P. 1
Nuvela Istorica Alexandru Lapusneanu

Nuvela Istorica Alexandru Lapusneanu

3.5

|Views: 47,475|Likes:
Published by Stoian Marius

More info:

Published by: Stoian Marius on Dec 16, 2008
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/17/2015

pdf

text

original

Prof.

Maria-Monalisa Pleşea

Nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi Context teoretic Nuvela (cuvânt provenit din italianul novella) este una dintre speciile epice în proză, în care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un singur fir epic, generate de un conflict puternic, în centrul căruia se situează un personaj complex. Se cunoaşte o diversificare a speciei, în funcţie de tematică, aşa că se vorbeşte despre nuvela istorică, romantică, realistă, psihologică, fantastică. Dar nici o creaţie nu se poate încadra strict într-un tipar; de aceea, o nuvelă istorică sau fantastică poate fi şi romantică, o nuvelă realistă poate fi şi istorică sau psihologică. În literatura română se vorbeşte despre această specie o dată cu apariţia nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, publicată în primul număr al Daciei literare (1840), pentru a ilustra una dintre direcţiile prezentate în programul acesteia, „ Introducţie” , conceput de Mihail Kogălniceanu, şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Enunţarea ipotezei Urmarea programului a fost apariţia unor opere literare care să corespundă obiectivelor. Printre acestea se află şi nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul, având şi caracter romantic, o reuşită a speciei, rămasă punct de referinţă pentru nuvelistica românească. Referinţa critice Nuvela lui Negruzzi, prozatorul despre care Mihai Eminescu scria atât de expresiv: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne/ Căci sub mucedele pagini stau domniile române [. . .]/ Zugrăveşte din nou, iarăşi, pânzele posomorâte/ Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni”,s-a bucurat de aprecieri binemeritate. Astfel, Nicolae Iorga o consideră o „mare naraţiune istorică dramatizată, un mare tablou al istoriei româneşti din veacul al XVI-lea[. . .] Viaţa de zbucium, de patimă sângeroasă, de tragedie violentă şi sălbatică a celui mai expresiv dintre urmaşii lui Petru Rareş e apariţia în scene de teatru, cu dialogul firesc, avâdn în el înţelepciune românească îndătinată şi mireasmă de trecut”. Sugestivă este şi observaţia lui Alexandru Piru: „Alexandru Lăpuşneanu este o desăvârşită creaţie de valoare uneversală. Nu se poate închipui un portret mai viu într-un număr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o compoziţie mai simplă şi în decoruri mai puţine. Fugura eroului e romantică. Eliminând fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a făcut credibil, fără a-l deposeda de aerul demoniac, fantastic, torţionar”. Fundamentarea ipotezei -Realitate istorică- ficţiune Autorul valorifică atât cronica lui Grigore Uerche, cât şi pe aceea a lui Miron Costin, din care preia chipuri, fapte şi întâmplări, unele dintre acestea abătându-se de la adevărul istoric, dar contribuind la sporirea dramatismului construcţiei epice. Astfel, lui Moţoc – care fusese decapitat în Polonia, împreună cu alţi boieri, pentru uneltire împotriva hatmanului Vişonevchi (ce a fost asasinat) – i se atribuie sfârşitul boierului Batişte Veveli, omul de încredere al domnitorului Alexandru, fiul lui Iliaş. Scena de răzvrătire a maselor populare ce pretind în nuvelă, capul lui Moţoc s-a petrecut în realitate în timpul lui Iliaş-Vodă.Prin urmare, fapte atestate documentar se regăsesc în nuvelă alături de altele – tot veridice, dar preluate din perioade istorice diferite; în felul acesta, abaterile de la realitatea consemnată sec în cronici se dovedesc creatoare în planul construcţiei, ce câştigă prin îmbinarea acestor scene demne de relevat. Se impune, astfel, o disociere între adevărul istoric reţinut de cronici şi ficţiunea artistică (opera literară), ce înfăţişează chipuri memorabile şi întâmplări „tari”, menite să impresioneze. Tema nuvelei este reprezentată de evocare celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, într-o perioadă istorică în care luptele pentru tron însemnau vărsare de sânge. Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea devine un spaţiu ficţional în care guvernează un domnitor tiran, pentru care obişnuinţa de a ucide – la început, pentru a se răzbuna – devine patimă şi plăcere. Construcţia subiectului Nuvela are o structură clasică, simetrică, fiind alcătuită din patru capitole ce pot fi considerate acte cu mai multe tablouri ale unei drame în care eroii stau sub semnul tragicului. Motourile fiecărui capitol atrag atenţia asupra faptelor esenţiale, având funcţie constatativă sau anticipativă, marcând şi dezvoltarea gradată, tensionată, a faptelor într-o înlănţuire lineară logică, din care se pot desprinde şi momentele subiectului. Primul moto reia o replică din răspunsul dat de Lăpuşneanu boierilor veniţi să-i ceară să renunţe la tron, cuvintele ascunzând o ameninţare subtilă, anticipând atitudinea faţă de boieri: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”; al doilea moto se referă la o apostrofare exprimată de o jupâneasă văduvă

Prof. Maria-Monalisa Pleşea

– ce exprimă dorinţa mulţimii dezlănţuite de a-l pedepsi pe Moţoc, boierul vinovat de împilare: „Capul lui Moţoc vrem”; în sfârşit, al patrulea moto cuprinde ameninţarea voievodului, care trezit din letargie se vede îmbrăcat ca un călugăr şi numit „fratele Paisie”, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” sunt cuvintele ce exteriorizează atitudinea necruţătoare a domnitorului, obişnuit să poruncească şi să fie temut, faţă de toţi cei pe care îi simte duşmani. Construcţia nuvelei este simetrică, aceasta debutând cu intrarea în viaţa Moldovei a voievodului şi sfârşind cu ieşirea lui din viaţa ţării, prin moartea tragică aflată sub semnul blestemului. Simetrice vor fi şi motourile: primul şi ultimul îi aparţin lui Lăpuşneanu, marcând începutul şi sfârşitul domniei şi contrazicând faptele: când Lăpuşneanu le spune boierilor „eu vă vreu”, este evident că nu-i vrea, nici nu-i iubeşte, comportamentul său ulterior dovedind ură; când îi ameninţă „pre mulţi am să popesc şi eu”, nu va va „popi” pe nimeni, el fiind cel popit, adică ucis. Al doilea şi al treilea moto constituie intervenţii verbale străine, venite din afară, cu trimiteri premonitorii la destinul personajelor implicate, căci doamna Ruxanda va ajunge să dea „samă” în faţa lui Dumnezeu, iar Moţoc îşi va pierde capul Acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-l trădaseră în prima domnie şi-l siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă obiectivă a nuvelei. Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real: Moldova secolului al XVI-lea . Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa care ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea, cu câteva excepţii, a acestuia de evenimente. Momentele subiectului- Expoziţiunea. Sub motoul „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu. . .”, care este şi primul episod al nuvelei, naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanu în Moldova, hotărât să ocupe, pentru a doua domnie, tronul ţării. Prima dată fusese izgonit de către Despot-vodă printr-un complot pus la cale de marii boieri moldoveni. Acesta, la rândul său, fusese ucis de către Ştefan Tomşa care „acum cărmuia ţara”. Alexandru Lăpuşneanu izbutise să adune oşti turceşti şi venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni „pre răpitorul Tomşa” şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, „pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”. De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători. Împrejurările şi succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie fapte reale consemnate de istoria Moldovei. Aceiaşi boieri care-l trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să renunţe la tron, deoarece „ţara este liniştită”, iar „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”. Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanu fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunde boierilor, cu ochii scânteind „ca un fulger”: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu[. . .] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [. . .] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt”. Desfăşurarea acţiunii. Boierii încearcă să-l convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând la formule patriotarde privind „biata ţară”, interesându-se ironic cu ce va sătura el „lăcomia acestor cete de păgâni?”. Cu o ură imensă şi cu o sete de răzbunare nestăpânită, Lăpuşneanu le răspunde cu satisfacţie nedisimulată: „cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”. Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanu, Moţoc cade în genunchi, dar Alexandru nu se lasă păcălit de tertipurile boierului, pe care-l ştie „învechit în zile rele”, deoarece îl trădase „pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa”. Cu toate acestea, Lăpuşneanu îi promite să-l cruţe, pentru că îi e folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. Al doilea episod are ca moto „Ai să dai sama, doamnă!. . .” şi începe cu înscăunarea lui Lăpuşneanu, care este primit de norod „cu bucurie şi nădejde”, însă boieri sunt înspăimântaţi, fiind conştienţi că poporul „îi urăşte”, iar noul domn „nu-i iubeşte”. Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanu este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în afară de Hotin, cu scopul de a stârpi „cuiburile feudalităţii”, apoi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile şi le taie capetele, „la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere [. . .], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii[. . .] şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”.

Prof. Maria-Monalisa Pleşea

Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile. Ea este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase „Ai să dai samă, doamnă!”, pentru că „bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite pentru a doua zi „un leac de frică”. Prin flash-back, naratorul inserează o scurtă biografie a doamnei Ruxanda, cu trimitere directă la „hronică”, din care reiese faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş, rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră incapabili să domnească. Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea, dar Lăpuşneanu îi tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica „bunului Petru Rareş”, ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie. Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca moto „Capul lui Moţoc vrem. . .”. În acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a personajului . Alexandru Lăpuşneanu „făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu toţi invitaţi „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanu venise la biserică îmbrăcat „cu toată pompa domnească” şi după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane[. . .], a sărutat moştele sfântului”, a rostit un discurs emoţionant la finalul căruia îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte „pre boieri să vie ca să ospeteze împreună”. Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri „se bucurau de o schimbare” care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi „din sudoarea ţăranului”. Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se „năpustiră cu săbiile în ei”. Privind măcelul, vodă râde satisfăcut, Moţoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac domnitorului, deşi „simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”, deoarece „patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet!”. Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi imaginilor impresionante. În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, „dasă larmă pe la curţile boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul”venise la porţile curţii domneşti. Lăpuşneanu trimite pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”. Moţoc este de acord, deoarece dac-au murit atâţia boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămase cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acuma când încep să-şi strige nemulţumirile: „Să se micşoreze dăjdiile! [. . .]Să nu ne mai jefuiască![. . .]Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Moţoc!”. Şi brusc, toţi ca unul, încep să strige. „Capul lui Moţoc vrem!”. Moţoc, înspăimântat peste măsură, se lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică, „să postesc cât voi mai avea zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!”. Imediat însă în contradicţie cu smerenia anterioară îl roagă pe vodă să pună „tunurile într-înşii. . .Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”. Vodă îi răspunde cu sânge rece: „Proşti, dar mulţi, [. . .] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?” şi profitând de această situaţie, Lăpuşneanu îl dă pe Moţoc norodului care se repede asupra lui şi-l sfâşie, vodă pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi promisese. Linşarea Boierului Moţoc este o altă scenă de factură romantică prin imaginea violentă a mulţimii, care s-a repezit asupra lui ca „o idră cu multe capete[. . .] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”. Lăpuşnenu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei, „după neam şi după ranguri”, făcând o piramidă de „patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare „. Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie [. . .], în loc să se bucure, ea se sperie”. Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca moto: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu. . .”. Timp de patru ani Lăpuşneanu îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâini, ciuntea şi seca pe carea avea prepus”. Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi pe Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia. Se disting

Prof. Maria-Monalisa Pleşea

în această secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă temporală, deoarece, naratorul nu relatează întâmplările, ci comprimă în câteva fraze evenimentele celor patru ani. Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte „de lingoare”şi, „în delirul frigurilor”, îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, „crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i numele Paisie” şi-l proclamă pe Bogdan domn al Moldovei. Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, au sosit în cetate Stroici şi Spancioc. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanu se enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi fiul său: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei”. Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanu, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-l numeşte „crud şi cumplit”. Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, „îi descleştă [. . .] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul păharului”, spunându-i cu bucurie: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”. Naratorul descrie în detaliu chiunurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mâinile călăilor săi”. Alexandru Lăpuşneanu, lăsând „o pată de sânge în istoria Moldovei”, a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”. Personajele Naraţiunea istorică aduce în prezent viaţa de la jumătatea secolului al XIV-lea, cu scene tari, cu răsturnări de situaţii, cu fapte ieşite din comun şi, bineînţeles, cu eroi excepţionali. Din galeria personajelor atestate documentar se desprind unele principale, ca Lăpuşneanu, secundare, ca Moţoc sau doaman Ruxanda, episodice, precum Spancioc sau Stroici; sunt şi figuranţi – boieri fără nume, slugile, călugării. Din altă perspectivă, personajele sunt individuale, precum voievodul sau Moţoc, şi colective – mulţimea adunată la porţile Curţii domneşti, caracterizată succint, dar sugestiv de Lăpuşneanu: „Proşti, da mulţi”. Autorul ne propune un personaj complex şi contradictoriu, ce pare plat (după Forester), pentru că este construit cu osingură dominantă, aceea de a ucide. De fapt, personajul ascunde o viaţă interioară bogată în care se întâlnesc cinicul, tiranul, ambiţiosul, diplomatul, ipocritul, violentul, disimulatul, susceptibilul. Teama de a nu fi din nou, trădat şi dorinţa nemărturisită de a ajunge la gloria şi autoritatea înaintaşului său, Ştefan cel Mare, îl fac să conceapă tot felul de pedepse; treptat, dorinţa de răzbunare devine plăcere sadică de a ucide, frica de a nu pierde tronul devine obsesie ce-i întunecă raţiunea, iar suferinţa altora – prilej de satisfacţie. Prin antiteză cu alte personaje, defectele sale sunt mai evidente (de exemplu, cruzimea lui se conturează mai puternic alături de blândeţea şi supuşenia doamnei Ruxanda). Ca personaj romantic, este alcătuit din lumini şi umbre. Poate să fie generos, căci recunoaşte calităţile unor vrăjmaşi pe care-i apreciază. Are momente de tandreţe, căci îşi sărută şi îşi îmbrăţişează soţia, fiind cuceritor chiar, pentru ca, imediat, să devină violent şi să treacă de la apelativul”frumoasa mea doamnă”la „muiere nenorocită”. În prima domnie, fusese un voievod bun: „Care s-au întors de la uşa mea făr să câştige dreptate şi mângâiere?”, dar, trădat, devine crud, tiran, violent. Are demnitate, iar dorinţa sa de a muri ca domn, nu ca monah, este o dovadă grăitoare în acest sens: „Sunt domn! Sunt Alexandru Vodă” va spune trufaş, dar demn. „Regizor” în spectacolul masacrului pe care-l priveşte demenţial, domnitorul va rămâne doar un actor ce interpretează, chinuitor, rolul celui ce învaţă să moară, într-un alt spectacol, regizat – de data aceasta – de Spancioc şi Stroici, cu ajutorul mitropolitului. Considerat de unii critici „psihopat exploziv şi coleric” (Gabriel Dimisianu) şi „tiran şi fioros, crud şi lesne vărsător de sânge”(Eugen Lovinescu), „dezechilibrat psihic” (Liviu Leonte), domnitorul Alexandru Lăpuşneanu este pus sub semnul destinului de către George Călinescu, ce afirma că personajul este”un damnat, osândit de provindenţă să verse sânge”. În cazul acesta, voievodul ar putea fi considerat personaj tragic, deoarece pare capabil să conştientizeze sentimentul vinovăţiei pentru crimele comise, dar, om fiind, nu se poate împotrivi sorţii. Tipul tiranului absolut, domnitorul va fi sancţionat cu moartea, ca şi Moţoc, tipul intrigantului perfect. Doaman Ruxanda, în antiteză cu soţul, este blândă, marcată de frică toată viaţa ei, rareori fiind hotărâtă, ca atunci când rosteşte: „De-aş şti că

Prof. Maria-Monalisa Pleşea

mă vei şi omorî, nu pot să tac”, obligându-l pe soţul ei violent s-o asculte. Când acceptă să-şi otrăvească bărbatul o face cu teamă „tremurând şi galbenă”, suspinând şi plângând. Naratorul obiectiv prezintă faptele în mod verosimil, dar instanţa auctorială îşi face simţită, uneori , prezenţa în epicitatea textului, prin comentarii sau precizări ce exprimă o anumită atitudine: „sfârşind această deşănţată cuvântare”; „strigă ticălosul”; „ticălosul boier căzu în braţele Indrei”; „nenorocitul Moţoc pierea”; „răspune Lăpuşeneanul cu sânge rece”. Moduri de expunere Naraţiunea dinamică se intersectează cu dialogul care îi conferă dramatism (dialogul cu boierii, la început, dialogul cu doamna Ruxanda, cel cu Moţoc, înainte de a-l preda mulţimii, şi cel cu mitropolitul), subliniind şi conflictul dintre domnitor şi boieri. Este prezentă şi descrierea, fie ea portretistică (precum cea a doamnei Ruxanda), de cadru (precum cea a cetăţii Hotinului), gen tablou (ca descrierea sălii de ospeţe şi a comesenilor) sau de ceremonii (ospăţul domensc); prin acestea se realizează culoarea locală, ce conferă autenticitate epocii istorice descrise, sub aspectul temporal şi spaţial (Evul Mediu şi Moldova). Registre stilistice În ceea ce priveşte registrul stilistic, se poate observa că stilul este sobru, dar nu lipsit de elemente lexicale (cuvinte, structuri, proverbe, expresii populare) care asigură autenticitate întâmplărilor povestite circumscrise unei anumite perioade istorice şi unei anumite zone geografice: „bântuirile ţării”, „a face din ţânţar armăsar”, „obşte”, „a pribegi”, „oblăduire”, „a cădea de isnoavă”, „hojma”, „a face din ciolane surle şi din piele căptuşeală pentru dobe”, „a chezăşui”, „lupul părul schimbă, iar năravul ba”. Împreună cu elementele de vestimentaţie sau de prezentare a ceremonialului legat de ospăţul domnesc, acestea ajută la reconstruirea epocii, ca şi elementele arhaice prezente în sintaxa discursului epic: „Ei! Pus-ai toate la cale?” sau „Au doar nu sunt şi eu unsul lui Dumenzeu? Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, când eram numai stolnicul Petre?”. Aceasta stă, astfel, sub semnul oralităţii, apropiindu-se de „vorbirea” cronicărească. Concluzie Având în vedere faptul că nuvela a fost scrisă şi publicată în plină perioadă paşoptistă, a cărei literatură se caracterizează prin autohtonism, militantism şi coexistenţa curentelor (arderea etapelor), aceasta va prezenta o compoziţie în care vor exista elemente aparţinând realismului, având în vedere viziunea realistă asupra temei istorice şi asupra personajelor, elemente romantice (procedeul antitezei, întoarcerea spre trecut, crearea unui personaj execeţional, preferinţa pentru scene tari şi răsturnări de situaţie) şi elemente clasice (echilibrul şi simetria părţilor, sobrietatea şi concizia stilului, organizarea scenică a epicului de către naratorul emniscient). Nuvelă istorică prestigioasă, Alexandru Lăpuşneanul este punctul de plecare al dezvoltării prozei nuvelistice, despre care Liviu Leonte precizează că : „. . . este o adevărată dramă, cu un conflict violent, dezvoltat într-o impetuoasă progresiune, traversată de explozii pasionale, pe un fond de uimitoare înţelegere a istoriei”, iar George Călinescu evidenţiază valoarea acestei nuvele care „. . .ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul limbii universale”.

Prof. Maria-Monalisa Pleşea

Acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-l trădaseră în prima domnie şi-l siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă obiectivă a nuvelei. Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real: Moldova secolului al XVI-lea . Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa care ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea, cu câteva excepţii, a acestuia de evenimente. Expoziţiunea. Sub motoul „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu. . .”, care este şi primul episod al nuvelei, naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanu în Moldova, hotărât să ocupe, pentru a doua domnie, tronul ţării. Prima dată fusese izgonit de către Despot-vodă printr-un complot pus la cale de marii boieri moldoveni. Acesta, la rândul său, fusese ucis de către Ştefan Tomşa care „acum cărmuia ţara”. Alexandru Lăpuşneanu izbutise să adune oşti turceşti şi venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni „pre răpitorul Tomşa” şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, „pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”. De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători. Împrejurările şi succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie fapte reale consemnate de istoria Moldovei. Aceiaşi boieri care-l trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să renunţe la tron, deoarece „ţara este liniştită”, iar „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”. Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanu fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunde boierilor, cu ochii scânteind „ca un fulger”: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu[. . .] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [. . .] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt”. Desfăşurarea acţiunii. Boierii încearcă să-l convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând la formule patriotarde privind „biata ţară”, interesându-se ironic cu ce va sătura el „lăcomia acestor cete de păgâni?”. Cu o ură imensă şi cu o sete de răzbunare nestăpânită, Lăpuşneanu le răspunde cu satisfacţie nedisimulată: „cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”. Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanu, Moţoc cade în genunchi, dar Alexandru nu se lasă păcălit de tertipurile boierului, pe care-l ştie „învechit în zile rele”, deoarece îl trădase „pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa”. Cu toate acestea, Lăpuşneanu îi promite să-l cruţe, pentru că îi e folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. Al doilea episod are ca moto „Ai să dai sama, doamnă!. . .” şi începe cu înscăunarea lui Lăpuşneanu, care este primit de norod „cu bucurie şi nădejde”, însă boieri sunt înspăimântaţi, fiind conştienţi că poporul „îi urăşte”, iar noul domn „nu-i iubeşte”. Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanu este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în afară de Hotin, cu scopul de a stârpi „cuiburile feudalităţii”, apoi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile şi le taie capetele, „la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere [. . .], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii[. . .] şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”. Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile. Ea este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase „Ai să dai samă, doamnă!”, pentru că „bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite pentru a doua zi „un leac de frică”. Prin flash-back, naratorul inserează o scurtă biografie a doamnei Ruxanda, cu trimitere directă la „hronică”, din care reiese faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş, rămăsese

Prof. Maria-Monalisa Pleşea

orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră incapabili să domnească. Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea, dar Lăpuşneanu îi tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica „bunului Petru Rareş”, ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie. Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca moto „Capul lui Moţoc vrem. . .”. În acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a personajului . Alexandru Lăpuşneanu „făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu toţi invitaţi „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanu venise la biserică îmbrăcat „cu toată pompa domnească” şi după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane[. . .], a sărutat moştele sfântului”, a rostit un discurs emoţionant la finalul căruia îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte „pre boieri să vie ca să ospeteze împreună”. Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri „se bucurau de o schimbare” care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi „din sudoarea ţăranului”. Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se „năpustiră cu săbiile în ei”. Privind măcelul, vodă râde satisfăcut, Moţoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac domnitorului, deşi „simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”, deoarece „patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet!”. Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi imaginilor impresionante. În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, „dasă larmă pe la curţile boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul”venise la porţile curţii domneşti. Lăpuşneanu trimite pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”. Moţoc este de acord, deoarece dac-au murit atâţia boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămase cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acuma când încep să-şi strige nemulţumirile: „Să se micşoreze dăjdiile! [. . .]Să nu ne mai jefuiască![. . .]Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Moţoc!”. Şi brusc, toţi ca unul, încep să strige. „Capul lui Moţoc vrem!”. Moţoc, înspăimântat peste măsură, se lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică, „să postesc cât voi mai avea zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!”. Imediat însă în contradicţie cu smerenia anterioară îl roagă pe vodă să pună „tunurile într-înşii. . .Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”. Vodă îi răspunde cu sânge rece: „Proşti, dar mulţi, [. . .] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?” şi profitând de această situaţie, Lăpuşneanu îl dă pe Moţoc norodului care se repede asupra lui şi-l sfâşie, vodă pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi promisese. Linşarea Boierului Moţoc este o altă scenă de factură romantică prin imaginea violentă a mulţimii, care s-a repezit asupra lui ca „o idră cu multe capete[. . .] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”. Lăpuşnenu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei, „după neam şi după ranguri”, făcând o piramidă de „patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare „. Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie [. . .], în loc să se bucure, ea se sperie”. Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca moto: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu. . .”. Timp de patru ani Lăpuşneanu îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâini, ciuntea şi seca pe carea avea prepus”. Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi pe Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia. Se disting în această secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă temporală, deoarece, naratorul nu relatează întâmplările, ci comprimă în câteva fraze evenimentele celor patru ani. Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte „de lingoare”şi, „în delirul frigurilor”, îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, „crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i numele Paisie” şi-l proclamă pe Bogdan domn al Moldovei.

Prof. Maria-Monalisa Pleşea

Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, au sosit în cetate Stroici şi Spancioc. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanu se enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi fiul său: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei”. Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanu, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-l numeşte „crud şi cumplit”. Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, „îi descleştă [. . .] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul păharului”, spunându-i cu bucurie: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”. Naratorul descrie în detaliu chiunurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mâinile călăilor săi”. Alexandru Lăpuşneanu, lăsând „o pată de sânge în istoria Moldovei”, a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->