Dialog

Doi pomi , unul suferind altul posomort. Pomii i spun povetile , care sunt destul de lungi: -Off, viaa asta , de douzeci de ani oamenii nu mai trec pe la mine. -De ce? -Nu tiu, poate c devin din ce n ce mai btrn si din ce n ce mai scoros i scorburos, crengile mele , odat pline de flori.... acum vestejite se bat cu vntul n sbii si flinte. -i , eti trist? -Da , da ... odat toi tinerii ce se cstoreau , veneau i fceau poze , nite poze superbe , crengile mele pline de flori, ddeau o oarecare luminozitate , nuanele acelea , alb-roz , te purtau ntr-un vis din care nu m-ai voiai sa pleci. -Poate,poate... eu ce s spun .... sunt un plop , un simplu copac , singura bucurie pe care o creez este iarna , cnd sunt folosit ca si lemne de foc, sau eventual la vre un grtar , cnd mi sunt adunate crenguele si facute focul. -Dar pna la urm avem toi aceeai soart , lemne de foc. -Adevrat spui, oamenii nu ne vor simii lipsa doar cnd vom fi prea puini , prea puini ca s mai triasc. -Atunci vor ti ce scumpi suntem.