sus. Cel de al doilea atac consemnat si verificat arheologic a avut loc foarte probabil in anul 793 la Lindisfarne in partea de nord, ceea ce ne face sa credem ca invadatorii
9

erau de origine norvegiana. Dezbaterea ramane deschisa specialistilor. Cel de-al treilea atac, a surprins pe locuitorii din Jarrow in 861, stigmatizandu-i pe dani in ochii contemporanilor si ai mass-mediei ecclesiastice. Au urmat pe rand, Scotia, Irlanda si celelalte tinuturi insulare britanice. Danezii au invatat sa se organizeze dinastic in Anglia pre-normanda, urmand modelul regatelor insulare. Au intemeiat apoi regate proprii precum Dublin sau Ulster in Irlanda si au fondat asezari permanente, durand in medie aproxmativ patruzeci de ani (811-922), pana ce elemantul autohton insular s-a refacut. Ei au invatat aici aliantele dinastice traditionale, bine conservate astazi in spatiul politic scandinav, extinse apoi si la alte monarhii constitutionale europene. Filologii nu pot nega faptul ca in limba engleza moderna exista destule cuvinte si expresii mostenite de la cuceritorii danezi. Imperiul lui Knut cel Mare (1019-1035) cuprindea importante teritorii din East England, unind sub al sau sceptru, pentru o scurta perioada de timp Anglia, Scotia si Norvegia. Pe marile Atlanticului de Nord Pentru specialistul perioadei vikinge, o problema care se ridica mereu in drumul investigatiilor sale este geografia fizica a Atlanticului de Nord, aparent simpla, dar destul de complexa la scara rutelor urmate de vikingi in migratia lor nordica si stabilirea asezarilor colonii de peste mari, departe de tinuturile lor natale din Scandinavia, de care se leaga indisolubil fondarea noilor state extra-europene: Islanda, Groenlanda si Insulele Faroe. La scara planetara, Oceanul Atlantic este al doilea ca suprafata dupa Pacific, totalizand 91.656 kmp., fara Marile Norvegiei si Groenlandei, adancimile sale variind intre 3.700 si 8.263 m. Din cele mai vechi perioade de timp, marile Atlanticului de Nord, au constituit un permanent pericol pentru temerarii navigatori care se avantau in diverse expeditii, cu substrat comercial, razboinic, de explorare sau in cautarea unor noi teritorii, cum a fost cazul expansiunii vikinge. In Antichitate, Oceanul Atlantic era foarte putin cunoscut, rezumandu-se doar la marile de incinta, denumite comun Mare Germanicum, deoarece tarmurile acestora erau locuite si colonizate de diverse uniuni de triburi germanice, situate in nordul continentului, amintite de autorii antici greco-romani, foarte sumar. In mitologia greaca Okeanos era fiul lui Uranus, parintele tuturor fluviilor si apelor. La Homer, Okeanos era un fluviu circular care inconjura pamantul locuit, separandu-l de Hades, taramul mortilor. Aceeasi imagine de ocean universal o regasim exprimata in scrierile lui Anaximandru din Milet (610-547 i.Hr.) si la Hecateu. Geografii elenisti defineau Atlanticul ca fiind regiunea situata la apus de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), unde sa aflat Atlantida sau Insula lui Atlas, mentionata de catre Platon (427-347 i.Hr.) in dialogurile sale Timaios si Critias. In secolul al VII-lea d.Hr., fenicienii au organizat primele expeditii maritime dincolo de Coloanele lui Hercule. Pericolele Oceanului Atlantic i-au inspaimantat pe navigatorii Evului Mediu, care considerau ca marea fierbe, trecand Stramtoarea Gibraltar, aceasta poarta maritima a Europei, Asiei si Africii. O data cu expeditiile portugheze din vremea lui Henric al IV-lea Navigatorul si a continuatorilor sai, Bartolomeo Diaz (1394-1460) si Vasco da Gama (1460-1524), interesul europenilor pentru zona atlantica s-a marit considerabil, indeosebi in ceea ce priveste expansiunea comerciala pe rute maritime mult mai sigure decat cele continentale, spre Indii. Vikingii au fost readusi in actualitatea agendei istoriografice o data cu rescrierea istoriei lor intr-o lumina noua, mai ales dupa ultimele investigatii arheologice de teren care au demonstrat cu certitudine prezenta asezarilor colonii scandinave pe tarmurile Pen.Labrador, in jurul anului 1000, acestia fiind primii europeni ajunsi in Lumea Noua. Vikingii si Lumea Noua
10

Regele a vorbit despre alta insula care fusese descoperita si de altii in ocean. I s-a spus Vinlanda din cauza ca in acea tara cresteau struguri salbatici care dau un vin bun. Cerealele, care cresc singure, abunda acolo. Am aflat aceasta nu din povesti fantastice, ci din relatarile demne de incredere ale danezilor. Istoria arhiepiscopilor de Hamburg, terminata de catre carturarul german Adam din Bremen in anul 1075, prezinta in cartea a patra, intitulata Descrierea insulelor din nord, colonizarea de catre vikingi a pamanturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea daneza in anul 1060, fiindu-i povestite de catre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse demne de incredere, Analele islandeze (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se afla Hellulanda si apoi Marklanda (sau Tara impadurita, N.A.) si, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia fireasca ca islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas si ca stiau desigur de existenta Vinlandei, cu mult inainte de informatia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o tara situata la sud-vest de Groenlanda. Saga groenlandezilor ne trimite pe urmele primilor colonisti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar intr-o iarna, tatal sau este nevoit sa plece in Groenlanda, insotit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneste pe urmele tatalui, insa vanturi puternice din Nord si ceturi dense, i-au facut pe membrii echipajului sa se indeparteze de ruta initiala spre Nord, iar cand s-a facut senin, au descoperit alte tinuturi, diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Rosu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreaza tinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Noua. Astfel s-au nascut doua tendinte istoriografice centrifuge, ambele dorind sa raspunda unei probleme inca discutabila in lumea savantilor: cine au fost primii europeni, inaintea conquistadorilor iberici, care au explorat tarmurile Lumii Noi si in ce masura expansiunea lor a marcat evolutia demografica dintre indigeni si colonistii vikingi?Pentru a raspunde cu acuratete tuturor acestor intrebari si spre a avea o imagine cat mai reala reala despre dinamica atlantica, istoricul perioadei vikinge este nevoit sa apeleze in permanenta la ajutorul colegilor sai de alte discipline inrudite, precum oceanografi, cartografi sau cei din domeniul meteorologiei si al climatologiei marine. Cartografierea maritima a Atlanticului de Nord a demonstrat faptul ca hartile plane deformeaza distantele din apele nordice, desi insulele sunt situate la departari egale una fata de cealalta intre 190-240 mile marine. Distantele dintre ele pot fi usor strabatute cu ambarcatiuni similare cu ale vikingilor, dupa cum au demonstrat recentele explorari maritime ale Institutului Danez de la Roskilde. Colonizarea Groenlandei nu a cuprins teritorii vaste, ci mai degraba tinuturi marginale costiere si demonstreaza capacitatea uimitoare a grupurilor de agricultori veniti din Scandinavia de a se adapta unor conditii ostile din Atlanticul de Nord, foarte putin modificate climatic in decursul timpului fata de prezent. Asezarile europene au durat 500 de ani de-a lungul fiordurilor celei mai mari insule de pe glob. Descoperirea ei a fost intamplatoare, cand in jurul anului 900 corabia lui Gunnbjorn, navigand din Norvegia spre Islanda a esuat in urma unei furtuni pe tarmurile Groenlandei. Asteptand sa se linisteasca furtuna, impinsa fara indoiala de curentii oceanici reci din Nord, corabia si-a schimbat ruta initiala sudica, abatandu-se spre Vest. A zarit o masa enorma de pamant si ghetarul Inolfsfjeld (1900m.). Colonizarea Groenlandei se leaga in schimb de un fapt istoric autentic, confirmat prin descoperirile arheologice ulterioare. Eroul nostru, Erik cel Rosu, impreuna cu tatal sau Thorvald, siliti sa-si paraseasca in graba casa lor de la Jaeren din apropiere de localitatea Stavanger din Norvegia, au venit in Islanda, deja colonizata de conationalii lor, ajungand aici in anul 970. Un conflict cu localnicii pentru pamanturile fertile, il indeamna, ca proscris al regelui Norvegiei, pe o perioada de trei ani, sa-si indrepte privirea spre tarmurile apusene zarite cu cateva decenii in urma de catre Gunnbjorn. Aici va intemeia primele asezaminte umane, numindu-le dupa punctele cardinale: Asezarea de Vest si Asezarea de Est. Faptele au fost datate aproximativ intre anii 980-983. (Sfârşit)

11

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->