Sunteți pe pagina 1din 2

Acest text a aparut datorita d-nei Elena Andronache in site-ul www.gid-romania.

com

PĂRINTELE IOASAF

Nu am ştiut niciodată care i-a fost numele de flăcău din sat. Abia acum, dacă
remarc aceasta, îmi dau seama nu numai că n-are importanţă, ci că nici nu s-ar cuveni.
Aceasta deoarece istoria sa are însemnătate numai dacă sâmburele generalităţii este
conţinut de ea, dacă nu constituie un caz particular, ci unul tipic. Credinţa mea este că
acest fir al existenţei, cât încape în rândurile de faţă, poate să reprezinte orice tânăr
înţelept, orice tânăr hotărât să nu-şi irosească viaţa.
Să purcedem la descoperirea ei, aşa cum mi-a istorisit-o însuşi trăitorul ei.
Era monah simplu la Mănăstirea Cheia. În calitatea sa de călugăr, se numea
Ioasaf. Era orb şi strălucea prin smerenie precum un diamant pierdut în iarbă, într-o
grădină, printre grăunţele de lumină depuse de rouă.
Nu a fost orb pe deplin când vieţuia între ai săi. Cât timp l-a privegheat maica lui,
cu dragostea femeii grijulii pentru soarta plodului său infirm, toate decurgeau de ca şi
cum dumneaei n-ar fi băgat de seamă nenorocirea ce-i păştea odorul. Dacă atât ea cât şi
soţul dânsei s-au stins, poteca pe care se cuvenea să-şi îndrepte paşii feciorul se îngustă
pe neaşteptatelea şi o apucă pe un drum de ocol, printre buruieni, spini, lături, duhori şi
mortăciuni.
Ce vreau să spun? Fraţii băiatului cel nepotrivit pentru un trai independent au
chibzuit şi s-au sfătuit ca-ntre neamuri de sânge şi au ajuns la concluzia că el urma să
dobândească o parte prea mare din moştenire, care la nimic nu i-ar fi folosit, nefiind în
stare nici s-o muncească, nici s-o chivernisească. Şi li se părea că nici purtare omenească
nu dovedeau dânşii faţă de neputincios, deoarece fiecare avea sau urma să aibă familia sa,
deci nu se puteau ocupa şi de el. În schimb, dacă l-ar fi căsătorit cu vreo fată necăjită,
puţin pretenţioasă, care să se fi mulţumit cu o bucăţică de pământ adusă din mila lor de
către cel abia văzător, îl putea susţine şi îngriji, câştigând şi ea o pâine de pe urma lui.
Zis şi făcut. Fata au găsit-o. Sărăcană era. Nevoie de pită avea. Gata să facă orice
pentru un blid de mâncare era. De măritat s-ar fi şi măritat. Bună de făgăduieli pentru
viitor era. Pe el n-a fost greu să-l convingă, fiindcă a priceput repede că voiau să scape de
belea, beleaua fiind însuşi el. Frăţânii au pus mână de la mână şi i-au dat tinerei bani să
taie o găină, să aducă pe masă o sticlă de vin şi să-l primească de parcă ar fi fost împărat.
Seara îl înfăţişară în casa viitoarei logodnice şi, rămânând singuri, gazda îl îmbie să se
ospăteze. Iar pe când bietul îmbuca, ea puse mâna pe el, ca-ntr-o povestire din 1001
nopţi, să-l facă a simţi că era bărbat şi ea femeia potrivită lui.
Flăcăul se sperie când înţelese cu cine intenţionau ai săi să-l însoare şi, mai pe
orbecăitelea, mai de-a dreptul, ajunse la uşă, o deschise şi o zbughi cam rostogolit. Nu se
opri decât în pragul mănăstirii.
Acolo îi înţeleseseră spaima şi bănatul. Primi o gioarsă de reverendă veche şi
ruptă, murdară şi aruncată; primi şi un colţ de chilie; şi fu socotit a fi venit acasă, printre
alţi necăjiţi aidoma lui. L-au întrebat ce putea face. Aflară că era în stare să nimerească
buşteanul cu toporul şi să pregătească astfel lemne pentru iarna tuturora. Aflară că nu era
în stare să cânte la sfintele slujbe, dar cu asta nu se-mpăcă nimenea. L-au dat în grija unui
bătrân şi, pe lângă acela, învăţă să ţină hangul, cam căpreşte. Când l-am cunoscut eu, la
bătrâneţe, ştia pe de rost toate cântările bisericeşti, învăţate după ureche. Aş putea spune
Acest text a aparut datorita d-nei Elena Andronache in site-ul www.gid-romania.com

că Ioasaf, ţinând strana din dreapta, era stâlpul tuturor slujbelor şi sufletul lor şi că
niciuna nu s-ar fi desfăşurat dacă el n-ar fi pus umărul.
Ceea ce-i lipsea noului monah era un beci unde să ţină murături, varză acră şi câte
o ladă de roşii, morcovi şi alte bunătăţi pe care le dobândea în dar. Primi îngăduinţa unui
frate întru monahism şi-şi săpă pivniţa sub a aceluia. Mă-ntreb câţi dintre noi, văzătorii,
am şti să ducem la capăt o atare sarcină, fără să se prăbuşească pământul peste noi.
Într-o bună zi, ciocăni la uşa părintelui stareţ. „Doamne Iisuse Hristoase
miluieşte-mă pe mine păcătosul”, îşi ceru îngăduinţa de a grăi. Stareţul îi zise să intre. Îl
întrebă ce dorea. Ioasaf ceru blagoslovenie să-şi tocmească o cruce şi să scrie pe ea
numele său, anul naşterii, iar pentru acela al morţii să specifice numai mileniul şi secolul,
urmând să completeze altcineva, când i-o veni sorocul, acestea pentru a nu da multă
bătaie de cap fraţilor, când avea să moară.
Şi a mai trăit ani îndelungaţi; poate mai trăieşte şi astăzi. Oricum trăieşte în
sufletul meu.