Acest text a aparut datorita dnei Elena Andronache in site-ul www.gid-romania.

com

COLEGI DE CAMERĂ

Descinderea era în plin. Cel venit nu se purta ca un ticălos. Mai curând prieteneşte.
Dealtfel, ancheta ajunsese la sfârşit. Se cunoşteau vinile fiecărui incriminat. Asistentul
universitar şedea cu mâinile legate. Îl urmărea pe străin cum umbla prin cărţi. După răsfoire,
le arunca una după cealaltă pe podea. Fără duşmănie. Dar nu era mai puţin o aruncare a unor
tipărituri după care studiase cel legat. Acum studia colegul său de cameră absent. Tânărul
profesor nădăjduia să folosească şi unor studenţi din viitor.

- “Ce e? Te doare sufletul pentru ele?”

Tăcu. Parcă ar fi aşteptat un răspuns. Locatarul garsonierei ştia că orice ar fi

răspuns se putea întoarce împotriva lui, să-l incrimineze şi mai tare. Tăcu. Ce se
aştepta vizitatorul să spună? Că-i sfâşia inima? Ce era în stare să priceapă acela?
Un slujbaş trimis să-i verifice odaia. Dacă ascundea o bombă? Putea şi el fi un
terorist, cum descoperiseră a fi fost studentul său.

- “Aha! Domnul asistent şi prietenii lui!”

Dăduse, între filele unei scrieri tipărite, de o fotografie. Erau patru cei pozaţi. Toţi în
picioare, alături. Cam înghesuiţi unul într-altul, să-i cuprindă obiectivul foto şi să-şi
dovedească mai târziu cât ţinuseră unul la celălalt în vara precedentă. Printre ceilalţi
trei bărbaţi, studentul coleg cu el de cameră.

Asistentul privi şi el imaginea, de la distanţă. Nu ar fi fost potrivită găsirea ei în acele

condiţii. Nu avea nevoie de această dovadă suplimentară a relaţiei calde dintre ei. N-ar
fi picat bine. Dar, în sfârşit, ştia el ce ştia…

- “Vezi că tot ce ascundeai iese la iveală? Chiar îţi închipuiai că poţi ascunde asta?!
Ştiai tu ce greu va atârna!”

Adevărat: ştia. Dar mai ştia ceva ce ignorau anchetatorii, cel din faţa lui inclusiv.

Îl enerva. Hotărî să-şi încalce ce-şi făgăduise, numai aşa: ca să-i facă celuilalt în
ciudă.

- “Aşa de apropiaţi eraţi? Ai negat-o tot timpul… “Eu, domnule anchetator? Eram
doar colegi de cameră. Un student de-al meu şi cu asta, basta!...” Nu s-ar zice că vă
mărgineaţi la relaţii pur sociale, cum afirmi… Te aranjăm noi şi pe tine,
profesoraşule! O să putrezeşti alături de el, în umezeala beciului, până o să
crapi…!”

1
 Acest text a aparut datorita dnei Elena Andronache in site-ul www.gid-romania.com

- “Asta-i ceva mai greu. Dacă este să mă găsiţi şi pe mine vinovat – cum îţi închipui
-, de putrezit o voi face singur, nu cu el.”

– “De ce? Nu remarci că nu puteţi ascunde nimic de noi? Tot îl găsim, în

cele din urmă… De aia suntem cine suntem, iar voi - nişte nenorociţi de
fugari… Doar nu s-a vârât în gaură de şarpe…!“

- “Nu. În schimb, a murit ieri. Asta n-aţi mai aflat-o!... Aşa că împotriva mea nu
aveţi nimic. O să trebuiască să mă dezlegaţi. Nimeni din lume nu va accepta
condamnarea mea, profesorul unui terrorist, însă un professor care nu-i cunoştea
activitatea…”

Înălţă către el mâinile legate, să-i reamintească faptul că nu mai avea nici o
putere asupra lui.

Celălalt nu avu nici o îndoială în privinţa afirmaţiei locatarului: nu

minţise nidiodată până acum. Studentul murise cu siguranţă, iar ăsta îi lăsase să
continue a cerceta… Avea dreptate: nu mai aveau nici o putere împotriva sa.
Moartea copilului scăpase doi inşi de la chin.