P. 1
corpul omenesc

corpul omenesc

|Views: 2,489|Likes:
Published by claudiafrunza207830

More info:

Published by: claudiafrunza207830 on Apr 24, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/02/2013

pdf

text

original

-plamanii alcatuiesc organele respiratorii propriu-zise, in care au loc

schimbarile de gaze dintre organism si aerul atmosferic. Ei sunt asezati in
cavitatea toracica.

-fiecare plaman este invelit de pleura. Pleura prezinta o foita parietala
care adera la peretii toracelui, si o foita viscerala, care adera la plamani. Ele
delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid pleural, secretat de
celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica inspiratiei.
-consistenta plamanilor este elastica, spongioasa. Pe fata externa se
gasesc scizuri care impart plamnii in lobi: plamanul drept in 3 lobi, iar
plamanul stang in 2 lobi. Pe fata intrena se afla hilul plamanului, pe unde ies si
intra bronhia principala, vasele sangvine, limfatice si fibrele nervoase. Baza
plamanului vine in raport cu diafragma.
Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele
bronsic si alveolele pulmonare.
a. Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care
rezulta din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in:
bronhiile lobare, care se distribiue la lobii pulmonari; bronhiile segmentare,
care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiile lobulare, care deservesc
lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele
alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, impreuna cu
formatiunile derivate din ele, formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonar este
unitatea morfofunctionala a plamanului.
b. Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri, adaptati
schimburilor gazoase. Epiteliul alveolar are dubla functie, fagocitara si
respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m². In jurul alveolelor
se gaseste o bogata retea de capilare.

Oxigenul si gazul carbonic se infiltreaza în capilare datorita diferentei de
presiune partiala care exista între alveola si vasul sanguin.
Trecerea se face din compartimentul în care presiunea gazoasa este
mai mare spre cel în care aceasta e mai mica.
Celulele sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are
proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este extras din aer si transportat de
sânge la inima, apoi spre toate tesuturile organismului, unde este consumat
de celule.

Deseurile gazoase fac drumul invers, trecând de la globulele rosii la
alveole, si sunt eliminate prin fluxul de aer expirat.
Aceste miscari de inspir si de expir sunt posibile datorita contractiei si
expansiunii cutiei toracice.
Diafragma, un muschi curbat, foarte subtire, situat sub plamâni,
comanda aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. În timpul unui
inspiratiei, diafragma si muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica, în
timp ce diafragma coboara si se aplatizeaza. Toracele creste ca volum,
presiunea sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior.
Plamânii se umfla. În expiratie, muschii se relaxeaza, coastele coboara si se
apropie, în timp ce diafragma îsi recapata pozitia curbata, cu convexitate în
sus. Cutia toracica îsi reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul
pe care îl contine este expulzat: plamânii se golesc.
În timpul respiratiei, plamânii sunt lubrifiati de pleura, o membrana
transparenta care îi înveleste în întregime. Cele doua foite pleurale produc o
secretie seroasa, denumita lichid pleural, care reduce frecare.
Fiecare plamân prezinta scizuri care îl împart în lobi. Plamânul stâng are
scizura oblica si una orizontala. Acest al treilea lob face plamânul drept mai
voluminos. Plamânul stâng este mai mic, pentru a lasa loc inimii.
Ritmul respiratiei este programat de centri nervosi situati în bulbul rahidian.
Influxurile parcurg nervii intercostali si frenici, care stimuleaza diafragmul si
muschii intercostali. Activitatea neuronilor este ciclica, dar constanta. Ea
produce 12-18 de respiratii pe minut, inspirul si expirul durând în total aproape
5 secunde.

Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine
pot fi modificate de diferite elemente exterioare(boala, alcool, somnifere...)
care inhiba neuronii împlicati.

Sistemul limfatic

Fiecare celula a organismului este scufundata intr-un lichid din care isi
arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabile pentru a
garanta starea buna si functionarae perfecta a celulelor. Echilibrul sau se
bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemullimfatic. Acesta
colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sange, care se
acumuleaza in tesuturi, si il adduce la inima.
Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide
repartizate în diverse regiuni ale corpului.
Amigdalele, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele
servesc drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care
pot astfel sa intervina la aparitia unei infectii.
Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu
diametrul de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor
limfatice. Fiecare ganglion este compartiment în mai multi foliculi limfatici
bogati în globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care
patrunde în ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de
eventualii sai agenti infectiosi.
Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abunda
celulele de aparare. De forma rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se
întâmpla frecvent ca ele se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în
acest caz angajate într-o lupta încrâncenate împotriva bacteriilor ofensive.
Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul si sa fie palpati la nivelul gâtului,
ceea ce înseamna ca vin în ajutorul amigdalelor.
Apendicele este situat între intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime
de 8 cm, are si el foliculi limfatici, care îi permit sa ajute organismului la
combaterea infectiilor. Are totusi un rol minor, iar absenta sa nu se perturba
cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului.
Alt organ limfoid, splina este situata în partea de sus a abdomenului si
cântareste cam 150g la adult. Functia sa principala este distrugerea globulelor
rosii utilizate, dar ea joaca un rol important în sistem imun. Splina cuprinde
minusculi foliculi repartizati în doua grupe: unii sunt compusi din limfocite
imature, iar ceilalti din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor
asigura functiile imune ale splinei, producând anticorpi.
Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre sânge, prin intermediul
valvelor si datorita contractiei muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este
captata în tesuturi de capilarele limfatice, al caror perete îl strabate, si
condusa la ganglioni. Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile
interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o directiona
spre inima. Limfa strabate tuburi din ce în ce mai importante: vase, trunchiuri,
canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care
deverseaza limfa în sânge la nivelul venelor situate la baza gâtului. Limfa
dreneaza astfel mediul intern, jucând rolul de supapa de „preaplin”.

Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea
cuprinde în acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, în
sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total independente una de alta. Visele
limfatice vehiculeaza limfa spre inima, în timp ce organele limfatice servesc la
stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului.
Reteaua limfatica este constituita în primul rând din vase prezente în
toate tesuturile, între celulele si capilarele sanguine. Doar sistemul nervos
central, oasele, dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic.
Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem
de usi care se deschid si se închid în functie de presiunea existenta în
compartimentul interstitial. Aceste valvule împiedica refluarea limfei. Odata
ajunsa în capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se îndreapta
spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice superficiale
urmeaza acelasi itinerar ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea
arterelor profunde.

Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de
inima. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale
gâtului dreneaza limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii
abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi
stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii limfatici ai
abdomenului. Apoi intra în actiune ganglionii care-si încep activitatea de
epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou
spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulatia venoasa.
Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri
limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în doua canale.
Cele doua canale deverseaza limfa filtrata în circulatia venoasa, la baza
gâtului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena subclavie.
Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza
fara a fi pompata. Aceasta e pusa în miscare de contractiile muschilor
scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul în functie de presiunile provocate de
cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular participa în
mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor conjunctive care
învelesc toate vasele, fie ca sunt sanguine, fie limfatice, comunicând acestora
din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor contribuie astfel direct la
progresia limfei.

Contractiile muschilor netezi, situati în peretii canalelor limfatice,
favorizeaza revarsarea finala a limfei în circulatia venoasa. Din aceasta cauza
ea nu se scurge la fel de usor si rapid ca sângele. O activitate fizica nu poate
decât sa amelioreze circulatia sa si deci drenajul substantelor nocive.
Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul
sanguin. Cele doua sisteme participa la activ la homeostazie, echilibrul
mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al principiilor nutritive
si al deseurilor dintr-un loc al organismului într-altul. Ambele dispun de
mecanisme de aparare împotriva infectiilor.

Sistemul circulator

Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este
sediul sentimentelor. Rolul sau nu este însa mai putin important. Ea asigura
circulatia sângelui în întregul corp.

Este un organ muscular gol pe dinauntru, în forma de para, situat în
partea mediana a cavitatii toracice, între plamâni. Nu mai mare decât pumnul,
greutatea sa medie este de 260 g si lungimea variaza de la 12 la 14cm, la o
latime de aproximativ 9 cm. Vârful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm
si este usor orientat spre stânga.
Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul,
acoperita si protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o
leaga de diafragm, de stern si de vasele mari, iar în interiorul de endocard-
membrana fina, alba, care tapeteaza interiorul cavitatii cardiace.
Miocardul este constituit cea mai mare parte a masei inimii. Este
constituit mai ales din celule musculare cardiace care îi confera capacitatea de
a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace.
Î n interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga între ele celulele
musculare si formeaza fascicule care se întrepatrund în spirala. Aceasta retea
de fibre dense si elastice întareste peretele intern al miocardului. Miocardul
are propriul sau sistem de irigare – arterele coronare – care îi aduc substante
nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau nastere la baza
aortei si încercuiesc inima.
Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua
inferioare, ventriculele. În atrii patrunde sângele mai sarac în oxigen, dupa ce
a circulat prin organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu participa
realmente la activitatea de pompa a inimii si nici la umplerea ventriculelor a 3
linguri de sânge.

Atriile sunt separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre
ele se prelungeste, în partea sa superioara, printr-un corp plat si plisat.,
urechiusa, care îi mareste volumul. Venele pulmonare, ca si alte vene ale
inimii, se deschid în urechiusa stânga.
Ventriculele sunt cavitati în forma de con, a caror baza este dirijata în
sus. Ele sunt separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular,
si constituie punctul de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele
propriu-zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sângele spre plamâni pentru a
permite schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul
stâng trimite sângele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica.
Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul,

patru valvule.
Datorita acestor patru valve, sângele circula în sens unic prin cele patru

cavitati ale inimii.

Valvele se deschid si se închid ca niste clapete, straturile lor externe
fiind sensibile la variatiile presiunii sanguine.
Sângele urmeaza întotdeauna acelasi traiect în inima, de la dreapta, spre
stânga: sarac în oxigen, intra în urechiusa dreapta apoi în ventriculul drept,
traverseaza trunchiul pulmonar pentru a ajunge la plamâni, unde se
oxigeneaza. Sângele îmbogatit cu oxigen se reîntoarce apoi spre urechiusa
stânga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stâng, apoi este ejectat
de aorta, care îl distribuie în corp prin ramificatiile sale. Venele aduc atunci
sângele sarac în oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel se închide sistemul...
Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru
cavitati se contracta si se relaxeaza în permanenta, într-un ritm regulat. Este
compus în cea mai mare parte din miocard. Contractia muschiului este
complet independenta de vointa noastra.
Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de
impulsuri electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt
propagate dupa un mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale
miocardului, una singura poate declansa un potential de actiune. Sistemul de
conducerea a inimii este compus din noduri, aglomerari tisulare globuloase,
ansambluri de fibre nervoase paralele.
Nodul sinusal se gaseste în peretele urechiusei stângi. Minuscul, el
ofera cea mai rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele sistemului
de conducere, cca 70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata de nodul
sinusal ce traverseaza atriile este dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este
nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul sa se propage în întreg
sistem de conducere a inimii. Contractia ventriculara are loc imediat dupa
sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea superioara a ventriculelor.
Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid atunci si sângele este
ejectat în vase.

În timpul unei batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub
denumirea de revolutie cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze.
În timpul primei faze, diastola, peretele atriilor si ventriculelor se
relaxeaza, iar sângele umple cavitatile.
Cea de a doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea
sa de continut. În cursul diastolei, presiunea e mica, sângele umple atriile
relaxate, trecând apoi în ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele
aortei si trunchiul pulmonar sunt închise.
În timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot
sângele este ejectat în ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta,
comprimând sângele prezent în cavitatile lor si crescând în acelasi timp
presiunea ventriculara.

Valvele atrio-ventriculari se închid brusc pentru a împiedica orice reflux
al sângelui. Apoi valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid,
permitând ejectia sângelui spre aorta si spre trunchiul pulmonar. Dupa
aceasta expulzate, ventriculele se destind si presiunea ventriculara scade
sensibil. Sângele ramas în aorta si trunchi reflueaza atunci spre ventricule,

care îsi închid automat valvele. Dupa închiderea valvelor, începe un nou ciclu,
o noua diastola.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->