Sunteți pe pagina 1din 7

BUNA VESTIRE A COLINDELOR

http://www.crestinortodox.ro/Buna_Vestire_a_colindelor-23-24578.html

A fost o dată ca niciodată... Că (nu-i aşa?) dacă n-ar fi nu s-ar poveşti! Era ca pe atunci, iubiţi
dascăli, boieri dumneavoastră, colindele nu erau nici prilej de cerşit, nici spectacol sau concert
evocând tradiţii, nici muzica de fond... Nu, ele erau viaţa implicată în viaţă. Trăire sinceră şi intensă!
Este cert că unul dintre elementele cele mai
reprezentative, din punct de vedere al tradiţiilor practicate de
ţăranul roman în legătură cu sărbătoarea Crăciunului, la
scara tuturor zonelor locuite de români, îl reprezintă
colindatul. Căci este clar că de origine ţărănească şi de
inspiraţie bisericească sunt colindele care ne mişca pe noi
până astăzi la Crăciun. În sat, atât pentru colindători, cât şi
pentru cei colindaţi, sărbătoarea parcă nu era deplină fără
această manifestare.
Colindatul, în esenţă sa tare, este vestire a Naşterii
lui Hristos, aşadar o bună-vestire. Aşa cum Apostolii au fost
trimişi să vestească venirea Fiului lui Dumnezeu întrupat şi apoi înviat în lume, aşa sunt meniţi şi
colindătorii să facă acest lucru în fiecare an în satul lor. Colindătorii sunt purtători de Dumnezeu, în
sensul cel mai propriu al cuvântului, pentru că Dumnezeu este cu ei, în mijlocul lor, colinda împreună
cu ei. Aşa erau priviţi şi aşa erau primiţi. Bucovinenii cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca să-i
scape de păcate, prin pomenirea în fiecare an a numelui celui sfânt al Domnului.
Crăciunul este o sărbătoare extrem de dinamică. Pe măsură ce Crăciunul se apropie, forfota
domină satul. Un fel de zumzăit de albine. Iarna parcă sporeşte în frumuseţe. Mai ales dacă este
omăt. Zarva copiilor creşte, pregătirile se-nmultesc, oamenii trebăluiesc din zori până-n noapte târziu,
din grajduri răzbat mugete şi zvoniri de tălăngi, pe hornuri se ridică fumuri ademenitoare şi dătătoare
de curaj. De pe la Ignat încep să se audă guiţaturi disperate de porci tăiaţi, miroase a porc pârlit,
încep să duduie cuptoarele pentru copturi.
De pe la Sfântul Nicolae, uneori şi mai devreme,
colindătorii încep „repetiţiile”. Pe cete: copiii pe categorii
de vârstă, dar şi feciorii de însurat (care merg să colinde
„cu muzică” pe la fete) şi chiar şi cei proaspăt însuraţi. O
ceaţă se formează din cei de la case învecinate, pentru
a face mai lesnicioase întâlnirile intru repetare. Asta
când se repetă la casa unuia dintre ei, dar nu arareori
copiii repeta la şcoală, sub supravegherea învăţătorului.
În satul vechi, învăţătorul şi preotul erau doi piloni
bine implicaţi în pregătirea colindatului şi aşa s-ar cuveni
să fie şi astăzi. Este o fală să ştii cât mai multe colinde şi
să le cânţi şi cât mai frumos. Ritmurile originale (neprelucrate!) sunt foarte variate, de la cele elegiace
la cele sprinţare. Se cauta să se vină şi cu ceva surprinzător. De aceea, este necesară o mare grijă,
că nu cumva să fure alţii din colindele tale.
Cetele îşi împart satul pe părţi, care îndeobşte sunt
respectate (altfel se poate ajunge la mici altercaţii. Adică nu
se întâmplă aşa cum ni se întâmpla nouă astăzi, la oraş, să
ne apără „colindători” la fiecare staţie de metrou sau să ne
sune la uşa de mai multe ori într-o zi. Se poate vedea în
această împărţire a sectoarelor de colindat o asemănare
cu felul în care procedase Hristos cu Apostolii Săi, atunci
când, trimetandu-i la evanghelizare doi câte doi, le-a
împărţit lumea.
Se colindă în mod obişnuit în seara de Ajun. De altfel
există nu numai Moş Crăciun, dar şi Moş Ajun, prieten
bun cu cel dintâi. Moş Crăciun şi Moş Ajun. Amândoi, „Cu barbă de ibrisim,/ Cu mustăţile de fân”,
stau într-o mănăstirea cu pereţii de alamaie şi cu uşa de tămâie.
În unele locuri din Transilvania, cu o seară înainte, copiii colindători rămân în şcoală şi dorm
acolo. Ce mai năzdrăvanii, ce mai veselie! La miezul nopţii ei se scoală şi se urcă pe dealul cel mai
înalt care străjuieşte satul. Au pregătite, de cu ziua, lemne şi aprind un foc mare. E un foc cunoscut în
satele de jos, din câmpie, până departe. De acolo, de pe deal, încep să-şi strige, peste sat,
repertoriul de colinde.
În multe sate, diferitele grupuri de colindători (aşadar
şi cei cu Irozii, cei cu Steaua, dubaşii etc.) pleacă de la
biserică, cu binecuvântarea preotului, luând fiecare o altă
direcţie în sat. În alte cazuri, se pleacă cu colindatul de la
casa la care s-a repetat pe parcursul postului. Pleacă în
ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, după-
amiaza până pe înserate, cei mai în vârstă mai târziu, mai
în puterea nopţii sau chiar „noaptea pe la cântători”.
Era o pregătire pentru colindat, dar şi o pregătire
pentru a primi colindători. Primirea colindătorilor era
echivalentă cu primirea lui Hristos. De aceea porţile sunt
ţinute deschise. Se făcea în prealabil curat - „măturaţi curţile”, cer colindătorii -, se primenea casa şi
toate acareturile înconjurătoare. Colindatul se face în seara de Ajun.
Cum o spun multe colinde, seara de Ajun este o seară mare! Tocmai pentru că se face acum
o bună vestire a bucuriei Naşterii lui Hristos - Mesia, Mântuitorul lumii, Răscumpărătorul nostru,
confirmare a Buneivestiri făcute de Arhanghel cu nouă luni în urmă. Hristos este acum oaspetele
lumii vestit de oaspeţii colindători.
Noaptea de Ajun este noapte de privegheală bucuroasă, aşa cum apropierea naşterii oricărui
copil pe lume este, în mod normal, întâmpinată cu emoţionată veghe. Şi atunci, cum să nu ceară
colindătorii imperios: „sculaţi, sculaţi boieri mari!”, „nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de'mpodobit”,
„aprindeţi făcliile” etc. ? Venirea lui Hristos face din toţi cei care-L primesc boieri mari, iar curţile lor
devin curţi împărăteşti, numai bune de bună petrecere: „masa să va'ncărcaţi”.
În multe părţi, aşa cum o arata culegerile existente, unul dintre
colindele nelipsite, de frunte, este însăşi cântărea bisericească pe
care o constituie troparul praznicului: „Naşterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunoştinţei; că intru dansa cei
ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui
dreptăţii şi să Te cunoască pre Tine, Răsăritul cel de sus; Doamne,
mărire Ţie!” Este un text de o mare frumuseţe poetică şi de o profundă
teologie. Dominantă lui este lumina. Lumina de multe feluri.
Hristos este Soarele dreptăţii! Noi suntem obişnuiţi să vedem
astrul solar ieşind parcă din pământ sau din mare şi apunând în acelaşi
fel. Cât de inedită şi de covârşitoare este această imagine a unui răsărit
de sus! O dată cu Hristos răsare lumii lumina cunoştinţei. Ceea ce ignora destul de mulţi dintre
creştini este faptul că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat este un eveniment care are
implicaţii excepţionale în ceea ce priveşte cunoaşterea. Prin Hristos Revelaţia atinge punctul ei
maxim, este împlinită desăvârşit. Hristos, asumând firea omenească, S-a coborât la putinţă de
sesizare a omului, a simţurilor sale şi a raţionalităţii sale. Chenoza e maximă! Pe măsură şi foloasele
omenirii.
Aşa cum ne arată în Dogmatica sa Părintele Dumitru Stăniloae, renumitul teolog al veacului
trecut, Creaţia este menită, între altele, să constituie elementele unui limbaj pentru convorbirea dintre
Dumnezeu şi om. Pentru multe dintre neamurile vechi, stelele nu rămâneau numai aşa ceva, ci
ajungeau să fie slujite idolatru.
Şi iată că acum o stea se arată magilor ca să-i conducă şi să le descopere pe un Împărat care
vine din altă lume, vine pentru ca să ne poarte şi pe noi în acea lume. Calitatea convorbirii omului cu
Dumnezeu prin intermediul elementelor naturale ale creaţiei capăta valenţe noi, puteri noi.
Comunicarea devine mesianică. De abia acum, sub adierea apropiată a Duhului Sfânt, comunicarea,
întâlnirea şi cunoaşterea devin cu adevărat posibile.
Hristos a adăstat timp de nouă luni în pântecele unei
Fecioare, apoi S-a născut fără să strice pecetea acelei
feciorii. La Naştere, Hristos ne este înfăţişat de colinde, pe
de o parte, a fi un copil ca toţi copiii; El a luat firea
omenească în toată fragilitatea ei: „Şi cu lapte S'a
crescutu/În scutece S'a'nfăşatu/Şi în braţe S'a purtatu”.
În multe texte, Maica Lui este atât de săracă, încât n-
are scutece de înfăşat, nici hăinuţe de-mbrăcat. Şi totuşi,
atunci, Îl vedem înnăscut cu flori de crin şi ca un „Soare-n
raze luminat”. Dar chiar sub acest chip, accesibil oamenilor,
El are în vedere înfăptuirea misiunii pentru care a venit:
„Cu chip de om a venitu/Şi pe noi ne-a mântuitu”.
Dacă apariţia unui copil obişnuit schimbă complet viaţa unei familii (în ceea ce priveşte spaţiul,
timpul, relaţiile etc.), venirea Pruncului Iisus cu atât mai mult viaţa întregii omeniri. Pruncul venit
acum pe lume este numai aparent, după chipul smerit pe care l-a luat, un copil ca toţi copiii; în fond
este un copil cum n-a mai fost altul pe lume, este chiar Dumnezeu, este Fiul Sfânt, lucru pe care
colindele îl afirma cum nu se poate mai direct şi mai clar. Este Fiul cerului şi Domnul pământului, un
Domn preabun, un Domn frumos, născut din Duhul Sfânt, la Care Dumnezeu râde (Moldova, la
Tudor Pamfile, Sărbătorile la romani, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997). El este chiar Mântuitorul
îndelung aşteptat, „Mesia cap luminos” (Muntenia).
Pruncul acesta este spălat cu vin, limpezit cu apă şi miruit cu
mir, din trei râurele care vin anume din vârf de munte până la
Maica Domnului (Dobrogea; Banat). Uneori Pruncul plânge. Nu
plânge pentru că nu ar avea cu ce să se joace, cum pare să
creadă Maica Lui, care, ca să-l ostoiască, Îi promite „două mere
arginţele” sau „două mere aurele” (Dobrogea, Ardeal). Nu, El
plânge cu gândul la Patimile Sale de mai târziu: „Nu plâng,
maică, de aceea. / Ci uită-te, maica'n jos / Acolo'n josu, mai din
jos, / De vezi fauri făurind / Mie piroane făcând” (Ardeal).
În alt colind, Maica plânge şi ea cu lacrimi „grele ca pietrele”
şi „mari ca merele” văzând cum se meştereşte deja pe lume la
crucea răstignirii Fiului ei (Banat). Colindele fac, de altfel, foarte adesea legătură între bucuria
Naşterii lui Hristos şi jalea Patimilor Lui (Ardeal; Muntenia). Marea veselie a Naşterii poartă în ea şi
dramatismul Patimilor, dar şi imensa bucurie ulterioară, cea a Învierii.

Sunt colinde în care patimile sunt prezentate foarte amănunţit:


„La naşterea lui
Hristos
Toţi oamenii-au fost
voioşi.

Când au fost la
răstignire,
Toţi am fost cu
tânguire.
Când a fost
la'nmormantare,
Toţi am fost cu supărare.

Vineri pe la doisprezece,
Clopotele le trăgeau.
Pe Isus Îl răstigneau,
Cuele I-le băteau.
Sângele pe stâlpi curgea;
Maică sfântă că-l oprea.
Si'n biserica-l ducea
Şi din gura-asa zice:
- Acesta-i sânge curat,
Că-i din trup nevinovat.
Acela-i sânge cu milă,
Că-i din trup fără de vină.
Acesta-i sânge milos,
Că-i din trupul lui Hristos”-
(Ardeal).

Se merge până într-acolo că într-un colind se spune chiar


de acum, de la Naştere, căci Naşterea este numai un început
de drum:
„Bucură-te, Sfântă Cruce,
Bucură-te, lumea-ţi cânta;
Şi-ţi cântă cu glas de jale
Pentr-a lui Adam greşale.”

Dar, cum arătăm, dincolo de Patimi se stravede Învierea


şi mântuirea pe care Pruncul acesta o aduce oamenilor: „Dar
noaptea El o'nviatu / Şi pe noi ne-o mantuitu” (Ardeal).
Prin venirea lui Hristos, pământul este acum primenit, înnoit, înfrumuseţat:
„De când Domnul s'a nascutu
Şi pământul s'a facutu,
Şi cerul s'a ridicatu
Pe patru stâlpi d'argintu
Mai frumos impodobitu”.
(Dobrogea; Ardeal).
Naşterea lui Hristos este ca o nouă facere a lumii (Ardeal).

În colinde sunt prezente atât începutul oamenilor din grădina Edenului:


„Raiule, grădină dulce,
De la tin', nu m'aş duce.
De mirosul florilor,
Şi ceară albinelor.
De para făcliilor
Şi fumul tămâielor”.
(Ardeal)
cât şi realitatea eshatologică, lumea mântuită. Prin Naşterea lui Hristos în
trup a devenit posibilă redeschiderea raiului. Pruncul abia născut ţine în mâini şi
se joacă cu cheile raiului (Ardeal).
Adam şi Eva, a căror cădere este reamintită în numeroase colinde (Ardeal; Banat), sunt acum
„recuperaţi” tocmai prin Patimile lui Hristos (Banat). Printre cei care se-nchină şi slăvesc venirea
Pruncului pe lume, îl aflăm şi pe Ştefan Vodă, „Domn cel sfânt” încă mult înainte de a fi canonizat
oficial de Biserică la anul 1992 şi este frumos că aceasta nu se petrece numai în Moldova, ci şi în
Muntenia (Moldova; Muntenia). Se ştie că printre puţinii privilegiaţi a fi martori ai Naşterii se numără
păstorii. În colinde, aceştia uneori sunt trei şi par a fi descinşi direct din Mioriţa (Banat; Ardeal;
Moldova).
Spune o cântare în Biserică, luată din Evanghelia lui Luca (2,14): „Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Este o cântare îngerească. Şi chiar aşa şi
vede ţăranul lucrurile. E veselie pe pământ, dar e veselie parcă şi mai mare în cer, unde în capul
mesei stă Dumnezeu cu Fiul Său, înconjuraţi de ceaţă Sfinţilor, „bând şi veselind” (Banat). Sfinţii cei
mai prezenţi sunt Vasile, Ion (ale căror sărbători sunt aproape, aproape), Ilie, Toma Proorocul (!?)
(Banat), Mihai, Crăciun (!?), Petre (Muntenia), mulţime de Apostoli şi Cuvioşi. Îi vedem uneori şi pe
drepţii Vechiului Testament: Avraam (Muntenia), pe Moise şi pe Aaron (Muntenia), pe David (Ardeal).
Dar cel mai des întâlniţi sunt Maica Sfântă şi Sfântul Ioan, formând împreună cu Pruncul
Hristos treimea rugătoare pe care Biserica o numeşte Deisis. Şi mai apar mereu şi cinstiţii trei Crai
de la Răsărit, venind să se închine cu darurile lor simbolic bogate: aur, smirna şi tămâie.
O seamă de colinde nu sunt lipsite de un umor sănătos, în ton cu
sărbătoarea. Astfel, într-unul din ele îl vedem pe Crăciun bătrân, cum vine el
mereu, deşi are un cal ciumpăvitu, care ar trebui potcovit cu potcoave de
colacu, prinse cu cuie de carnatu, bătute cu baros de cardaboş, iar apoi
adăpat cu o vadră de vinarsu.
În alt colind, colindătorul cere gazdei un colăcuţ, pentru că mama lui nu
avusese mai întâi sita rară pentru faină, iar când o căpătat sită - s-o crăpat
covata (numai bun motiv de „l-o sfădit mama pe tata”) şi când o fost lipită
covata, s-a urnit cuptorul, iar când a fost reparat şi acesta, era prea târziu: Anul
Nou deja venise.

La sfârşitul colindării se cântă un colind de încheiere, prin care se urează gazdelor să rămână,
după trecerea colindătorilor, sănătoase şi voioase şi „ca trandafirii frumoşi”. Bucuria adusă de
colindători nu-i ca orice bucurie trecătoare, ea-i până'n vecie. Tot în acest ultim colind se cere, cel
mai adesea, de la gazde plata colindatului. Şi acestea îi rasplăteau pe colindători, îndeosebi cu
colaci, covrigi, nuci, mere, poame, dar nu lipseau nici gologanii. Fiecare colindător are traistă sa
pregătită anume, din timp. După cum are şi câte un băţ, ca să se apere de câini. La sfârşit,
împărţeala darurilor se face cu dreptate.
În ziua de Crăciun, după Liturghie, în multe locuri se
colindă la biserică. Se împart pizarei (nişte colaci speciali)
copiilor aşezaţi pe două rânduri, de o parte şi de alta a potecii
din curtea bisericii. Afară de pizarei, se mai dau alune, nuci,
mere... Câteodată, ca să se distreze pe seama copiilor, care
doresc să adune cât mai mult, femeile aruncă merele pe jos, în
zăpadă, unde se formează adevărate grămezi de copii în lupta
pentru ele.
De abia după Liturghie şi după împărţirea pizareilor,
preotul dă calea stelaşilor în sat. Ei se îmbraca la biserică cu
stihare. Aici se face prima cântare. Înainte vreme, după aceea
se mergea mai întâi la învăţătorul care i-a învăţat să cânte. În continuare, primele colindate erau
altădată notabilităţile satului: primarul, birăul etc. Abia după aceea se lua tot satul de-a rândul. Nici o
casă nu trebuie să rămână necolindată, oricât de rea ar fi vremea. Uneori, după ce termină de
colindat la ei în sat, colindătorii merg şi în sate vecine, dar asta mai ales a doua zi. Dacă în noaptea
de Ajun se colinda îndeosebi afară, sub fereastră, acum, adesea, colindătorii sunt poftiţi în casă, să
se bucure din bucăţele dezlegate deja de preot, postul fiind încheiat.

Dar misiunea copiilor nu se termină odată cu colindatul


din zilele de Ajun şi de Crăciun. Urmează Steaua, sorcova,
pluguşorul şi câte altele, până după Sfântul Vasile. Crenguţele
puse în apă la Sfântul Andrei pentru sorcove au dat deja în
floare („florile dalbe de măr”!).
La Bucureşti, pentru un timp, mahalalele au păstrat vechile
rânduieli de colindat, apoi lucrul acesta a devenit aproape
imposibil. De aceea, aproape că nu mai afli colindat în duh
autentic în Bucureştii zilelor noastre. Asta nu înseamnă că nu
răzbate din toate părţile sunet de colinde. Implicarea
existenţială este însă redusă, caracterul lor este în parte deviat, trăirea împuţinată. Cuvintele vestirii
ajung la noi de tot palide, mai mult formale.
Cum s-a văzut mai sus, în mai multe rânduri, colindele românilor, născute la umbra Bisericii, se
arată a fi o slăvire înflăcărată a Pruncului Iisus („Aude-se laudă multă,/ Lângă peştera cea sfântă; /
Strigau păstorii toţi, tare: Laudă Domnului, prea mare!” - Basarabia). Ele exprimă simplu o teologie
nebănuit de profundă (a se vedea pentru mai multe amănunte în acest sens cartea mea: Elemente
de teologie ţărăneasca, Ed. Vremea, Bucureşti, 2005) şi sunt de un mare rafinament existenţial.
Textele lor constituie o poezie extraordinară (cu imagini
poetice de mare fineţe!), iar cuvenita cântarea lor se face, în
chip autentic, pe o muzică arhaică capabilă să exprime taina
vestită. Felul în care sunt abordate temele denotă o nesfârşită
delicateţe, care se însoţeşte uneori foarte potrivit cu un umor
nevinovat, fin şi binefăcător.
După atâta colindat, după atâtea pregătiri făcute întru
întâmpinarea Naşterii Domnului, o anumită osteneala se
insinuează în toţi, colindători şi colindaţi. Dar nu era bai, căci:
„Ce ne-aduce Moş Crăciun? / Tot ce e frumos şi bun”
(Moldova).
Uneori din toată sărăcia, cum spune o exprimare, alteori din preaplinul dăruit de Dumnezeu,
românul este chemat să nu uite că venirea lui Hristos s-a petrecut pentru că el să fie creştin adevărat
şi să nu uite de cei de lângă el care sunt necăjiţi sau, oricum, mai necăjiţi decât el: „Şi nu uita,
romane, când eşti vesel să fii bun!”

Iubiţi dascăli, boieri dumneavoastră, am ezitat mult dacă


în acest text să folosesc timpul trecut sau timpul prezent. Până
la urmă am ales prezentul. Dacă cele de mai sus se păstrează,
desigur, într-o măsură mai mică în satul românesc
contemporan, ele se păstrează deplin, negreşit, la Dumnezeu.
Căutând în sate mai izolate sau în din acelea care încă
mai ţin la seriozitatea statutului lor tradiţional, se vor mai putea
afla urme ale colindatului cu statutul lui genuin: acela de viaţă
implicată în viaţă, de trăire a prezentului continuu al
Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Oricum, fiţi, dacă se poate, în
rândul vestitorilor de bine către cei cu care aveţi îndeosebi de-a
face:
„Voi, acum, copiilor,
Şi, voi, buni, părinţilor,
Lăudaţi Şi cântaţi,
Şi vă bucuraţi.
(…)
Că ni s'a născut Hristos,
Să ne fie de folos”.
(Ardeal)

autor: Costion Nicolescu