Sunteți pe pagina 1din 8

Prof.

Maria-Monalisa Pleşea
Nuvela istorică
Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi

Context teoretic Nuvela (cuvânt provenit din italianul novella) este una dintre speciile
epice în proză, în care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un singur fir epic, generate de un conflict
puternic, în centrul căruia se situează un personaj complex. Se cunoaşte o diversificare a speciei, în
funcţie de tematică, aşa că se vorbeşte despre nuvela istorică, romantică, realistă, psihologică,
fantastică. Dar nici o creaţie nu se poate încadra strict într-un tipar; de aceea, o nuvelă istorică sau
fantastică poate fi şi romantică, o nuvelă realistă poate fi şi istorică sau psihologică. În literatura
română se vorbeşte despre această specie o dată cu apariţia nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, publicată
în primul număr al Daciei literare (1840), pentru a ilustra una dintre direcţiile prezentate în programul
acesteia, „ Introducţie” , conceput de Mihail Kogălniceanu, şi anume inspirarea scriitorilor din istoria
patriei.
Enunţarea ipotezei Urmarea programului a fost apariţia unor opere literare
care să corespundă obiectivelor. Printre acestea se află şi nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul,
având şi caracter romantic, o reuşită a speciei, rămasă punct de referinţă pentru nuvelistica
românească.

Referinţa critice Nuvela lui Negruzzi, prozatorul despre care Mihai Eminescu scria atât
de expresiv: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne/ Căci sub mucedele pagini stau
domniile române [. . .]/ Zugrăveşte din nou, iarăşi, pânzele posomorâte/ Ce-arătau faptele crunte
unor domni tirani, vicleni”,s-a bucurat de aprecieri binemeritate. Astfel, Nicolae Iorga o consideră o
„mare naraţiune istorică dramatizată, un mare tablou al istoriei româneşti din veacul al XVI-lea[. . .]
Viaţa de zbucium, de patimă sângeroasă, de tragedie violentă şi sălbatică a celui mai expresiv dintre
urmaşii lui Petru Rareş e apariţia în scene de teatru, cu dialogul firesc, avâdn în el înţelepciune
românească îndătinată şi mireasmă de trecut”. Sugestivă este şi observaţia lui Alexandru Piru:
„Alexandru Lăpuşneanu este o desăvârşită creaţie de valoare uneversală. Nu se poate închipui un
portret mai viu într-un număr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o compoziţie mai simplă
şi în decoruri mai puţine. Fugura eroului e romantică. Eliminând fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a
făcut credibil, fără a-l deposeda de aerul demoniac, fantastic, torţionar”.
Fundamentarea ipotezei -Realitate istorică- ficţiune Autorul valorifică atât cronica lui
Grigore Uerche, cât şi pe aceea a lui Miron Costin, din care preia chipuri, fapte şi întâmplări, unele
dintre acestea abătându-se de la adevărul istoric, dar contribuind la sporirea dramatismului construcţiei
epice. Astfel, lui Moţoc – care fusese decapitat în Polonia, împreună cu alţi boieri, pentru uneltire
împotriva hatmanului Vişonevchi (ce a fost asasinat) – i se atribuie sfârşitul boierului Batişte Veveli,
omul de încredere al domnitorului Alexandru, fiul lui Iliaş. Scena de răzvrătire a maselor populare ce
pretind în nuvelă, capul lui Moţoc s-a petrecut în realitate în timpul lui Iliaş-Vodă.Prin urmare, fapte
atestate documentar se regăsesc în nuvelă alături de altele – tot veridice, dar preluate din perioade
istorice diferite; în felul acesta, abaterile de la realitatea consemnată sec în cronici se dovedesc
creatoare în planul construcţiei, ce câştigă prin îmbinarea acestor scene demne de relevat. Se impune,
astfel, o disociere între adevărul istoric reţinut de cronici şi ficţiunea artistică (opera literară), ce
înfăţişează chipuri memorabile şi întâmplări „tari”, menite să impresioneze.
Tema nuvelei este reprezentată de evocare celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, într-o
perioadă istorică în care luptele pentru tron însemnau vărsare de sânge. Moldova celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XVI-lea devine un spaţiu ficţional în care guvernează un domnitor tiran, pentru
care obişnuinţa de a ucide – la început, pentru a se răzbuna – devine patimă şi plăcere.
Construcţia subiectului Nuvela are o structură clasică, simetrică, fiind alcătuită
din patru capitole ce pot fi considerate acte cu mai multe tablouri ale unei drame în care eroii stau sub
semnul tragicului. Motourile fiecărui capitol atrag atenţia asupra faptelor esenţiale, având funcţie
constatativă sau anticipativă, marcând şi dezvoltarea gradată, tensionată, a faptelor într-o înlănţuire
lineară logică, din care se pot desprinde şi momentele subiectului.
Primul moto reia o replică din răspunsul dat de Lăpuşneanu boierilor veniţi să-i ceară să
renunţe la tron, cuvintele ascunzând o ameninţare subtilă, anticipând atitudinea faţă de boieri: „Dacă
voi nu mă vreţi, eu vă vreu”; al doilea moto se referă la o apostrofare exprimată de o jupâneasă văduvă
Prof. Maria-Monalisa Pleşea
– ce exprimă dorinţa mulţimii dezlănţuite de a-l pedepsi pe Moţoc, boierul vinovat de împilare:
„Capul lui Moţoc vrem”; în sfârşit, al patrulea moto cuprinde ameninţarea voievodului, care trezit din
letargie se vede îmbrăcat ca un călugăr şi numit „fratele Paisie”, „De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu” sunt cuvintele ce exteriorizează atitudinea necruţătoare a domnitorului, obişnuit să
poruncească şi să fie temut, faţă de toţi cei pe care îi simte duşmani. Construcţia nuvelei este simetrică,
aceasta debutând cu intrarea în viaţa Moldovei a voievodului şi sfârşind cu ieşirea lui din viaţa ţării,
prin moartea tragică aflată sub semnul blestemului. Simetrice vor fi şi motourile: primul şi ultimul îi
aparţin lui Lăpuşneanu, marcând începutul şi sfârşitul domniei şi contrazicând faptele: când
Lăpuşneanu le spune boierilor „eu vă vreu”, este evident că nu-i vrea, nici nu-i iubeşte,
comportamentul său ulterior dovedind ură; când îi ameninţă „pre mulţi am să popesc şi eu”, nu va va
„popi” pe nimeni, el fiind cel popit, adică ucis. Al doilea şi al treilea moto constituie intervenţii verbale
străine, venite din afară, cu trimiteri premonitorii la destinul personajelor implicate, căci doamna
Ruxanda va ajunge să dea „samă” în faţa lui Dumnezeu, iar Moţoc îşi va pierde capul Acţiunea este
clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-l trădaseră în prima
domnie şi-l siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana
a III-a definesc perspectiva narativă obiectivă a nuvelei. Timpul narativ este cronologic, bazat pe
relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real:
Moldova secolului al XVI-lea . Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre
Ştefan Tomşa care ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar,
prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea, cu câteva excepţii, a acestuia
de evenimente.
Momentele subiectului- Expoziţiunea. Sub motoul „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu. . .”, care
este şi primul episod al nuvelei, naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanu în
Moldova, hotărât să ocupe, pentru a doua domnie, tronul ţării. Prima dată fusese izgonit de către
Despot-vodă printr-un complot pus la cale de marii boieri moldoveni. Acesta, la rândul său, fusese ucis
de către Ştefan Tomşa care „acum cărmuia ţara”. Alexandru Lăpuşneanu izbutise să adune oşti turceşti
şi venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni „pre răpitorul Tomşa” şi de a-şi lua înapoi scaunul
domnesc, „pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”. De aici reiese conflictul
puternic între fostul domnitor şi boierii trădători. Împrejurările şi succesiunea la tron a domnitorilor,
aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie fapte reale consemnate de istoria Moldovei.
Aceiaşi boieri care-l trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de
graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să
renunţe la tron, deoarece „ţara este liniştită”, iar „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”.
Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanu fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei
răspunde boierilor, cu ochii scânteind „ca un fulger”: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu[. . .] şi dacă
voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [. . .] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul
îndărăpt”.
Desfăşurarea acţiunii. Boierii încearcă să-l convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând
la formule patriotarde privind „biata ţară”, interesându-se ironic cu ce va sătura el „lăcomia acestor
cete de păgâni?”. Cu o ură imensă şi cu o sete de răzbunare nestăpânită, Lăpuşneanu le răspunde cu
satisfacţie nedisimulată: „cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi
laptele ţării, dar a venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”.
Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanu, Moţoc cade în genunchi, dar Alexandru nu se lasă păcălit de
tertipurile boierului, pe care-l ştie „învechit în zile rele”, deoarece îl trădase „pre Despot, m-ai vândut
şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa”. Cu toate acestea, Lăpuşneanu îi promite să-l cruţe, pentru că îi e
folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”.
Al doilea episod are ca moto „Ai să dai sama, doamnă!. . .” şi începe cu înscăunarea lui
Lăpuşneanu, care este primit de norod „cu bucurie şi nădejde”, însă boieri sunt înspăimântaţi, fiind
conştienţi că poporul „îi urăşte”, iar noul domn „nu-i iubeşte”.
Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanu este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în afară de
Hotin, cu scopul de a stârpi „cuiburile feudalităţii”, apoi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia
averile şi le taie capetele, „la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere [. . .],
capul vinovatului se spânzura în poarta curţii[. . .] şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua
locul”.
Prof. Maria-Monalisa Pleşea
Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de
cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile.
Ea este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase „Ai să dai samă,
doamnă!”, pentru că „bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi
promite pentru a doua zi „un leac de frică”.
Prin flash-back, naratorul inserează o scurtă biografie a doamnei Ruxanda, cu trimitere directă
la „hronică”, din care reiese faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş, rămăsese
orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră
incapabili să domnească. Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea, dar Lăpuşneanu îi tăiase acestuia nasul
şi se căsătorise el cu fiica „bunului Petru Rareş”, ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie.
Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca moto „Capul lui Moţoc
vrem. . .”. În acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a personajului .
Alexandru Lăpuşneanu „făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la
Mitropolie, după care erau cu toţi invitaţi „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor
cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanu venise la biserică îmbrăcat „cu toată pompa
domnească” şi după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane[. . .], a sărutat moştele
sfântului”, a rostit un discurs emoţionant la finalul căruia îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte „pre
boieri să vie ca să ospeteze împreună”.
Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri
„se bucurau de o schimbare” care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi
„din sudoarea ţăranului”.
Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la
număr”. Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de
pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se „năpustiră cu săbiile în ei”. Privind
măcelul, vodă râde satisfăcut, Moţoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac domnitorului,
deşi „simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”, deoarece „patruzeci şi şepte de trupuri
zăceau pe parchet!”. Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi imaginilor
impresionante.
În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, „dasă
larmă pe la curţile boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul”venise la porţile curţii domneşti.
Lăpuşneanu trimite pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a
da cu tunurile în prostimea aceea”. Moţoc este de acord, deoarece dac-au murit atâţia boieri, „nu-i vro
pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămase cu gura căscată”,
deoarece ei veniseră fără un scop anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acuma când încep să-şi strige
nemulţumirile: „Să se micşoreze dăjdiile! [. . .]Să nu ne mai jefuiască![. . .]Am rămas săraci! N-avem
bani! Ne i-au luat toţi Moţoc!”. Şi brusc, toţi ca unul, încep să strige. „Capul lui Moţoc vrem!”. Moţoc,
înspăimântat peste măsură, se lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică,
„să postesc cât voi mai avea zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea
Neamţului!”. Imediat însă în contradicţie cu smerenia anterioară îl roagă pe vodă să pună „tunurile
într-înşii. . .Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”. Vodă îi răspunde cu sânge rece:
„Proşti, dar mulţi, [. . .] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?” şi profitând de
această situaţie, Lăpuşneanu îl dă pe Moţoc norodului care se repede asupra lui şi-l sfâşie, vodă
pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi promisese.
Linşarea Boierului Moţoc este o altă scenă de factură romantică prin imaginea violentă a mulţimii,
care s-a repezit asupra lui ca „o idră cu multe capete[. . .] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”.
Lăpuşnenu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei,
„după neam şi după ranguri”, făcând o piramidă de „patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se
încheia prin capul unui logofăt mare „. Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de
frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot
femeie [. . .], în loc să se bucure, ea se sperie”.
Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca moto: „De mă voi scula, pre mulţi am
să popesc şi eu. . .”. Timp de patru ani Lăpuşneanu îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda
şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâini, ciuntea şi
seca pe carea avea prepus”. Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi pe Stroici, pe
care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia. Se disting
Prof. Maria-Monalisa Pleşea
în această secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă temporală, deoarece, naratorul nu relatează
întâmplările, ci comprimă în câteva fraze evenimentele celor patru ani.
Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte „de lingoare”şi, „în delirul
frigurilor”, îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe
mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său
Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, „crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i numele Paisie” şi-l
proclamă pe Bogdan domn al Moldovei.
Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, au sosit în cetate Stroici şi Spancioc.
Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanu se
enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi
fiul său: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta
voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei”. Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanu, Doamna
Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de
mitropolit, care-l numeşte „crud şi cumplit”. Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică.
Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, „îi descleştă [. .
.] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul păharului”, spunându-i cu bucurie: „învaţă a muri,
tu care ştiai numai a omorî”. Naratorul descrie în detaliu chiunurile îngrozitoare ale domnitorului care
„se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se
holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mâinile călăilor săi”. Alexandru Lăpuşneanu, lăsând
„o pată de sânge în istoria Moldovei”, a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede şi astăzi
portretul lui şi al familiei sale”.
Personajele Naraţiunea istorică aduce în prezent viaţa de la jumătatea secolului al
XIV-lea, cu scene tari, cu răsturnări de situaţii, cu fapte ieşite din comun şi, bineînţeles, cu eroi
excepţionali. Din galeria personajelor atestate documentar se desprind unele principale, ca
Lăpuşneanu, secundare, ca Moţoc sau doaman Ruxanda, episodice, precum Spancioc sau Stroici; sunt
şi figuranţi – boieri fără nume, slugile, călugării. Din altă perspectivă, personajele sunt individuale,
precum voievodul sau Moţoc, şi colective – mulţimea adunată la porţile Curţii domneşti, caracterizată
succint, dar sugestiv de Lăpuşneanu: „Proşti, da mulţi”.
Autorul ne propune un personaj complex şi contradictoriu, ce pare plat (după Forester), pentru că este
construit cu osingură dominantă, aceea de a ucide. De fapt, personajul ascunde o viaţă interioară
bogată în care se întâlnesc cinicul, tiranul, ambiţiosul, diplomatul, ipocritul, violentul, disimulatul,
susceptibilul. Teama de a nu fi din nou, trădat şi dorinţa nemărturisită de a ajunge la gloria şi
autoritatea înaintaşului său, Ştefan cel Mare, îl fac să conceapă tot felul de pedepse; treptat, dorinţa de
răzbunare devine plăcere sadică de a ucide, frica de a nu pierde tronul devine obsesie ce-i întunecă
raţiunea, iar suferinţa altora – prilej de satisfacţie. Prin antiteză cu alte personaje, defectele sale sunt
mai evidente (de exemplu, cruzimea lui se conturează mai puternic alături de blândeţea şi supuşenia
doamnei Ruxanda).
Ca personaj romantic, este alcătuit din lumini şi umbre. Poate să fie generos, căci recunoaşte calităţile
unor vrăjmaşi pe care-i apreciază. Are momente de tandreţe, căci îşi sărută şi îşi îmbrăţişează soţia,
fiind cuceritor chiar, pentru ca, imediat, să devină violent şi să treacă de la apelativul”frumoasa mea
doamnă”la „muiere nenorocită”. În prima domnie, fusese un voievod bun: „Care s-au întors de la uşa
mea făr să câştige dreptate şi mângâiere?”, dar, trădat, devine crud, tiran, violent. Are demnitate, iar
dorinţa sa de a muri ca domn, nu ca monah, este o dovadă grăitoare în acest sens: „Sunt domn! Sunt
Alexandru Vodă” va spune trufaş, dar demn. „Regizor” în spectacolul masacrului pe care-l priveşte
demenţial, domnitorul va rămâne doar un actor ce interpretează, chinuitor, rolul celui ce învaţă să
moară, într-un alt spectacol, regizat – de data aceasta – de Spancioc şi Stroici, cu ajutorul
mitropolitului.
Considerat de unii critici „psihopat exploziv şi coleric” (Gabriel Dimisianu) şi „tiran şi fioros,
crud şi lesne vărsător de sânge”(Eugen Lovinescu), „dezechilibrat psihic” (Liviu Leonte), domnitorul
Alexandru Lăpuşneanu este pus sub semnul destinului de către George Călinescu, ce afirma că
personajul este”un damnat, osândit de provindenţă să verse sânge”. În cazul acesta, voievodul ar putea
fi considerat personaj tragic, deoarece pare capabil să conştientizeze sentimentul vinovăţiei pentru
crimele comise, dar, om fiind, nu se poate împotrivi sorţii. Tipul tiranului absolut, domnitorul va fi
sancţionat cu moartea, ca şi Moţoc, tipul intrigantului perfect. Doaman Ruxanda, în antiteză cu soţul,
este blândă, marcată de frică toată viaţa ei, rareori fiind hotărâtă, ca atunci când rosteşte: „De-aş şti că
Prof. Maria-Monalisa Pleşea
mă vei şi omorî, nu pot să tac”, obligându-l pe soţul ei violent s-o asculte. Când acceptă să-şi
otrăvească bărbatul o face cu teamă „tremurând şi galbenă”, suspinând şi plângând. Naratorul obiectiv
prezintă faptele în mod verosimil, dar instanţa auctorială îşi face simţită, uneori , prezenţa în epicitatea
textului, prin comentarii sau precizări ce exprimă o anumită atitudine: „sfârşind această deşănţată
cuvântare”; „strigă ticălosul”; „ticălosul boier căzu în braţele Indrei”; „nenorocitul Moţoc pierea”;
„răspune Lăpuşeneanul cu sânge rece”.
Moduri de expunere Naraţiunea dinamică se intersectează cu dialogul care îi conferă
dramatism (dialogul cu boierii, la început, dialogul cu doamna Ruxanda, cel cu Moţoc, înainte de a-l
preda mulţimii, şi cel cu mitropolitul), subliniind şi conflictul dintre domnitor şi boieri. Este prezentă şi
descrierea, fie ea portretistică (precum cea a doamnei Ruxanda), de cadru (precum cea a cetăţii
Hotinului), gen tablou (ca descrierea sălii de ospeţe şi a comesenilor) sau de ceremonii (ospăţul
domensc); prin acestea se realizează culoarea locală, ce conferă autenticitate epocii istorice descrise,
sub aspectul temporal şi spaţial (Evul Mediu şi Moldova).
Registre stilistice În ceea ce priveşte registrul stilistic, se poate observa că
stilul este sobru, dar nu lipsit de elemente lexicale (cuvinte, structuri, proverbe, expresii populare) care
asigură autenticitate întâmplărilor povestite circumscrise unei anumite perioade istorice şi unei
anumite zone geografice: „bântuirile ţării”, „a face din ţânţar armăsar”, „obşte”, „a pribegi”,
„oblăduire”, „a cădea de isnoavă”, „hojma”, „a face din ciolane surle şi din piele căptuşeală pentru
dobe”, „a chezăşui”, „lupul părul schimbă, iar năravul ba”. Împreună cu elementele de vestimentaţie
sau de prezentare a ceremonialului legat de ospăţul domnesc, acestea ajută la reconstruirea epocii, ca şi
elementele arhaice prezente în sintaxa discursului epic: „Ei! Pus-ai toate la cale?” sau „Au doar nu sunt
şi eu unsul lui Dumenzeu? Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, când eram numai stolnicul Petre?”.
Aceasta stă, astfel, sub semnul oralităţii, apropiindu-se de „vorbirea” cronicărească.
Concluzie Având în vedere faptul că nuvela a fost scrisă şi publicată în plină perioadă
paşoptistă, a cărei literatură se caracterizează prin autohtonism, militantism şi coexistenţa curentelor
(arderea etapelor), aceasta va prezenta o compoziţie în care vor exista elemente aparţinând
realismului, având în vedere viziunea realistă asupra temei istorice şi asupra personajelor, elemente
romantice (procedeul antitezei, întoarcerea spre trecut, crearea unui personaj execeţional, preferinţa
pentru scene tari şi răsturnări de situaţie) şi elemente clasice (echilibrul şi simetria părţilor, sobrietatea
şi concizia stilului, organizarea scenică a epicului de către naratorul emniscient).
Nuvelă istorică prestigioasă, Alexandru Lăpuşneanul este punctul de plecare al dezvoltării prozei
nuvelistice, despre care Liviu Leonte precizează că : „. . . este o adevărată dramă, cu un conflict
violent, dezvoltat într-o impetuoasă progresiune, traversată de explozii pasionale, pe un fond de
uimitoare înţelegere a istoriei”, iar George Călinescu evidenţiază valoarea acestei nuvele care „. . .ar
fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul limbii
universale”.
Prof. Maria-Monalisa Pleşea

Acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-l
trădaseră în prima domnie şi-l siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient şi
naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă obiectivă a nuvelei. Timpul narativ
este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar
spaţiul narativ este real: Moldova secolului al XVI-lea . Incipitul este reprezentat de informaţia cu
caracter istoric despre Ştefan Tomşa care ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă. Modalitatea
narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea,
cu câteva excepţii, a acestuia de evenimente.
Expoziţiunea. Sub motoul „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu. . .”, care este şi primul episod al
nuvelei, naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanu în Moldova, hotărât să ocupe,
pentru a doua domnie, tronul ţării. Prima dată fusese izgonit de către Despot-vodă printr-un complot
pus la cale de marii boieri moldoveni. Acesta, la rândul său, fusese ucis de către Ştefan Tomşa care
„acum cărmuia ţara”. Alexandru Lăpuşneanu izbutise să adune oşti turceşti şi venise acum în Moldova
cu gândul de a izgoni „pre răpitorul Tomşa” şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, „pre care nu l-ar fi
perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”. De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi
boierii trădători. Împrejurările şi succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de
narator, constituie fapte reale consemnate de istoria Moldovei.
Aceiaşi boieri care-l trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de
graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să
renunţe la tron, deoarece „ţara este liniştită”, iar „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”.
Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanu fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei
răspunde boierilor, cu ochii scânteind „ca un fulger”: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu[. . .] şi dacă
voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [. . .] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul
îndărăpt”.
Desfăşurarea acţiunii. Boierii încearcă să-l convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând
la formule patriotarde privind „biata ţară”, interesându-se ironic cu ce va sătura el „lăcomia acestor
cete de păgâni?”. Cu o ură imensă şi cu o sete de răzbunare nestăpânită, Lăpuşneanu le răspunde cu
satisfacţie nedisimulată: „cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi
laptele ţării, dar a venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”.
Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanu, Moţoc cade în genunchi, dar Alexandru nu se lasă păcălit de
tertipurile boierului, pe care-l ştie „învechit în zile rele”, deoarece îl trădase „pre Despot, m-ai vândut
şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa”. Cu toate acestea, Lăpuşneanu îi promite să-l cruţe, pentru că îi e
folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”.
Al doilea episod are ca moto „Ai să dai sama, doamnă!. . .” şi începe cu înscăunarea lui
Lăpuşneanu, care este primit de norod „cu bucurie şi nădejde”, însă boieri sunt înspăimântaţi, fiind
conştienţi că poporul „îi urăşte”, iar noul domn „nu-i iubeşte”.
Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanu este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în afară de
Hotin, cu scopul de a stârpi „cuiburile feudalităţii”, apoi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia
averile şi le taie capetele, „la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere [. . .],
capul vinovatului se spânzura în poarta curţii[. . .] şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua
locul”.
Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de
cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile.
Ea este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase „Ai să dai samă,
doamnă!”, pentru că „bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi
promite pentru a doua zi „un leac de frică”.
Prin flash-back, naratorul inserează o scurtă biografie a doamnei Ruxanda, cu trimitere directă
la „hronică”, din care reiese faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş, rămăsese
Prof. Maria-Monalisa Pleşea
orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră
incapabili să domnească. Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea, dar Lăpuşneanu îi tăiase acestuia nasul
şi se căsătorise el cu fiica „bunului Petru Rareş”, ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie.
Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca moto „Capul lui Moţoc
vrem. . .”. În acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a personajului .
Alexandru Lăpuşneanu „făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la
Mitropolie, după care erau cu toţi invitaţi „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor
cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanu venise la biserică îmbrăcat „cu toată pompa
domnească” şi după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane[. . .], a sărutat moştele
sfântului”, a rostit un discurs emoţionant la finalul căruia îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte „pre
boieri să vie ca să ospeteze împreună”.
Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri
„se bucurau de o schimbare” care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi
„din sudoarea ţăranului”.
Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la
număr”. Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de
pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se „năpustiră cu săbiile în ei”. Privind
măcelul, vodă râde satisfăcut, Moţoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac domnitorului,
deşi „simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”, deoarece „patruzeci şi şepte de trupuri
zăceau pe parchet!”. Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi imaginilor
impresionante.
În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, „dasă
larmă pe la curţile boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul”venise la porţile curţii domneşti.
Lăpuşneanu trimite pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a
da cu tunurile în prostimea aceea”. Moţoc este de acord, deoarece dac-au murit atâţia boieri, „nu-i vro
pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămase cu gura căscată”,
deoarece ei veniseră fără un scop anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acuma când încep să-şi strige
nemulţumirile: „Să se micşoreze dăjdiile! [. . .]Să nu ne mai jefuiască![. . .]Am rămas săraci! N-avem
bani! Ne i-au luat toţi Moţoc!”. Şi brusc, toţi ca unul, încep să strige. „Capul lui Moţoc vrem!”. Moţoc,
înspăimântat peste măsură, se lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică,
„să postesc cât voi mai avea zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea
Neamţului!”. Imediat însă în contradicţie cu smerenia anterioară îl roagă pe vodă să pună „tunurile
într-înşii. . .Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”. Vodă îi răspunde cu sânge rece:
„Proşti, dar mulţi, [. . .] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?” şi profitând de
această situaţie, Lăpuşneanu îl dă pe Moţoc norodului care se repede asupra lui şi-l sfâşie, vodă
pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi promisese.
Linşarea Boierului Moţoc este o altă scenă de factură romantică prin imaginea violentă a mulţimii,
care s-a repezit asupra lui ca „o idră cu multe capete[. . .] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”.
Lăpuşnenu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei,
„după neam şi după ranguri”, făcând o piramidă de „patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se
încheia prin capul unui logofăt mare „. Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de
frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot
femeie [. . .], în loc să se bucure, ea se sperie”.
Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca moto: „De mă voi scula, pre mulţi am
să popesc şi eu. . .”. Timp de patru ani Lăpuşneanu îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda
şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâini, ciuntea şi
seca pe carea avea prepus”. Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi pe Stroici, pe
care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia. Se disting
în această secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă temporală, deoarece, naratorul nu relatează
întâmplările, ci comprimă în câteva fraze evenimentele celor patru ani.
Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte „de lingoare”şi, „în delirul
frigurilor”, îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe
mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său
Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, „crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i numele Paisie” şi-l
proclamă pe Bogdan domn al Moldovei.
Prof. Maria-Monalisa Pleşea
Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, au sosit în cetate Stroici şi Spancioc.
Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanu se
enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi
fiul său: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta
voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei”. Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanu, Doamna
Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de
mitropolit, care-l numeşte „crud şi cumplit”. Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică.
Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, „îi descleştă [. .
.] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul păharului”, spunându-i cu bucurie: „învaţă a muri,
tu care ştiai numai a omorî”. Naratorul descrie în detaliu chiunurile îngrozitoare ale domnitorului care
„se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se
holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mâinile călăilor săi”. Alexandru Lăpuşneanu, lăsând
„o pată de sânge în istoria Moldovei”, a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede şi astăzi
portretul lui şi al familiei sale”.