ARMONIZAREA DIRECTORULUI DE PSIHODRAMA CU CLIENTUL SAU - PROTAGONIST SI GRUP AUTOR: SIMONA TUDUCIUC Noiembrie 2003 I.

NOTE INTRODUCTIVE Armonizareritmuriputereinstrumente cuvinte cheie ale procesului psihodramatic (desigur nu sunt singurele). Intr-o incercare de introducere in spatiul acestei lucrari intr-o maniera relativ originala in spirit psihodramatic as compara directorul de psihodrama cu un alchimist care poate conduce grupul creuzet catre purificari succesive ale materiei teleice, coconstiente si coinconstiente pana la obtinerea pietrei fiozofale a relatiilor umane: un conglomerat de stari si actiuni aflate in echilibru optim: spontaneitate, intersubiectivitate, autoacceptae, bucurie, creativitate. Apoi grupul si protagonistii sai devin proprii lor alchimisti caci invata sa-si foloseasca spontaneitatea si creativitatea in toate tipurile de relatii pe care le desfasoara si in diferitele momente ale vietilor lor. (desigur, daca as face acum inversiune de rol cu Moreno m-as contrazice singura asupra originalitatii acestei introduceri, a comparatiei realizate. De ce? Intrucat, conform conceptiei lui Moreno, termenul acestei comparatii alchimia este demult constituit intr-o conserva culturala. Pentru a fi pe deplin creatoare ar fi fost necesar sa inventez o imagine absolute noua. Desigur, la o reutilizarea ei, fara a adauga nimic impulsului creator initial, ea s-ar fi transformat, treptat, intr-o conserva culturala ceea ce, din anumite puncte de vedere, poate fi considerat un omagiu adus unei idei). Directorul nu este vindecatorul, samanul, magul atotstiutor care ofera axiome si sfaturi, asa cum clientul nu este cel care doar asculta, primeste informatii si idei si le aplica pur si simplu pe scena si in viata sa. Protagonistul, membrii unui grup de psihodrama sunt personae cu diferite probleme existentiale sau / si psihice si, din punct de vedere al psihodramei, au nevoie sa deblocheze si apoi sa aduca la nivel optim propria spontaneitate si creativitate. Acest proces presupune o luare in contact a propriei inerioritati psihice, autoexplorare cu o atitudine din ce in ce mai obiectiva, autoacceptare. Aceste obiective pot fi atinse in cadrul antrenarii spontaneitatii si creativitatii si, odata atinse, vor potenta mai departe un flux optim de spontaneitate si creativitate. Directorul de psihodrama trebuie sa fie mama suficient de buna adica sa fie capabil sa realizeze un echilibru optim, in grup si in psihodrama cu protagonist, intre fuziune si individuare, sa fie capabil sa conduca adecvat drumul de la fuziune la individuare lasand ca, pe parcurs, sa apara si sa se desfasoare aspectele caracteristice fiecarei personalitati implicate. A fi mama suficient de buna inseamna ca directorul trebuie sa gaseasca modalitatile adecvate fiecarui moment din dinamica si evolutia grupului pentru a stimula grupul sa devina agent terapeutic. Svetlana Giurgiu, Liliana Seprdi, Tomina Mara arata trei dimensiuni ale acestei functii a grupului:

a) introducerea unei persone in grup ii ofera acesteia o situatie sociala in care se poate simti in largul sau scotand-o astfel din izolare coordonata lui a fi; b) apartenenta la grup legitimeaza o serie de schimbari deosebit de intense si bogate, presupunand apartenenta prin paritate, prin confidentialitate, prin incredere coordonata lui a apartine; c) fenomenul de oglindire are ca efect dezvoltarea proceselor adecvate de indentificare si diferentiere coordonata lui a deveni. (Revista Intalnirea, pg. 12) In cadrul unui demers psihodramatic de tip continuativ, directorul trebuie sa fie capabil sa-l conduca pe clientul sau intr-o trecere concentrata prin cele doua universuri, pornind de la nevoia de a fi continut, trecand prin camere cu oglinzi si incheind cu dobandirea capacitatii de autocontinere. Atunci cand suntem continuti si ni se inteleg si respecta nevoile, intelegem si noi insine ca nevoile noastre sunt importante si ca cel mai satifacator mod de existenta este cel in care tinem seama in permanenta de aceste nevoi, de noi insine. Din diferite motive, capacitatea clientului (protagonist sau membru in grup) de a-si cunoaste nevoile si de a si le satisface, este blocata sau disfunctionala. Directorul de psihodrama trebuie sa-l ajute sa-si dezvolte capacitatea de introspectie si, decurgand de aici, capacitatea de a-si satisface optim nevoile (stimularea functiei mentale a dublului). Oglinzile ii vor arata protagonistului si oricarui membru al grupului diferite elemente de adevar despre el, ajutandu-l sa vada, sa perceapa care sunt modalitatile disfunctionale, patologice de satisfacere a propriilor nevoi si care sunt cele bune, sanatoase (stimularea functiei mentale a oglinzii). Armonizarea directorului cu clientul sau presupune ca directorul sa foloseasca diferitele tehnici la momentul potrivit. De exemplu, a folosi tehnica dublului la momentul potrivit, inseamna ca cel care primeste dublul este pregatit, capabil sa faca un pas inainte in autoexplorare si in autocunoastere. Altfel, va respinge procesul. Exista momente potrivite pentru utilizarea oglinzilor. Pentru protagonist ele sunt utile atunci cand acesta are nevoie sa se elibereze din confuzie sau sa obtina o mai mare claritate a autoperceptiei. In dinamica si evolutia grupului exista momente cand membrii grupului au nevoie sa-si ofere informatii referitoare la prezenta in grup. Aceasta duce, de asemenea, la o mai buna ancorare in realitate, la mai multa obiectivitate a autoperceptiei. Exista momente potrivite in evolutia grupului pentru utilizarea inversiunii de rol intre membrii grupului, directorul stimulandu-i astfel sa-si creasca empatia si intelegerea unii fata de altii ceea ce are multe sanse sa duca la cresterea cantitativa si calitativa a tele-ului pozitiv. Inversiunea de rol are capacitatea de a elibera de egoism o structura prea rigida (R. Vulcu). Inversiunea de rol poate fi realizata intre membrii grupului in mod simultan sau prin intalniri succesive intre doi membrii la care restul grupului asista ca si auditoriu. Intalnirea este extrem de utila si in descarcarea unei stari de tensiune / conflictuale intre doi membri ai grupului. Si in acest caz, directorul trebuie sa aleaga momentul potrivit, in care ambele persoane sunt pregatite sa faca fata conflictului in sensul rezolvarii sale. Vorbind de conflicte, putem adauga aici si ideea ca, in general, cand in grup exista o stare conflictuala, o atmosfera tensionata care afecteaza dinamica pozitiva si procesualitatile psihice

interioare, directorul trebuie sa aleaga modalitatile potrivite pentru descarcarea acestui balast si clarificarea emotiilor si sentimentelor coconstiente precum si a relatiilor intre membrii grupului (de exemplu, prin tehnici sociometrice). In activitatea cu protagonistul, practic, momentele de inversiune de rol, sunt inevitabile caci inversiunea de rol este tehnica fundamentala a psihodramei si este cea care dinamizeaza, care transpune in actiune si in elemente perceptibile procesualitatea psihica a protagonistului. II. PRINCIPII Psihodrama este o metodologie puternica si poate fi utilizata si gresit. Nici macar cele mai bune instrumente nu se pot substitui unei bune pregatiri teoretice, unei bune intelegeri a procesualitaii psihice si nici unei bune utilizari a propriei judecati (Adam Blatner, pg. 110). Directorul de psihodrama trebuie sa aiba in vedere nu numai indeplinirea sarcinii propuse, ci si siguranta celor implicati. Acesta inseamna si recunoasterea faptului ca utilizand instrumentele psihodramatice fara discernamant, acestea pot deveni chiar periculoase (A. Blatner, pg. 110). Deci, armonizarea directorului cu grupul/protagonistul presupune si crearea unei atmosfere, a unui mediu in care persoanele implicate sa se simta in permanenta securizate chiar si atunci/mai ales atunci cand isi retraiesc emotii, sentimente, experiente dureroase, datatoare de disconfort. Aceasta este o conditie de baza pentru atingerea obiectivului psihoterapiei in psihodrama asa cum il descriu S. Giurgiu, L. Seprdi si T. Mara: a realiza, in semirealitatea jocului dramatic, conditiile unor intalniri care nu au avut loc niciodata in realitate, intre parteneri eliberati de rezistentele proiective. Se construieste astfel un conglomerat de stari co-constiente si co-inconstiente, in care fiecare membru al grupului alimenteaza raportul cu ceilalti, oferindu-le propriile trairi referitoare la grup si la existenta sa din afara grupului, pe de o parte, si pe de alta parte, fiecare membru al grupului va duce in viata sa din exteriorul grupului, intalnirile reale traite in interiorul protectiv al grupului. (Revista Intalnirea, pg. 11) Aceasta armonizare si securizare sunt sprijinite de respectarea a doua principii de baza: a) umilinta directorului si b) promovarea reciprocitatii intre director si protagonist/grup. Asa cum mentioneaza Adam Blatner, aceste principii generale pot fi operationalizate prin diferite tehnici. 1. UMILINTA Tendinta noastra naturala este de a ne apara, de a intra in defensiva atunci cand gresim. Dar, de fapt, pentru un director de psihodrama (si nu numai) cea mai buna solutie este sa ramana in permanenta atent vigilent asupra propriilor greseli. Aceasta atitudine este in stransa conexiune cu acceptarea inevitabilitatii aparitiei greselilor. O bariera in calea acestei atitudini sanatoase o constituie asteptarea directorului sau terapeutului de a sti tot ceea ce este important despre protagonist sau client. De fapt, acest

lucru este imposibil. Aceasta deorece oamenii sunt extrem de complecsi, operand pe mai multe niveluri si raportandu-se, in mintea lor, la mai multe cadre de referinta. Astfel ca, a lucra cu oamenii presupune un model sistemic in care actiunile celui care ofera ajutor sunt ghidate in permanenta de reactiile persoanelor care primesc acel ajutor (Adam Blatner pg. 111). Astfel, directorului trebuie sa-i devina confortabila o anumita stare de ambiguitate si sa fie suficient de deschis si doritor sa accepte sugestii. De exemplu, in cursul activitatii de conducere a psihodramei, directorul se poate intoarce catre grup si poate intreba Vi se pare directia cea buna? sau Credeti ca este ceva aici ce nu observ eu?. La urma urmelor, metoda psihodramatica este bazata pe experimentarea a diverse modalitati de a satisface foamea de actiune a protagonistului. Astfel, directorul renunta la iluzia de a avea intotdeauna dreptate si, in loc de asta, afirma cu umilinta ceea ce Dreikurs a numit curajul de a fi imperfect (Adam Blatner, pg.111). Unul din primele enunturi pe care il afla psihodramatistul in formare este ca psihodrama urmareste stimularea spontaneitatii si creativitatii in protagonist si in membrii grupului. In acelasi timp, acest principiu al umilintei ne invata ca ne putem baza pe creativitatea protagonistului (si chiar si a grupului luat ca intreg): directorul isi poate permite sa fie umil in timp ce lucreaza cu o metodologie care se bazeaza nu atat pe inteligenta directorului cat mai degraba pe creativitatea protagonistului (Adam Blatner). 2. RECIPROCITATEA Principiul reciprocitatii este o implementare a celui al umilintei, anterior mentionat si se refera la ideea ca directorul trebuie sa se lase ghidat de feed-back-ul oferit de protagonist. Cand directorul face o sugestie despre care protagonistul simte ca nu ii este de ajutor, protagonistul trebuie sa fie liber sa-si exprime acest sentiment si trebuie sa stie ca directorul ii va asculta obiectia si va fi dispus sa schimbe ceea ce a propus. Mintea umana este extrem de complexa asa ca nu ne putem baza pe ideea ca terapeutul stie ceea ce este cel mai bine pentru client (Adam Blatner). Prima tehnica ce permite desfasurarea principiului reciprocitatii este antrenarea protagonistului in rol ceea ce presupune corectarea de catre acesta nu numai a interpretarii rolurilor de catre auxiliary, ci si corectarea antrenamentului condus de catre director. Protagonistul si grupul pot astfel observa cum directorul nu devine defensiv, manipulator sau beligerant, ci el se simte confortabil intr-un proces de feed-back clar, desfasurat cu respect si, in acelasi timp, ferm. Pe masura ce psihodrama continua, directorul poate face, periodic, pauze in care sa le ceara membrilor grupului sa emita pareri asupra procesului in timp ce mentine echilibrul intre incredere si umilinta. Un stil excesiv de prevenitor si /sau ezitant poate duce insa la scoaterea din priza a protagonistului la fel ca un stil caracterizat printr-o atitudine aroganta (Adam Blatner).

A treia tehnica presupune explicitarea problematicii puterii terapeut-client. Dupa cum ne arata Adam Blatner (pg. 113), directorul poate face in grup urmatorul comentariu introductiv: In timpul acestei sesiuni de grup, fiecare dintre voi va fi responsabil pentru alegerea propriei directii. Va puteti desfasura in propriul vostru ritm. Veti beneficia de pe urma acestor sesiuni in proportie directa cu propria voastra participare activa si masura in care sunteti dispusi sa va asumati anumite riscuri. Rolul meu este de a va ajuta sa va clarificati scopurile si sentimentele. Va pot arata cateva metode care s-ar putea sa va fie de ajutor in redefinirea mai creativa a propriilor experiente. Si ceea ce este si mai important, voi incerca sa dezvolt in acest grup o atmosfera in care sa va simtiti gata pentru explorare. Puterea nu apartine directorului de psihodrama, el nu este un conducator cu drepturi depline. Dimpotriva, stilul sau de a conduce grupul si protagonistul trebuie sa includa o atitudine care confera putere protagonistului si grupului asupra procesului psihodramatic (fie el terapeutic sau formativ). Astfel, grupul ca intreg si membrii grupului luati separat sau in rol de protagonist stiu ca pot exprima disconfortul resimtit sau pot protesta atunci cand ceva contravine nevoilor si securitatii lor. In felul acesta scade riscul abuzului, dependentei sau al permisivitatii fata de abuz (Adam Blatner). De altfel, tot Adam Blatner sustine ca cele mai multe probleme terapeutice apar nu atat dintr-o utilizare gresita a tehnicilor cat mai degraba atunci cand sunt uitate (sau nu sunt intelese) principiile profunde ale conducerii unui grup. A patra tehnica de promovare a unei abordari cat mai constiente a situatiei de ajutor (si, deci, de obtinere a unei cat mai bune armonizari terapeut-client) presupune ca directorul sa comenteze in mod explicit asupra problematicii autoritatii versus autoritarism si elementele irationale ce pot apare in utilizarea puterii. Auditoriul poate fi invitat sa se sustina reciproc, in mod activ, in demersul de atentionare a directorului chiar si asupra celei mai mici brese care afecteaza respectul total ce trebuie acordat sau reciprocitatea schimburilor (Adam Blatner). A cincea tehnica prin care directorul poate mentine un grad optim de reciprocitate in relatia de ajutor este ca la anumite intervale sa faca o pauza si sa explice motivul pentru care a ales sa procedeze intr-un mod sau altul. Apoi, directorul reia activitatea cu protagonistul si/sau grupul, reafirmand sau ajustand contractul implicit privitor la scopul activitatii si modul de desfasurare a procesului. (Acest accent pus pe contract a fost o contributie majora a lui Eric Berne, inventatorul Analizei Tranzactionale). O obiectie care poate fi adusa acestei tehnici este ca intrerupe fluxul actiunii sau un moment important. Anumite faze ale procesului trebuie sa se desfasoare pe deplin spontan. Dar o intrerupere intr-un proces care treneaza si chestionarea modului de lucru pot fi, alteori, atat spontane cat si adecvate (Adam Blatner, pg. 114). Ceea ce urmarim, in final, este inzestrarea cu putere a clientului prin dezvoltarea capacitatii sale de a reflecta atat asupra procesului prin care primeste ajutor cat si asupra propriilor probleme.

III. ALTE CONSIDERATII Actiunea este elementul central al psihodramei, prin urmare directorul trebuie sa-si dezvolte capacitatea de a transpune in act atat procesualitatea psihica a protagonistului/membrilor grupului, cat si proriile intepretari. El incearca mereu sa mentina un flux cat mai constant al actiunii. Zerka Moreno ne avertizeaza asupra unei pietre de incercare: directorul trebuie sa evite sa se straduiasca prea tare sa dobandeasca virtuozitatea tehnica intrucat, uneori, momentele de stangacie sunt preferabile incercarii de a fi cat mai destept. In urma folosirii scenariilor si repetitiilor, poate rezulta o actiune extreme de bine slefuita, dar acesteia ii corespunde in aceeasi masura o pierdere a spontaneitatii, vitalitatea acesteia fiind cea care asprijina esential eficienta psihodramei. Fluxul spontaneitatii poate fi continuu uneori, dar alteori el poate vira in momente de stangacie (Adam Blatner, pg. 114). Acceptarea aparitiei acestor intreruperi in fluxul de spontaneitate contribuie la confortul directorului in relatie cu metoda de baza si la evitarea promovarii iluziei ca trebuie mentinuta o aura magica. Umilinta si reciprocitatea presupun si o demistificare a procesului, prin urmare reducerea misticismului imaginii directorului. Este suficienta putere si noutate in psihodrama in sine pentru a nu mai fi nevoie de alte eforturi in sensul cresterii autoritatii liderului de grup. De fapt, eforturile ar trebui sa fie facute in sensul reducerii carismei directorului si realocarea puterii protagonistului si grupului (Adam Blatner, pg. 115). Directorul poate fi umil pastrand o atitudine de incredere in sine. O atitudine mult prea prevenitoare distrage. Persoanele implicate incep sa aiba pareri de rau fata de director si, prin extrapolare, incep sa se indoiasca de valoarea metodei. Directorul trebuie sa evite introduceri de tipul Ce-ar fi sa, Cum ti s-ar parea daca am proceda asa , Ai vrea sa. Atitudinea indicata este de pozitivitate amabila, calma. Odata ce libertatea de a spunenu a fost clar stabilita, directorul poate face afirmatii cu toata increderea: OK, acum fi tatal tau, Acum, arata-ne, In aceasta scena, vom sau Inversiune de rol (Adam Blatner). Libertatea de a spune da este egala cu libertatea de a spune nu. Chiar si principiul spontaneitatii poate fi folosit in mod gresit. El trebuie diferentiat de simpla impulsivitate. Adam Blatner ne precizeaza ca exista multi conducatori de grup care au reactii de contratransfer fata de protagonist, resimtind si aratand suparare fata de el si apoi rationalizand acest comportament, numindu-l autentic, furie modelatoare, confruntare sau feed-back. Dezvaluirea impulsurilor nu este scopul dezvoltarii spontaneitatii. Atunci cand este utilizata gresit si in mod grosolan, acest tip de expresivitate poate fi numita spontaneitate patologica (pg. 116).

IV. REGULI 1. Pentru a elibera spontaneitatea si pentru a intensifica trairea in aici si acum, directorul trebuie sa dea protagonistului consemne specifice, sa transforme timpul din stapan in servitorul sau: sa actionezi ca si cum aceste lucruri ti se intampla acum, astfel incat sa le simti, sa le percepi si sa actionezi ca si cum ti s-ar intampla pentru prima data. 2. Directorul trebuie sa accepte adevarul protagonistului si sa il ajute pe acesta sa-si transpuna acest adevar in actiune, asa cum il simte si il percepe el intr-o maniera complet subiectiva (indiferent cat de distorsionat ar putea sa li se para spectatorilor). 3. Protagonistul trebuie incurajat sa isi amplifice intreaga exprimare, actiune si comunicare verbala si nu sa le reduca. In acest scop sunt permise orice deliruri, halucinatii, solilocvii, fantezii, proiectii ca parte a procesului. Exersarea controlului asupra comportamentului trebuie sa urmeze exprimarii libere a acestuia desi controlul nu trebuie niciodata lasat complet deoparte. Pe de alta parte, controlul asupra comportamentului va fi doar partial. 4. Procesul de incalzire se desfasoara de la periferie catre centru. Prin urmare, directorul nu va incepe cu cele mai traumatice evenimente din viata protagonistului. Introducerea se realizeaza la un nivel superficial/mai putin profund permitand protagonistului ca prin implicarea treptata sa avanseze din ce in ce mai profund pana in miezul conflictului. Abilitatile directorului se vor exprima prin construirea scenelor si alegerea persoanelor/obiectelor necesare pentru asistarea protagonistului in procesul de incalzire. Aceste reguli fac parte dintr-un set mai larg si au fost clarificate de Zerka Moreno. V. ASPECTE TEHNICE ALE ARMONIZARII DIRECTOR-PROTAGONIST/GRUP 1. Construirea scenei Are o importanta particulara pentru ca este un instrument fundamental in mainile directorului pentru a provoca in protagonist nivelul dorit de incalzire. Trebuie realizata o implicare progresiva in situatie ceea ce are ca rezultat punerea in evidenta si aducerea la suprafata a emotiilor profunde, facandu-le mai clare si mai usor de gestionat de catre protagonist (G. Boria). Din punct de vedere al armonizarii director-protagonist, directorul trebuie sa tina cont de nivelul de incalzire de la inceput si, functie de acesta, cere o construire in detaliu a scenei (atunci cand protagonistul trebuie incalzit, dar si cand el trebuie racit, scos dintr-un ritm

prea rapid) sau o construire sumara a scenei (atunci cand protagonistul are, deja, nivelul optim de incalzire). 2. Concretizarea Creativitatea directorului trebuie sa gaseasca diferite modalitati pentru a concretiza metaforele recurente in limbajul protagonistului, reusind sa creeze situatiile care vitalizeaza actiunea psihodramatica, gasind calea catre catarsis, insight, integrare (G. Boria). 3. Amplificarea Este tehnica pe care directorul o foloseste atunci cand urmareste sa accentueze in protagonist emotii specifice. Pentru a obtine efectul scontat, directorul trebuie sa pastreze in minte doua pericole care pot apare in cursul utilizarii acestei tehnici.: 1. a nu tine cont de intensitatea stimulilor; 2. acesta decurge din cel anterior: a depasi pragul de stimulare a unor raspunsuri utile ceea ce il poate duce pe protagonist catre sentimente de neputinta si inadecvare. 4. Dublul Este una din tehnicile fundamentale utilizate in psihodrama. Directorul recurge la ajutorul ei pentru a-l ajuta pe protagonist sa-si constientizeze si sa exprime emotiile si sentimentele. Uneori directorul poate dubla el insusi protagonistul, dar aceasta trebuie sa se intample cu masura intrucat directorul nu poate depasi cu identificarea anumite limite. Tinand cont de libertatea de a spune nu mentionata anterior, protagonistul poate refuza sa I se ofere dublu, iar directorul trebuie sa accepte acest refuz care arata ca protagonistul nu este disponibil sa asculte si sa accepte mesajele unei persoane pe care nu el a ales-o. 5. Inversiunea de rol Orice psihodramatist stie ca este tehnica centrala a psihodramei. Din punct de vedere al armonizarii director-protagonist, directorul trebuie sa fie atent la ritmul protagonistului si sa nu se lase absorbit de acesta. Aceasta inseamna ca, daca protagonistul are un ritm mai lent directorul trebuie sa faca inversiunile mai rapid pentru a nu-l lasa pe protagonist sa se piarda in detalii. Totodata directorul trebuie sa-l lase pe protagonist sa spuna suficiente replici pentru a oferi suficiente informatii asupra directiei de actiune. Un protagonist foarte in verva trebuie temperat, in sensul ca un ritm prea rapid poate predispune la superficialitate si din nou la ratarea unei directii importante de actiune.

VII. CONCLUZII

1. O conditie de baza a reusitei armonizarii directorului de psihodrama cu clientul sau,

in sensul unei explorari si reechilibrari profunde a acestuia din urma, o constituie cunoasterea in amanuntime de catre director a propriei problematici si acceptarea acesteia cu toata sinceritatea (sinceritate fata de sine insusi imagine de sine realista). De ce? Pentru evitarea proiectarii propriilor dorinte, framantari, nevoi asupra protagonistului, proiectii care pot face ca, in cel mai bun caz, o sesiune de psihodrama sa alunece pe suprafata problemei sau, in cel mai rau caz, sa dezintegreze traumatizant psihicul protagonistului. Chiar atunci cand directorul nu realizeaza integrarea suficient de bine sau nu ofera protagonistului ocazia de a se desfasura pe deplin conform nevoii sale, participarea auditoriului, intr-un grup in care exista suficienta intimitate si coeziune poate compensa aceste efecte datorita fondului de experiente co-constiente si coinconstiente. Atunci cand lucram cu protagonisti multipli, explorand un anumit aspect, chiar daca pe masura ce avansam in activitate constatam ca un consemn suplimentar ar fi foarte bine venit (aducand de exemplu o clarificare suplimentara), pastram acea idee pentru o alta activitate. Trebuie sa acordam atentie pastrarii acelorasi consemne pentru toti protagonistii, respectand astfel principiul paritatii. In felul acesta, membrii grupului invata si ca ascultarea, acceptarea, empatia, intersubiectiviatatea sunt mai satisfacatoare, mai gratifiante decat competitia afectiva. Totodata, intr-o activitate cu protagonisti multipli putem decide sa lucram cu toti membrii grupului si atunci, evident, explorarea nu poate fi profunda sau putem decide sa lucram cu o parte din membrii grupului, realizand astfel o explorare mai profunda. Respectand principiul reciprocitatii, directorul poate discuta cu grupul in prealabil pentru a alege modul de lucru dorit sau, daca directorul decide o explorare mai profunda, deci un numar limitat de protagonisti, el poate explica grupului faptul ca cei care vor face parte doar din auditoriu, vor avea alte ocazii de a fi protagonisti. Principiul este acelasi ca in cazul psihodramei cu un protagonist. A respecta principiul umilintei inseamna si sa ne recunoastem greselile, cea mai importanta consecinta fiind, desigur, invatarea, apoi cresterea gradului de atentie, a obiectivitatii si, poate, chiar respectul in fata complexitatii atat a omului cat si a situatiilor in care acesta este implicat de-a lungul vietii sale (desigur, complexitatea situatiilor interumane deriva din complexitatea fiintei umane). Simplu spus, ca directori de psihodrama, ca psihoterapeuti tot ce ne putem propune este sa-l ajutam pe Clientul nostru sa-si (re)gaseasca resursele necesare pentru a-si mentine echilibrul in timp ce parcurge meandrele vietii. Aceasta mentinere a echilibrului inseamna si prezenta cvasipermanenta a bucuriei de a trai. Taina Fericirii sta in a privi toate minunatiile lumii si a nu uita niciodata de cele doua picaturi de untdelemn din lingurita (P. Coelho). A fi umili inseamna a accepta ca nu vom fi niciodata perfecti si a intelege ca nu acesta trebuie sa ne fie scopul. Nu trebuie sa fim directori de psihodrama perfecti si atunci vom reusi sa il invatam pe Clientul nostru acelasi lucru. Diferenta dintre un om obisnuit si un luptator este aceea ca omul isi doreste sa fie perfect, pe cand luptatorul stie ca nu va fi niciodata. El poate fi, insa, impecabil. () A fi luptator

2.

3.

4.

5.

inseamna a pastra echilibrul intre spaima de a fi om si minunea de a fi om (Carlos Castaneda). Parafrazand, a fi director de psihodrama inseamna si a pastra echilibrul intre spaima de a gresi si minunea lui a crea, intre spaima de a rani, a dezintegra protagonistul si minunea calauzirii acestuia pe drumul propriei recreari. De ce nu am fi toti luptatori, impecabili prin permanenta dorintei si incercarii plina de spontaneitate de a ne recrea, fara oprire, viata si umanitatea.