ASPECTE METODICE ALE REZOLVĂRII

PROBLEMELOR DE FIZICĂ
 METODICA REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE
FIZICĂ

1. REZOLVAREA PROBLEMELOR, METODĂ

IMPORTANTĂ DE ÎNVĂŢARE A FIZICII

Fizica, disciplină experimental aplicativă, îşi realizează competenţele prin utilizarea cu

precădere a metodei experimentale de cunoaştere şi prin metoda rezolvării problemelor, pentru
fixarea, aprofundarea şi lărgirea cunoştinţelor. Ideal ar fi ca aproape jumătate din activitatea
şcolară la fizică să fie experiment, interpretare, generalizare şi încă aproape jumătate să fie
rezervată pentru rezolvarea problemelor, interpretarea soluţiilor, lărgirea cadrului iniţial al
problemei, cu generalizări teoretice posibile.
Problemele de fizică, prin diversitatea condiţiilor în care se prezintă fenomenele şi
sistemele fizice, contribuie în măsură importantă la cunoaşterea aprofundată a manifestărilor
fizice, dar şi la consolidarea lor, la formarea deprinderilor de a le aplica în condiţii cât mai
diverse.
Rezolvarea problemelor de fizică permite realizarea unor funcţii instructiv-educative,
printre care:
- asimilarea temeinică a cunoştinţelor prin precizarea şi lărgirea noţiunilor, prezentate în
situaţii concrete diverse;
- formarea deprinderilor de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice şi evidenţierea
limitei de aplicabilitate a teoriei;
- formarea deprinderilor de selectare şi utilizare a relaţiilor şi formulelor necesare într-o
situaţie fizică concretă;
- formarea deprinderilor de utilizare a constantelor fizice şi familiarizarea cu ordinul de
mărime al unor sisteme fizice;
- dezvoltarea gândirii şi creativităţii, utilizarea trecerii de la general la particular şi invers;

2
 - fixarea şi autoverificarea cunoştinţelor, ordonarea în sistem de cunoştinţe, facilitatea
stocării şi actualizării informaţiei;
- dezvoltarea voinţei, a perseverenţei, a rezistenţei la efort intelectual, concentrarea de
durată pe un subiect dat;
Prin rezolvarea unor probleme din tehnică, din viaţa economico-socială, elevii îşi lărgesc
perspectiva de percepere a fizicii, văzând în ea nu numai un domeniu de cunoaştere, dar şi un
instrument de acţiune conştientă, de controlare şi folosire a fenomenelor pentru progresul vieţii
materiale şi spirituale a societăţii.
Această înţelegere induce motivaţii mai puternice de învăţare, iar odată cu obţinerea
succeselor în asimilarea cunoştinţelor, elevul capătă încredere în posibilităţile sale de a înţelege
complexitatea lumii fizice ţi chiar dorinţa ca, mai târziu, printr-o activitate susţinută de cercetare,
să-şi înscrie numele printre făuritorii ştiinţei.
Rezolvarea problemelor îl educă pe elev şi în spiritul muncii perseverente, al continuităţii
în asimilarea cunoştinţelor, în spiritul analizei lucide, îl educă în cultul pentru cunoaştere şi
pentru adevărul ştiinţific, pentru adevăr în general. Relativ la lumea fizică, el reuşeşte treptat să
distingă între modelul teoretic şi realitatea pe care caută să o explice, între ce se cunoaşte şi ce
rămâne încă vag, ca sarcină de viitor pentru cercetare.
Chiar dacă entuziasmul este poate excesiv, pasiunea pentru rezolvarea problemelor este
un început care îl orientează pe elev spre învăţarea sistematică, spre asimilarea aparatului
matematic necesar aprofundării teoretice, dar şi spre tehnica de laborator, tot mai complexă, fără
de care nu se pot obţine reale succese în cunoaşterea marilor probleme ale fizicii actuale.

2. CONDITII PSIHO-PEDAGOGICE DE EFICIENŢĂ ÎN

REZOLVAREA PROBLEMELOR

În clasa a VI-a, când încep învăţarea fizicii, elevii au deja deprinderi şi obişnuinţe de
rezolvare a problemelor de matematică. Transpunerea acestor deprinderi la fizica nu este o
sarcină uşoară şi nici nu se urmăreşte acest lucru. Profesorul de fizica trebuie să formeze
deprinderi şi obişnuinţe noi, anume pe cele de rezolvare a problemelor de fizică, cu un specific
ce reclamă alt mod de abordare decât problemele de matematică.

3
 Una din condiţiile cele mai importante este asigurarea caracterului conştient al activităţii
de rezolvare a problemelor de fizică. Acest caracter este evident necesar şi la matematică, dar
acolo există mulţi algoritmi de rezolvare care, odată însuşiţi, conduc aproape automat la soluţia
corectă. Algoritmizarea rezolvării problemelor de fizică este posibilă doar la modul mai
general, care începe să se diferenţieze pe problemele concrete, ce sunt foarte diverse din
punctul de vedere al condiţiilor sistemului fizic. Elevul trebuie să-şi imagineze cât mai concret
acest sistem şi fenomenele care au loc. Numai luarea în considerare corectă a condiţiilor fizice
concrete permite aplicarea conştientă a legilor şi relaţiilor corespunzătoare.
Desigur, profesorul va ajuta pe elevi în rezolvarea noilor tipuri de probleme, chiar
manualul şi culegerile dau şi probleme rezolvate, tocmai pentru orientarea asupra modului
respectiv de abordare şi rezolvare. Dar pe măsura ce elevii încep să stăpânească tehnica de
rezolvare, profesorul trebuie să prevină rezolvarea mecanică, prin simpla analogie, sau prin
aplicarea la întâmplare a relaţiilor ce cuprind mărimile date în problemă.
În acest scop, profesorul va selecta riguros problemele pe care le solicită elevilor,
asigurând o diversitate suficientă, cu soluţii tipice şi reprezentative care să acopere complet aria
de probleme din capitolul dat. Nu se rezolvă problemele de dragul de a da elevilor o sarcina de
învăţare, sau numai pentru a fixa prin repetare nişte deprinderi de calcul sau relaţii fizice; chiar
şi acestea pot fi urmărite pe probleme bine selectate, care solicită procese complexe de gândire
şi utilizarea conştientă a cunoştinţelor.
Principiul accesibilităţii cere gradarea progresivă a dificultăţilor şi a complexităţii
problemelor, ca şi a efortului intelectual solicitat de rezolvare. După însuşirea noilor cunoştinţe,
ca aplicaţie se începe cu o problemă simplă din punctul de vedere al operaţiilor matematice,
încât elevul să se poată concentra pe aspectul fizic de aplicare şi fixare a cunoştinţelor din lecţia
nouă. Abia la următoarea lecţie, de aprofundare a cunoştinţelor, se trece la problemele dificile,
iar la recapitulare se poate atinge dificultatea maximă.
Varietatea condiţiilor fizice ale problemelor conduce la îmbogăţirea noţiunilor, la
aprofundarea şi aflarea unor noi sensuri ale relaţiilor şi legilor fizice. Varietatea menţine atenţia
elevului şi motivaţia sa pentru efort; acesta trebuie răsplătit prin alegerea unor probleme
paradoxale, cu soluţii neaşteptate, atractive, ingenioase.
Pentru o mai bună fixare, se recomandă revenirea în timp asupra unor tipuri de
probleme. La fizică acest lucru e posibil prin probleme mixte, care să conţină o parte

4
 referitoare la capitolul curent, iar cealaltă să implice actualizarea capitolelor anterioare. La
recapitularea semestrială şi la cea anuală se vor actualiza toate tipurile de probleme din
perioada respectivă.
Profesorul va avea în atenţie şi o diferenţiere a problemelor pe categorii de elevi,
urmărindu-se stimularea celor foarte buni cu probleme mai deosebite cât şi a celor cu
posibilităţi reduse de asimilare, spre a ajunge şi ei la un grad acceptabil de cunoaştere. Se poate
face astfel învăţământ diferenţiat, eficient pentru toţi elevii.
Interesul pentru rezolvarea problemelor se poate menţine prin controlarea şi aprecierea
săptămânală a caietului de probleme, încât elevul să fie permanent la curent cu performanţele
realizate; acest feed-back ajută pe unii să-şi completeze lacune, pe alţii să se asigure că lucrează
corect, iar pe cei foarte buni să-i recompenseze.
Important în rezolvarea problemelor nu este numărul excesiv al acestora, ci unul
rezonabil, care să evite supraîncărcarea, dar care să acopere toate tipurile reprezentative pentru
clasa dată de fenomene. Excesul de zel al profesorului poate avea efect de respingere,
îndepărtând pe unii elevi de fizică, pe care ajung să o considere o adevărată corvoadă, de care
vor să scape cât mai repede.

3. ETAPELE REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE FIZICĂ

În general prin problemă se înţelege o situaţie de soluţionat prin metode ştiinţifice,

implicând deci raţionamentul şi calculul. Problema de fizică reprezintă prezentarea unei situaţii
fizice în care se cunosc anumite mărimi şi circumstanţe ale producerii unui fenomen sau proces
şi se propune aflarea altor mărimi. Datele cunoscute ale problemei trebuie să fie necesare şi
suficiente ca, prin aplicarea legilor fizice şi a relaţiilor permise dintre mărimi, să se poată ajunge
la deducerea mărimilor cerute. Unele date fizice, frecvent folosite, ca şi unele constante de
material nu se dau explicit, trebuind totuşi utilizate ca şi cum ar fi fost date.
Calea de a ajunge de la mărimile cunoscute la cele care se cer nu se cunoaşte de la început;
analiza atentă a datelor problemei şi a situaţiei fizice concrete, analiză ce presupune cunoştinte
temeinice de fizică (cel puţin la capitolul care include problema), permite stabilirea strategiei
corecte ce duce la aflarea situaţiei. Diversitatea mare de situaţii fizice prezente în probleme nu
permite formularea unor reţete sigure şi rapide de obţinere a soluţiilor, dar principii de

5
coordonare a acţiunilor de căutare permit facilitarea acestor căutări. Metodologia rezolvării
problemelor de fizică a stabilit câteva etape necesare, pot fi următoarele:
- culegerea informaţiilor şi stabilirea datelor;
- analiza conţinutului fizic;
- rezolvarea propriu-zisă şi aflarea mărimilor cerute;
- verificarea şi interpretarea rezultatelor.
Culegerea informaţiilor sau stabilirea datelor este etapa de citire atentă a enunţului şi
extragerea mărimilor date (cunoscute, direct sau indirect), ca şi a mărimilor cerute; uneori se
impune completarea datelor cu constante nespecificate direct (de exemplu, se indică natura
materialului conductorilor, fără a da şi rezistivitatea, ori se indică natura substanţelor unui
amestec calorimetric şi temperaturile necesare, fără căldurile specifice).
În fizică s-au fixat, prin folosire sau prin convenţie, anumite notaţii pentru mărimile fizice (d-
distanţa, F-forţa, L-lucru mecanic, W sau E-energie, µ -coeficient de frecare, η -randament, etc.).
Pentru precizarea datelor problemei se recomandă aceste notaţii uzuale, care, odată însuşite,
permit distingerea rapidă a mărimilor, fără a fi permanent atenţi la convenţia simbolurilor; alt
avantaj este memoria vizuală care fixează relaţii (legi exprimate simbolic) şi care permite
actualizarea rapidă şi fără efort a relaţiilor sau aprecierea corectitudinii acestora.
Analiza conţinutului fizic aduce noi clarificari necesare în rezolvare. Pentru elevii care au
fixate deprinderi de rezolvare, această analiză începe de la comunicarea enunţului şi continuă
până la clarificarea fenomenelor şi a succesiunilor. Procesele mintale de analiză, sinteză,
comparaţie, generalizare permit stabilirea raţionamentului necesar şi selectează referinţe şi
sugestii din experienţa anterioară a elevului, sau care se elaborează special cu această ocazie;
revizuiesc cunoştinţe legate de subiect, spre a întrevedea o posibilă cale de rezolvare.
Inspiraţia, ideea de rezolvare, nu se obţin din neant, ci este rezultatul efortului mintal concentrat
pe situaţia de rezolvat, deci un rezultat al gândirii, al căutărilor prin încercare şi eroare, până la
identificarea soluţiei. Analiza conţinutului fizic permite stabilirea formulelor ce corelează
mărimile caracteristice ale situaţiei de rezolvat. Această inventariere a relaţiilor fenomenului ne
apropie mult de rezolvare, rămânând de clarificat elemente concrete, în context restrâns şi care
pot sugera modul de calcul sau deducerea cerută.
După stabilirea datelor şi analiza conţinutului fizic, se trece la rezolvarea propriuzisă,
recurgând la raţionamente logice şi calcule matematice. Unul din scopurile rezolvării este

6
stabilirea relaţiei care exprimă o mărime cerută funcţie numai de datele cunoscute. Dacă această
relaţie se obţine pentru prima dată, se recomandă verificarea ei dimensională.
Verificarea rezultatelor şi interpretarea lor fizică constituie acţiunea cea mai importantă a
rezolvării; verificarea înseamnă de multe ori doar compararea rezultatului obţinut cu cel de la
răspunsurile culegerii de probleme. Este necesar totuşi ca elevii să aibă criterii proprii de
apreciere, pe care să le poată utiliza la teze sau la concursurile şcolare.
Pe lângă verificarea dimensională a relaţiei finale, se mai apreciază dacă ordinul de
mărime este acceptabil, plauzibil în contextul sistemului fizic considerat. Astfel este greşit
rezultatul asupra vitezei unui mobil macroscopic care s-ar apropia de viteya luminii, temperatura
unui amestec calorimetric nu se poate apropia de –2730C, etc. Astfel de evaluări sunt uneori de
simplu bun simţ, alteori presupun cunoştinţe fizice aprofundate şi exersări numeroase de acest
fel.
Interpretarea fizică a rezultatului este de maximă importanţă, deşi unii elevi se mulţumesc
să obţină rezultatul, fără a se preocupa de semnificaţia acestuia. Profesorul va insista asupra
interpretării rezultatului, operaţie prin care se justifică însăşi punerea problemei. În cazul analizei
şi interpretării rezultatului problemei, se apreciază eventual intervalul de valori ale parametrilor
care mai permit menţinerea situaţiei date, precizând restricţiile care pot interveni; elevii se
obişnuiesc să distingă sistemele fizice şi comportarea lor specifică la diferite scări
unidimensionale (astronomice, macroscopice, microscopice) şi să elimine soluţii matematice
acceptabile, dar imposibile fizic.

4. TIPURI DE PROBLEME DE FIZICĂ

Problemele de fizică acoperă o arie foarte vastă de situaţii şi idei, teoretice şi practice,
constituind un important mijloc de însuşire şi aprofundare a cunoştinţelor, dar şi un instrument
de control, respectiv autocontrol, privind calitatea învăţării fizicii. Rezolvarea problemelor
poate fi considerată ca aplicare concretă a cunoştinţelor generale, teoretice sau experimental-
aplicative; activitatea solicită un efort important din partea elevilor, dar oferă şi satisfacţia
obţinerii soluţiilor, a luării treptate în stăpânire a acestui domeniu de cunoaştere, procurând şi
satisfacţii estetice, fie ca mod de concepere, fie prin eleganţa soluţiilor sau subtilitatea

7
raţionamentului, ca şi prin corelaţiile neaşteptate care se oferă minţii, urmare a profundelor
conexiuni ale manifestărilor naturii.
În ultimele decenii s-au înmulţit şi diversificat culegerile de probleme de fizică, adresate
anumitor categorii de elevi sau elaborate în vederea pregătirii unor examene şi concursuri.
Problemele se dispun după marile capitole din fizică, ordonate în sensul creşterii dificultăţii şi
complexităţii, incluzându-se şi probleme care ilustrează mai multe capitole în acelaşi timp.
Clasificarea problemelor poate urmări capitole de fizică pe care le ilustrează, dar se
preferă clasificarea după complexitatea şi specificul problemelor. Există astfel de probleme
calitative şi cantitative; primele nu necesită calcule, rezolvarea bazându-se doar pe deducţii
logice şi pe cunoştinţele asupra fenomenelor care intervin. Problemele calitative se mai numesc
şi probleme întrebări, probleme distractive, probleme logice, sau chiar probleme ghicitori; ele
se recomandă tuturor categoriilor de elevi, dar în special celor de gimnaziu, care nu dispun încă
de un aparat relaţional de fizică suficient de amplu, deşi raţionamentul logic le este destul de
elaborat.
Problemele calitative se recomandă la fixarea cunoştinţelor şi la verificarea lor. Pentru a
obţine soluţia cerută, se analizează situaţia fizică, se stabileşte ce fenomene intervin, iar pe baza
legilor acestora se raţionează în direcţia elaborării soluţiei. În manuale şi culegeri se dau
răspunsuri la probleme calitative, urmând ca elevii singuri să decidă asupra corectitudinii
soluţiei propuse; în acest scop ei vor revedea cu atenţie fenomenul şi legile sale, ca şi
comportarea sistemului fizic în cazul dat.
Problemele cantitative se deosebesc de cele calitative nu atât ca esenţă, cât ca formă a
prezentării datelor şi a obţinerii soluţiei; în acest caz, pe lângă clarificarea situaţiei fizice şi
cunoaşterea legilor fenomenului, mai este necesară găsirea relaţiilor dintre datele cunoscute şi
cele care se cer, relaţii care să permită calcularea datelor necunoscute. De cele mai multe ori
problemele cantitative par a fi mai accesibile, mai uşor abordabile, prin pronunţatul lor caracter
concret, prin faptul că datele cunoscute pot sugera o eventuală posibilitate de rezolvare.
După complexitate, problemele cantitative se diferenţiază în probleme exerciţii sau
exerciţii şi probleme complexe sau probleme propriuzise ori combinate. Exerciţiile sunt simple,
necesitând doar o prelucrare sumară a datelor pentru a obţine soluţia; problemele propriu-zise
sunt mai complicate, eventual cu mai multe fenomene, iar soluţionarea lor implică un lanţ de
raţionamente şi calcule complexe.

8
 Problemele-exerciţii se folosesc la lecţia de comunicare de noi cunoştinţe, spre
familiarizarea elevilor cu aspecte cantitative ale noilor situaţii fizice la care se referă
cunoştinţele curente. Se mai recomandă la ilustrarea imediată a unor noţiuni noi, la fixarea
unităţilor de măsură, la formarea deprinderilor de a rezolva probleme dintr-un nou capitol etc.
Treptat se trece la probleme de dificultate sporită, acestea constituind baza pregătirii prin
probleme.

5. METODICA REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE

FIZICĂ

METODICA REZOLVĂRII PROBLEMELOR

Atât problemele-întrebări cât şi cele propriu-zise necesită la rezolvare parcurgerea celor

patru etape deja specificate. În cazul primelor, dificultatea este uneori dată de identificarea
domeniului din fizică şi a fenomenului avut în vedere, încât la problemele-întrebări prima etapă
nu este cea de precizare a datelor, care şi lipsesc, ci de stabilire a clasei de fenomene care
intervin; urmează analiza conţinutului fizic, stabilirea mărimilor fizice şi a legilor ce pot duce la
soluţie, după care se formulează răspunsul, verificând, pe cât posibil, corectitudinea acestuia.
Metodica rezolvării problemelor propriu-zise urmăreşte tot precizarea datelor, analiza
conţinutului, rezolvarea, verificarea şi interpretarea rezultatului, dar se indică şi modul concret în
care profesorul şi elevii realizează aceste activităţi.
Rezolvarea unei probleme în clasă debutează prin citirea textului de către profesor, o
citire de orientare, după care se repetă enunţul pentru a scrie datele la tablă şi pe caiete. O
variantă posibilă este ca un elev sa fie scos la tablă pentru scrierea datelor şi pentru rezolvare, sau
profesorul scrie datele la tablă şi scoate la rezolvare pe cineva, abia după discutarea datelor şi
după câteva minute de gândire, când unii elevi au întrezărit calea de rezolvare. În primul caz,
când problema se rezolva mai întâi la tablă, ca exemplu, după precizarea datelor, acestea se
analizează şi se identifică fenomenul ce are loc în sistemul considerat, se solicita elevului de la
tablă şi clasei relaţiile stabilite la acest fenomen, se face un desen pentru intuirea mai corectă a
situaţiei fizice şi pentru fixarea notaţiilor; din desen (dacă include un sistem de vectori) şi
relaţiile cunoscute la fenomen se urmăreşte stabilirea strategiei de rezolvare. Prin una din

9
metodele de rezolvare ce se dau în continuare, se trece apoi la raţionamentele şi calculele
necesare.
Pentru rezolvare se pot aplica mai multe metode şi procedee; se solicită idei de rezolvare
de la clasă şi de elevul de la tabla, care la probleme complexe, poate fi schimbat după ce a
obţinut un rezultat parţial. În această fază de căutări se acceptă orice idee argumentată logic,
chiar dacă duce la impas, tocmai pentru a se arăta unde se greşeşte sau de ce respectiva idee nu
convine.
Se trece la strategia corectă şi se obţine soluţia (soluţiile). Se verifică rezultatele, se
discută cazurile particulare, sau se generalizează situaţia din problemă; se corelează rezultatul cu
cazurile întâlnite la elevi în viaţa de toate zilele sau în alte probleme. Se poate reveni şi asupra
strategiei de rezolvare, în perspectiva aplicării în alte situaţii similare.
Dacă se rezolvă probleme cu scopul verificării cunoştinţelor (lucrări de control, teze,
verificarea individuală a elevului la tablă), metodica este diferită indicându-se doar enunţul.
Lucrările de control şi teza presupun probleme de dificultate suficient de ridicată, dar care să nu
depăşească pe cea a problemelor rezolvate sau discutate anterior cu clasa; problemele trebuie să
fie tipice pentru capitolul verificat, iar timpul acordat să-i permită elevului încercări diferite de
soluţionare. Pot fi incluse şi elemente de verificare a creativităţii sau ingeniozităţii.
Pentru verificarea aptitudinii de rezolvare a problemelor, elevului scos la tablă i se enunţă
problema, fără alte comentarii; între timp, celorlaţi elevi li se stabileşte alta sarcină de învăţare
(eventual de rezolvat altă problemă). Dacă elevul nu se descurcă singur, i se pun întrebări
ajutătoare, fie pentru a localiza fenomenologic situaţia problemei, fie pentru precizări teoretice
asupra legilor şi relaţiilor care intervin. Dacă elevul tot nu întrezăreşte modul de rezolvare, se
identifică motivul şi tipul de lacune ce trebuiesc eliminate şi se notează corespunzător.

6. REZOLVAREA PROBLEMELOR CALITATIVE

În general, problemele calitative nu necesită calcul matematic, la soluţie elevul

parvenind prin deducţii logice, pe baza experienţei profesionale asupra fenomenelor implicate,
sau prin adaptarea la cazul respectiv a legilor şi relaţiilor cunoscute. Prima etapă necesară este
acum examinarea atentă a fenomenelor, care să permită raţionamentele necesare aflării soluţiei.

10
 Concret, se analizează enunţul, se precizează fenomenele care intervin, se
urmăreşte aplicarea legilor cunoscute, toate aceste acţiuni permiţând elaborarea corectă a
raţionamentelor care conduc la soluţie.
Scopul problemelor calitative este dezvoltarea la elevi a perspicacităţii şi a
inteligenţei, formarea deprinderilor de aplicare a cunoştinţelor, a reliefării unor aspecte
importante, care altfel ar putea fi mai puţin remarcate.

7. METODA ANALITICĂ DE REZOLVARE A

PROBLEMELOR DE FIZICĂ

Prin metoda analitică, fenomenul sau sistemul de investigat se descompune mintal în

părţi constituente mai simple, care se analizează şi se studiază separat; aceasta este o metodă
generală de investigare ştiinţifică şi care, împreună cu metoda sintetică, de reconstituire a
ansamblului din parţile sale componente, reprezintă principala metodologie de cercetare în
multe domenii ale cunoaşterii.
În fizică, prin metoda analitică de rezolvare a problemelor se înţelege modalitatea de a
aborda rezolvarea pornind de la mărimile cerute, care se aduc sistematic în relaţii cu datele
cunoscute ale problemei; problema este practic rezolvată, simple operaţii de calcul numeric
oferind valoarea mărimii necunoscute, ce poate fi apoi interpretată.
Metoda analitică are avantajul de a elimina tatonările inutile, conducând sigur la
rezultat, dar şi inconvenientul că etapele de rezolvare se succed invers decât derularea
fenomenelor, în acest caz pornindu-se de la consecinţe spre condiţii, de la efect la cauză. Elevii
se obişnuiesc mai greu cu metoda analitică, dar odată stăpânită, ea oferă garanţia că se parcurg
etapele necesare. Este de remarcat că nu toate problemele admit rezolvarea analitică, unele
putând fi soluţionate mai simplu prin alte metode.

11
 8. METODA SINTETICĂ

Metoda sintetică de investigare ştiinţifică este cea prin care se reunesc elementele
sistemului (eventual studiate anterior prin metoda analitică) şi se raţionează asupra lui pentru
a surprinde comportarea sa ca întreg. Analiza şi sinteza sunt în general inseparabile în orice
domeniu de cunoaştere, două laturi necesare şi complementare în elucidarea fenomenelor şi
proceselor studiate.
Metoda sintetică de rezolvare a problemelor de fizică are în vedere întreaga situaţie
fizică, strategia de căutare a soluţiei pornind de la elucidarea desfăşurării proceselor în ordinea
lor în spaţiu şi timp, prin deducerea relaţiilor care se pot stabili în sistem, indiferent dacă
mărimile problemei sunt cunoscute sau necunoscute. Se fac deci tatonări care, în final, permit
exprimarea mărimilor cerute numai în funcţie de datele problemei.
Metoda sintetică are avantajul analizei proceselor în ordinea desfăşurării şi în toată
complexitatea lor, dar neajunsul că nu urmăreşte strict exprimarea mărimilor cerute funcţie de
cele date, putând duce şi la relaţii corecte, dar care nu sunt necesare la găsirea soluţiei. Elevii
preferă această metodă, mai conformă cu derularea proceselor fizice, dar care poate duce şi la
risipă de efort.
Cele două metode, analitică şi sintetică, pot fi aplicate concomitent la rezolvarea, în
diverse etape, ale aceleiaşi probleme. Nu se poate afirma că una din ele este superioară
celeilalte, recomandându-se ca elevii să şi le însuşească pe amândouă. Totuşi, la concursurile
de fizică, redactarea soluţiei analitice pare mai logică, mai elegantă.

9. METODA GRAFICĂ

Metoda este uzuală în cercetarea ştiinţifică şi tehnică, deoarece permite aflarea rapidă a
unor valori, care prin calcul ar fi mai dificil de obţinut şi aceasta doar în cazul în care s-ar
dispune de expresia analitică a mărimii respective. În cercetarea fenomenelor fizice, în faza
incipientă se acumulează date şi se trasează experimental curbe ce ilustrează dependenţa dintre
mărimile caracteristice sistemului studiat, în această etapă neputându-se stabili legile
fenomenului; ulterior, prin acumularea de cunoştinţe, se ajunge la posibilitatea exprimării

12
matematice a relaţiilor, care cel puţin pe domenii restrânse de variaţie a parametrilor, pot avea
forme relativ simple. Un domeniu ştiinţific este cu atât mai elaborat cu cât se pot preciza legi şi
relaţii pe domenii cât mai extinse de variaţie a parametrilor ce definesc clasa dată de fenomene.
Un domeniu al cunoaşterii cu cât poate fi matematizat, cu atât cunoştinţele respective sunt mai
esenţiale, exprimând mai adecvat şi mai corect situaţia intrinsecă a sistemului fizic investigat.
La rezolvarea problemelor de fizică, metoda grafică, are mai multe aspecte. Există o
metodă grafică propriu-zisă, care permite rezolvarea unor probleme numai prin măsurători
efectuate pe elementele grafice stabilite pentru proba dată, caz în care este necesară o
reprezentare precisă, la scară, a dependenţelor considerate. Sunt însă şi metode auxiliare, ca de
exemplu reprezentările vectoriale sau cele fazoriale, care servesc la precizarea unor situaţii
calculabile algebric şi numeric. În fine există şi nomograme, unde mărimile reprezentate sunt în
prealabil calculate după anumite relaţii şi care permit, prin simpla citire, să se determine valorile
unor mărimi când se cunosc alte mărimi, de care primele depind după relaţiile avute în vedere la
întocmirea nomogramelor respective. În rezolvarea problemelor de fizică se mai foloseşte şi
schiţa sau desenul, pentru a permite fixarea notaţiilor ca şi redarea intuitivă a situaţiei fizice
considerate.
Metoda grafică înseamnă construirea în plan (coordonate xy) a dependenţei dintre două
mărimi. Dacă fenomenul este mai complex, fiind descris de variaţia simultană a trei-patru
parametri, se trasează familii de curbe bidimensionale, menţinând al treilea parametru constant
(sau al treilea şi al patrulea). Pentru reprezentarea unei mărimi dependente de produsul altor două
mărimi, este recomandabil să se utilizeze scara logaritmică. În reprezentarea liniară y=f(x) se
foloseşte hârtia milimetrică standard, pentru y=f(log x) hârtia va fi divizată liniar-logaritmic, iar
pentru log y=f(log x) divizarea va fi logaritmic-logaritmică.
După trasarea graficului, rezolvarea problemei se reduce la măsurători geometrice de
distanţe, arii, unghiuri. În cercetarea de laborator există aparatură care permite trasarea automată
a curbelor (inscriptor xy), în care cele două mărimi fizice corelate sunt transformate mai întâi în
diferenţe de potenţial, care se aplică la intrările Ox şi Oy ale inscriptorului. Pe măsura evoluţiei
fenomenului, pe hartia divizată convenabil a acestuia este trasat graficul care ulterior va servi la
interpretarea fenomenului respectiv.
Rezolvarea grafică este recomandată la unele probleme de cinematică, de statică, de
dinamică, la cele de optică geometrică, la compunerea oscilaţiilor, la calcularea lucrului mecanic

13
sau al randamentului motoarelor termice, la stabilirea regimului de lucru la tuburile electronice,
etc.
În fizica şcolară, reprezentarea grafică exprimă intuitiv corelaţii care nu pot fi redate prin
formule, sau în cazul când aceste formule sunt complicate.

10. REZOLVAREA PROBLEMELOR DE EXTREM

Problemele de limită (de maxim şi de minim) se întâlnesc frecvent în cercetarea ştiinţifică

şi în tehnică. Sunt de mult cunoscute şi aplicate astfel de situaţii cum ar fi energia potenţială
minimă a unui sistem fizic ce asigură echilibrul său stabil, sau în cazul minimului suprafeţei
libere a lichidului dat de tensiunea superficială, ori principiul drumului minim al razei de lumină,
ca şi principiul acţiunii minime din mecanică. În tehnică astfel de probleme sunt legate de
optimizarea unor procese, de obţinerea randamentului maxim al unor maşini, sau al unor sisteme
de transmisie a energiei, etc.
În fizica şcolară, problemele de limită sunt relativ puţin utilizate, întrucât necesită
rezolvări ingenioase, pentru a se suplini cunoştinţele de calcul diferenţial, pe care elevii le obţin
doar în ultima clasă de liceu. Fiind în posesia acestor elemente de calcul, rezolvarea problemelor
de extrem implică următoarele etape:
-stabilirea relaţiei dintre mărimea (y) al cărei extrem îl căutăm şi mărimea x de care ea
depinde, y=f(x);
-calcularea primei derivate a funcţiei în raport cu x, y’=f’(x);
-anularea derivatei şi calcularea lui xm care asigură extremul ym;
-introducerea valorii xm în f şi calcularea extremului ym(xm);
-certificarea şi interpretarea fizică a rezultatului.
Acest algoritm asigură rezolvarea fără alte dificultăţi a problemelor. Din condiţiile fizice
ale problemei este uşor de precizat natura extremului; când apar dubii se calculeazâ derivata a
doua y”=f”(x). Dacă y”(xm) este pozitivă atunci y are un minim pentru xm, în caz contrar având
un maxim.

14
 Programul general de rezolvare
a unei probleme de fizică
(directă, indirectă, ascunsă)
Informare complexă

Enunţ Principale

Sisteme Fenomene
materiale Secundare

Mărimi Date În condiţii

impuse
Necunoscute
Legi
Cerinţe

Constante
fizice
15
Rezolvarea propriu-zisă

Schema

Traducerea analitică
(selectarea formulelor)

Principale
Rezolvarea matematică

Fizică Secundare
Omogenitatea formulei
Verificare
Interpretare
Imposibilitate
Matematicăfizică

Ordin de marime
Limite de aplicabilitate
Altă cale de rezolvare

16