Sunteți pe pagina 1din 60

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Deontologia Funcţionarilor Publici

Titular curs: Lect. Univ. Dr. Victor Teodor Alistar

Bucureşti

2011

1

Cuprins:

Capitolul I: Conceptul de deontologie

4

I.1.

Definire:

4

I.2. Noţiuni asociate conceptului de deontologie:

6

I.3.

Valori deontologice:

8

I.3.1. Valori deontologice raportate la exercitarea autorităţii publice:

8

I.3.2. Valori deontologice raportate la beneficiarii serviciului public:

10

I.3.3. Valori deontologice raportate la obligațiile de conduită şi imaginea persoanei care

exercită funcţia publică:

11

Capitolul II: Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

13

II.1. Funcţia şi funcţionarul public:

13

II.2. Drepturile funcţionarilor publici:

15

II.3.

Îndatoririle funcţionarilor publici

17

Capitolul III: Codul deontologic al funcţionarilor publici

20

III.1. Structura codului de conduită

20

III.2. Normele deontologice aplicabile personalului din administraţia publică

24

III.3. Principii generale aplicabile personalului din administraţia publică:

26

III.4. Norme generale de conduită profesională a personalului din administraţia publică

27

III.5.Rolul consilierului de etică:

32

III.6. Rolul ANFP:

32

Capitolul IV: Comisiile de disciplină

35

IV.1. Definire comisiilor de disciplină

35

IV.2. Principiile comisiei de disciplină:

35

IV.3. Componenţa comisiilor de disciplină

36

IV.4. Competenţa comisiei de disciplină:

36

IV.5. Desemnarea membrilor comisiei de disciplină

37

IV.6. Incompatibilităţii ale membrilor comisiei de disciplină:

37

IV.7. Suspendare mandatului membrilor comisiei de disciplină:

38

IV.8. Cererea de suspendare

38

IV.9. Conflict de interese

39

IV.10. Încetarea mandatului membrilor comisiei de disciplină:

39

IV.11. Atribuţiile comisiei de disciplina:

40

2

IV.12. Sesizarea comisiei de disciplină:

40

IV.13. Procedura cercetării administrative:

41

IV.14. Raportul comisiei de disciplină:

41

Capitolul V: Regimul disciplinar al funcţionarilor publici V.1. Răspunderea disciplinară:

43

43

V.1.1. Abateri disciplinare V.1.2. Sancţiuni disciplinare:

43

44

V.1.3. Cazierul administrativ

45

V.2.

Răspunderea

contravenţionala

46

V.3.

Răspunderea

civila

46

V.4. Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile Capitolul VI: Avertizarea şi avertizorul de integritate VI.1. Principiile care stau la baza legii:

46

48

49

VI.2. Faptele care pot constitui subiectul unei avertizări de integritate VI.3 Modalităţi de protecţie a avertizorilor conform legii Rolul comisiilor de disciplină în contextul protecţiei avertizorilor de integritate

56

57

57 1

1 Pentru susţinerea examenului sunt necesare: prezentul suportul de curs, legislaţia prezentată în cadrul seminariilor şi noţiunile discutate în cadrul cursului.

3

Capitolul I: Conceptul de deontologie

I.1. Definire:

Deontologia, ramură a Eticii, este ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau a teoriei generale a datoriei morale. De asemenea, trebuie precizată o deosebire esenţială între etică şi deontologie. Astfel, în timp ce etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor, deontologia este o ştiinţă aplicată sau aplicabilă.

În cazul funcţiei publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului. Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi. Obţinerea unei eficienţe maxime depinde şi de gradul de conștiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public. În cazul în care funcţionarul public are o situaţie juridică bine stabilită şi îi sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfăşurarea activităţii în bune condiţii şi asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activităţii autorităţii sau instituţiei publice din care face parte. În aceste condiţii, el îşi va îndeplini cu conştiinciozitate sarcinile de serviciu1 şi va pune în exerciţiul funcţiei toate cunoştinţele şi calităţile sale.

O altă definiţie ce a fost dată deontologiei funcţiei publice este în sensul că ea reprezintă:

“ansamblul normelor juridice şi morale aferente funcţiei publice, ca element intrinsec serviciului public, statuat obiectiv de către societate la un moment dat, în scopul eficientizării serviciului public de către cei chemaţi a îndeplini funcţia pub1ică” 2 .

Din definiţie putem desprinde următoarele trăsături:

• Deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o

îmbinare a dreptului cu morala;

• Normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public;

2 Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, București, 1998

4

• Statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un

cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui

interpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului;

• Aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei.

• Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic ci şi unul practic foarte bine determinat;

Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice. Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică 3 .

Deontologia profesională, în general, desemnează totalitatea normelor de conduită, în care se evidenţiază “minima moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (de medic, avocat, procuror, judecător, poliţist, comerciant, militar, cadru didactic etc.). Normele de deontologie profesională sintetizează experienţa unei profesiuni şi prescriu reguli cu privire la exercitarea profesiunii respective în societate. Aceste norme se regăsesc în instrucţiuni, statute, coduri etc., adoptate de autorităţile internaţionale şi naţionale abilitate. Normele de deontologie profesională, în sens general, nu prevăd sancţiuni; sunt, în ultimă analiză, expresia filozofiei unei profesiuni, sinteza comandamentelor pe care societatea le formulează la adresa acestora. Ele sunt, mai degrabă, profesiuni de credinţă, care conferă slujitorilor lor un statut aparte, sunt recomandări care au în substanţa lor norme juridice. Atunci când normele deontologice sunt încălcate şi prin nesocotirea lor sunt afectate valorile apărate prin drept, ele sunt sancţionate de către stat, devenind astfel norme juridice 4 . Deontologia este doctrina referitoare la normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesii 5 . Ea este un compartiment al eticii care se ocupă cu studiul normelor şi obligaţiilor specifice unei activităţi profesionale.

3 V. Vedinaş, op. cit. p. 146 şi N. Cochinescu, Introducere în deontologia juridică, Revista Dreptul nr. 4/1995, p.

3-11

4 Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2005, pag. 144 5 Academia Română, Institutul de Lingvistică” Iorgu Iordan” „Dicţionar Explicativ al Limbii Române Moderne”, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic Buc. 1998

5

I.2. Noţiuni asociate conceptului de deontologie:

În ştiinţa administraţiei s-au formulat mai multe obligaţii cu caracter moral dintre care unele au dobândit şi caracter de obligaţii profesionale. Probitate Prin probitate se înţelege în primul rând, corectitudinea de care trebuie să dea dovadă un funcţionar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Exista o dialectică a corectitudinii exprimată foarte bine de G. Hegel: ,,Acelaşi conţinut care este un drept este şi o datorie, şi ceea ce este o datorie este un drept" 6 . Cu alte cuvinte, funcţionarul are dreptul de a exercita o funcţie publică atât timp cât înţelege că acea funcţie este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate. Demnitate Foarte mulţi neglijează importanţa cuvântului “publică" din sintagma , funcţie publică". Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnităţii pe care o are un funcţionar învestit cu o funcţie (relativ la ceilalţi cetăţeni). Tocmai caracterul public al funcţiei interzice funcţionarului să se comporte ca ceilalţi şi să ceară avantaje pentru el sau pentru alţii. Sub aspect material, funcţionarul este plătit pentru a-şi exercita funcţia, iar sub aspect moral el se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcţia sa. Reputaţie Aceasta reprezintă părerea pe care cei din jur o au faţă de cineva sau faţă de felul în care o persoană este cunoscută sau apreciată, faima, renumele. Ca orice faimă sau renume, reputaţia este dată, în primul rând, de efortul personal al celui în cauză, care, de cele mai multe ori, se ,,confecţionează" în timp din elemente ce ţin de resortul moralei, fiind răspândită apoi prin intermediul oamenilor sau mass - mediei. Cât de relativă este această construcţie morală ne-o dovedește şi practica de zi cu zi. Interdicţia cumulului În general, funcţionarul public nu poate avea interese contrare administraţiei pe care o servește şi ca atare nu ar trebui să desfășoare activităţi lucrative în scop personal. Totuşi, în practica administraţiilor publice din statele democratice s-au admis unele derogări pentru:

Activitatea de creaţie şi ştiinţifică, literară; Acordarea de consultaţii specializate în alte domenii decât cele ale administraţiei publice; Exploatarea brevetelor de invenţie.

6 G.F. Hegel, Fi1ozofia spiritului, Ed. Academiei, 1996, pg. 316.

6

Având în vedere că funcţia publică este un ansamblu de atribuţii, apreciem că o persoană fizică nu poate, practic, să realizeze, în acelaşi timp, atribuţiile a două sau mai multe funcţii publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu arăta că, în principiu, funcţiile publice nu se cumulează, pentru că interesul general cere ca funcţionarul să-şi consacre întreaga sa activitate funcţiei pe care o îndeplinește. Totuşi, un funcţionar angajat într-un serviciu public, poate desfăşura temporar o activitate remunerată pentru un alt serviciu al administraţiei publice, cu condiţia să aibă acordul autorităţii administraţiei publice pentru care lucrează, unde are funcţia de bază. Imparţialitate Cu privire la dreptul funcţionarului public de a face parte din partide politice s-au conturat două opinii contrare:

• Una care considera administraţia ca anexă a politicului şi ca atare posibilitatea ca funcţionarii să fie politici; • Alta care consideră că funcţionarul are, în principal, atribuţia de a executa decizia politică, fără a participa la activităţile partidelor. Cu privire la problema amintită în Legea 188 /1999 privind Statutul funcţionarilor publici se stipulează: ,,Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice". Subordonarea Funcţionarii publici au obligaţia de a executa ordinele sau instrucţiunile primite de la şefii ierarhici. Este evident că această obligaţie deschide uneori poarta abuzului din partea sefului făcând posibilă apariţia corupţiei. Tocmai de aceea, în doctrina şi prin lege 7 se recunoaște dreptul funcţionarului de a refuza executarea ordinului în cazul în care este vădit ilegal şi/sau prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei. În această situaţie, funcţionarul trebuie să anunţe în scris motivul refuzului. Corelativ, trebuie precizat că funcţionarii superiori poarta răspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaţilor; altfel s-ar ajunge la situaţia în care ei ar fi exoneraţi de răspundere, iar funcţionarii subordonaţi să răspundă pentru faptele altora. Fidelitate Această dimensiune etică a funcţionarului public presupune executarea sarcinilor de serviciu pentru şi în interesul instituţiei la care funcţionarul lucrează. Obligaţia de fidelitate cuprinde şi discreţia necesară cu privire la secretele de serviciu cu care funcţionarul operează. Tocmai

7 Legea nr. 188 /1999 privind Statutul funcţionarului public

7

de aceea, în unele statute ale funcţionarilor publici se prevede obligaţia de a păstra secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de serviciu. Obligaţia de fidelitate se extinde şi asupra persoanelor alese în cadrul autorităţilor cu caracter deliberativ, care au obligaţia de a depune un jurământ la începerea mandatului. Respectul faţă de funcţie Obligaţia de a respecta funcţia constă în esenţă în limita de competenţă (acest termen exprimă capacitatea unei persoane de a realiza în mod corespunzător şi cu eficienţă maximă, sarcinile care îi revin, tot ea fiind cea care generează performanţa, respectiv productivitatea şi eficacitatea). Funcţionarul public nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile de serviciu, aşa cum sunt ele stabilite prin fişa postului. Este evident că în cazul în care funcţionarul primeşte lucrări pe care nu are competenţa să le rezolve, ori intervine pentru soluţionarea lor la şeful ierarhic este vorba de o formă a abuzului în serviciu.

I.3. Valori deontologice:

Principiile deontologice ce guvernează funcţia publică şi modul de exercitarea a acesteia sunt structurate pe trei mari categorii în aproape toate sistemele administrative din lume, chiar şi fără ca această împărţirea să fie expres realizată în tehnica legislativă de reglementarea a conduitei deontologice a funcţionarilor publici. Clasificarea categoriilor de principii ţine seama de specificul şi raţiunile funcţiei publice şi a exercitării acesteia. I.3.1. Valori deontologice raportate la exercitarea autorităţii publice:

Legalitatea este principiul conform căruia exercitarea funcţiei publice şi realizarea tuturor actelor de competenţă trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a tuturor legilor în spiritul şi litera lor. De asemenea principiul legalităţii presupune şi aplicarea legilor în interesul cetăţenilor şi pentru atingerea interesului general pentru care au fost elaborate. Astfel dacă procedurile administrative sau normele metodologice ale unor acte normative diferite sunt în conflict, funcţionarul public trebuie să facă aplicabilă norma care priveşte drepturile cetăţeanului. Altfel spus în practica eticii funcţionarilor publici s-a consacrat principiul că legea sau norme ale ei nu pot fi piedici pentru realizarea unor drepturi dacă substanţa legii presupune conferirea acelui drept. În toate statele europene această discuţie teoretică, care îşi are resortul în problemele practice, se dezvoltă pe marginea principiilor deontologice care guvernează administraţia.

Responsabilitatea este principiul conform căruia funcţionarul public trebuie să poarte responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens există şi protecţia, reglementată în toate

8

sistemele de drept, pentru funcţionarii publici prin facultatea de a discerne toate chestiunile care îi sunt supuse atenţiei de problematica specifică realizării competenţilor funcţiei publice pe care o exercită.

Discernământul este principiul conform căruia fiecare funcţionar public este dator să acţioneze legal, moral în realizarea atribuţiilor sale conform propriei convingeri, în acest sens fiind responsabil de decizia luată. Principiul discernământului, întâlnit şi la magistraţi, exclude orice influenţe sau presiuni care ar denatura actul decizional şi realizarea atribuţii lor de către funcţionarii publici. Trebuie evitată confuzia între discernământul ca principiu etic al funcţionarilor publici şi discernământul ca element subiectiv al codului penal privind capacitatea persoanei de a sta în procesul penal ori discernământul ca element al capacităţii juridice de dispoziţie în materie civilă.

Eficienţa este principiu care presupune respectul pentru bani publici şi pentru mijloacele materiale pe care funcţionarul le are la îndemână în realizarea atribuţiilor sale. Eficienţa impune abţinerea de la risipă şi responsabilizarea în efectuarea cheltuielilor materiale. În autorităţile şi instituţiile publice răspunderea pentru modul de cheltuirea a fondurilor nu este reţinută numai pentru funcţionarii care lucrează în direcţiile economice dar şi pentru cei din cadrul compartimentelor de specialitate ale autorităţii, prin asumarea referatelor ne necesar şi investiţii pe care le întocmesc. Răspunderea în acest caz este evaluată mai puţin din perspectiva legalității angajării cheltuielilor publice sau a procedurilor de achiziţie ci mai accentuat pe caracterul de oportunitatea. Instituţia abilitată să facă aceste verificări este Curtea de Conturi a României în plan extern iar din interiorul autorităţii abilitat este compartimentul de audit intern.

Confidenţialitatea este principiul care impune funcţionarilor publici să nu facă uz de informaţiile aflate în exercitarea funcţiei pentru a obţine foloase din dezvăluirea lor, or să nu dezvăluie acele informaţii care sunt clasificate confidenţial sau secret, şi în al treilea rând să nu dezvăluie informaţii ce ar aduce prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

9

Realizarea competenţelor în interesul public ceea ce înseamnă că funcţionarii publici îndeplinesc o funcţie publică de importanţă socială în interesul cetăţenilor, excluzând orice alte interese proprii;

Credibilitatea publică este principiul în baza căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să respecte şi să sporească prestigiul instituţiei în care lucrează şi să fie rezervaţi şi discreţi pentru a nu compromite acţiunile respectivei autorităţi;

Profesionalismul este principiul care le impune funcţionarilor publici să-şi îndeplinească exemplar atribuţiile şi sarcinile de servici. Corelativ acestui principiu sistemele administrative şi-au dezvoltat un sistem de perfecţionare şi pregătire continuă, atât în interiorul autorităţilor cât şi prin instituţii specializate din cadrul ministerelor de resort sau din afara administraţiei dar în raport contractual cu instituţiile beneficiare.

I.3.2. Valori deontologice raportate la beneficiarii serviciului public:

Respectul reprezintă principiul care obligă funcţionarul public la o atitudine reverenţioasă faţă de cetăţeni, de asemenea, obligaţia de ai da cetăţeanului petiţionar toate lămuririle necesare şi nu în ultimul rând obligaţia de a răspunde la petiţii chiar şi atunci când rezolvarea petiţiei nu intră în competenţa autorităţii sau instituţiei la care lucrează funcţionarul public.

Rapiditatea este principiul care obligă funcţionarul public -şi îndeplinească atribuţiile în cel mai scurt timp în raport de problematica ce i-a fost înaintată, şi să formuleze răspunsul în termenul stabilit de lege sau dacă este posibil în cel solicitat de petent.

Confidenţialitatea este obligaţia funcţionarilor publici de a nu face publice problemele petenţilor cu care au fost însărcinaţi să le rezolve, sau să nu facă publice actele sau anchetele de la dosar. Spre exemplu obligaţia asistenţilor sociali de a nu face cunoscut situaţia unei anumite persoane sau familii decât celor în drept a rezolva cazul social respectiv.

Integritatea principiu care le interzice funcţionarilor publici să solicite sau să accepte cadouri sau alte beneficii de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor atribuţii care le revin prin statul de funcţiuni sau prin natura funcţiei publice ce o ocupă, creând astfel un climat de încredere în funcţionari şi în administraţia publică.

10

Imparţialitatea conform căreia funcţionarii publici trebuie să fie imparţiali în acţiunile, judecăţile şi opiniile lor, să respecte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi să fie absolut neutri faţă de interesele politice, economice şi religioase;

I.3.3. Valori deontologice raportate la obligațiile de conduită şi imaginea persoanei care exercită funcţia publică:

Credibilitatea este cel mai important aspect al valorilor pe care funcţionarul public trebuie să le respecte şi reprezinte. Credibilitatea presupune ca funcţionarul public să se bucure de încrederea cetăţenilor în faţa cărora stă şi a cărora probleme trebuie să le rezolve. De credibilitatea funcţionarilor publici depinde în mod direct imaginea autorităţilor publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Integritatea ca valoarea deontologică a funcţionarului public presupune obligaţia acestuia de a nu primii sau pretinde cadouri sau alte foloase de la petenţi, pentru a păstra încrederea publică în echidistanţa, corectitudinea şi profesionalismul funcţionarilor publici.

Ţinuta este mai mult o obligaţie de serviciu, însă în literatura de specialitate ea a fost introdusă în rândul valorilor deontologice ca element al conduitei. Ţinuta trebuie să fie decentă în sensul unei vestimentaţii sobre dar care să nu poată fi considerată neglijentă sau o etalare a opulenței. Demnitatea ca valoare presupune respectul faţă de sine pe care funcţionarul public trebuie să- l aibă şi are la bază transferul de statut de la instituţia publică la funcţionar ca mandatar în baza unui raport de funcţie publică a atributelor statului.

Autoritatea valoarea deontologică ce defineşte conduita funcţionarului public se referă la autoritatea epistemică, cea deontică fiind un atribut al instituţiei administrative, şi reprezintă un summum de calităţi care fac ca funcţionarul public să impună prin atitudinea sa. Aceste valori care contribuie la creşterea autorităţii personale sunt profesionalismul, respectul, ţinuta şi atitudinea.

Seriozitatea. În unele ţări codurile etice prescriu şi o conduită pe care funcţionarul public trebuie să o respecte şi în viaţa privată. Funcţionarul public este obligat să ducă o viaţă decentă, să aibă un comportament civilizat faţă de ceilalți şi de asemenea are şi anumite

11

interdicţii. Spre exemplu funcţionarii publici nu au dreptul să participe la manifestări indecente, nu au dreptul (în majoritatea statelor americane) să joace în cazinouri, sau să participe la alte jocuri de noroc etc.

Bibliografie:

Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, București, 1998 N. Cochinescu, Introducere în deontologia juridică, Revista Dreptul nr. 4/1995, p. 3-11 Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2005 Academia Română, Institutul de Lingvistică” Iorgu Iordan” „Dicţionar Explicativ al Limbii Române Moderne”, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic Buc., 1998 G.F. Hegel, Fi1ozofia spiritului, Ed. Academiei, 1996 Legea nr. 188 /1999 privind Statutul funcţionarului public

12

Capitolul II: Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

II.1. Funcţia şi funcţionarul public:

Conform legislaţiei româneşti, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome 8 . Această totalitate de atribuţii trebuie să se constituie într-o structură omogenă dimensionată la nivelul unei structuri capabile să îndeplinească sarcinile serviciului public în condiţii de calitate şi eficienţă maxime 9 . În esenţă, conceptul de personal al administraţiei publice centrale şi locale desemnează ansamblul persoanelor care se află în raporturi juridice de funcţie şi sunt abilitate să acţioneze direct sau indirect în cadrul

serviciilor publice centrale/locale, în promovarea intereselor colectivităţilor centrale/locale 10 . Aşadar, regula o constituie situaţia în care funcţionarul public este o persoană numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică, iar excepţia este dată de faptul că persoana care a fost eliberată din funcţia publică, din motive neimputabile acesteia, va fi alocată în corpul de rezervă al funcţionarilor publici, păstrându-şi calitatea de funcţionar public 11 . În doctrina de specialitate 12 a fost realizată o sinteză a principalelor trăsături ale funcţiei publice, relevante în analiza acestei noţiuni, astfel că 13 :

a) funcţia publică este o totalitate de atribuţii ce imprimă competenţe serviciului public în

vederea înfăptuirii sarcinilor acestuia de organizare a execuţiei şi de executare în concret a legii 14 ;

b) majoritatea funcţiilor publice din organele administraţiei publice centrale/locale au un

caracter profesional, însă există şi funcţii publice cu caracter politic, cum sunt cele deţinute

de miniştri, secretari de stat şi subsecretari de stat, primari, consilieri etc. 15 ;

c) atribuţiile care formează conţinutul funcţiei publice trebuie să aibă un caracter legal, adică

să fie prevăzute pentru fiecare funcţie publică prin acte normative primare şi prin acte normative secundare emise în baza şi pentru executarea celor primare;

8 Art. 2, alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004; 9 Popescu - Slăniceanu, I., Funcţia Publică, Editura Infodial, Bucureşti, 2000, pag.74 şi urm

10 Manda C. şi Manda, C. C., Dreptul colectivităţilor locale Ediția a III a revăzută şi adăugită, Editura Luminalex, Bucureşti, 2007, pag 390 şi urm

11 Art. 2, alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004;

12 Matei, Lucica, Management public, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 256;

13 Popescu - Slăniceanu, I, Funcţia Publică, Editura Infodial, Bucureşti, 2000, pag.73-78

14 Manda, C. şi Manda, C. C., Dreptul colectivităţilor locale – ediţia a III a revăzută şi adăugită, Editura Luminalex, Bucureşti 2007, pag 393 şi urm

15 Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, Editura Allbeck, Ediţia a III a, Bucureşti, 2001, pag 541 şi urm.

13

d)

competenţa şi atribuţiile ce constituie conţinutul funcţiei publice nu pot fi stabilite prin

contract, ci doar prin acte normative primare şi prin acte normative secundare emise în baza

şi pentru executarea celor primare, dat fiind faptul că prin funcţia publică se realizează interese generale, ce nu pot constitui obiectul unui proces de negociere între subiectele raportului de funcţie publică, raport de drept administrativ;

e) atribuţiile corespunzătoare funcţiei publice se stabilesc în raport cu sarcinile specifice, de

specialitate, pe care fiecare serviciu public le exercită în vederea satisfacerii unui anumit interes general 16;

f) prin exercitarea funcţiei publice trebuie să se realizeze puterea publică, fie într-o formă

directă în cazul funcţiilor de decizie, fie într-o formă indirectă prin acţiunile de pregătire,

executare şi control, strâns legate de exerciţiul autorităţii publice;

g) funcţiile publice sunt create pentru a da satisfacţie intereselor generale, iar nu în mod direct

intereselor individuale;

h) funcţia publică există înainte de a fi numit pe postul respectiv viitorul funcţionar public,

neputându-se pune problema declanşării concursului doar pe ideea că funcţia publică respectivă urmează a se înfiinţa;

i) funcţia publică are caracter continuu, în sensul că este creată pentru a da satisfacţie

intereselor generale pe toată perioada existenţei sale ;

j) funcţia publică are un caracter obligatoriu, în sensul că drepturile şi obligaţiile ce îi

alcătuiesc conţinutul trebuie exercitate întocmai şi cu bună-credinţă, existând o îndatorire în

acest sens, şi nu o facultate; k) prin exerciţiul efectiv al funcţiei se realizează competenţa acesteia conform atribuţiilor de specialitate stabilite prin actul normativ;

l) fondurile pentru finanţarea funcţiilor publice sunt asigurate de la bugetul de stat sau de la

bugetele locale. În raport cu trăsăturile funcţiei publice, legislaţia românească în materie 17 statuează

următoarele principii care stau la baza exercitării funcţiei publice:

a) principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii;

b) principiul transparenţei;

c) principiul eficienţei şi eficacităţii;

d) principiul responsabilităţii în ceea ce priveşte conformitatea cu prevederile legale;

16 Teodorescu, A., Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia a III a, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “Eminescu” SA, 1929, pag 281 şi urm. 17 Art. 3 din Legea privind Statutul funcţionarului public republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007;

14

e) principiul orientării către cetăţean; f) principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice şi g) principiul subordonării ierarhice.

II.2. Drepturile funcţionarilor publici:

Principalul instrument prin care acţionează administraţia publică sunt funcţionarii publici 18 ca resursă umană fundamentală a aparatului administrativ. Tocmai având în vedere că factorul uman este element esenţial al administraţiei publice 19 , Constituţia în art.73 (3) lit. j) stabileşte că "Statutul funcţionarilor publici" se reglementează prin lege organică, iar Legea 188/1999 cu modificările şi completările ulterioare stabileşte un regim juridic special funcţionarilor publici, precum şi raportul de funcţie publică. Astfel autorităţile publice, inclusiv cele administrative, sunt înzestrate cu atribuţii (drepturi şi obligaţii) necesare îndeplinirii sarcinilor ce le revin, exercitându-și competenţele prin participarea la raportul de autoritate în nume propriu 20 . Dreptul la opinie al funcţionarilor publici care ceste garantat fiind interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, de apartenenta sindicala, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuala, stare materiala, origine sociala sau de orice alta asemenea natura. Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau in aplicarea prezentului statut si care îl vizează in mod direct. Dreptul de asociere sindicala este garantat funcţionarilor publici cu excepţia acelor categorii de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale. Funcţionarii publici pot, in mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, sa adere la ele si sa exercite orice mandat in cadrul acestora. In situaţia in care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici de conducere sunt aleși in organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, aceștia au obligaţia ca in termen de 15 zile de la alegerea in organele de conducere ale organizaţiilor sindicale sa opteze pentru una dintre cele doua funcţii. In cazul in care funcţionarul public optează pentru desfășurarea activităţii in funcţia de conducere in organizaţiile sindicale, raporturile de serviciu ale acestuia se suspenda pe o perioada egala cu cea a mandatului in funcţia de conducere din organizaţia sindicala.

18 Negoiţă, A., Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti 1996, pag. 95;

19 Popescu-Slăniceanu, I., Funcţia publică, Ed.Infodial, Bucureşti 2000, pag. 70;

20 Santai, I., Drept administrativ şi știinţa administraţiei, Vol I, „Universitatea Lucian Blaga”, Sibiu 1998, pag

77

15

Dreptul de a se asocia în organizaţii profesionale Funcţionarii publici se pot asocia in organizaţii profesionale sau in alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. Dreptul la grevă Funcţionarii publici care se afla in greva nu beneficiază de salariu si alte drepturi salariale pe durata grevei. Pentru activitatea desfășurata, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de baza, sporul pentru vechime in munca. Funcţionarii publici beneficiază de prime si alte drepturi salariale. Salarizarea funcţionarilor publici se face in conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici. Dreptul de a fi ales sau numit într-o funcţie publică Înalţii funcţionari publici si funcţionarii publici de conducere pot fi numiţi in funcţii de demnitate publica numai după încetarea, in condiţiile legii, a raporturilor de serviciu. Înalţii funcţionari publici si funcţionarii publici de conducere pot candida pentru funcţii de demnitate publica numai după încetarea, in condiţiile legii, a raporturilor de serviciu. Dreptul la concediu de odihnă Funcţionarii publici au dreptul, in condiţiile legii, la concediu de odihna, la concedii medicale si la alte concedii. Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o prima egala cu salariul de baza din luna anterioara plecării in concediu, care se impozitează separat. Dreptul la pensii Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum si de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii. Dreptul de a beneficia în exercitarea atribuţiilor de protecţia legii Autoritatea sau instituţia publica este obligata sa asigure protecţia funcţionarului public împotriva ameninţărilor, violentelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victima in exercitarea funcţiei publice sau in legătura cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituţia publica va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii. Masurile speciale de protecţie pentru funcţionarii publici cu atribuţii de control si inspecţie, executare silita a creanţelor bugetare, precum si pentru alte categorii de funcţionari publici care desfășoară activităţi cu grad ridicat de risc profesional se stabilesc prin acte normative, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sau de către autorităţi si instituţii publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

16

II.3. Îndatoririle funcţionarilor publici Obligaţia de profesionalism Funcţionarii publici au obligaţia sa îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate si in conformitate cu legea îndatoririle de serviciu si sa se abţină de la orice fapta care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi sa sprijine propunerile si iniţiativele motivate ale personalului din subordine, in vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice in care îşi desfăşoară activitatea, precum si a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduita profesionala si civica prevăzute de lege.

Obligaţia de a nu ocupa funcţii în cadrul partidelor politice Funcţionarilor publici le este interzis sa ocupe funcţii de conducere in structurile sau organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului acestora, ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca si partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice. Înalţilor funcţionari publici le este interzis sa facă parte din partide politice, organizaţii cărora le este aplicabil acela şi regim juridic ca si partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice. Funcţionarii publici au obligaţia ca, in exercitarea atribuţiilor ce le revin, sa se abţină de la exprimarea sau manifestarea publica a convingerilor si preferinţelor lor politice, sa nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia ii este aplicabil acelaşi regim juridic ca si partidelor politice.

Obligaţia de a se conforma dispoziţiilor primite de la ierarhicii superiori Funcţionarul public este obligat sa se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. Funcţionarul public are dreptul sa refuze, in scris si motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, daca le considera ilegale. Daca cel care a emis dispoziţia o formulează in scris, funcţionarul public este obligat sa o execute, cu excepţia cazului in care aceasta este vădit ilegala. Funcţionarul public are îndatorirea sa aducă la cunoștinţa superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii.

17

Obligaţia de a păstra secretul profesional Funcţionarii publici au obligaţia sa păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum si confidenţialitatea in legătura cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoștinţa in exercitarea funcţiei publice, in condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public. Obligaţia de a declara averea şi cadourile primite Funcţionarilor publici le este interzis sa solicite sau sa accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, in considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje. La numirea intr-o funcţie publica, precum si la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi sa prezinte, in condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.

Obligaţia de a se supune termenele stabilite de către superiorii ierarhici a lucrărilor repartizate Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, in termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate. Funcţionarilor publici le este interzis sa primească direct cereri a căror rezolvare intra in competenta lor sau sa discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite asemenea atribuţii, precum si sa intervină pentru soluţionarea acestor cereri.

Obligaţia de a respecta regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor Funcţionarii publici au obligaţia sa respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese si al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii. 21

Obligaţia de a purta uniformă Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi sa poarte uniforma in timpul serviciului o primesc gratuit. Durata normala a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este, de regula, de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normala a timpului de lucru sau in zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorata cu

21 Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici

18

un spor de 100% din salariul de baza. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 intr-un an.

Bibliografie:

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004; Popescu - Slăniceanu, I., Funcţia Publică, Editura Infodial, Bucureşti, 2000, pag.74 şi urm Manda C. şi Manda, C. C., Dreptul colectivităţilor locale, Ediția a III a revăzută şi adăugită, Editura Luminalex, Bucureşti, 2007, pag 390 şi urm Matei, Lucica, Management public, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag.

256;

Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, Editura All Beck, Ediţia a III a, Bucureşti, 2001, pag 541 şi urm. Teodorescu, A., Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia a III a, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “Eminescu” SA, 1929, pag 281 şi urm. Negoiţă, A., Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti 1996 Popescu-Slăniceanu, I., Funcţia publică, Ed.Infodial, Bucureşti 2000 Santai, I., Drept administrativ şi știinţa administraţiei, Vol I, „Universitatea Lucian Blaga”, Sibiu 1998

19

Capitolul III: Codul deontologic al funcţionarilor publici

Regimul deontologic al funcţionarilor publici reglementează obligaţiile de conduită în raport de exercitarea unei anumite profesii, indiferent de locul sau specificul instituţiei în care se exercită. Aceste dispoziţii împreună cu principiile generale ce guvernează regimul deontologic sau etic al unei anumite profesii constituie, pe de o parte reprezentarea legală a valorilor sociale de bază cu care societatea a investit rolul social reprezentat de o anumită ocupaţie, iar pe de altă parte fundamentul infrastructurii etice ca mijloc de reglementare prin codificarea conduitei. 22 Aşadar suntem în faţa a două aspecte fundamentale, reflectarea rigorilor unei anumite civilizaţii 23 şi nevoia de a justifica constrângerile impuse pentru limitarea constructivă a exercitării anumitor profesii ori pentru completarea "procedurilor" profesionale. Reglementările din această parte a codurilor deontologice şi etice privesc raporturile sociale şi juridice ce se stabilesc între instituţie şi funcţionar în exercitarea atribuţiilor şi au două obiective fundamentale:

a. reglementarea modului în care funcţionarul public slujeşte ca mandatar al atribuţiilor autorităţii publice interesele publice: responsabilitatea, legalitatea, credibilitatea publică, confidenţialitatea, contribuţia la creşterea prestigiului autorităţii publice, disponibilitatea, respectarea principiului ierarhizării, eficacitatea şi respectul pentru banii publici. b. limitarea posibilităţii de a face uz de poziţia asigurată pentru realizarea de interese sau foloase pentru sine sau pentru apropiaţi ai săi care nu s-ar fi putut realiza fără ocuparea acelei funcţii publice: confidenţialitatea, incoruptibilitatea, conflictul de interese, declararea averii. Aceste consideraţii de ordin axiomatic trebuie să aibă un instrument concret de evaluare şi corectare a practicilor administrative şi cadru de referinţă pentru îmbunătăţirea standardelor.

III.1. Structura codului de conduită Preambulul Preambulul este aceea parte în care legiuitorul definește în spaţiu, în timp şi în raport de anumite categorii, aplicabilitatea codului etic.

definirea în spaţiu - codul etic al funcţionarilor publici din România. Pot fi reglementate coduri etice şi pentru organizaţii internaţionale sau regionale: Codul etic al diplomaţilor ONU, Codul etic al funcţionarilor comunitari sau coduri etice transfrontaliere cum ar fi

22 Barton, W. Ethic and Law în Mental Health Administration, New York 1984

23 Kurzman P. , Ethical issues în Industrial Social Work Practice, Londra 1983

20

codul deontologic al navigatorilor elaborat de Organizaţia de Transport Maritim şi care se plică tuturor statelor.

definirea în timp - prezentul cod etic se aplică cu începere de la data… (o dată definită în text sau la publicarea în Monitorul Oficial)

definirea categoriilor - prezentul cod etic se aplică tuturor funcţionarilor publici cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii Statutului funcţionarilor publici. Există şi coduri etice sau deontologice ale categoriilor profesionale: avocaţilor, magistraţilor, medicilor, poliţiştilor, cadrelor didactice; precum şi coduri ale unor subcategorii socio-profesionale:

psihiatrilor, funcţionarilor vamali, asistenţilor sociali de protecţie a copiilor etc.

Dispoziţii generale În cadrul dispoziţiilor generale se fixează principiile de bază ale conduitei etice a funcţionarilor publici precum şi reluarea principiilor administraţiei publice din sfera de aplicabilitatea a respectivului act normativ. Principiile generale sunt enunţate şi definite generic şi au caracterul de a guverna aplicarea drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în codul etic. Principiile generale enunţate în preambulul oricărui cod etic au rolul de a constitui regula acolo unde nu sunt reglementate în mod concret norme de conduită prescrise de legiuitor. Rolul deosebit al dispoziţiilor generale ale codurilor deontologice şi etice este reprezentat tocmai de acest caracter de umplere a oricărui vid legislativ. Este de remarcat că principiile înscrise în codurile deontologice sau etice au incidenţă nu numai pentru definirea conduitei, dar şi pentru jalonarea exercitării profesiei, ele putând, în condiţiile simetriei legislative, să completeze şi alte norme cu caracter de reglementare a competenţei materiale şi de organizare, cum ar fi Regulamentele de organizare şi funcţionare. Dispoziţiile de conţinut sunt codificate în diferite modalităţi de tehnică juridică în funcţie de fiecare sistem juridic de reglementare şi sunt de asemenea structurate pe capitole în mod distinct. Spre exemplu, în sistemul anglo-saxon, dispoziţiile de conţinut sunt structurate pe categorii de principii şi pe valorile ce derivă din acestea, în sistemul roman şi germanic pe specificul raporturilor în care sunt implicaţi funcţionarii publici. Acesta din urmă sistem de codificare este aplicat şi în sistemul românesc, construit pe modelul francez. În cele ce urmează vom detalia categoriile de dispoziţii de conţinut al codurilor deontologice şi etice în sistemul roman şi germanic de drept.

21

Dispoziţii privind obligaţiile generale Reglementează obligaţiile de conduită în raport de exercitarea unei anumite profesii, indiferent de locul sau specificul instituţiei în care se exercită. Aceste dispoziţii împreună cu principiile generale ce guvernează regimul deontologic sau etic al unei anumite profesii reprezintă pe de o parte reprezentarea legală a valorilor sociale de bază cu care societatea a investit rolul social reprezentat de o anumită ocupaţie iar pe de altă parte fundamentul infrastructurii etice ca mijloc de reglementare prin codificare a conduitei 24 . Aşadar, suntem în faţa a două aspecte fundamentale, reflectarea rigorilor unei anumite civilizaţii 25 şi nevoia de a justifica constrângerile impuse pentru limitarea constructivă a exercitării anumitor profesii ori pentru completarea "procedurilor" profesionale.

Dispoziţii în raporturile de serviciu Reglementările din această parte a codurilor deontologice şi etice privesc raporturile sociale şi juridice ce se stabilesc între instituţie şi funcţionar în exercitarea atribuţiilor şi au două obiective fundamentale:

a.

reglementarea modului în care funcţionarul public slujeşte ca mandatar al atribuţiilor autorităţii publice interesele publice:

-

responsabilitatea

-

legalitatea

-

credibilitatea publică

-

confidenţialitatea

-

contribuţia la creşterea prestigiului autorităţii publice

-

disponibilitatea

-

respectarea principiului ierarhizării

-

eficacitatea şi respectul pentru banii publici

b.

limitarea posibilităţii de a face uz de poziţia asigurată pentru realizarea de interese sau foloase pentru sine sau pentru apropiaţi ai săi care nu s-ar fi putut realiza fără ocuparea acelei funcţii publice:

-

confidenţialitatea

-

incoruptibilitatea

-

conflictul de interese

-

declararea averii

24 Walter Barton, Ethic and Law în Mental Health Administration, New York, 1984

25 Paul Kurzman, Etical issues in Industrial Social Work Practice, Londra, 1983

22

La aceste reglementări întâlnite în toate statele europene se adaugă şi elemente specifice fiecărui spaţiu cultural şi sistem de drept. Alături de normele privind conduita în raport de beneficiarii serviciilor publice aceste norme reprezintă elementul cel mai concret al codurilor de conduită şi sunt denumite în literatura de specialitate "normele la vedere" 26 , adică partea cuantificabilă şi supusă observaţiei opiniei publice.

Dispoziţii ce reglementează raporturile cu cetăţenii Normele cuprinse în această categorie au o strânsă legătură cu realizarea serviciului public şi îşi găsesc originea în teoria administraţiei publice, atât ca organizarea cât şi ca activitate de supravegherea a aplicării şi aplicarea în concret a legii 27 , administraţie realizată prin funcţionarii publici ca resursă umană fundamentală, purtători de drepturi şi îndatoririi ale funcţiei publice pe care o exercită 28 . Din această definire rezultă următoarele categorii de reglementări:

a.

obligaţiile de conduită ale funcţionarilor publici ca mandatari ai autorităţii publice:

-

credibilitatea publică

-

respectul

-

devotamentul

-

demnitatea

-

legalitatea

-

integritatea

b.

obligaţii de conduită ca ale funcţionarilor publici ca instrument de realizare a intereselor cetăţenilor

-

rapiditatea sau celeritatea procedurilor administrative

-

confidenţialitatea

-

legalitatea

-

discernământul

-

accesul la informaţiile publice

Dispoziţii referitoare la infrastructura etică Infrastructura etică este compusă din reglementările privitoare la conduita, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici pe de o parte şi la modalitatea concretă de exercitarea a

26 D.L.Babcock şi C.A. Smith, Values and Public Professional, Chicago, 1980

27 Ioan Alexandru , Administraţia Publică, Bucureşti, 1999

28 Ion Popescu, Slăniceanu, Funcţia Publică, Bucureşti, 2000

23

controlului şi aplicarea sancţiunilor. Exercitarea controlului se face atât de către societatea civilă cât şi de autoritatea administrativă în care este încadrat funcţionarul public. În diferite ţări sunt reglementate şi organisme abilitate cu evaluarea etică a funcţionarilor publici sau cu atribuţii jurisdicţionale. Forma acestor organisme variază de la Comisii parlamentare ca în Marea Britanie, Avocatul Poporului ca în Norvegia, "Tribunale" ale funcţionarilor publici ca în Franţa realizate de circumscripţii administrativ teritoriale sau Agenţii de evaluarea etică a serviciilor publice ca în Statele Unite.

Dispoziţii finale Stabilesc intrarea în vigoare şi norme de simetrie legislativă, cu ce alte acte normative se completează normele codului de conduită.

III.2. Normele deontologice aplicabile personalului din administraţia publică Obiectivele acestui cod de conduită urmăresc, conform normei legale în materie, să asigure

creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la diminuarea birocraţiei şi eliminarea faptelor de corupţie din administraţia publică, prin:

a. reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale

şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; b. informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice;

c. crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.

Nevoia de a stabili astfel de coduri pentru funcţionarii publici rezultă din faptul că Legea instituie un subiectivism major instanţelor de judecată în a judeca performanţele sarcinilor funcţionarilor publici. Atunci când tribunalele sunt excluse din procesul de asigurarea a standardelor etice prevăzute de lege, fiind limitate exclusiv la competenţele lor jurisdicţional- judiciare, codurile etice ar trebui să le ia locul, ca infrastructură de drept pozitiv la îndemâna jurisdicţiilor administrative, clarificând semnificaţia îndatoririlor funcţionarilor publici pentru a-i sprijini în monitorizarea activităţilor lor, în protejarea drepturilor lor faţă de superiorii

24

lor 29 . Introducerea codurilor pentru funcţionarii publici este sprijinită de următoarele argumente:

a) nevoia de a contracara corupţia, abuzul în serviciu, comportamentul ilegal sau care nu este etic;

b) să responsabilizeze funcţionarii publici cu regulile unui comportament adecvat în

realizarea activităţilor lor;

c) să protejeze poziţia funcţionarului public care îşi realizează sarcinile corect, conştiincios şi

onest;

d) să protejeze drepturile cetăţenilor care au depus reclamaţii împotriva activităţii incorecte a

unui funcţionar public;

e) să creeze condiţiile propice pentru realizarea activităţii administrative, a politicii

administrative în conformitate cu standardele europene;

f) să îmbunătăţească, în principal, calitatea soluţiilor administrative, a activităţilor

administrative din punctul de vedere al nevoilor publice, exprimate de diverse grupuri de

interes;

g) să creeze fundamentele pentru dezvoltarea unui stil managerial în administraţie;

h) să asigure perspective mai mari pentru realizarea raţională a activităţii administrative;

i) să suplimenteze variatele forme de control privind activitatea funcţionarilor publici cu

autodisciplină, prin introducerea unei auto-conştientizări etice extinse şi a unei sensibilităţi profesionale; j) să intensifice încrederea publicului în funcţionarii publici. Pentru acest scop, codurile care abordează profesiile particulare şi care sunt obligatorii numai pentru anumite grupuri de funcţionari par ar fi cele mai potrivite. O cerinţă din ce în ce mai stringentă este ca reglementările acestor coduri să corespundă domeniilor specifice ale administrării profesionale, de exemplu, cerinţele pentru poliţie, armată, sănătate, educaţie, îngrijire socială etc. Ele trebuie, totuşi, să suplimenteze obligaţiile legale generale cu reguli administrative, adecvate pentru o profesie dată. Astfel, calitatea performanţei profesionale a funcţionarilor publici, care acţionează în numele

unor mari grupuri sociale presupune o valoare chiar mai mare. Este preferabil ca monitorizarea calităţii acestei performanţe să fie chiar sarcina funcţională.

29 a se vedea prevederile legii 571/2004, privind Protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1214 din

17/12/2004;

25

În etapa unei societăţi de consum dezvoltate, membrii asociaţilor profesionale trebuie să fie ei înşişi interesaţi să protejeze caracterul profesional distinctiv al profesiei lor. Codurile profesionale vor fi considerate obligatorii numai dacă sunt create de grupurile profesionale implicate. Este mult mai uşor şi eficient ca o persoană să respecte reguli autoimpuse decât reguli impuse de alţii. Stabilirea regulilor care guvernează performanţa funcţiilor profesionale trebuie să fie realizată şi condusă de aceia care au interes în îndeplinirea eficientă a acelor funcţii. Dacă reglementările legilor privind serviciul public stipulează măsurile disciplinare ce pot fi luate în cazul încălcării regulilor unui cod profesional, atunci jurisdicţia pentru administrarea acţiunii disciplinare poate fi transferată din cadrul acelor legi către codurile profesionale. Codurile profesionale trebuie să aibă forma unor acte legislative sau regulamente interne. Astfel, responsabilitatea unui funcţionar public privind încălcarea unui cod profesional va avea caracter dublu, deşi nu trebuie dublate măsurile disciplinare care pot fi luate.

III.3. Principii generale aplicabile personalului din administraţia publică:

Sediul materiei pentru normele de deontologie profesională aplicabile funcţionarilor publici îl constituie Legea nr. 7/2004. Conform dispoziţiilor legale, principiile care guvernează conduita profesională a personalului sunt următoarele:

supremaţia Constituţiei şi a legii - principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile Ţării;

prioritatea interesului public - principiu conform căruia personalul are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea atribuţiilor funcţiei;

asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, principiu conform căruia personalul are îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare;

profesionalismul - principiu conform căruia personalul are obligaţia de a îndeplini

atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;

imparţialitatea şi nediscriminarea - principiu conform căruia personalul este obligat să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea atribuţiilor funcţiei;

26

integritatea morală - principiu conform căruia personalului îi este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru el sau pentru altul, vreun avantaj ori beneficiu moral sau material;

libertatea gândirii şi a exprimării - principiu conform căruia personalul poate să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri;

cinstea şi corectitudinea - principiu conform căruia, în exercitarea funcţiei şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul trebuie să fie de bună-credinţă şi să acţioneze pentru îndeplinirea conformă a atribuţiilor de serviciu;

deschiderea şi transparenţa - principiu conform căruia activităţile desfăşurate de personal în exercitarea atribuţiilor funcţiilor lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.

III.4. Norme generale de conduită profesională a personalului din administraţia publică Asigurarea unui serviciu public de calitate:

Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice, în limitele atribuţiilor stabilite prin fişa postului. În exercitarea funcţiei personalul are obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura,în condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi a menţine încrederea publicului în integritatea,imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice. Respectarea Constituţiei şi a legilor:

Funcţionarii publici au obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să respecte Constituţia, legile ţării şi să acţioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, în conformitate cu atribuţiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale. Funcţionarii publici trebuie să se conformeze dispoziţiilor legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, datorată naturii funcţiilor deţinute. Loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice:

Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra cu loialitate prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia. În acest sens, funcţionarilor publici le este interzis:

27

să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;

să facă aprecieri în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în care autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte, dacă nu sunt abilitaţi în acest sens;

să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege;

să dezvăluie informaţiile la care au acces în exercitarea funcţiei, dacă această dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile instituţiei ori ale unor funcţionari publici sau angajaţi contractuali, precum şi ale persoanelor fizice sau juridice;

să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice, în vederea promovării de acţiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Libertatea opiniilor:

În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu personalul are obligaţia de a respecta demnitatea funcţiei deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. În activitatea lui, personalul are obligaţia de a respecta libertatea opiniilor şi de a nu se lăsa influenţat de considerente personale. În exprimarea opiniilor, personalul trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri. Activitatea publică:

Relaţiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către persoanele desemnate în acest sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în condiţiile legii. Personalul desemnat să participe la activităţi sau dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea sau mandatul dat de demnitarul în cabinetul căruia este încadrat. În cazul în care nu este desemnat în acest sens, personalul poate participa la activităţi sau dezbateri publice, având obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.

28

Activitatea politică:

În exercitarea funcţiei deţinute, funcţionarilor publici le este interzis:

să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;

să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;

să colaboreze, atât în cadrul relaţiilor de serviciu, cât şi în afara acestora, cu persoanele fizice sau juridice care fac donaţii ori sponsorizări partidelor politice;

să afişeze în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice însemne ori obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora.

Folosirea imaginii proprii:

În considerarea funcţiei pe care o deţine, personalul are obligaţia de a nu permite utilizarea numelui sau a imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.

Cadrul relaţiilor în exercitarea atribuţiilor funcţiei:

În relaţiile cu personalul şi funcţionarii publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu persoanele fizice sau juridice, personalul este obligat să aibă un comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate. Personalul are obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi ale persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei, prin:

întrebuinţarea unor expresii jignitoare;

dezvăluirea aspectelor vieţii private;

formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.

Personalul trebuie să adopte o atitudine imparţială şi justificată pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor. Personalul are obligaţia să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţii

publice, prin:

promovarea unor soluţii coerente, conform principiului tratamentului nediferenţiat, raportate la aceeaşi

categorie de situaţii de fapt;

eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naţionalitatea, convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.

29

Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale:

Personalul care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu caracter internaţional are obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau instituţiei publice pe care o reprezintă. În relaţiile cu reprezentanţii altor state, personalul are obligaţia de a nu exprima opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale. În deplasările în afara ţării, personalul este obligat să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi să respecte legile şi obiceiurile ţării gazdă. Interdicţia privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor:

Personalul nu trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii. Participarea la procesul de luare a deciziilor:

În procesul de luare a deciziilor personalul are obligaţia să acţioneze conform prevederilor legale şi să îşi exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi imparţial. Personalul are obligaţia de a nu promite luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia publică, de către alţi funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat. Obiectivitate în evaluare:

În exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor de conducere, personalul are obligaţia să asigure egalitatea de şanse şi tratament cu privire la dezvoltarea carierei pentru personalul din subordine. Personalul de conducere are obligaţia să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propune ori aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare. Personalul de conducere are obligaţia de a nu favoriza sau defavoriza accesul ori promovarea în funcţii pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate sau alte criterii neconforme. Folosirea abuzivă a atribuţiilor funcţiei deţinute:

Personalul are obligaţia de a nu folosi atribuţiile funcţiei deţinute în alte scopuri decât cele prevăzute de lege.

30

Prin activitatea de luare a deciziilor, de consiliere, de evaluare sau de participare la anchete ori acţiuni de control, personalul nu poate urmări obţinerea de foloase sau avantaje în interes personal ori producerea de prejudicii materiale sau morale altor persoane. Personalul are obligaţia de a nu interveni sau influenţa vreo anchetă de orice natură, din cadrul instituţiei sau din afara acesteia, în considerarea funcţiei pe care o deţin. Personalul are obligaţia de a nu impune altor angajaţi contractuali sau funcţionari publici să se înscrie în organizaţii sau asociaţii, indiferent de natura acestora, ori de a nu le sugera acest lucru, promiţându-le acordarea unor avantaje materiale sau profesionale.

Utilizarea resurselor publice:

Personalul este obligat să asigure ocrotirea proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acţionând în orice situaţie ca un bun proprietar. Personalul are obligaţia să folosească timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinând autorităţii sau instituţiei publice numai pentru desfăşurarea activităţilor aferente funcţiei deţinute. Personalul trebuie să propună şi să asigure, potrivit atribuţiilor care îi revin, folosirea utilă şi eficientă a banilor publici, în conformitate cu prevederile legale. Personalului care desfăşoară activităţi publicistice în interes personal sau activităţi didactice îi este interzis să folosească timpul de lucru ori logistica autorităţii sau a instituţiei publice pentru realizarea acestora. Limitarea participării la achiziţii, concesionări sau închirieri:

Orice membru al personalului poate achiziţiona un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, cu excepţia următoarelor cazuri:

când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea bunurilor care urmează să fie vândute;

când a participat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv;

când poate influenţa operaţiunile de vânzare sau când a obţinut informaţii la care persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces.

Dispoziţiile prezentate anterior se aplică în mod corespunzător şi în cazul concesionării sau închirierii unui bun aflat în proprietatea publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.

31

III.5.Rolul consilierului de etică:

Consilierul de etică este un funcţionar public desemnat de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, având rolul de a oferi consultanţă şi asistenţă pentru funcţionarii publici, cu privire la modul de interpretare şi aplicare a normelor de conduită. De asemenea, el monitorizează aplicarea dispoziţiilor codului de conduită în cadrul instituţiei în care funcţionează. Rapoartele astfel întocmite vor fi comunicate conducătorului instituţiei şi, după aprobarea lor de către acesta, vor fi aduse la cunoştinţa funcţionarilor publici şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Consilierul de etică nu poate sesiza în mod direct comisia de disciplină, însă rapoartele întocmite de acesta pot conduce la cercetări disciplinare, ca urmare a autosesizării comisiei sau a sesizării ei de către conducătorul instituţiei. Atenţie! Consilierul de etică are atribuţii numai cu privire la conduita funcţionarilor publici, el neavând atribuţii cu privire la personalul contractual. III.6. Rolul ANFP:

În coordonarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici coordonează şi controlează aplicarea normelor prevăzute de Codului de conduită a funcţionarilor publici, exercitând următoarele atribuţii:

urmăreşte aplicarea şi respectarea, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, a prevederilor cod de conduită;

elaborează studii şi cercetări privind respectarea prevederilor prezentului cod de conduită;

colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop promovarea şi apărarea intereselor legitime ale cetăţenilor în relaţia cu funcţionarii publici.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici are următoarele atribuții:

a) elaborează politicile si strategiile privind managementul funcției publice si al funcționarilor publici;

b) elaborează si avizează proiecte de acte normative privind funcția publica si funcționarii

publici;

c) monitorizează si controlează modul de aplicare a legislației privind funcția publică si

funcționarii publici in cadrul autoritarilor si instituțiilor publice;

d) elaborează reglementari comune, aplicabile tuturor autorităţilor si instituțiilor publice,

privind funcțiile publice, precum si instrucțiuni privind aplicarea unitara a legislației in domeniul funcției publice si al funcționarilor publici;

32

e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru

funcționarii publici;

f)

stabilește criteriile pentru evaluarea activității funcționarilor publici;

g)

centralizează propunerile de instruire a funcționarilor publici, stabilite ca urmare a

evaluării performantelor profesionale individuale ale funcționarilor publici;

h) colaborează cu Institutul National de Administrație la stabilirea tematicii specifice

programelor de formare specializata in administrația publica si de perfecționare a funcționarilor publici;

i) întocmește si administrează baza de date cuprinzând evidenta funcțiilor publice si a

funcționarilor publici;

j) realizează recrutarea şi promovarea pentru funcţiile publice pentru care organizează

concurs, monitorizează recrutarea şi promovarea pentru celelalte funcţii publice

k) organizează concursuri sau examene pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere

vacante l) dispune suspendarea organizării şi desfăşurării concursurilor, în condiţiile legii m) realizează redistribuirea funcționarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu

din motive neimputabile lor;

n) acorda asistenta de specialitate si coordonează metodologic compartimentele de resurse

umane din cadrul autoritarilor si instituțiilor administrației publice centrale si locale;

o) participa la negocierile dintre organizațiile sindicale reprezentative ale funcționarilor

publici si Ministerul Internelor si Reformei Administrative;

p) colaborează cu organisme si cu organizații internaționale din domeniul sau de activitate;

q) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor si instituțiilor publice, Planul de ocupare a

funcțiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;

r) întocmește raportul anual cu privire la managementul funcțiilor publice si al funcționarilor

publici, pe care îl prezintă Guvernului;

ş) constata contravenții si aplica sancțiuni, in condițiile legii.

(2) Agenția Națională a Funcționarilor Publici îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin

lege. (3) Agenția Națională a Funcționarilor Publici are legitimare procesuala activa si poate sesiza instanța de contencios administrativ competenta cu privire la:

a) actele prin care autoritățile sau instituțiile publice încalcă legislația referitoare la funcția

publica si funcționarii publici, constatate ca urmare a activității proprii de control;

33

b) refuzul autorităților si instituțiilor publice de a aplica prevederile legale in domeniul funcției publice si al funcționarilor publici. Președintele Agenției Naționale a Funcționarilor Publici poate sesiza si prefectul in legătura cu actele ilegale emise de autoritățile sau instituțiile publice locale.

Bibliografie Legea 7/2004 privind Codul de Conduită al funcţionarilor publici HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si funcţionare a comisiilor de disciplina Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor de corupţie în administraţia publică, 2008 Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor de corupţie în învăţământ, 2008 Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor de corupţie în poliţie, 2008 Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor de corupţie în justiţie, 2008 Transparency International Romania, Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor de corupţie în sistemul de sănătate publică, 2008 Walter Barton, Ethic and Law în Mental Health Administration, New York, 1984 Paul Kurzman, Etical issues in Industrial Social Work Practice, Londra, 1983 D.L.Babcock şi C.A. Smith, Values and Public Professional, Chicago, 1980 Ioan Alexandru , Administraţia Publică, Bucureşti, 1999 Ion Popescu, Slăniceanu, Funcţia Publică, Bucureşti, 2000

34

Capitolul IV: Comisiile de disciplină

IV.1. Definire comisiilor de disciplină:

Actul normativ care reglementează la nivel general modul de organizare şi funcţionare al comisiilor de disciplină este H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină . Conform art.3 din HG 1344/2007 „în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice se constituie, prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, o comisia de disciplină, iar la art. 2 se prevede că: „Comisiile de disciplină sunt structuri deliberative, fără personalitatea juridică, independente în exercitarea atribuţiilor ce le revin, care au competenţa de a analiza faptele funcţionarilor publici şi de a propune modul de soluţionare prin individualizarea sancţiunii disciplinare aplicabile sau clasarea sesizării după caz”.

IV.2. Principiile comisiei de disciplină:

Principiile care stau la baza activităţii comisiilor de disciplină sunt următoarele:

a. obligativitatea opiniei, conform căruia fiecare membru al Comisiei de disciplină are obligaţia de a se pronunţa pentru fiecare sesizare aflată pe rolul comisiei;

b. prezumţia de nevinovăţie, conform căreia se prezumă că funcţionarul public este nevinovat

atât timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită;

c. garantarea dreptului la apărare, conform căruia se recunoaşte dreptul funcţionarului public

de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa şi de a fi asistat de un apărător sau de a fi reprezentat;

d. celeritatea procedurii, care presupune obligaţia comisiei de disciplină de a proceda fără

întârziere la soluţionarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor

prevăzute de lege şi de prezenta hotărâre;

e. contradictorialitatea, care presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate pe poziţii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară pentru care a fost sesizată comisia de disciplină;

f. proporţionalitatea, conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă a fi aplicată;

g. legalitatea sancţiunii, conform căruia comisia de disciplină nu poate propune decât

sancţiunile disciplinare prevăzute de lege;

35

IV.3. Componenţa comisiilor de disciplină Comisia de disciplina are in componenta 3 membri titulari, funcţionari publici definitivi numiţi in funcţia publica pe perioada nedeterminata. Doi membri sunt desemnaţi de conducătorul autoritarii sau instituţiei publice, iar al treilea membru este desemnat, după caz, de organizaţia sau organizaţiile sindicale reprezentative ori de majoritatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice pentru care este organizata comisia de disciplina, in cazul in care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi in sindicat. Alegerea reprezentanţilor funcţionarilor publici se face prin vot secret. Pentru fiecare membru titular al comisiei de disciplina se desemnează câte un membru supleant. Membrul supleant îşi desfăşoară activitatea in absenta membrului titular corespunzător din comisia de disciplina, in cazul suspendării mandatului membrului titular corespunzător, respectiv in cazul in care mandatul acestuia a încetat înainte de termen, in condiţiile prezentei hotărâri. Membrii titulari si membrii supleanţi ai comisiei de disciplina se numesc pe o perioada de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Preşedintele comisiei de disciplina se alege prin votul secret al membrilor titulari, dintre aceştia. In situaţia in care nu se poate întruni majoritatea, va fi ales preşedinte membrul care are cea mai mare vechime in specialitate juridica sau, in cazul in care acesta nu exista, membrul care are cea mai mare vechime in funcţia publica. Comisia de disciplina are un secretar titular si un secretar supleant, numiţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice pe o perioada de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Secretarul titular al comisiei de disciplina si secretarul supleant nu sunt membri ai comisiei de disciplina.

IV.4. Competenţa comisiei de disciplină:

Comisia de disciplina competenta sa desfăşoare procedura disciplinara este cea constituita pentru autoritatea sau instituţia publica in cadrul căreia este numit funcţionarul public a cărui fapta a fost sesizata ca abatere disciplinara la data săvârşirii faptei sesizate. Comisia de disciplina înaintează raportul de propunere a sancţiunii disciplinare aplicabile sau, după caz, raportul de clasare a sesizării persoanei care are competenta legala de aplicare a sancţiunii disciplinare la momentul înaintării acestui raport.

36

Comisia de disciplina competentă sa desfăşoare procedura disciplinara este cea constituita in cadrul autoritarii sau instituţiei publice ierarhic superioare, pentru analizarea si propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele următorilor funcţionari publici:

a) conducători ai autoritarilor sau instituţiilor publice aflate in subordinea ori sub autoritatea

acesteia;

b) conducători ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;

c) conducători ai serviciilor publice infinitate in subordinea sau sub autoritatea autoritarilor

administraţiei publice locale.

Comisia de disciplina competentă sa desfăşoare procedura disciplinara este cea constituita:

a) pentru analizarea si propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele

secretarilor unitarilor administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare;

b) pentru analizarea si propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele

secretarilor judeţelor si ale secretarului municipiului Bucureşti;

c) pentru analizarea si propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele

înalţilor funcţionari publici.

IV.5. Desemnarea membrilor comisiei de disciplină Poate fi desemnat membru in comisia de disciplina funcţionarul public care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) are o buna reputaţie profesionala si o conduita corespunzătoare in exercitarea funcţiei

publice;

b)

are studii superioare;

c)

este funcţionar public definitiv, numit pe perioada nedeterminata;

d)

nu se afla in cazurile de incompatibilitate.

IV.6. Incompatibilităţii ale membrilor comisiei de disciplină:

Nu poate fi desemnat ca membru in comisia de disciplina funcţionarul public care se afla in următoarele cazuri de incompatibilitate:

a) este şot, ruda sau afin, pana la gradul al patrulea inclusiv, cu persoanele care au competenta legala de a numi membrii in comisia de disciplina, cu persoanele care au competenta legala de a aplica sancţiunea disciplinara sau cu ceilalţi funcţionari publici desemnaţi membri in comisie;

37

b) a fost sancţionat disciplinar, iar sancţiunea disciplinara aplicata nu a fost radiata, conform

legii.

IV.7. Suspendare mandatului membrilor comisiei de disciplină:

Mandatul de membru al comisiei de disciplina se suspenda in cazul in care:

a) soţul, ruda sau afinul sau, pana la gradul al patrulea inclusiv, exercita cu caracter temporar

funcţia care implica competenta legala de a numi reprezentanţi in comisia de disciplina ori de a aplica sancţiunea disciplinara, pentru perioada numirii temporare in cadrul autorităţii sau instituţiei publice in care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public care are calitatea de membru in comisia de disciplina, pentru cercetarea administrativa in cauza;

b) este in concediu de odihna, medical sau alt concediu, este delegat ori detaşat in cadrul altei

autorităţi sau instituţii publice ori este suspendat din funcţia publica, pentru perioada

concediului, delegării, detaşării sau suspendării raportului de serviciu, dar nu mai mult de 6 luni consecutive;

c) comisia de disciplina a primit o sesizare din partea sau cu privire la un funcţionar public cu

care membrul comisiei de disciplina este soţ, ruda sau afin, pana la gradul al patrulea inclusiv,

pentru cercetarea administrativa in cauza; d) s-a pronunţat in orice mod cu privire la fapta sesizata ca abatere disciplinara anterior

propunerii comisiei de disciplina pentru soluţionarea cauzei, pentru cercetarea administrativa in cauza; e) comisia de disciplina a primit o sesizare îndreptată împotriva sa, pentru cercetarea administrativa in cauza;

f) se afla in una dintre situaţiile de conflict de interese

g) solicita motivat suspendarea sa pentru o perioada de cel mult 60 de zile consecutive, pentru

perioada solicitata. In caz de suspendare a mandatului unui membru al comisiei de disciplina, şedinţele se

desfăşoară cu participarea membrului supleant corespunzător.

IV.8. Cererea de suspendare se face in scris, cu menţionarea perioadei pentru care se solicita suspendarea, si se înaintează comisiei de disciplina, împreuna cu probele doveditoare ale susţinerilor care fac obiectul cererii. Preşedintele comisiei de disciplina are obligaţia de a convoca ceilalţi membri ai comisiei de disciplina pentru întocmirea unui raport. Raportul comisiei de disciplina se întocmeşte in

38

lipsa membrului care face obiectul cererii de suspendare, cu menţionarea expresa a perioadei pentru care se suspenda mandatul membrului comisiei de disciplina, si se comunica:

a) persoanei prin al cărei act administrativ s-a constituit comisia de disciplina;

b) membrului comisiei de disciplina care a făcut obiectul cererii de suspendare;

c) persoanei care a solicitat suspendarea, daca este alta decât cea prevăzuta la lit. b);

d) membrului supleant, in cazul in care acesta va face parte din comisia de disciplina pe

durata suspendării titularului. In situaţia in care mandatul membrului care are calitatea de preşedinte al comisiei de disciplina se suspenda, pentru perioada suspendării mandatului titularului, preşedintele comisiei de disciplina se alege prin vot secret, dintre membrii acesteia.

IV.9. Conflict de interese Membrii si secretarul comisiei de disciplina se afla in conflict de interese daca se afla in una dintre următoarele situaţii:

a) au relaţii cu caracter patrimonial cu funcţionarul public a cărui fapta sesizata ca abatere

disciplinara este cercetata; b) interesele patrimoniale personale, ale şotului, şotiei sau rudelor de gradul I pot influenta deciziile pe care trebuie sa le ia in exercitarea atribuţiilor corespunzătoare care ii revin

potrivit prezentei hotărâri;

c) se afla in raporturi ierarhice directe cu funcţionarul public a cărui fapta sesizata ca abatere

disciplinara este cercetata;

d) se afla in relaţii de prietenie sau duşmănie cu funcţionarul public a cărui fapta este sesizata

ca abatere disciplinara; e) ori de cate ori considera ca integritatea, obiectivitatea si imparţialitatea procedurii disciplinare pot fi afectate.

IV.10. Încetarea mandatului membrilor comisiei de disciplină:

Mandatul de membru al comisiei de disciplina încetează:

a) la data expirării perioadei pentru care a fost desemnat in comisia de disciplina;

b) la data transferului in cadrul unei alte autorităţi sau instituţii publice;

c) la data mutării in cadrul unei structuri fără personalitate juridica a autorităţii sau instituţiei

publice;

d) la data la care a intervenit o situaţie de incompatibilitate

39

e) atunci când se afla in concediu medical sau alt concediu, este delegat ori detaşat in cadrul

altei autorităţi sau instituţii publice ori este suspendat din funcţia publica pe o perioada mai

mare de 6 luni consecutive;

f) la data încetării raportului de serviciu;

g) la data solicitata de funcţionarul public, prin cerere scrisa motivata, cu privire la renunţarea

la calitatea de membru in comisia de disciplina.

IV.11. Atribuţiile comisiei de disciplina:

a) administrative;

b) funcţionale.

Administrative

a) alege preşedintele comisiei de disciplina, in condiţiile prezentei hotărâri;

b) primeşte sesizările si toate documentele care ii sunt adresate, după ce au fost înregistrate de

secretarul comisiei de disciplina;

c) întocmeşte procese-verbale, in condiţiile HG. 1344/2007;

d) întocmeşte rapoarte, in condiţiile HG. 1344/2007;

e) întocmeşte recomandări cu caracter general, la finalizarea procedurii de cercetare

Funcţionale

a) efectuează procedura de cercetare administrativa a faptei sesizate ca abatere disciplinara;

b) propune sancţiunea disciplinara aplicabila sau, după caz, propune clasarea sesizării in

condiţiile prezentei hotărâri, cu votul majorităţii membrilor comisiei;

c) propune menţinerea sau anularea sancţiunii disciplinare prevăzute la art. 77 alin. (3) lit. a)

din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicata, in cazul in care aceasta a fost contestata la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.

IV.12. Sesizarea comisiei de disciplină:

Comisia de disciplina poate fi sesizata de orice persoana care se considera vătămata prin fapta unui funcţionar public. Sesizarea se depune la registratura autorităţii sau instituţiei publice in cadrul căreia funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, respectiv la registratura autorităţii ori instituţiei publice la nivelul căreia este constituita comisia de disciplina competenta potrivit prezentei

40

hotărâri. Sesizarea se transmite secretarului comisiei de disciplina in termen de maximum 3 zile lucrătoare. Sesizarea se înregistrează de secretarul comisiei de disciplina si se înaintează preşedintelui comisiei de disciplina in termen de maximum 3 zile lucrătoare de la data înregistrării. Preşedintele comisiei de disciplina va fixa cu celeritate termenul primei şedinţe a comisiei de disciplina si va dispune, prin adresa, convocarea membrilor.

IV.13. Procedura cercetării administrative:

Procedura cercetării administrative este obligatorie pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute la art. 77 alin. (3) lit. b)- e) din Legea nr. 188/1999, republicata, precum si in cazul in care sancţiunea disciplinara prevăzută la art. 77 alin. (3) lit. a) din acelaşi act normativ a fost contestata la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice. Procedura cercetării administrative consta in:

a) audierea persoanei care a formulat sesizarea si a funcţionarului public a cărui fapta a fost sesizata ca abatere disciplinara, a altor persoane care pot oferi informaţii cu privire la soluţionarea cazului b) administrarea probelor propuse de parţi, precum si, daca este cazul, a celor solicitate de comisia de disciplina; c) dezbaterea cazului. Pe parcursul cercetării administrative, şedinţele comisiei de disciplina, respectiv şedinţele persoanelor desemnate sa efectueze cercetarea administrativa sunt publice numai la solicitarea sau cu acordul scris al funcţionarului public a cărui fapta a fost sesizata ca abatere disciplinara. Persoana care a formulat sesizarea si funcţionarul public a cărui fapta a fost sesizata pot participa la cercetarea administrativa personal sau pot fi asistate ori reprezentate de avocaţi, in condiţiile prevăzute de lege.

IV.14. Raportul comisiei de disciplină:

Raportul comisiei de disciplină cu privire la cauza cu care a fost sesizată trebuie să conţină următoarele elemente:

a. numărul si data de înregistrare a sesizării;

b. numele, prenumele si funcţia deţinută de funcţionarul public a cărui faptă a fost cercetată,

precum si compartimentul în care acesta îşi desfăşoară activitatea;

c. numele, prenumele, funcţia si domiciliul persoanei care a sesizat fapta,

41

precum si ale persoanelor audiate; d. prezentarea pe scurt a faptei sesizate si a circumstanţelor în care a fost săvârşită;

e.

probele administrate;

f.

propunerea privind sancţiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, de clasare a cauzei;

g.

motivarea propunerii;

h. numele, prenumele si semnătura preşedintelui, ale membrilor comisiei de disciplină,

precum si ale secretarului acesteia;

i. data întocmirii raportului.

Bibliografie:

H.G.

disciplină294

nr.

1344/2007

privind

normele

de

organizare

42

şi

funcţionare

a

comisiilor

de

Capitolul V: Regimul disciplinar al funcţionarilor publici

V.1. Răspunderea disciplinară:

Răspundere disciplinară a funcţionarilor publici este reglementată în Capitolul VIII al Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, intitulat „sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici”. Statutul funcţionarilor publici în art.77 289 defineşte abaterea disciplinară ca fiind „Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege…”, fapte care atrag răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici, ceea ce o deosebeşte, în principal, de răspunderea disciplinară din dreptul muncii, pe calea definirii în baza genului proxim şi a diferenţei specifice. 30

Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici ca formă a răspunderii juridice, este stabilită de autoritatea administrativă prevăzută de lege, respectiv de conducătorul autorităţii direct la propunerea şefului compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea pentru mustrarea scrisă, conform art.78 alin (1) coroborat cu art.77 alin (3) lit a) sau la propunerea comisie de disciplină din cadrul autorităţii publice conform art.78 alin (2) coroborat cu art.77 alin (3) lit b)-e). după o procedură prevăzută de lege. Un element care va pune multe probleme în practică îl reprezintă prevederea în lege a stării de incompatibilitate ca izvor al răspunderii disciplinare. Opinăm că acest mod de definire a sancţiunii pentru incompatibilităţi este unul impropriu răspunderii disciplinare pentru că fapta în sine nu dă naştere unui fenomen pozitiv (prin acţiune sau nonacţiune) raportat la o obligaţie de serviciu, nefiind întrunite toate trăsăturile specifice răspunderii administrativ- disciplinare. Considerăm că starea de incompatibilitate este de natură a înceta raportul de serviciu de drept, constatat prin act administrativ al conducătorului autorităţii şi nu prin demitere. 31

V.1.1. Abateri disciplinare:

În baza statutului constituie abateri disciplinare următoarele fapte:

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;

, 31 Popescu, I., Alistar, V. , Dincă, D. şi.Cocoşatu, Mădălina ,„Deontologia funcţionarilor publici”, Ed. FAP, Bucureşti 2003

30 Dabu, V

Răspunderea juridică a funcţionarilor publici, ed. Global Lex, Bucureşti 2000, p. 237

43

absenţe nemotivate de la serviciu;

nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;

manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;

stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea soluţionării cererilor acestora.

De asemenea, sunt calificate ca fapte ce constituie abateri disciplinare şi atrag răspunderea administrativ–disciplinară a funcţionarilor publici şi încălcarea prevederilor Codului de conduită sau a altor prevederi derivate din acestea, cum ar fi regulamentele interne de organizare ale autorităţilor şi instituţiilor publice. În cazul în care funcţionarii publici săvârşesc abateri disciplinare, aceştia sunt pasibili de sancţiuni disciplinare, care sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege şi au un pronunţat caracter preventiv şi educativ, mai puţin sancţiunea destituirii din funcţia publică. În cazul acestei ultime sancţiuni nu mai putem considera că suntem în faţa unui caracter preventiv-educativ, pentru că vizează o protecţie a funcţiei publice prin eliberarea din funcţie şi prin interdicţia ca acesta să mai revină în funcţia publică timp de 7 ani.

V.1.2. Sancţiuni disciplinare:

De precizat că sancţiunile administrativ-disciplinare au caracter personal, nu colectiv. Abaterile disciplinare sunt, în prezent, determinate în individualitatea lor, iar aplicarea sancţiunilor se face Ţinând cont de criteriile de individualizare stabilite de stabilite de HG nr.1344/2007. De asemenea, Statutul prevede la art.77 alin (4) că „la individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile prezentei legi.”

44

Sancţiunile disciplinare pot fi clasificate după categoria de personal căreia se aplică, în sancţiuni generale şi sancţiuni speciale (exemplu, categoriile de funcţionari publici în mod distinct, pentru funcţionarii publici cu statut general şi cei cu statut special, ori proceduri diferite pentru înalţii funcţionari publici faţă de procedurile curente pentru celelalte categorii de funcţionari etc.).

Sancţiunile cu caracter general sunt prevăzute în legea cadru iar celelalte în reglementările speciale sau cele derivate din legea-cadru prin acte normative de organizare a aplicării legii. Sancţiunile disciplinare se mai împart, după efectele lor, în sancţiuni cu efect precumpănitor moral (art.77 alin.(3) lit. a), sancţiuni cu efect precumpănitor material (art.77 alin.(3) lit b) şi d)), sau care afectează însuşi exerciţiul funcţiei (art.77 alin.(3) lit c) şi e)), desemnată cu expresia “destituire”). Trebuie precizat că toate sancţiunile administrativ-disciplinare aplicate funcţionarilor publici se evidenţiază în cazierul administrativ.

V.1.3. Cazierul administrativ este reglementat de art.81 alin. (1). din Legea privind Statutul funcţionarilor publici, republicată. Astfel legea prevede că „pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administrează.”

Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public, şi care nu au fost radiate în condiţiile art. 82 alin (1), şi este necesar să fie ataşat dosarului profesional al funcţionarului public, fiind necesar în desfăşurarea carierei pentru:

a) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea

funcţionarilor publici; b) desemnarea unui funcţionar public în calitate de preşedinte şi membru în comisia de disciplină;

c) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară;

d) ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici sau

categoriei funcţionarilor publici de conducere;

e) în orice alte situaţii prevăzute de lege.

Conform alineatului 4 din art. 81 cazierul administrativ este eliberat la solicitarea:

a) funcţionarului public interesat;

b) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

c) preşedintelui unei comisii de disciplină;

45

d)

altor persoane prevăzute de lege.

V.2. Răspunderea contravenţionala a funcţionarilor publici se angajează in cazul in care aceștia au săvârșit o contravenţie in timpul si in legătura cu sarcinile de serviciu. Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei si de aplicare a sancţiunii funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria in a cărei circumscripţie își are sediul autoritatea sau instituţia publica in care este numit funcţionarul public sancţionat.

V.3. Răspunderea civila a funcţionarului public se angajează:

a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice in care

funcţionează;

b)

pentru nerestituirea in termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c)

pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publica, in calitate de comitent, unor terţe

persoane, in temeiul unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.

Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice in situaţiile prevăzute la art. 84 lit.

a) si b) din statutul funcţionarilor publici se dispune prin emiterea de către conducătorul

autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, in termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plata, iar in situaţia prevăzuta la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive si

irevocabile. Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public in cauza se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

V.4. Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârșite in timpul serviciului sau in legătura cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupa se angajează potrivit legii penale. In cazul in care funcţionarul public este trimis in judecata pentru săvârșirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din statutul funcţionarilor publici, persoana care are competenta legala de numire in funcţia publica va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publica pe care o deţine.

46

Daca instanţa judecătoreasca dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publica încetează, iar funcţionarul public respectiv își va relua activitatea in funcţia publica deţinută anterior si ii vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. In situaţia in care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcţionarului public poate fi considerata abatere disciplinara, va fi sesizata comisia de disciplina competenta. De la momentul începerii urmăririi penale, in situaţia in care funcţionarul public poate influenta cercetarea, persoana care are competenta numirii in funcţia publica are obligaţia sa dispună mutarea temporara a funcţionarului public in cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridica a autorităţii ori instituţiei publice.

Bibliografie:

H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici Dabu, V., Răspunderea juridică a funcționarilor publici, ed. Global Lex, Bucureşti 2000, p.

237

Popescu, I., Alistar, V. , Dincă, D. şi Cocoşatu, Mădălina, „Deontologia funcţionarilor

publici”, Ed. FAP, Bucureşti 2003

47

Capitolul VI: Avertizarea şi avertizorul de integritate 32

Motivele şi efectele legii:

Legea avertizorului de integritatea, denumirea operaţională a Legii nr 571/2003, a apărut ca o nevoie de instrumente pentru autoreglarea sistemului de integritate în cadrul administraţiei publice şi a serviciilor publice. Legea in sine creează instrumentul de siguranţă pentru situaţiile în care un funcţionar public sau angajat contractul intenţionează să refuze executarea unui ordin pe care îl consideră ilegal. Deşi această prevedere este inclusă teoretic în legislaţie, orice angajat care refuza îndeplinirea unui ordin în afara legalităţii era supus la o serie de persecuţii care aveau ca rezultat eliminarea sau retragerea din sistem. Prin Legea 571/2004 s-a creat posibilitatea sustragerii de la aceste represalii si chiar a eliminării persoanei care a dat ordinul ilegal sau a încurajat practici care afectează integritatea publică.

Din punct de vedere juridic, legea este construită pe principiile din Constituţia României privind 'libertatea conştiinţei' (art. 29), 'libertatea de exprimare' (art. 30) si 'dreptul la informaţie' (art. 31), precum si pe principiile Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale privind 'libertatea de gândire, conştiinţa si religie' (art. 10 al.2), 'libertatea de exprimare si de informare' ( art. 11), 'dreptul la protecţie împotriva demiterii si a desfacerii abuzive a contractului de munca' ( art. 30) si 'dreptul la o buna administrare' ( art. 41).

Legea avertizorilor completează in mod firesc, sistemul reglementarilor din domeniu, alături

de Legea Nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, extinzând prevederile si in afara cadrului judiciar si adaptând protecţia la specificul administraţiei publice. Legea vine să aducă elemente de noutate pentru apărarea integrităţii publice:

a) Aplicabilitatea legii tuturor autorităţilor si instituţiilor publice, precum si regiilor si societăţilor naţionale cu capital de stat;

b) Încurajarea apărării interesului public;

c) Principiul nesancţionării abuzive;

d) Principiul bunei administrări;

32 Ghid privind protecţia avertizorilor de integritate, Transparency International Romania Legea 571-2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor Constituţia României

48

e) Principiul potrivit căruia sesizarea privind încălcarea legii se poate face către una sau mai multe entităţi publice sau private, in funcţie de aprecierea avertizorului de integritate;

f) Principiul bunei-credinţe potrivit căruia in sesizarea făcuta avertizorul de integritate este dator sa acţioneze cu buna-credinţa; tot in conformitate cu acest principiu, acesta este dator sa dovedească numai buna sa credinţa, dovada existentei sau inexistentei încălcării rămânând in sarcina celui care sesizează comisia de disciplina vizând judecarea unui act de avertizare.

g) Publicitatea ședinţelor comisiei de disciplina vizând cercetarea avertizorului de integritate pentru abuzarea dreptului la avertizare.

Legea acoperă nevoia de dezvoltarea a integrităţii publice în administraţie într-un cadru profesionist prin cointeresarea personalului administraţiei publice în lupta contra corupţiei prin:

încurajarea atitudinii civice şi îndreptate către respectarea legii, precum şi îngrădirea comportamentului personalizat în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;

eficientizarea luptei împotriva corupţiei;

creşterea integrităţii instituţiilor şi autorităţilor publice. Un alt efect al legii este acela că obligaţia de a acţiona, în baza prevederilor deontologice şi disciplinare care cer funcţionarul public să reacţioneze la abuzurile pe care le observă, nu mai poate fi eludată pe baza temerilor de represalii. Sunt primii paşi pentru sancţionarea disciplinară a complicităţii şi tăinuirii.

VI.1. Principiile care stau la baza legii:

Principiile legii sunt cheia dezlegării legii prin acoperirea întregii varietăţi de situaţii pe care legea le reglementează dar si prin fixarea cadrului în care operează individualizarea avertizării de integritate atunci când se invocă mecanismele de protecţie.

Principiul bunei administrări:

Principiul impune tuturor entităţilor publice să îşi desfăşoare activitatea în realizarea interesului general, cu un grad ridicat de profesionalism, în condiţii de eficienţă, eficacitate şi economicitate a folosirii resurselor, respectarea sa grefându-se respectarea celorlalte principii care îl explicitează.

49

Aplicarea lui presupune că reprezentanţii entităţilor publice au obligaţia să acorde un tratament imparţial şi echitabil tuturor persoanelor care se adresează acestora, cu respectarea unui termen rezonabil. În sprijinul acestuia vine însăşi Constituţia României, care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a instituţiilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (art. 16), precum şi dreptul de petiţionare (art. 51) al cetăţeanului, instituind în sarcina entităţilor publice obligaţia de a răspunde la acestea în termenele şi condiţiile stabilite prin legi.

Principiul eficienţei:

Potrivit acestui principiu liniile de activitate trebuie elaborate astfel încât să răspundă unor nevoi obiective, existente în cadrul comunităţii pe care entităţile publice o deservesc, iar aplicarea lor să se facă pe baza unor obiective bine definite, ierarhizate şi a unor evaluări de impact prealabile. Aceste linii de activitate trebuie aplicate în termenul planificat, astfel cum acesta a fost stabilit pe baza evaluărilor, pentru a nu mări costurile aferente implementării lor. Eficienţa presupune aşadar menţinerea unui raport favorabil între resursele întrebuinţate şi rezultatele obţinute. Aplicarea acestui principiu înseamnă însă mai mult şi anume: trebuie urmărit ca prin activitatea desfăşurată rezultatele să fie maxime, nu doar rezonabile în raport cu resursele utilizate. Aceasta presupune un management de calitate realizat de personal bine calificat şi responsabil.

Principiul eficacităţii:

Aplicarea lui este strâns legată de cea a principiului eficienţei şi presupune utilizarea eficientă a resurselor, protejarea resurselor entităţii publice de utilizare inadecvată sau de pierderi, precum şi identificarea şi gestionarea pasivelor. La nivelul entităţilor publice aceasta implică asigurarea unui grad ridicat de îndeplinire a scopurilor propuse şi de soluţionare a problemelor publice care le-au fost atribuite spre soluţionare. Eficacitatea unei activităţi poate fi evaluată în funcţie de gradul de îndeplinire a obiectivelor programate şi de raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective. Putem vorbi deci despre o activitate eficace atunci când obiectivele programate au fost îndeplinite astfel cum au fost concepute, cu utilizarea unui minim de resurse şi la termenul prevăzut. Trebuie avut în vedere faptul că aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea vorbi de maximizarea eficacităţii. Orice diferenţă în plus sau în minus faţă de proiect

50

duce la schimbarea raportului şi la scăderea eficacităţii, fie ca urmare a supradimensionării obiectivelor şi angajarea unor resurse care nu erau necesare, fie ca urmare a subdimensionării acestora, ceea ce duce la imposibilitatea atingerii rezultatului programat cu resursele alocate.

Principiul economicităţii:

Economicitatea are ca fundament cele două principii anterioare şi presupune minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate. Acest principiu se află în interdependenţă cu celelalte două, iar aplicarea lor separată este imposibilă. Din acest motiv cele trei principii sunt cunoscute şi sub titulatura de „cele trei E- uri”: eficienţă, eficacitate şi economicitate.

Principiul transparenţei:

Legislaţia românească reglementează acest principiu sub mai multe: liberul acces la informaţiile de interes public, transparenţa decizională şi identificarea personalului entităţilor publice în raporturile cu terţii. Astfel Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public reprezintă un prim pas în transparentizarea activităţii entităţilor publice. Legea instituie în sarcina entităţilor publice obligaţia de a comunica din oficiu sau la cererea informaţii cu privire la activitatea desfăşurată, în măsura în care acestea sunt calificate ca fiind de interes public, prin dispoziţiile legii. În sprijinul acestui principiu sunt si dispoziţiile constituţionale din art. 31 care prevede dreptul la informat şi din art. 51, care se referă la dreptul de petiţionare. Astfel, Constituţia României garantează dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, entităţile publice fiind obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii, iar entităţile publice au obligaţia să răspundă la acestea în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii. Ordonanţa nr. 27/2002 detaliază modul de soluţionare a petiţiilor şi stabilind un termen de 30 de zile pentru a răspunde acestora, cu posibilitatea prelungirii acestuia cu 15 zile. Această reglementare se aplică oricărei petiţii pentru care nu se derogă prin lege specială. Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită, adresată autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale

51

celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome. Pentru întregirea cadrului legal care consacră principiul transparenţei, în anul 2003 a fost adoptată Legea nr. 52 privind transparenţa decizională în administraţia publică, care impune entităţilor publice să permită participarea societăţii civile şi a reprezentanţilor comunităţii de afaceri, cu rol consultativ, la procesul decizional. Aceştia urmează să fie consultaţi atât în faza de concepţie şi elaborare, cât şi în cea de implementare a deciziilor, în vederea asigurării calităţii şi legitimităţii acestora. Publicul trebuie să fie permanent informat asupra activităţii autorităţilor publice, atât în stadiul de evaluare a planurilor de activitate, cât şi în momentul adoptării şi implementării deciziilor, furnizându-i-se în orice moment informaţii complete, obiective şi consistente de natură financiară ori în legătură cu misiunea şi planificarea strategică a entităţilor publice. Transparenţa permite oricărei persoane asupra căreia produce efecte un act al unei entităţi publice să cunoască temeiul acestuia. La rândul lor entităţile publice primesc de la entităţile superioare feed-back constând în evaluarea amănunţită a activităţii lor. Aplicarea acestui principiu constituie un instrument important pentru asigurarea respectării altor principii cum ar fi: supremaţia legii, egalitatea în faţa legii şi responsabilitatea. În acest fel transparenţa are menirea de a proteja interesul public, reducând probabilitatea unei administrări defectuoase şi a corupţiei. Pe de altă parte, ea este esenţială pentru a proteja drepturile şi interesele particularilor, având în vedere că furnizează temeiul pentru decizia administrativă şi, prin urmare, ajută partea interesată să îşi exercite dreptul de a corecta deficienţele folosind căile legale de atac. Numai în mod excepţional pot exista chestiuni care să impună menţinerea lor secretă sau confidenţială, cum ar fi cele care privesc securitatea naţională sau probleme similare, precum şi datele cu caracter personal. Transparenţa implică şi un al treilea aspect – respectiv obligaţia personalului entităţilor publice de a se legitima faţă de terţele persoane cu care relaţionează. Justificarea acestei forme de transparenţă se regăseşte într-un interes al particularului de a cunoaşte persoana responsabilă pentru actul sau activitate ce poate produce efecte şi asupra acestuia, pentru a putea uza de dreptul său de a contesta acţiunile funcţionarului când le consideră nelegale sau abuzive. Pe de altă parte, există şi un interes al entităţii publice, respectiv acela de a cunoaşte persoana pe care trebuie să o cheme în garanţie sau care trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat particularului prin vătămarea unui drept sau interes legitim prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.

52

Principiul legalităţii:

În mod tradiţional acest principiu se exprimă prin:

a) îndatorirea de a respecta regulile de drept;

b) ordonarea tuturor regulilor de drept într-un sistem unic şi unitar, implicând conformitatea

celor inferioare faţă de cele superioare;

c) adoptarea legii de organul competent şi după procedura prestabilită de Constituţie.

Din punct de vedere material legalitatea presupune că toate dispoziţiile pe care le ia statul

trebuie să fie date pe cale generală şi impersonală şi toate actele individuale ale statului trebuie făcute în baza şi în conformitate cu dispoziţiile luate anterior pe cale generală şi impersonală. Formal, orice act trebuie să emane de la entitatea căreia îi revine această competenţă, dată de Constituţie sau de lege.

O atenţie deosebită trebuie acordată respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor garantate

de Constituţie, de actele normative subsecvente şi de actele internaţionale la care România este parte. Sunt de asemenea avute în vedere normele procedurale, libera concurenţă şi tratamentul egal acordat beneficiarilor serviciilor publice, potrivit legii. Pentru a asigura aplicarea eficientă a acestui principiu, activitatea legislativă trebuie să se grefeze pe o examinare temeinică a măsurilor propuse şi o evaluare cât mai corectă a consecinţelor aplicării lor. Pe de altă parte, obligaţia corelativă, aparţinând destinatarilor legii – persoane fizice şi juridice, de drept privat sau public – este de a respecta riguros dispoziţiile legii. Organele de stat, persoanele oficiale şi celelalte entităţile publice sunt organizate şi trebuie să îşi exercite funcţiile în strictă conformitate cu legile şi actele subordonate acestora, conform competenţelor ce le revin prin lege.

Principiul supremaţiei interesului public:

Interesul reprezintă preocuparea unei persoane fizice sau juridice de a realiza ceva pentru satisfacerea unei necesităţi sau nevoi. Legislaţia în vigoare ia în considerare numai interesul legitim; adică acel interes care poate fi valorificat prin permisiunea legii. Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ defineşte interesul legitim public ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes

53

public. Această definiţie are în vedere acel interes general al colectivităţii care se află în legătură cu drepturile fundamentale recunoscute de lege şi care se exercită în colectiv. Totodată interesul public vizează şi asigurarea ordinii de drept şi democraţiei constituţional, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare şi realizarea competenţei autorităţilor publice Pe de altă parte, interesul legitim privat reprezintă posibilitatea unei persoane de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat. Altfel spus, existenţa unui interes privat este legată de un drept recunoscut de lege unei persoane pe care aceasta intenţionează să îl exercite într-un viitor ca modalitate de satisfacere a unei nevoi. În înţelesul Legii nr. 571/2004, ordinea de drept, integritatea, imparţialitatea şi eficienţa autorităţilor publice şi instituţiilor publice, precum şi a celorlalte unităţi prevăzute la art. 2 sunt ocrotite şi promovate de lege. Supremaţia interesului public trebuie, deci, înţeleasă că fiind prioritatea acordată interesului public faţă de cel privat, nu în detrimentul celui din urmă ci ca o sumă a intereselor private comune şi ca o garanţie a respectării tuturor intereselor private care ar putea veni în contradicţie asupra cărora trebuie să prevaleze interesul comun.

Principiul responsabilităţii:

Presupune în general că o persoană sau o entitate publică trebuie să explice, să justifice şi să fie răspunzătoare pentru actele sale în faţa autorităţilor administrative, legislative sau judecătoreşti. Responsabilitatea este un instrument pentru a asigura respectarea altor principii cum ar fi: supremaţia legii, transparenţa, imparţialitatea şi egalitatea în faţa legii şi a unor valori ca eficienţă, eficacitate, economicitate. Exercitarea responsabilă a actului de autoritate presupune angajament, respectarea legilor şi a deontologie profesionale, îndeplinirea sarcinilor, precum şi acceptarea şi suportarea consecinţelor, atunci când cerinţele anterioare nu sunt îndeplinite. Legea nr. 571/2004 înţelege prin responsabilitate îndatorirea oricărei persoane care semnalează încălcări ale legii de a susţine reclamaţia cu date sau indicii privind fapta săvârşită. Avertizorul este dator să dovedească numai deţinerea unor probe sau indicii privind încălcarea legii, dovada existenţei sau inexistenţei faptei rămânând în sarcina organelor abilitate.

54

Acest principiu operează în strânsă legătura cu prezumţia de nevinovăţie care trebuie să existe în favoarea celui împotriva căruia se face sesizarea, până la demonstrarea vinovăţiei acestuia. Orice avertizor de integritate trebuie să facă sesizarea cu bună-credinţă, convins fiind de veridicitatea celor semnalate, sesizările nereale şi abuzive neintrând sub incidenţa prezentei legi. Persoana care face o astfel de sesizare poate fi ea însăşi răspunzătoare pentru aceasta.

Principiul nesancţionării abuzive:

Conform acestuia nu pot fi sancţionate persoanele care reclamă ori sesizează încălcări ale legii, direct sau indirect, prin aplicarea unei sancţiuni inechitabile şi mai severe pentru alte abateri disciplinare. Nesancţionarea abuzivă trebuie corelată cu principiul bunei-credinţe. Astfel trebuie avut în vedere şi faptul că nu poate fi sancţionată o persoană care face o avertizare în interes public, cu bună-credinţă, dar care ulterior cercetărilor se dovedeşte a fi nefondată. În cazul avertizării în interes public, nu sunt aplicabile normele deontologice sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes public.

Principiul bunei conduite:

Legea ocroteşte şi încurajează actul de avertizare câtă vreme acesta vizează ocrotirea unui interes public. Acesta trebuie să vizeze aspecte care privesc integritatea publică şi buna administrare în scopul de a spori capacitatea administrativă şi prestigiul entităţilor publice. Raţiunea avertizării în interes public este aceea de a preveni şi combate săvârşirea de fapte contrare legilor, codurilor de conduită sau principiilor de drept care guvernează buna administrare.

Principiul echilibrului:

Nici o persoană nu poate invoca prezenta lege, pentru a solicita diminuarea sancţiunii administrative sau disciplinare pentru o faptă a sa mai gravă. Principiul echilibrului impune ca pentru fiecare faptă să fie aplicată sancţiunea corespunzătoare, fără ca aceasta să fie supusă arbitrariului.

Principiul bunei-credinţe:

Buna-credinţă reprezintă încrederea avertizorului că fapta pe care o semnalează reprezintă o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor enunţate şi că acea faptă a fost

55

săvârşită de persoana pe care avertizorul o indică. Totodată avertizarea trebuie să aibă ca scop ocrotirea unui interes public şi doar în subsidiar a unui interes privat, în măsura în care fapta semnalată aduce atingere deopotrivă interesului public şi celui privat.

Buna-credinţă este prezumată până la proba contrară:

Persoana care face o avertizare în aceste condiţii este protejată de lege, aceasta putând solicita comisiei de disciplină sau organismului similar care o cercetează disciplinar ca urmare a unui act de avertizare să invite presa şi un reprezentant al sindicatului sau al asociaţiei profesionale. De asemenea instanţa poate dispune anularea sancţiunii dacă a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă.

Atenţie ! Buna credinţă nu înseamnă că persoana nu are un interes legitim sau profesional sau că fapta avertizată este ca şi probată, înseamnă că avertizarea a fost făcută pe baza unor indicii că s-a comis o faptă care afectează integritatea publică.

VI.2. Faptele care pot constitui subiectul unei avertizări de integritate

a) infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, infracţiunile de fals şi infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul;

b) infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;

c) practici sau tratamente preferenţiale ori discriminatorii în exercitarea atribuţiilor unităţilor prevăzute la art.2;

d) încălcarea prevederilor privind incompatibilităţile şi conflictele de interese;

Alte situaţii clar definite de lege

e) folosirea abuzivă a resurselor materiale sau umane;

f) partizanatul politic în exercitarea prerogativelor postului, cu excepţia persoanelor alese sau numite politic;

g) încălcări ale legii în privinţa accesului la informaţii şi a transparenţei decizionale;

h) încălcarea prevederilor legale privind achiziţiile publice şi finanţările nerambursabile;

i) incompetenţă sau neglijenţă în serviciu;

j) evaluări neobiective ale personalului în procesul de recrutare, selectare, promovare, retrogradare şi eliberare din funcţie;

56

k) încălcări ale procedurilor administrative sau stabilirea unor proceduri interne cu nerespectarea legii;

l) emiterea de acte administrative sau de altă natură care servesc interese de grup sau clientelare;

m) administrarea defectuoasă sau frauduloasă a patrimoniului public şi privat al autorităţilor

publice, instituţiilor publice şi al celorlalte unităţi prevăzute la art.2; f) încălcarea altor dispoziţii legale, care impun respectarea principiului bunei administrări şi cel al ocrotirii interesului public.

VI.3. Modalităţi de protecţie a avertizorilor conform legii Rolul comisiilor de disciplină în contextul protecţiei avertizorilor de integritate Legea nr. 571/2004 prevede că sesizarea în interes public poate fi făcută alternativ sau cumulativ uneia din următoarele entităţi:

organelor judiciare;

organelor însărcinate cu constatarea şi cercetarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor;

comisiilor parlamentare;

mass-media;

organizaţiilor profesionale, sindicale sau patronale;

organizaţiilor neguvernamentale

şefului ierarhic al persoanei care a încălcat prevederile legale;

conducătorului entităţii publice din care face parte persoana care a încălcat prevederile legale, sau în care se semnalează practica ilegală, chiar dacă nu se poate identifica exact făptuitorul;

comisiilor de disciplină sau altor organisme similare din cadrul entităţii publice din care face parte persoana care a încălcat lege

Activitatea de cercetare desfăşurată de comisia de disciplină

audierea persoanei care a formulat sesizarea

Atunci când face o avertizare în interes public, aceasta beneficiază de prezumţia de bună- credinţă, astfel cum aceasta a fost definită anterior, dar până la proba contrarie.

audierea funcţionarului public a cărui faptă constituie obiectul sesizării;

57

Conform n H.G. nr. 1344/2007, funcţionarul public a cărui faptă se cercetează se înfăţişează personal în faţa comisiei de disciplină. Funcţionarul public îşi poate exercita dreptul la apărare prin asistarea de către un avocat sau prin reprezentare.

audierea oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot înlesni soluţionarea cazului;

culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin mijloacele prevăzute de lege;

administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor prezentate.

Şedinţele comisiei de disciplină sunt publice, cu următoarele excepţii:

atunci când funcţionarul public împotriva căruia a fost formulată sesizarea a solicitat în

scris ca acestea să nu fie publice;

atunci când preşedintele comisiei de disciplină a solicitat ca acestea să nu fie publice

pentru motive temeinic justificate 33 . Aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia în care este cercetat disciplinar un avertizor, ca urmare a unui act de avertizare. La cererea acestuia, comisiile de disciplină sau alte organisme similare din cadrul entităţilor au obligaţia de a invita presa şi un reprezentant al sindicatului sau al asociaţiei profesionale. Anunţul se face prin comunicat pe pagina de Internet a autorităţii publice, instituţiei publice sau a unităţii bugetare, cu cel puţin 3 zile

lucrătoare înaintea şedinţei, sub sancţiunea nulităţii raportului şi a sancţiunii disciplinare aplicate. (art. 7, alin. 1, lit. b din Legea nr. 571/2004) Evident, dacă avertizorul nu face o cerere în acest sens, preşedintele comisiei poate solicita ca şedinţa să nu fie publică pentru motive temeinic justificate.

În exercitarea atribuţiilor sale, comisia de disciplină întocmeşte rapoarte pe baza concluziilor majorităţii membrilor săi. Acestea trebuie să conţină următoarele elemente:

numărul şi data de înregistrare a sesizării;

numele, prenumele şi funcţia deţinută de funcţionarul public a cărui faptă a fost cercetată, precum şi compartimentul în care acesta îşi desfăşoară activitatea;

numele, prenumele, funcţia şi domiciliul persoanei care a sesizat fapta, precum şi ale persoanelor audiate;

prezentarea pe scurt a faptei sesizate şi a circumstanţelor în care a fost săvârşită;

probele administrate;

33 De văzut în acest sens practica comisiei în ceea ce priveşte aprecierea anumitor motive ca fiind „temeinic justificate”;

58

propunerea privind sancţiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, de clasare a cauzei;

motivarea propunerii;

numele, prenumele şi semnătura preşedintelui, ale membrilor comisiei de disciplină, precum şi ale secretarului acesteia;

data întocmirii raportului.

Opiniile separate, formulate în scris şi motivate, se vor anexa la raportul comisiei de

disciplină. Comisia de disciplină formulează propunerea cu privire la sancţiunea aplicabilă, pe baza referatului întocmit. Comisia de disciplină poate să propună:

sancţiunea disciplinară aplicabilă, în cazul în care s-a dovedit săvârşirea abaterii disciplinare de către funcţionarul public;

clasarea sesizării, atunci când nu se confirmă săvârşirea unei abateri disciplinare.

 

La

individualizarea

(stabilirea)

sancţiunii

disciplinare

aplicabile

funcţionarului

public

comisia de disciplină trebuie să ţină seama de:

cauzele care au determinat săvârşirea abaterii disciplinare;

împrejurările în care aceasta a fost săvârşită;

gradul de vinovăţie;

gravitatea şi consecinţele abaterii disciplinare;

conduita funcţionarului public;

existenţa unor antecedente disciplinare ale funcţionarului public, care nu au fost radiate în condiţiile legii.

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată se poate adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, care, potrivit legii, are legitimare procesuală activă, şi poate dispune efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau instituţiile publice respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici. Legea nr. 571/2004 prevede că în litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă. Instanţa verifică proporţionalitatea sancţiunii aplicate avertizorului pentru o abatere disciplinară, prin compararea cu practica sancţionării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleiaşi autorităţi publice, instituţii publice sau unităţi bugetare, pentru a înlătura

59

posibilitatea sancţionării ulterioare şi indirecte a actelor de avertizare în interes public, protejate prin prezenta lege.

Atenţie ! În cazul în care comisia de disciplină are indicii că fapta săvârşită de funcţionarul public poate fi considerată infracţiune, propune conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea, sesizarea organelor de cercetare penală. Conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va sesiza de îndată organele de cercetare penală.

Bibliografie:

Cadrul legal:

Legea 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice si din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii Constituţia României, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767/31.10.2003 Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si funcţionare a comisiilor de disciplina Ordonanţa nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public Legea nr. 52/2003 privind transparenta decizionala in administrația publica Transparency International Romania, Alternativa la tăcere: Protecţia avertizorilor de integritate în 10 state europene, 2009 Transparency International Romania, Avertizarea în interes public, 2008

60