Sunteți pe pagina 1din 106

ACADEMIA DE POLIŢIE

„Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

DIN ISTORIA POLIŢIEI ROMÂNE

(1919-1940)

Coordonator ştiinţific:

Prof. univ. dr. NICOLAE ISAR

Bucureşti 2005

Candidat:

RADU AUREL

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Cuprins

 

Cuprins

1

LISTA ABREVIERILOR

2

INTRODUCERE

3

I. Evoluţie sau involuţie legislativă. De la legea lui Vasile Lascăr la legea

excepţională din 1916

8

II.

Organizarea poliţienească în primul deceniu interbelic (1918-1928)

13

a) Organizarea poliţiei din punct de vedere legislativ

13

b) Organizarea poliţiei în teritoriile româneşti unite cu Ţara

19

c) Probleme poliţieneşti în primul deceniu interbelic

29

III. Legea de organizare a poliţiei din 8/21 iulie 1929

40

IV. Organele poliţieneşti în anii 1930-1940

52

V. Siguranţa Generală a Statului

61

VI. Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti

71

CONCLUZII

83

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

88

LISTA ANEXELOR

94

-1-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

LISTA ABREVIERILOR

C.N.R.C.

Consiliul Naţional Român Central

D.A.N.I.C.

Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale

ed.

Ediţia

Edit.

Editura

f.

fila, filele

f.a.

fară an

f.edit.

fără editură

p.

pagina

pp.

paginile

Reg.

Regulament

S.S.I.

Serviciul Special de Informaţii

vol.

volumul

-2-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

INTRODUCERE

Poliţia are un rol major în organizarea instituţională a unui Stat, având

misiunea grea şi delicată în acelaşi timp, de menţinere a ordinii şi siguranţei

interne, de apărarea a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, drepturi specifice

statului democratic.

Istoriografia noastră înregistrează puţine lucrări care să trateze acest

subiect, de aici şi interesul pentru o temă prea puţin studiată şi aprofundată.

Limitele cronologice

ale lucrării

de faţă corespund

în

linii

mari

perioadei

interbelice, mai precis perioadei dintre anii 1919-1940.

Lucrarea îşi propune să prezinte organizarea instituţiei poliţiei din punct

de vedere legislativ, cât şi o mai bună încadrare a acesteia în realităţile politice ale

perioadei interbelice. În atingerea acestui ţel am utilizat un material bibliografic

cât mai extins posibil, astfel încât „rezultatul” sa fie cât mai aproape de cercetarea

istorică ştiinţifică şi de „adevărul istoric”.

În abordarea temei de faţă am urmărit ca prim pas lucrările apărute în

perioada interbelică care abordează tangenţial acest subiect. Dintre acestea se

remarcă lucrările publicate de către D.E. Bianu, profesor la Facultatea de Drept

din Bucureşti, care a deţinut şi funcţia de director general al Poliţiei si Siguranţei

Statului şi anume Ordinea obştească şi respectiv Ştiinţa veghei şi pazei publice:

îndreptar practic profesional publicate în 1938 şi respectiv 1941. În ultima lucrare

menţionată sunt cuprinse „indicaţii” privind serviciul de pază, măsurile care se iau

în

cazul

diverselor

întruniri

publice,

lucrarea

fiind

un

adevărat

„manual

poliţienesc”. Pentru capitolul privind Siguranţa Generală a Statului am folosit

-3-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

lucrarea lui Dimitrie Mântulescu, doctor în drept care a deţinut şi funcţia de şef al

Serviciului de Informaţii din Direcţia Generală a Poliţiei, Poliţie politică şi poliţie

de siguranţă de Stat, apărută la Bucureşti în 1937, lucrarea lui

Theodor Culitza,

Poliţie de informaţiuni şi contrainformaţiuni apărută în 1938 şi cea a lui Ion

Negoescu, Poliţia şi Siguranţa apărută în 1945. Dintre lucrările recente se

remarcă lucrare lui Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti: de la

Cuza la Ceauşescu care m-a ajutat în clarificarea unor probleme ce ţineau de

organizarea Siguranţei Statului.

Pentru capitolul referitor la prefectura Poliţiei Capitalei am folosit

lucrările apărute în perioada discutată şi anume Istoricul poliţiei Capitalei: fosta

Agie, a lui V.V. Daşchevici, inspector de poliţie care a avut o impresionantă

activitate publicistică, fiind şi directorul revistei poliţieneşti „Paza poliţienească,

administrativă şi socială” apărută la Bucureşti între anii 1921-1932, 1938-1940 şi

lucrarea Aspecte din viaţa poliţiei capitalei a lui Gabriel Marinescu, director al

Prefecturii Poliţiei Capitalei în ultima decadă interbelică.

Singurele

lucrări

referitoare

la

istoricul

instituţiei

poliţiei

au

fost

publicate în ultimul deceniu, dintre acestea remarcându-se lucrarea lui Vasile

Bobocescu, Istoria poliţiei române şi cea a lui Lazăr Cârjan, Istoria poliţiei

române de la origini până în 1949, ambele apărute în anul 2000. Aceste lucrări

prezintă evoluţia instituţiei mai ales din punct de vedere legislativ, însă faptul că

aparatul critic nu este întocmit într-un mod ştiinţific aduce un prejudiciu major

lucrărilor, datorită imposibilităţii aprofundării unora din informaţii.

Alte lucrări privesc probleme mai generale şi anume: organizarea

Ministerului de Interne şi a instituţiilor subordonate. Astfel în 1942 apare lucrarea

-4-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

lui Ion Toma intitulată Ministerul Internelor, însă având în vedere contextual în

care a fost scrisă, lucrarea are un handicap major, fiind vizibil influenţată politic.

Autorul arată ineficienţa organizatorică a instituţiilor subordonate Ministerului de

Interne, susţinând în acelaşi timp lărgirea atribuţiilor şi autorităţii instituţiilor

subordonate acestuia. O lucrare fundamentată care tratează acest subiect este cea

intitulată Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944) a lui Vasile

Bobocescu, lucrare care abordează în mod ştiinţific tema.

În primul rând am realizat istoricul instituţiei din punct de vedere

legislativ, începând cu prima lege organică ale poliţiei, cea iniţiată de ministrul de

interne liberal, Vasile Lascăr, culminând cu legea de organizare a poliţiei din 21

iulie 1929. În acest sens, de un real folos a fost Codul de legi al lui C. Hamangiu.

Pe baza acestor legi am putut realiza şi anexele lucrării care prezintă schematic

evoluţia instituţiei din punct de vedere legislativ, ceea ce facilitează o mai bună

înţelegere a problemei. Pentru Legea de organizare a poliţiei din 21 iulie 1929 am

folosit atât textul legii, de un real folos fiind şi discursul rostit de I.Gr. Perieţeanu

în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 26 iunie 1929 în calitate de raportor al legii

asupra organizării poliţiei. Unul din fruntaşii Partidului Naţional-Ţărănesc, D.R.

Ioaniţescu a avut un rol important în elaborarea şi adoptarea legii poliţiei, în

broşura Lege pentru organizarea poliţiei generale a Statului fiind prezentată sub

forma unui scut istoric evoluţia instituţiei poliţiei, problemele acesteia şi spiritul

novator pe care noua lege îl aduce.

Pentru organizare şi atribuţiile poliţieneşti ale jandarmeriei rurale am

recurs la lucrările care se ocupa de istoricul jandarmeriei dintre care se remarcă

lucrarea Istoria jandarmeriei române, lucrare coordonată de Anghel Andreescu şi

-5-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

pentru perioada interbelică lucrarea lui Miron Ovidiu Marin, Jandarmeria română

în perioada interbelică (1919-1941): mit şi realitate. Alte lucrări utilizate sunt

cele ale lui Constantin Gheorghe, O istorie a internelor în date, un adevărat

„instrument de lucru” şi cea intitulată Miniştrii de interne ai României (1862-

2001), care a fost de un real ajutor în realizarea anexei Miniştrilor de Interne şi nu

numai.

Pentru buna încadrare din punct de vedere istoric am consultat tratatul de

Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, lucrarea lui

Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi(1916-1938) apărută la Bucureşti

în 1996 ş.a.

În

vederea

unei

mai

bune

documentări

asupra

temei,

am

cercetat

„periodicele poliţieneşti” care se găsesc astăzi la Biblioteca Academiei Române şi

cărora le-am acordat un interes sporit în vederea clarificării problemelor instituţiei

şi în special a dezideratelor funcţionarilor poliţieneşti. De multe ori, însă, acestea

prezintă un punct de vedere „oficial”, în coloanele revistelor fiind elogiate

persoanele aflate la conducerea instituţiei, fiind neglijate problemele majore cu

care poliţia se confrunta. Astfel, în coloanele ziarelor nu am găsit nici o referire la

mişcările de extremă dreapta şi stânga, având în vedere că în această perioadă

organele de poliţie s-au aflat într-o perpetuă confruntare cu aceste organizaţii. În

această

perioadă

au

existat

peste

zece

astfel

de

publicaţii,

toate

fiind

în

proprietatea

diverşilor

funcţionari

poliţieneşti

(inspectori

de

poliţie,

şefi

de

poliţie), care îşi propuneau să reprezinte interesele instituţiei şi funcţionarilor

poliţieneşti, multe dintre aceste având un timp de apariţie efemer, totalizând doar

câteva apariţii. Dintre cele care au apărut pe o perioadă îndelungată au fost cele

-6-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

din Bucureşti, „Paza poliţienească, administrativă şi socială”, „Poliţia modernă” şi

„Revista poliţiei”, iar dintre cele din provincie se remarcă revista „Poliţia” care a

apărut la Cluj timp de două decenii (1920-1940).

În ceea ce priveşte informaţiile culese din arhivă, acestea au fost extrase

din fondul Direcţia Generală a Poliţiei, aflat la Direcţia Arhivelor Naţionale

Istorice Centrale. Acesta este unul dintre cele mai importante fonduri care conţine

documente care privesc instituţia poliţiei române şi nu numai. Dintre documentele

cercetate

au

fost

cupurile

din

ziare,

notele

şi

rapoartele

informative

ale

Inspectoratelor Regionale de Poliţie şi ale brigăzilor de siguranţă, telegrame

secrete care priveau în mod deosebit siguranţa şi ordinea în Stat, minorităţile

naţionale, în special maghiarii şi evreii, mişcările de extremă dreapta şi stânga.

Am optat pentru prezentarea istoricului poliţiei române până în 1940, ca an

de sfârşit al lucrării de faţă, datorită faptului că instituţia poliţiei intră întră într-o

nouă fază istorică, prin proclamarea României ca stat naţional legionar, având ca

principală consecinţă eliminarea fizică a vechii elite poliţieneşti care contribuise la

reprimarea legionară şi acapararea principalelor funcţii de conducere a organelor

poliţieneşti. Totodată, datorită bogatului material documentar, am considerat că

perioada de după această dată poate fi abordată de alte studii care să analizeze

evoluţia poliţiei după data de 6 septembrie 1940, în anii de desfăşurare a celui de-

al doilea război mondial sau după.

-7-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

I. Evoluţie sau involuţie legislativă. De la legea lui

Vasile Lascăr la legea excepţională din 1916

Existenţa şi evoluţia societăţii omeneşti nu poate fi concepută fără

asigurarea liniştii şi ordinii publice, fără recunoaşterea şi respectarea drepturilor

omului, atributele fundamentale ale oricărei comunităţi umane. Instituţia poliţiei

are un rol important în stat prin măsurile de ordine şi siguranţă pe care le impune.

Instituţia trebuie organizată în aşa mod încât să corespundă menirii pe care o are,

„aceea de a fi în mod efectiv santinele neadormită a siguranţei cetăţeneşti,

păzitoarea persoanelor şi proprietăţii lor şi să fie cu tact şi pricepere, fără

nesocotirea acelor garanţii publice, peste care orice autoritate nu poate trece fără a

deveni arbitrară şi excesivă” 1 .

În ceea ce priveşte definirea noţiunii de poliţie se impune atenţiei noaste

definiţia care apare în Enciclopedia României de la 1938. Cuvântul poliţie derivă

de la πολιτια (gr.), care însemna „activitate de Stat”, de la grecescul πολης (oraş),

adică activitate de interes public, şi a fost asimilat şi preluat succesiv de diverse

naţiuni,

în

acelaşi

înţeles

larg

care,

pe

atunci

cuprindea

în

sine

întreaga

gospodărire, guvernare şi administrare a treburilor obşteşti 2 . În ţara noastră

termenul a pătruns pe filieră grecească în timpul domnilor fanarioţi.

Un rol important în dezvoltarea instituţiei poliţiei, în aşezarea acesteia pe

principii moderne de conducere, stabilirea atribuţiilor acesteia, care nu de puţine

ori au dat naştere la conflicte, l-au avut reformele ministrului de interne liberal,

1 Alex. Călătorescu, Manual practic de poliţie urbană, Bucureşti, Edit. „Valuna”, 1940, p. 9.

2 Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 314.

-8-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Vasile Lascăr (1902-1904). El dorea să facă din poliţie „o a doua magistratură a

ţării”, de numele lui legându-se prima lege organică a poliţiei prin care se pun

bazele moderne ale poliţiei generale a statului într-o formulă unitară, concepută pe

realităţi româneşti şi după principii ştiinţifice moderne 3 . Aceste principii moderne

priveau unitatea de conducere şi execuţie, admisibilitatea prin care se urmărea o

mai bună selecţionare a personalului poliţienesc, stabilitatea personalului şi

moralizarea

deprinderilor

poliţieneşti 4 .

Take

Ionescu,

membru

al

Partidului

Conservator, în discuţia „Legii asupra organizării poliţiei generale a statuluidin

1903 spunea în şedinţa Senatului din 25 ianuarie 1903 că „poliţia, domnilor, este

prin natura ei chiar, cel din urmă organ în Stat la care trebuie să ne gândim” 5 .

În ceea ce priveşte unitatea de conducere şi execuţie, prin reforma lui

Vasile Lascăr poliţia generală a statului era pusă sub autoritatea directă a

Ministerului de Interne, iar execuţia ei în sarcina ofiţerilor şi agenţilor poliţieneşti,

sub conducerea în capitală a prefectului de poliţie, iar în celelalte oraşe şi judeţe a

prefecţilor de judeţ; în plăşi, sub aceea a subprefectului şi revizorului comunal, iar

în comunele rurale sub conducerea primarului 6 . Însă acest principiu a rămas mai

mult un deziderat sub Vasile Lascăr deoarece nu erau clar stabilite atribuţiile de

poliţie ale funcţionarilor din cadrul Ministerului de Interne 7 .

Un rol important l-a avut statuarea principiului selecţionării personalului

poliţienesc, lucru ce presupunea recrutarea personalului superior poliţienesc pe

baze

meritorii,

în

funcţie

de

titlurile

academice

şi

pregătirea

profesională.

3 Eugen Bianu, Ordinea Obştească, Bucureşti, f.edit., 1938, p. 60.

4 Ibidem, p. 61.

5 Lege asupra organizării poliţiei generale a Statului,Bucureşti, Imprimeria Statului, 1920, p. 32.

6 Eugen Bianu, Op. cit., p. 60.

7 D.R. Ioniţescu, Lege pentru organizarea poliţiei generale a Statului, Curierul Judiciar, Bucureşti, 1929, 65.

-9-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Personalul inferior trebuia să treacă probe de capacitate şi aptitudini printr-un

examen. Vasile Lascăr a dorit să facă din ofiţerii de poliţie adevăraţi magistraţi,

iar agenţii poliţieneşti să fie nişte auxiliari pregătiţi şi conştiincioşi 8 . Acest lucru a

însemnat creşterea competenţei instituţiei poliţiei deoarece în cadrul instituţiei au

pătruns o serie de licenţiaţi în drept.

Un

principiu

fundamental

al

legii

a

fost

stabilitatea

organelor

poliţieneşti. De aceea se înfiinţează un tribunal disciplinar, independent de

fluctuaţiile politice. Din păcate acest principiu nu era suficient respectat deoarece

tribunalul disciplinar nu avea atribuţii precise, pentru ca stabilitatea să-i pună pe

funcţionari la adăpost de mutările abuzive 9 . Prin legea Vasile Lascăr s-a urmărit

scoaterea poliţiei din luptele politice, depolitizarea instituţiei, îndepărtarea din

poliţie a clientelei politice urmărind în acelaşi timp sporirea numărului poliţiştilor

inferiori 10 . Odată cu Legea lui Lascăr este reformată şi Poliţia Capitalei care

primeşte o înfăţişare nouă. Numărul sergenţilor de oraş sporeşte şi se suprimă

multe posturi

moderne

de

superioare care „păreau

inutile” 11 .

Din

conducere

care

au

reprezentat

importanţa

păcat

aceste

acestei

legi

principii

au

fost

modificate printr-o suită de legi şi decrete-legi care i-au succedat.

Ca poliţie administrativă, legea lui Lascăr a fost ideală, însă îi lipsea

partea informativă, tocmai cea mai importantă 12 , mai ales că în 1907 a fost anul

răscoalei ţărăneşti. Răscoala de la 1907, datorată situaţiei economico-sociale a

ţărănimii, a determinat în cadrul Ministerului de Interne necesitatea înfiinţării

8 Eugen Bianu, Op. cit., p. 60.

9 D.R. Ioaniţescu, Op. cit., 63.

10 Eugen Bianu, Op. cit., p. 62.

11 Lazăr Cârjan, Istoria poliţiei române de la origini până în 1949, Bucureşti, Edit. Vestala, 2000, p. 125.

12 Ion Negoescu, Poliţia şi Siguranţa, Bucureşti, Imprimeriile Ziarului „Curierul”, 1945, p. 13.

-10-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

„unei mici organizaţii de informaţiuni” care ajunge în 1908 să-şi creeze ramificaţii

în întreaga ţară, în oraşele importante, precum şi în străinătate. Au fost puse astfel

bazele unei poliţii de siguranţă de stat, ce acţiona ca ramură superioară a poliţiei

politice generale şi a unui serviciu de informaţii 13 . Cel care a organizat serviciul se

siguranţă a statului a fost Iancu Panaitescu: „el a dat acea organizare care face

mândria unei ţări şi care şi-a dovedit cu prisosinţă temeinicia, în vremurile de

linişte, ca şi în vremea de mare cumpănă prin care am trecut” 14 . Guvernul otoman

a intervenit chiar pentru trimiterea lui la Constantinopol pentru organizarea

poliţiei turceşti. Un rol important în înfăptuirea idealului de unitate naţională a

revenit organelor Ministerului de Interne, în special a celor poliţieneşti, în care

activa şi poliţia de Siguranţă de Stat, ce constituia principalul organ de informaţii

şi contrainformaţii al statului român 15 .

Prin legea lui Grigore Cantacuzino din 17 iunie 1905 s-au modificat

profund principiile selecţionării personalului şi stabilităţii. Prin noua lege se

permite reintrarea în poliţie a vechilor poliţişti „experimentaţi şi merituoşi16 .

Astfel scad exigenţele privind condiţiile de studii prevăzute la încadrare, vechii

poliţişti putând reintra în poliţie, deşi nu îndeplineau condiţiile de admisibilitate

ale legii, cu condiţia să treacă un examen de capacitate şi să fi servit cel puţin un

an în poliţie. Nu mai era obligatoriu să aibă studii juridice considerându-se a fi

suficiente alte titluri universitare sau numai Şcoala de Ştiinţe de Stat, care era

13 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 197.

14 Ion Negoescu, Op. cit., p. 15.

15 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 203. 16 Alex. Călătorescu, Op. cit., p. 12.

-11-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

şcoală particulară 17 . Astfel militarii în rezervă începând de la gradul de locotenent

puteau accede la funcţiile superioare din poliţie.

Prin legea din 15 martie 1907 a lui Ion I.C. Brătianu, ministru de interne,

este desfiinţat examenul de capacitate şi aptitudine la trecerea în poliţie, fiind

prima lege votată de noul guvern liberal D. A. Sturza 18 .

Se suspendă stabilitatea

funcţionarilor poliţieneşti şi administrativi şi se prevedea ca numirea şi înlocuirea

din funcţie să se facă prin formalitatea decretului regal 19 . Această lege va fi

abrogată de cea din 28 martie 1908 care prevedea că în atribuţia Consiliului

Administrativ Superior intra dreptul de a examina pe ofiţerii de poliţie şi a-i

judeca pentru abaterile disciplinare.

Prin legea Ion I. C. Brătianu din 25 martie 1908 s-a trecut Siguranţa

Generală

a

Statului

în

sarcina

Direcţiei

Poliţiei

şi

Siguranţei

Generale

iar

personalul special de siguranţă de pe lângă poliţiile din ţară a trecut în cadrul

Direcţiei. S-a creat un Inspectorat General de Poliţie, care a fost pus sub

conducerea Ministerului de Interne; s-au creat poliţiile de frontieră şi porturi 20 .

Prin legea Take Ionescu (20 iunie 1913), de organizare a serviciilor

administrative centrale din Ministerul de Interne era prevăzută o mai bună

stabilitate, nefiind permisă revocarea şi punerea în disponibilitate fără prealabila

hotărâre a autorităţii disciplinare. Prin legea excepţională din 1916, s-a creat

posibilitatea pătrunderii

în cadrul poliţiei a sergenţilor-majori,

a sergenţilor

instructori şi a altor elemente fără pregătire profesională adecvată atribuţiilor pe

linie de poliţie.

Prin

statutul

din

1925

s-a confirmat

şi

s-a dat

stabilitate

17 Constantin Gheorghe, O istorie a internelor în date, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2001, p. 65.

18 Ibidem, p. 65.

19 Eugen Bianu, Op. cit., p. 63.

20 Alex. Călătorescu, Op. cit., p. 13.

-12-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

personalului care a intrat în poliţie din 1905, fapt ce a însemnat „recunoaşterea

declinului instituţiei 21 .

II. Organizarea poliţienească în primul deceniu

interbelic (1918-1928)

a) Organizarea poliţiei din punct de vedere legislativ

În primul deceniu interbelic poliţia română a funcţionat sub incidenţa

legilor şi regulamentelor de dinainte de război, în special a legii de organizare a

poliţiei, adoptată în vremea ministrului de interne liberal Vasile Lascăr (1902-

1904, cu modificările ulterioare) şi într-o mai mică măsură sub influenţa legilor

generale din

exercitat

în

prima decadă postbelică.

Astfel

activitatea poliţiei

urbane s-a

baza

Legii

poliţiei

comunale

urbane

din

19

decembrie

1902,

modificată prin Legea asupra organizării Poliţiei generale a statului din 1 aprilie

1903 şi prin Legea pentru unificarea administrativă din 13 iunie 1925. Poliţia

comunală în comunele rurale se executa în baza Legii privitoare la poliţia rurală

din 1868, modificată prin Legea pentru unificarea administrativă din 1925, iar

poliţia ţarinilor se realiza de guarzii comunali, conform Legii din 1 mai 1923 şi a

Regulamentului asupra serviciului sergenţilor rurali din 13 octombrie 1904,

21 Eugen Bianu, Op. cit., p. 63.

-13-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

precum şi a Regulamentului asupra serviciului agenţilor auxiliari ai poliţiei

generale a statului din 20 iunie 1903 22 .

În prima decadă interbelică din Ministerul de Interne s-au desprins

direcţii care îngreunau buna desfăşurare a activităţii, trecând în cadrul ministerelor

nou înfiinţate (Direcţia Generală a Poştei, Telegrafului şi Telefoanelor, trece prin

Legea din 28 martie 1926 la Ministerul Lucrărilor Publice, Direcţiunea Generală a

Serviciului Sanitar Civil, trece prin Legea din 25 aprilie 1922 la Ministerul

Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, creat la 30 martie 1920, Direcţiunea

Generală a Serviciului Penitenciarelor trece prin Legea din 23 aprilie 1914 la

Ministerul Justiţiei, Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului trece

prin Legea din 31 decembrie 1927 la Ministerul Finanţelor) 23 .

În perioada menţionată, Ministerul de Interne a fost împărţit în organe

centrale din care făceau parte: Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi

Inspecţii,

Direcţiunea

Administraţiei

şi

Personalului,

Direcţiunea

Poliţiei

de

Siguranţă şi organe exterioare (teritoriale) din care făceau parte: Prefectura

Poliţiei Capitalei, Inspectoratele regionale de poliţie şi siguranţă, Chesturile de

poliţie din oraşele reşedinţă de judeţ, Brigăzile sau Serviciile de siguranţă şi

Poliţiile din oraşele nereşedinţă de judeţ, din porturi, gări şi puncte de frontieră.

Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale în perioada 1924-1929, a fost

condusă de un director general ajutat de un subdirector având următoarea structură

împărţită în organe centrale şi teritoriale. Din organele centrale făceau parte:

Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţia Administraţiei şi

Personalului, Direcţia Poliţiei de Siguranţă. În cadrul acesteia din urmă intrau

22 Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, f.a. , pp. 156-157.

23 Ibidem, p. 80.

-14-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Serviciul Siguranţei, Serviciul Controlului Străinilor şi patru Brigăzi Centrale

conduse de un inspector general. Brigada I avea ca obiectiv urmărirea informativă

a partidelor politice de centru şi de dreapta, a studenţilor şi ziariştilor. Brigada a

II-a se ocupa cu cercetările de drept comun. Brigada a III-a avea ca obiectiv

urmărirea partidelor politice de stânga şi a organizaţiilor legale şi ilegale. Brigada

a IV-a se ocupa cu strângerea de informaţii asupra străinilor ce se aflau în

Bucureşti 24 . Au existat şi alte categorii de poliţii: poliţia sanitară, vamală, poliţia

monopolului vânzării băuturilor spirtoase, poliţia măsurilor şi greutăţilor, poliţia

vânzării, posedării şi portului armelor, poliţia servitorilor, poliţia teatrelor care

funcţiona conform prevederilor legii pentru administrarea teatrelor şi controlul

spectacolelor din 1926, poliţia presei, poliţia vieţii religioase, poliţia circulaţiei 25 .

După

război

au

existat

Subinspectorate

Generale

de

Siguranţă

la

Chişinău, Cernăuţi, Cluj şi Constanţa. Prefecturi de Poliţie erau în număr de 10 la:

Bucureşti, Brăila, Chişinău, Cetatea Albă, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ismail,

Ploieşti. Existau 81 de Poliţii de oraşe, 21 de Servicii Speciale de Siguranţă, 47 de

Brigăzi Speciale de Siguranţă, 6 Sub-brigăzi Speciale de Siguranţă, 26 de Poliţii

de porturi şi 22 de Poliţii de gări 26 .

Conform legilor mai sus menţionate, ofiţerii şi agenţii de poliţie se aflau

sub conducerea în Bucureşti, Iaşi, Craiova, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi, Braşov,

Cluj, Timişoara, Oradea şi Sibiu, a prefecţilor de poliţie, iar în celelalte oraşe şi

restul judeţului a prefecţilor de judeţ. În oraşele specificate, serviciul poliţiei

24 C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XI-XII (1922-1926), p. 350.

25 Ibidem, p. 393.

26 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 56/1920, f. 32-33.

-15-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

funcţiona independent de prefectura judeţului, având circumscripţii poliţieneşti,

conduse de un comisar de poliţie 27 .

Cea mai dezvoltată organizare o avea poliţia oraşului Bucureşti care era

organizată în organe interioare şi exterioare. La centru ca organe interioare era

serviciul siguranţei şi al poliţiei administrative, cu diferite servicii alăturate.

Aceste

servicii

aveau

câte

6

birouri

fiecare.

Ca

organe

exterioare

erau

inspectoratele de poliţie, sergenţii de oraş, comisariatele şi oficiile speciale de

poliţie. Capitala era împărţită din punct de vedere al execuţiei serviciului în

circumscripţii cu denumirea de comisariate 28 . Comunele urbane erau împărţite în

circumscripţii, cheltuielile pentru întreţinerea localurile poliţieneşti (încălzire,

iluminat,

mobilier,

echipamentul

administraţiei locale comunale.

sergenţilor

de

oraş)

fiind

în

atribuţiile

În celelalte comune urbane, serviciul poliţiei era realizat de prefectura

judeţului, fiind condus în oraşele Brăila, Ploieşti, Constanţa, Ismail, Tighina,

Cetatea Albă de către un prefect de poliţie, iar în celelalte oraşe de un poliţist. În

comunele urbane nereşedinţă de judeţ, serviciul poliţei era condus de un comisar

sau subcomisar. În gări, puncte de frontieră, porturi, de un serviciu special de

poliţie, condus de un comisar sau subcomisar.

În ceea ce priveşte zona rurală, organul de executare a serviciului de

poliţie în comunele rurale era jandarmeria. Corpul jandarmeriei făcea parte

integrantă din armată şi era compusă din regimente de jandarmi care erau grupate

şi comandate după normele de organizare a armatei, în brigăzi. Regimentele se

27 M. Buzescu, Călăuză poliţienească, Tipografia „Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1925, pp. 14-

17.

28 Victor Onişor, Poliţia urbană, rurală şi organizaţiunea ei în „Poliţia”, Cluj, Anul IV, nr. 9,

1923, p. 85.

-16-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

împărţeau în batalioane, companii, plutoane, secţii şi posturi de jandarmi, fiecare

comună rurală având un post de jandarmi condus de un jandarm-plutonier sau „şef

de post” 29 .

Comandanţii de companii, de plutoane, de secţii şi şefii de posturi pentru

tot ce priveşte serviciul de poliţie, precum şi executarea legilor se aflau sub

ordinele prefecţilor de judeţe şi executau ordinele pe care le primeau. Şefii de

posturi şi de secţii (mai multe posturi formează secţia de jandarmi, conform Legii

din 25 martie 1908, art. 3) erau datori a executa în această privinţă ordinele date

direct lor de administratorii de plăşi respectivi. Jandarmii erau datori a respecta

ordinele în ceea ce priveşte siguranţa şi ordinea publică date de primar şi notari.

Jandarmeria, ca parte întregitoare a armatei, se afla sub ordinele Ministerului de

Război, pentru tot ce priveşte disciplina, comandamentul şi justiţia militară a

trupei; depindea de Ministerul de Interne pentru tot ce priveşte siguranţa publică şi

menţinerea ordinii, sub ordinele Ministerului de Justiţie pentru atribuţiile de

poliţie judiciară. Pentru atribuţiile de poliţie judiciară şefii imediat superiori ai

unităţilor

de

jandarmerie

sunt

judecătorii

de

instrucţie

şi

procurorii

în

circumscripţia lor 30 . În ceea ce priveşte îndatoririle de poliţie judiciară sau

represivă, ofiţerii de poliţie stau sub controlul Parchetelor Generale de pe lângă

Curţile de Apel, numindu-se auxiliari ai Ministerului Public.

Sunt ofiţeri de poliţie şi auxiliari ai Ministerului Public: inspectorii

generali de poliţie şi siguranţă, prefecţii de poliţie afară de cei din Bucureşti şi

Iaşi, directorii Prefecturilor de poliţie şi ai Poliţiilor, subdirectorii, subinspectorii

29 Miron, Ovidiu Marin, Jandarmeria română în perioada interbelică (1919-1941): mit şi realitate, Lugoj, Edit. Dacia Europa Nova, 2003, 34. 30 Victor Onişor, Poliţia urbană, rurală şi organizaţiunea ei în „Poliţia”, Cluj, Anul IV, nr. 9, 1923, p. 86.

-17-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

generali de poliţie şi siguranţă, comisarii, comisarii speciali de siguranţă şi

ajutoarele lor, subcomisarii şi jandarmii rurali.

Îndeplinesc pe lângă atribuţiile speciale ale funcţiei lor şi pe acele de

ofiţeri de poliţie: subprefecţii, pretorii, notarii, agenţii vamali la punctele unde nu

vor fi ofiţeri de poliţie, şefii şi subşefii de gări sau înlocuitorii lor la gările unde nu

vor fi ofiţeri de poliţie, ofiţerii şi subofiţerii de grăniceri în zona de frontieră doar

în cazul descoperirilor de crime şi delicte. Îndeplinesc pe lângă atribuţiile speciale

ale funcţiei lor şi pe acelea de agenţi de poliţie: şefii de garnizoană din comunele

rurale, guarzii vamali, cantonierii şi şefii de cantonieri ai şoselelor şi judeţelor,

cantonierii şi şefii de cantonieri telegrafopoştali, factorii poştali rurali, pădurarii şi

confiniştii statului, guarzii câmpeni comunali.

Numai ofiţerii de poliţie au dreptul de a încheia acte pentru constatarea

infracţiunilor la legi şi regulamente. Agenţii de poliţie au datoria de a informa pe

ofiţerii de poliţie de orice infracţiune sau eveniment

mai important care se

întâmplă în locul unde fac serviciul. Competenţa ofiţerilor şi agenţilor de poliţie

este limitată în interiorul comunei sau circumscripţiei în care funcţionează; în caz

de

flagrant

delict

ei

pot

continua

investigheze

şi

în

comunele

sau

circumscripţiile vecine, cu îndatorirea de a vesti despre acest lucru autorităţile

poliţieneşti locale.

Directorul Siguranţei Generale a statului, inspectorii şi subinspectorii

generali de poliţie şi siguranţă, şefii şi subşefii de servicii de siguranţă, comisarii

speciali de siguranţă şi ajutoarele lor pot instrumenta în toată ţara. Ministrul de

Interne, prefecţii de judeţe şi prefecţii de poliţie ai Capitalei şi Iaşului, pot da

-18-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

ofiţerilor şi agenţilor de poliţie însărcinări speciale de serviciu în tot cuprinsul

teritoriului, peste care se întinde autoritatea lor.

Poliţia rurală se exercită de pretori, jandarmi, notari şi primari, care

aveau dreptul să aplice şi amenzi în cazuri de contravenţii 31 .

S-a prevăzut imediat după război, ca tot personalul netitrat, fie că sunt

din administraţia centrală, sau în serviciul exterior de poliţie şi siguranţă, care

fusese numit sau înaintat pe baza legii măsurilor excepţionale din 1916, urmează

să fie selecţionat în interval de un an de la încheierea păcii. Dacă într-un an ei nu

au fost înlocuiţi, rămân în funcţiile ocupate ca şi cum ar îndeplini condiţiile

prevăzute de lege. Cei titraţi, licenţiaţi în drept erau numiţi de drept în condiţiile

legii 32 . Astfel se urmărea modificarea prevederile Legii excepţională din 1916.

În

decembrie

1920

se

aduc

modificări

la

Legea

pentru

controlul

străinilor, controlul stabilimentelor publice şi se prevede înfiinţarea unui birou al

populaţiei. În comunele urbane pe lângă fiecare poliţie şi în comunele rurale pe

lângă primării, se înfiinţează câte un birou al populaţiei cu atribuţii de a înscrie

într-un registru pe toţi românii şi străinii majori şi minori care au reşedinţă în

comună, să se ocupe cu actele de stare civilă: naşteri, adopţii, căsătorii, decese 33 .

b) Organizarea poliţiei în teritoriile româneşti unite cu Ţara

31 Legea pentru poliţia rurală din 1868 apud Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc român unificat, Oradea, Tipografia „Cosmos”, 1927, p. 129.

32 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 56/1920, f. 242.

33 Ibidem, dosar 59/1920, f. 19.

-19-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

La sfârşitul primului război mondial în teritoriile româneşti alipite

Basarabia,

Bucovina

şi

Transilvania

deşi

dispăruseră

administraţia,

aparatul

poliţienesc şi serviciile secrete ale statelor învinse, a dominat timp de mai mulţi

ani anarhia, dezordinea şi haosul 34 .

După război, România Mare reprezenta un Stat de mărime medie între

statele europene, cuprinzând între hotarele sale fireşti 295049 km 2 , faţă de numai

137000 km 2 înainte de 1918 şi o populaţie de peste 15 milioane locuitori în

comparaţie cu circa 7250000 locuitori din aceiaşi perioadă 35 . Această dublare a

suprafeţei cât şi a populaţiei a reprezentat o „piatră de încercare” pentru

administraţia românească. O altă problemă a reprezentat-o minorităţile naţionale

pentru că prin întregire, în anul 1920, în jur de 30% din populaţie era formată din

minorităţi, faţă de 8% înainte de război: „minorităţile naţionale trebuie să fie

supravegheate, acţiunile iredentiste trebuind să fie reprimate, acest rol revenind

instituţiei

Siguranţei

statului” 36 .

Astfel,

procesul

de

integrare

politică

şi

administrativă a provinciilor româneşti n-a fost simplu.

Instituţia poliţiei din Regat s-a extins treptat atât în Basarabia şi

Bucovina, cât şi în Transilvania, aşa că, putem afirma că în momentele imediat

următoare, unificarea constituia o realitate 37 . De la 21 iunie 1921 organizarea

poliţiei a fost uniformizată pe întreg teritoriul României Mari. Prin decretele legi

ale guvernelor Marghiloman şi generalul Coandă se extinde după 27 martie,

respectiv 11 noiembrie 1918, în Basarabia şi respectiv Bucovina organizarea

34 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 147.

35 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Edit. Paideia, 1994,

p. 93.

36 „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, Anul I, nr. 2, 1925, p. 8.

37 Lazăr Cârjan, Istoria poliţiei române de la origini până în 1949, Bucureşti, Edit. Vestala, 2000,

p. 250.

-20-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

poliţiei şi a siguranţei din Vechiul Regat. În Transilvania prin decretul-lege din 13

martie 1919 şi cel din 26 iunie 1919 se înfiinţează un serviciu de poliţie şi

siguranţă. Prin decretul-lege din 22 iunie 1919 se statua faptul că Ministerul de

Interne se împarte în Servicii speciale şi Servicii centrale. Din Serviciile speciale,

Direcţia Generală a Închisorilor nu mai exista potrivit legii din 1913. Din

serviciile

centrale

existau

Direcţia

Administraţiei

Generale,

Direcţia

Administraţiei Judeţene şi Comunale, Direcţia Secretariatului şi Personalului,

Cabinetul

ministrului,

Serviciul

arhitecturii 38 .

Prin

alt

decret-lege

din

18

septembrie

1919,

inspectorii,

subinspectorii,

şefii

şi

subşefii

serviciilor

de

siguranţă şi poliţie sunt investiţi cu calitatea de ofiţeri ai poliţiei judiciare în toată

ţara 39 . Decretul din 16 noiembrie 1921 încadrează prefecturile regionale din

Ardeal cu prefecturile de poliţie.

În timpul stăpânirii ungare în Transilvania, singura poliţie consacrată

prin legea XXI din 1881 era la Budapesta, aflată sub autoritatea ministerului de

interne 40 . În oraşele transilvănene conducerea poliţiei era încredinţată căpitanilor

de poliţie urbană, aceştia fiind auxiliari ai Ministerului Public, aflându-se sub

autoritatea primarilor şi a prefecţilor. Căpitanii de poliţie aveau sub ordinele lor pe

ofiţerii

de poliţie

şi

pe gardişti 41 .

Poliţia de siguranţă de stat

îşi

exercita

prerogativele

prin

organele

administrative,

în

zonele

rurale

prin

prefecţi,

subprefecţi şi prin pretori iar în zonele urbane prin primari şi auxiliarii lor, un rol

important avându-l notarul comunal, instituţia notarilor fiind o instituţie de tradiţie

38 Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 90.

39 Ibidem, p. 90.

40 Serghie Florescu, Organizarea poliţiei române în noile provincii în „Tribuna Poliţistului”, Chişinău, Anul I, nr. 5, 1929, p. 5.

41 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 194.

-21-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

în Transilvania 42 . La Budapesta exista un corp de detectivi care avea în atribuţii

cercetarea infracţiunilor de drept comun, cât şi cele care priveau siguranţa de Stat.

După Unire prin decrete-legi emise de Consiliul Dirigent se organizează

poliţia pe întreg teritoriul Transilvaniei, atât în mediul rural, cât şi urban. Se

înfiinţează cele 5 directorate (inspectorate) regionale de poliţie cu sediul la

Braşov, Cluj, Oradea, Sibiu, Timişoara; mai apoi se extinde în Transilvania poliţia

de Siguranţă de Stat. Prin Legea din 8 noiembrie 1922 se vor desfiinţa prefecturile

regionale de poliţie din Braşov, Cluj, Oradea, Sibiu şi Timişoara.

Organul creat pentru conducerea şi organizarea întregii activităţi în

Transilvania a fost Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), care, încă de la

sfârşitul lunii octombrie 1918, a început să ia o serie de măsuri politice,

administrative şi militare. Aceste măsuri priveau organizarea şi pregătirea unei

forţe militare capabilă să asigure ordinea şi liniştea în interior şi să intervină

operativ acolo unde era cazul. S-au creat astfel Gărzile naţionale „organe de

ordine şi informaţii ale mişcării naţionale a românilor” care erau formate din

români (muncitori, ţărani, meseriaşi şi intelectuali) reîntorşi de pe frontul de luptă.

Ele îndeplineau rolul de poliţie prin faptul că au contribuit la menţinerea ordinii,

reprimarea actelor anarhice şi teroriste, organizau paza la sediile unor instituţii, în

gări, la depozitele de alimente, poduri. Au supravegheat retragerea trupelor

germane şi au întreprins acţiuni de informaţii şi contrainformaţii 43 . Cu aceasta s-a

ocupat secţia militară din cadrul C.N.R.C., iar după 1 decembrie 1918, Consiliul

Dirigent prin resortul de război. Gărzile naţionale asigurau atât

ordinea şi

siguranţa publică, apărau bunurile publice şi private, dar se îngrijeau şi de

42 Serghie Florescu, Op. cit., pp. 7-8.

43 Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 84.

-22-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

aprovizionarea populaţiei şi întreţinea legături cu organele similare ale altor

naţionalităţi 44 . Numărul membrilor Gărzilor naţionale a variat de la o zonă la alta,

în funcţie de numărul locuitorilor; cei care făceau serviciul de gardă fiind plătiţi cu

bani, mai rar în produse, de către localnici.

Din punct de vedere organizatoric existau două formaţiuni, Garda

naţională şi Garda civilă, prima fiind compusă exclusiv din soldaţi şi ofiţeri

români, iar cea de-a doua din fruntaşi români mai în vârstă din zonele urbane sau

rurale, aflaţi sub comanda unui subcomisar din localitate, făcând numai servicii

locale 45 .

Gărzile

naţionale

erau

subordonate

Consiliului

naţional,

dar

şi

comandamentului Gărzii centrale şi Consiliului Dirigent fiind organizate pe

comitate, pe cercuri pretoriale (cercul electoral, district) şi pe comune 46 .

În Transilvania un rol important l-a avut Ştefan Cicio Pop care a fost

numit şef al armatei şi siguranţei publice la 12 decembrie 1918, el urmărind

organizarea Consiliului Dirigent care îşi avea sediul la Sibiu. Acesta la 30

decembrie 1918 cere populaţiei înrolarea în rândul organelor de ordine şi în

special

a

unităţilor

de

jandarmi 47 .

După

unirea

Transilvaniei

cu

România,

Consiliul Dirigent, prin decretul din 12 martie 1919 a hotărât ca serviciile de

poliţie din oraşele municipii şi cu consilii să fie considerate instituţii de Stat, iar

prin Ordonanţa Resortului Afacerilor Interne din 22 aprilie 1919 se stabilesc

atribuţiile poliţiei de Stat, dintre care amintim: menţinerea ordinii publice şi a

siguranţei interne a statului, apărarea libertăţii şi siguranţei persoanelor şi averii,

44 V. Arimia, Gărzile naţionale în lupta pentru înfăptuirea unităţii de Stat a României în „Revista arhivelor”, Anul XI, nr. 2, 1968, p. 154.

45 Ibidem, p. 155.

46 Ibidem, p. 164.

47 Anghel Andreescu, Octavian Burcin, Neculai Munteanu, Viorel Androne, Istoria jandarmeriei române , Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p. 43.

-23-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

prevenirea infracţiunilor 48 . În ceea ce priveşte organizarea se stabileşte ca în

oraşele mai mari să funcţioneze un căpitănat de poliţie, iar în cele cu 10000 de

locuitori un detaşament de poliţie 49 .

În Basarabia şi în Transilvania au apărut probleme datorate vechilor

funcţionari de Stat care aveau de regulă o atitudine ostilă faţă de noile realităţi

politice. În Basarabia au fost trimişi funcţionari din administraţia de Stat şi cadre

ale

Ministerului

de

Interne

(poliţişti,

jandarmi)

din

Vechiul

Regat 50 ,

însă

necesităţile

administrative

nu

au

fost

îndeplinite

datorită

lipsei

persoanelor

abilitate, în special a intelectualilor basarabeni. De aceea mulţi funcţionari din

Vechiul Regat ajunşi în Basarabia au considerat trimiterea lor ca un exil întrucât

această provincie era cea mai slab dezvoltată din cadrul statului român, ei

recurgând adesea la abuzuri şi ilegalităţi pentru a se îmbogăţi şi a se întoarce cât

mai repede acasă 51 . În Transilvania funcţionarii maghiari au refuzat să depună

jurământul faţă de ţară şi au demisionat sau au fost destituiţi. Astfel în colaborare

cu Serviciile de informaţii ale armatei, organele Ministerului de Interne au

descoperit şi contracarat acţiunea guvernului ungar de a incita funcţionarii de Stat

de origine maghiară din Transilvania, îndeosebi cei de la căile ferate, poştă,

telefon şi de la alte instituţii publice, de a depune jurământul de fidelitate faţă de

Statul român. Funcţionarii maghiari de la căile ferate au fost îndemnaţi să

împiedice circulaţia regulată a trenurilor, să provoace ciocniri şi deraieri, urmărind

subminarea economiei româneşti şi crearea unei stări de haos în rândul populaţiei,

48 Ion Sultănescu (coord.), M. Gaiţă, Din cronica poliţiei la curbura Carpaţilor, Buzău, Edit. MAD Linotype, 1996, p. 23.

49 Ion Sultănescu, Op. cit., p. 24.

50 Miron Ovidiu Marin, Op. cit., p. 18.

51 Ioan Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, Bucureşti, Edit. Tempus, 1994, p. 184.

-24-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

precum şi folosirea consecinţelor ei nefaste în propaganda din străinătate 52 .

Tendinţa a fost aceea de a se înlătura funcţionarii poliţieneştii de origine maghiară

din funcţiile deţinute aşa cum reiese din adresa din 22 februarie 1922 în care se

spune că şefii de poliţie din localitatea limitrofă Salonta Mare cât şi întregul

aparat poliţienesc este format din „unguri care nu prezintă nici o garanţie, care

poartă şi acum uniforma ungurească” 53 . Intelectualii transilvăneni au intrat în

Gărzile Naţionale făcând faţă necesităţilor atât în cadrul organelor administrative

civile cât şi poliţieneşti sau militare 54 , spre deosebire de Basarabia.

Pentru unificarea legislativă şi administrativă a ţării, guvernul dizolvă la

2 aprilie 1920 organele de conducere regională instituite prin actele de unire

(Consiliul Dirigent din Transilvania şi Directoratele Ministeriale din Bucovina şi

Basarabia). Din păcate în Transilvania au existat unele probleme legate de

unificarea legislativă: „din anul 1918, până astăzi, timp de 5 ani, de când ţinuturile

ardelene s-au alipit la Vechiul Regat, asistăm la tristul spectacol că nu s-a putut

face unificarea legislativă” 55 . În Transilvania se aplica Codul Penal maghiar din

1878 luat după cel german şi austriac, nu cel românesc din 1865 fapt ce ducea la

unele probleme pentru ofiţerii de poliţie judiciară. În ziarul „Patria” din 3 august

1921 se arăta că trebuie menţinută „organizarea particulară pe care o are poliţia

ardelenească, distincţiile în cadrul legii de organizare a siguranţei generale” până

la unificarea administrativă şi judecătorească 56 . Probleme privind atribuţiile de

poliţie şi ierarhizarea competenţelor poliţieneşti au existat, relevantă fiind cererea

52 Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti: de la Cuza la Ceauşescu, Bucureşti, Edit. Ion Cristoiu, 1999, p. 114.

53 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 5/1920, f. 124.

54 Ibidem, f. 84.

55 D.R. Ioaniţescu, Lege pentru organizarea poliţiei generale a Statului, Bucureşti, Curierul Judiciar, 1929, p. 71.

56 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 56/1920, f. 162.

-25-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

din 4 octombrie 1920 a prefectului judeţului şi oraşului Arad către prim-ministru

în care se arată că „domnul prefect de poliţie de atunci nici până în ziua de astăzi

nu recunoaşte autoritatea prefectului de judeţ, ba se pune pe punctul de vedere: să

vedem cine e mai tare” 57 .

Armata română 58 alături de poliţie a reprezentat un real sprijin în

administrarea teritoriilor eliberate 59 . În mediul rural, jandarmeria a reprezentat,

alături de organele de poliţie, o importantă forţă de asigurare a siguranţei

generale 60 . Împotriva populaţiei româneşti au fost îndreptate în perioada de după

Unire, acţiuni organizate ale naţionaliştilor unguri care nu puteau tolera pierderea

Transilvaniei: masacrul din Lăpuşul românesc (5 decembrie 1918), masacrul de la

Ciucea (15 aprilie 1919) în urma căruia 18 soldaţi români au fost torturaţi şi ucişi

de către trupele conduse de Bela Kun. Acte contra populaţiei româneşti au avut

loc şi în zonele rurale, unde au fost ucişi peste 160 de ţărani 61 . În arhivele istorice

se găsesc peste 800 de rapoarte şi procese verbale privind crimele săvârşite de

naţionaliştii unguri împotriva atât a populaţiei civile cât şi armatei în perioada

dintre 1918-1919 62 .

Din cauza înrăutăţirii condiţiilor social-economice ale maselor şi a

marilor distrugeri suferite de economia românească în anii războiului mondial,

numeroasele greve muncitoreşti şi demonstraţii de stradă ce au avut loc în anii

1918-1921, care au culminat cu greva din toamna anului 1920, au periclitat

ordinea internă iar unele dintre ele au constituit grave pericole pentru siguranţa

57 Ibidem, dosar 53/1919, f. 51.

58 Prin Înaltul Decret Regal din 16 martie 1921, toate dispoziţiile şi măsurile excepţionale privind starea de război sunt abrogate, armata fiind demobilizată începând cu 1 aprilie.

59 Miron Ovidiu Marius, Op. cit., pp. 18-19.

60 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 212.

61 Anghel Andreescu, Octavian Burcin, Neculai Munteanu, Viorel Androne, Op. cit., p. 47.

62 Ibidem, p. 47.

-26-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

statului, necesitând intervenţia fermă a organelor de stat însărcinate de lege a

acţiona în astfel de situaţii 63 .

După Unire, atât Ungaria, cât şi Rusia au condus acţiuni duşmănoase de

contestare a statu-quo-ului teritorial prin diverse metode. Rusia bolşevică a rupt

relaţiile cu România în ianuarie 1918, nu recunoştea legitimitatea unirii cu

Basarabia, refuza restituirea tezaurului trimis spre păstrare în 1916, recurgea la

repetate provocări pe graniţa Nistrului, „atitudine” care a generat o atmosferă

tensionată între cele 2 ţări. Ungaria a urmărit destabilizarea siguranţei şi ordinii

din Transilvania prin înfiinţarea şi conducerea de formaţiuni paramilitare şi

teroriste cum au fost: Căştile de Oţel, Divizia secuiască, Garda Zdrenţăroşilor,

Divizia secuiască, Uniunea Ardeleană 64 . Rusia bolşevică puternic revizionistă

urmărea prin diverse mijloace destabilizarea ordinii interne în Basarabia, operă a

serviciilor secrete sovietice CEKA şi GPU 65 . Astfel a fost constituit din iniţiativa

lui Lenin la 18 ianuarie 1918, la Petrograd Colegiul Suprem pentru Problemele

Ruso-Române şi Lupta Împotriva Contrarevoluţiei în Sudul Rusiei, care se ocupa

cu coordonarea activităţii organizaţiilor bolşevice civile şi militare din Odesa şi

din Basarabia, conducerea revenindu-i lui Cristian Racovski 66 , fostul şef al

socialiştilor români, considerat „inamicul principal” care urmărea destabilizarea

ordinii interne în Basarabia 67 . Pe fondul intensificării acţiunilor provocatoare ale

Sovietelor se impunea necesitatea siguranţei la hotarul Nistrului pentru că paza la

63 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 148.

64 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 219.

65 CEKA este abrevierea de la Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluţiei si a Sabotajului, înfiinţată în decembrie 1917, fiind poliţia secretă a noului regim sovietic, cunoscută mai apoi prin abrevierile GPU (1922-1934), NKVD (1934-1946), MGB (1946-1954), KGB (1954-1989).

66 Marian Cojoc, Mariana Cojoc, Propagandă, contrapropagandă şi interese străine la Dunăre şi Marea Neagră (1919-1939), Bucureşti, Edit. Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 134.

67 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 37/1919, f. 234-244.

-27-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Nistru trebuia făcută de „specialişti, de elemente poliţieneşti şi de siguranţă

exersate, de oameni care îşi înţeleg meseria şi ştiu în ce chip să şi-o îndeplinească,

lângă grăniceri trebuie să existe şi agenţi de siguranţă cu experienţă” 68 . Alături de

revizionismul rus şi ungar care au fost mai virulente, a fost şi cel bulgar şi

ucrainean însă au jucat un rol minor, mai mult ca factor de presiune şi intimidare.

În teritoriile româneşti s-au constituit unităţi poliţieneşti identice cu cele

din Regat, iar în comunele mai mari s-au înfiinţat posturi de jandarmi şi legiuni de

jandarmi în oraşele reşedinţă de judeţ. Datorită influenţei sporite a serviciilor

secrete

ale

Ungariei

şi

Rusiei

era

imperios

necesară

reorganizarea

contraspionajului românesc prin stabilirea unor atribuţii mai calare şi precise a

organelor şi compartimentelor de contraspionaj şi mai ales o mai bună coordonare

a activităţii Serviciului Secret de Informaţii şi a Secţiei a II-a de pe lângă Marele

Stat Major, cu Direcţia Siguranţei Generale, Corpul Detectivilor, Prefectura

Poliţiei Capitalei şi Jandarmeria rurală 69 .

În timpul dominaţiei ruseşti în Basarabia conducerea poliţiei din întreg

judeţul şi din capitala judeţului o avea ispravnicul (prefectul de judeţ), care se

găsea sub autoritatea guvernatorului provinciei. Oraşele mai importante erau

împărţite în cvartale conduse de către comisarul de poliţie al secţiei (nadziratel),

toate aflându-se sub autoritatea prefectului de poliţie (politzmeister). Paza de zi şi

de noapte în oraşe se făcea de către sergenţii de stradă (gorodovoi), iar paza

instituţiilor publice în centrele de judeţ era făcută de către strajnici (strajniki).

68 I.C. Rallet, Organizarea poliţiei nu mai e pentru timpurile actuale în „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, Anul I, nr. 6, 1925, pp. 2-3.

69 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 225.

-28-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Poliţia de siguranţă de stat era poliţia secretă, organul central al acestei poliţii

fiind Ohrana care se ocupa de problemele referitoare la siguranţa statului 70 .

În Bucovina poliţia era organizată după legile austriece. Poliţia generală

se exercita de către autorităţile administrative, iar poliţia locală era exercitată tot

de către autorităţile administrative, afară de cazul când atribuţiile ei ar fi fost

exercitate de către comune. Controlul activităţii poliţieneşti din oraşe era de

competenţa autorităţilor administrative, care aveau deplină împuternicire să ia

toate

măsurile

necesare.

Şeful

poliţiei

în

plase

purta

denumirea

de

bezirkshauptmann, în provincie fiind căpitanul provinciei. În oraşele mari se

găseau

autorităţi

speciale

Polizeikomisariat 71 .

de

poliţie

denumite

Polizeidirecktion

sau

c) Probleme poliţieneşti în primul deceniu interbelic

În

primul

deceniu

interbelic

cunoscut

şi

sub

denumirea

decadei

brătieniste

(decembrie

1918-

noiembrie

1928) 72 ,

s-au

înfiinţat

partidele

de

extrema stângă şi de extrema dreaptă, care îşi propuneau să lichideze sistemul

democratic, parlamentar-constituţional.

Imediat după război situaţia internă a fost caracterizată de mişcările

revendicative ale muncitorilor. Astfel, la 13 decembrie 1918 în urma manifestaţiei

muncitorilor tipografi au existat 6 morţi şi mai mulţi răniţi ca urmare a intervenţiei

70 Serghie Florescu, Organizarea poliţiei române în noile provincii în „Tribuna Poliţistului”, Chişinău, Anul I, nr. 5, 1929, p. 9.

71 Ibidem, p. 10.

72 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 221.

-29-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

armatei şi a poliţiei. I.G. Duca care era membru al guvernului arăta că „poliţia a

arestat pe toţi fruntaşii mişcării şi i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre

socialiştii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor

dobândite” 73 . Generalul Racoviceanu a fost cel care a intervenit în forţă asupra

protestatarilor

luând

decizii

„peste

capul

prefectului

de

poliţie”,

Eracle

Nicoleanu 74 .

La Congresul Partidului Socialist desfăşurat în zilele de 8-12 mai 1921,

militanţii socialişti din întreaga ţară vor vota pentru afilierea necondiţionată a

partidului la Internaţionala a III-a într-un raport covârşitor de 4:1 75 . Acceptarea

necondiţionată a prevederilor de afiliere la Internaţionala Comunistă venea în

contradicţie cu realităţile româneşti, înscriindu-se de la început pe o poziţie

antinaţională, contestând integritatea teritorială a statului român. Astfel, printr-o

mişcare abilă ministrul de interne Constantin Argetoianu a ordonat arestarea

delegaţilor Congresului care au decis afilierea fără rezerve a partidului, fiind

acuzaţi de complot împotriva siguranţei statului 76 . Au fost judecaţi în anul 1922 în

procesul din Dealul Spirii 77 . Procesul a generat frământări politice şi discuţii

aprinse în Parlament prin care se arăta că măsurile

represive luate de organele

Ministerului de Interne erau ilegale, nefiind cazuri de înaltă trădare, regele

semnând decretul de amnistie (4 iunie 1922), în baza căruia din 271 de arestaţi,

doar 58 rămâneau în arestul poliţiei. Din decembrie 1923 Federaţia Comunistă

Balcanică stabilea pentru Partidul Comunist din România sarcini antinaţionale ce

73 Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Bucureşti, Edit. Silex, 1996, p.

29.

74 Ibidem, p. 29.

75 Istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.239.

76 Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 94.

77 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 158.

-30-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

vizau contestarea apartenenţei Basarabiei, Dobrogei şi Transilvaniei ca provincii

româneşti, ţara noastră fiind considerată „Stat multinaţional78 . Rebeliunea din

zona

de sud

Basarabia,

de

la

Tatar-Bunar

(septembrie 1924), unde

în

12

septembrie 1924 în localitatea Nicolaevka din judeţul Ismail, o bandă compusă

din 27 de indivizi mascaţi au intrat în localul primăriei împuşcând primarul şi mai

apoi pe soţia acestuia, după care au incendiat localul primăriei 79 , acţiune prin care

se urmărea contestarea apartenenţei Basarabiei în cadrul statului român. Aceştia

au citit un manifest în faţa ţăranilor strânşi în târg prin care îi îndemna „să lupte

contra

autorităţilor

burgheziei

româneşti,

care

i-a

aruncat

în

temniţe

pe

muncitori”, scopul urmărit fiind acela de a produce teroare în rândul populaţiei şi

neîncredere în autorităţile româneşti 80 . Rebeliunea de la Tatar-Bunar, organizată

de

Internaţionala

Comunistă

şi

de

serviciile

secrete

sovietice

cu

sprijinul

populaţiei minoritare, a determinat decizia guvernului român de a scoate PCR în

afara legii, prin „Legea Mârzescu” adoptată în 19 decembrie 1924 81 . Inspectoratul

General de Siguranţă Chişinău, de comun acord cu autorităţile militare, jandarmi

au întreprins întinse măsuri care urmăreau distrugerea radicală a organizaţiilor

subversive şi anihilarea tuturor nucleelor comuniste rămase încă nedescoperite.

Au fost recrutaţi un număr mare de informatori cu ajutorul cărora s-au făcut

numeroase arestări în rândul celor implicaţi în tulburările de la Tatar-Bunar 82 .

Astfel numărul celor arestaţi de organele poliţieneşti ca urmare a mişcărilor

subversive din Basarabia între 1918-1924 a fost de 4767 arestaţi în

întreaga

Basarabie, dintre care 1554 fiind condamnaţi, 1265 achitaţi şi alţi 1948 în curs de

78 Istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 240.

79 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 54/1924, f. 21.

80 Ibidem, f. 6.

81 Istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 241.

82 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 54/1924, f. 79.

-31-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

judecată 83 . Tot În Basarabia până în 1930 au avut loc nu mai puţin de 12 atentate

de cale ferată ale minorităţilor naţionale care urmăreau să submineze puterea

autorităţilor româneşti 84 . În vasta acţiune de descoperire şi anihilare a mişcării

comuniste care, după punerea în ilegalitate va fi condusă numai de cetăţeni români

care aparţineau minorităţilor naţionale sau străini până în 1944, cadrele poliţiei şi

siguranţei generale, pe lângă merite, au săvârşit numeroase abuzuri şi crime

împotriva acestora,

încălcând

drepturile omului 85 .

Acest

lucru

a determinat

mişcări contestatare în rândurile politicienilor vremii şi opiniei publice din ţară

privitoare la activitatea organelor de siguranţă ale statului 86 . Secretarul general al

Ligii Drepturilor Omului, C.G. Costa-Foru publică în 1925 o lucrare ilustrativă în

acest sens însoţită de declaraţii ale victimelor, lucrarea fiind publicată la Paris în

anul următor, în care se releva lipsa de discernământ în acţiunea poliţiei de

anihilare a ideilor comuniste. Se vorbeşte în lucrare de sistemul basarabean prin

care deţinuţii în afara diverselor torturi, erau ameninţaţi că vor fi împuşcaţi sub

pretextul fictiv al evadării arestatului de sub escortă 87 . R.P. Voinescu, şeful

Siguranţei Generale a Statului este considerat vinovatul moral datorită măsurilor

autoritare aplicate deţinuţilor.

Extremismul de dreapta a apărut ca o replică la extremismul de stânga

prin înfiinţarea de către A.C. Cuza la 4 martie 1923 a „Ligii Apărării Naţional-

Creştine” a cărei ideologie se întemeia pe antisemitism. LANC avea şi o „secţie”

paramilitară cunoscută sub denumirea de „lăncierii” care „umblau înarmaţi şi

83 Ibidem, dosar 54/1924, f. 92.

84 Ibidem, dosar 106/1930, f. 9-18.

85 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 160.

86 Ibidem, p. 161.

87 G.G. Costa-Foru, Abuzurile şi crimele Siguranţei Generale a Statului. Declaraţiile victimelor, Bucureşti, f.edit., 1925, p. 77.

-32-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

recurgeau adesea la acte de violenţă, mai ales împotriva evreilor 88 . În rândurile

acestei mişcări antisemite, extremiste şi naţional-şovine au intrat foarte mulţi

studenţi din centrul universitar Iaşi unde profesa A.C. Cuza. Legionarii au

introdus în viaţa politică românească metoda asasinatului pentru a-şi îndepărta

adversarii. Încă de la înfiinţare, în septembrie 1923, Corneliu Zelea Codreanu,

„discipol” al lui A.C. Cuza, pune la cale un complot ce viza asasinarea directorilor

ziarelor Lupta, Adevărul şi Dimineaţa care criticau acţiunile naţionaliste şi

extremiste. Planul nu a putut fi pus în practică pentru că organele de poliţie au fost

informate la timp şi au luat măsuri speciale de protecţie 89 . Cu toate aceste, însă în

25 octombrie 1924, Corneliu Zelea Codreanu, îl împuşcă pe prefectul Poliţiei din

Iaşi ca urmare a conflictului dintre organele de ordine şi tinerii legionari. În

acţiunile sale de ordine şi siguranţă exagerate, prefectul Constantin Manciu

recursese adesea la numeroase măsuri ilegale (arestări, loviri, schingiuiri) care

vizau această organizaţie 90 , crima lui Codreanu fiind receptată ca un act de

dreptate. Cu puţin timp înainte de asasinarea prefectului Manciu, fusese descoperit

de către Generalul Eracle Nicoleanu, prefect al poliţiei Capitalei, complotul lui

C.Z. Codreanu care urmărea asasinarea politicienilor liberali Al. Constantinescu şi

Gheorghe Mârzescu 91 . Cu toate acestea, Codreanu este achitat în 1925, justiţia

cedând intervenţiei unor cercuri politice de dreapta şi presiunii unor cercuri

oculte 92 . Asasinarea prefectului Manciu şi achitarea în urma procesului, i-au adus

lui C.Z. Codreanu o „popularitate nesperată” aşa cum reiese dintr-un document al

88 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 242.

89 Cristian Troncotă, Op. cit., p. 100.

90 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 243.

91 Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 94.

92 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 155.

-33-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Siguranţei generale 93 . La 24 iulie 1927, C.Z. Codreanu va înfiinţa „Legiunea

Arhanghelului Mihail”, însă ea nu se bucura de influenţă politică, ilustrativ fiind

eşecul în alegerile parlamentare din iulie 1927 94 . De la început, legionarii au trecut

la acţiuni de teroare şi violenţă pentru a se impune în viaţa politică a ţării,

organizând „marşuri” în diverse judeţe ale ţării, cu care ocazie provocau acte de

dezordine şi de tulburare a ordinii publice, atacând organele de ordine ale

Ministerului de Interne şi autorităţile publice 95 . Între 4-6 decembrie 1927 la

Oradea se va ţine Congresul Asociaţiei Naţionale a Studenţilor Creştini în timpul

căreia s-au înregistrat acte de violenţă împotriva evreilor din Oradea, dar şi din

alte localităţi transilvănene. Au fost devastate mai multe magazine evreieşti fapt

ce a necesitat intervenţia poliţiei pentru a restabili ordinea, fiind arestaţi peste 20

de studenţi. Guvernul liberal a fost acuzat prin faptul că suportase cheltuielile de

transport şi cazarea a studenţilor, considerându-se că actele de vandalism s-au

făcut sub „oblăduirea oficialităţilor” 96 . În perioada de după război mulţi „trădători

de ţară şi neam” vor ajunge prin eforturile poliţiei, în faţa instanţelor de judecată

primind pedepse relativ uşoare, dar care sub presiunea unor organizaţii ca „Liga

drepturilor omului” şi mai târziu „Comitetul pentru amnistie”, vor fi clasate,

acestea fiind paravane pentru alte organizaţii de stânga care se vor afla într-o

perpetuă luptă cu organele de ordine şi siguranţă 97 . Mergând pe aceeaşi linie, la 13

mai 1929 au fost amnistiate toate infracţiunile politice încercate sau săvârşite de

către cetăţenii români până la 1 decembrie 1928, fie că faptele au rămas încă

93 Ibidem, p. 165.

94 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 244.

95 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 165.

96 Ion Mamina, Ioan Scurtu, Op. cit., p. 99.

97 Ion Sultănescu (coord.), Op. cit., pp. 44-45.

-34-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

nedescoperite, fie că se găseau în curs de cercetare, instrumentare sau judecată,

fără a fi intervenit o hotărâre definitivă 98 .

Un

rol

important

în

cadrul

instituţiei

poliţiei

l-a

jucat

presa

de

specialitate,

în

perioada

interbelică

existând

mai

multe

periodice

care

îşi

propuneau să reprezinte interesele poliţiei şi poliţiştilor. Primul ziar de această

factură apărut după război, intitulat Revista Poliţiei, „o revistă pur administrativă”

s-a aflat sub direcţia lui G. Gologan, şef de serviciu în Siguranţa Generală a

statului. În coloanele revistei sunt reliefate principalele racile ale instituţiei şi se

stabilesc dezideratele, care constau în promovarea şi apărarea unor principii care

ţineau de stabilitatea garantată a funcţionarilor poliţieneşti: „pentru că odată cu

schimbarea

guvernelor

încep

mutările,

detaşările

sau

revocările”,

mărirea

salariilor, avansarea după merit şi vechime, indemnizaţii de transport şi locuinţă,

mutările şi detaşările să nu se mai facă în mod abuziv, o şcoală de poliţie,

reglementarea

orelor

de

serviciu,

scoaterea

de

sub

influenţa

politică

a

administraţiei 99 .

În revista Paza poliţienească, administrativă şi socială, apărută în 1921,

revistă aflată sub conducerea inspectorului de poliţie Vasile V. Daşchevici se arăta

„breasla poliţienească” se confruntă cu probleme ce ţineau de vechile legi:

modul în care se face recrutarea personalului poliţienesc de toate gradele fiind

defectuos 100 . Potrivit legii asupra organizării Poliţiei Generale a Statului pentru

postul de subcomisar, primul grad în ierarhia ofiţerilor de poliţie, era suficientă

absolvirea cursului secundar inferior, însă potrivit legi se acordă acelaşi drept şi

sergenţilor din armată, elevilor de administraţie, guarzilor de artilerie şi geniu şi

98 Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 99.

99 G. Gologan, Spovedanie în „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul I, nr. 1, 1919, p. 1. 100 V.V. Daşchevici, Insuficienţa poliţiei noastre în „Paza”, Bucureşti, nr. 2, 1921, p. 1.

-35-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

jandarmilor rurali. Alte cauze erau salariile care prin faptul că erau insuficiente,

determinau o securitate materială precară îndemnând funcţionarii poliţieneşti la

abuzuri şi amestecul poliţiei în politică 101 . O altă problemă a instituţiei poliţiei a

fost birocratismul cancelariilor poliţieneşti prin multitudinea de proceduri, pentru

că ofiţerul de poliţie trebuia „să aştepte prin curţi până ce i se semnează dovada de

primire

a

citaţiei” 102 .

Această

atribuţie

era

realizată

înainte

de

1903

de

subcomisarii de clasa a II-a (epistaţi), însă aceştia nu aveau atunci dreptul de a

instrumenta. Această obligaţie a ofiţerilor de poliţie este subliniată într-un mod

ironic şi ilar de următorul pasaj: „ofiţerii

noştri de poliţie, sunt nevoiţi astăzi să

bată drumurile, cu un maldăr de citaţii la subsuoară spre a le înmâna celor în

drept, la periferie în concertul cacofonic al câinilor de mahala; iar în centru primiţi

în prealabil de slugi, la bucătărie, unde iau informaţii, dacă „domnul” a plecat,

este acasă sau…nu primeşte” 103 .

O problemă sensibilă a reprezentat-o alegerile electorale care de multe

ori dădeau naştere la abuzuri prin faptul că liberalii foloseau toate mijloacele pe

care le aveau la dispoziţie pentru a-şi asigura victoria la urne: mobilizau poliţia,

funcţionarii civili şi pe prefecţii atotputernici pentru a-şi promova propriile

scopuri şi a descuraja opoziţia 104 . Într-un mod ironic se arată modul desfăşurări

alegerilor

înainte de 1918: „adio vremuri apuse ale chinorosului şi bâtei, adio

neuitată suveică!”, considerându-se că aceste „practici” sunt de mult apuse! 105 .

Legea excepţională din 1916 privitoare la inamovibilitatea poliţiştilor a

fost adoptată într-un moment critic fapt ce a însemnat pătrunderea în cadrul

101 V.V. Daşchevici, Insuficienţa poliţiei noastre în „Paza”, Bucureşti, nr. 4-5, 1921, p. 1.

102 N.I. Droc, Actele de procedură in „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul I, nr. 1, p. 8.

103 V.V. Daşchevici, Îndeplinirea procedurilor în „Paza”, Bucureşti, Anul III, nr. 1-2, 1923, p. 10.

104 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1998, pp. 430-431.

105 „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, Anul I, nr. 4, 1925, p. 2.

-36-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

instituţiei poliţiei a unor persoane fără pregătire de specialitate. Această situaţie s-

a datorat faptului că „puternicii zilei au urmărit să plaseze în slujbe şi să scape de

front

pe

numeroşii

lor

protejaţi

jertfindu-se

astfel

interesele

superioare

ale

statului” 106 . Problema personalului încadrat în poliţie şi siguranţă a suscitat vii

dispute în diferite articole din presa de specialitate care reliefau faptul că în

întreaga ţară nici 10% din personalul poliţienesc nu este numit în urma pregătirilor

şcolare sau a aptitudinilor avute 107 . Între 1921 şi 1925 în Transilvania au fost

suspendaţi din serviciu sau arestaţi de către autorităţile în drept opt şefi şi subşefi

de siguranţă pentru abuzuri şi incorectitudini săvârşite în serviciu, acest personal

fiind „recrutat şi trimis exclusiv de către Direcţia Poliţiei şi Siguranţei spre a

organiza, a descoperi comploturi şi apăra avutul cetăţenilor” 108 .

Presa de specialitate poliţienească nu a fost lipsită de „conflicte de

presă”; între Revista Poliţiei al cărei director era G. Gologan, şef de serviciu în

Siguranţa Generală a statului Braşov şi Directorul Siguranţei Generale a Statului,

R.P. Voinescu apare un conflict, acesta din urmă fiind considerat un „nerod

înfumurat şi ambiţios” care urmăreşte „să profite de legea excepţională, care a

suspendat inamovibilitatea, ca să revoce din funcţie pe toţi oamenii de cinste şi de

temperament, care n-ar fi consimţit să se facă uneltele sale docile” 109 . Această

poziţie a revistei este determinată de revocările vechilor slujbaşi din poliţie şi

Siguranţă,

acuzaţiile

fiind

îndreptate

spre

şeful

Siguranţei,

R.P.

Voinescu.

Explicaţia

directorului

Siguranţei

Generale

este

funcţionarii

revocaţi:

106 „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul II, nr. 25, 1920, p. 6.

107 C. Sucianu, Reorganizarea poliţiei şi Siguranţei în „Poliţa”, Cluj, Anul V, nr. 8, 1925, p. 101.

108 Idem, Reorganizarea poliţiei şi Siguranţei în „Poliţia”, Cluj, Anul VI, nr. 8, 1925, p. 105.

109 „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul II, nr. 24, 1920, p. 6.

-37-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

„consideră încă şi azi pe Ion Panaitescu 110 ca adevăratul lor director, şi-l ţin la

curent zilnic cu tot ce se petrece la Siguranţă. Aşa se face că Vintilă Brătianu este

informat înaintea guvernului şi mai bine decât guvernul” 111 . Într-o suită de alte

articole şeful Siguranţei este acuzat că a înscenat un complot împotriva regelui

Carol I, că este autorul unor plagiate grosolane (a plagiat un studiu asupra

moratoriului apărut la Torino în 1884) 112 . Din 1923, Revista Poliţiei trece în

proprietatea lui Z. Rozescu, intrând într-o perioadă descendentă, limitându-se la

prezentarea diverselor bande de infractori, a diverselor furturi minore până la

omoruri, fiind neglijate problemele privitoare la instituţia poliţiei.

Campania de presă dusă împotriva directorului Siguranţei Generale este

continuată de ziarul Paza, în care acesta este învinuit de lipsă de profesionalism,

deoarece nu a ştiut să preîntâmpine atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920

(acţiune teroristă pusă la cale şi realizată de evreul comunist Max Goldstein, care

s-a soldat cu trei victime: episcopul Radu al Oradei, Dimitrie Grecianu, Ministrul

Lucrărilor publice şi ad-interim la Justiţie şi senatorul Spirescu), deşi ştia că

urmează „să se întâmple ceva” 113 . Se prezintă faptul că senatorul Nicolae

Buţureanu urmăreşte interpelarea ministrului de interne, Arthur Văitoianu

şi a

celui de justiţie în vederea stabilirii „situaţiei” lui R.P. Voinescu 114 . Ca urmare a

acestei campanii de presă, Daşchevici este revocat din funcţie iar în urma

procesului dezbătut de Secţia a III-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 27

110 Ion Panaitescu a fost cel care a contribuit la înfiinţarea Siguranţei Statului în 1908.

111 G. Gologan, Două declaraţii ale lui Voinescu în „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul II, nr. 25, 1920, p. 12.

112 V.V. Daşchevici, Un îndrăzneţ furt literar în „Paza”, Bucureşti, nr. 6-7, 1921, p. 8.

113 George Botez, În jurul atentatului de la Senat în „Paza”, Bucureşti, Anul I, nr. 8-9, 1921, p. 11.

114 V.V. Daşchevici, Iar despre R.P. Voinescu în „Paza”, Bucureşti, Anul II, nr. 30-31, 1922, pp.

2-6.

-38-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

octombrie 1922 se va respinge recursul de anulare a revocării din funcţie,

punându-se astfel capăt „conflictului”.

După Unire, doar în Transilvania a apărut un periodic de specialitate

adresat poliţiştilor, revista Poliţia care a apărut la Cluj pe o perioadă de timp mai

îndelungată, de două decenii (1920-1940). Demn de remarcat este faptul că deşi

directorul ziarului era Ovidiu Gritta, prefectul poliţiei Cluj, în coloanele revistei

vor publica foarte mulţi oameni de cultură cum a fost profesorul universitar

Onisifor Ghibu sau profesori de drept administrativ de la Universitatea din Cluj. O

perioadă relativ scurtă revista a fost bilingvă, articolele fiind şi în limba maghiară.

Şi în Basarabia a apărut în 1929, la Chişinău, ziarul Tribuna Poliţistului care însă

a avut un timp de apariţie efemer, totalizând doar trei apariţii. O problemă

stringentă a poliţiei române pe care presa poliţienească a ridicat-o în primul

deceniu interbelic a fost cea a şcolilor de specialitate, deoarece în cadrul instituţiei

trebuiau încadraţi oameni cu o bună pregătire, aceştia având de îndeplinit o

misiune grea şi delicată „atât din punctul de vedere al cetăţenilor, cât şi din acela

al

statului” 115 . În ceea ce priveşte Şcoala de poliţie ştiinţifică din Bucureşti ea nu-

şi

îndeplinea adevărata menire deoarece din totalul de 3000 de ofiţeri şi agenţi de

poliţie doar 1% urmau cursurile acesteia . Această situaţie se datorează faptului că

„ministerul cere prefecturilor de judeţe şi poliţii din ţară să desemneze câte un

ofiţer de poliţie care să urmeze cursurile şcolii; aceasta fiind însă considerată ca o

corvoadă, un fel de serviciu peste rânduri, poliţiile trimit la şcoală spre a îndeplini

115 Onisifor Ghibu, Tot cu poliţie improvizată? în „Poliţia”, Cluj, Anul V, nr. 4, 1924, p. 26.

-39-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

o formalitate, pe cei mai slabi ofiţeri de poliţie, oprind în serviciu pe cei mai

răsăriţi” 116 .

III. Legea de organizare a poliţiei din 8/21 iulie 1929

Venirea la putere a guvernului naţional-ţărănesc, prezidat de către Iuliu

Maniu, la 8 noiembrie 1928 a determinat adoptarea unei noi legi care să

reglementeze activitatea tuturor ministerelor şi a organelor aflate sub autoritatea

Ministerului de Interne. Preocuparea esenţială a noului guvern a reprezenta-o

reorganizarea

aparatului

de

stat 117 .

La

2

august

este

dată

Legea

pentru

organizarea ministerelor 118 , al cărei scop era acela de a se conferi administraţiei

centrale o înfăţişare unitară, continuând cu Regulamentul pentru organizarea

Ministerului de Interne din 25 ianuarie 1930. În acesta se prevedea că atribuţiile

Ministerului de Interne sunt de „conducere a administraţiei generale a ţării,

ordinea şi siguranţa statului” 119 , atribuţii care reformulează definiţia dată de

Regulamentele Organice. În timpul guvernării liberale, Iuliu Maniu criticase

adesea măsurile legislative liberale şi defectuoasa activitate a administraţiei,

poliţiei şi jandarmeriei. Prin această lege, Ministerul de Interne era factorul politic

răspunzător de ordinea internă a statului, ocupându-se de administraţia generală a

ţării prin reprezentanţii guvernului (prefecţii de judeţe, pretorii, notarii comunali şi

116 V.V. Daşchevici, Şcoala de poliţie ştiinţifică din Bucureşti în „Paza”, Bucureşti, Anul IX, 1928, nr. 2, p. 3.

117 Istoria românilor, vol. VIII, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 274.

118 Monitorul Oficial, nr. 169 din 2 august 1929, p. 18.

119 Ibidem, nr. 19 din 25 ianuarie 1930, p. 2.

-40-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

organele administraţiei locale) şi cu apărarea ordinii publice şi siguranţei statului

prin organele abilitate ale Direcţiei Generale a Poliţiei, Inspectoratul General al

Jandarmeriei, Prefectura Poliţiei Capitalei, prefecţii de judeţe, pretorii şi notarii 120 .

În Ministerul de Interne existau direcţii care îngreunau funcţionarea normală:

Direcţiunea Generală a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor (P.T.T.), Direcţiunea

Monitorului Oficial şi Imprimeriei statului, Direcţiunea Serviciului Sanitar, care

au intrat prin legea de organizare a ministerelor din 2 august 1929 în structura

altor nou înfiinţate ministere 121 . În evoluţia spre o instituţie eficientă, modernă şi

europeană, anul 1929 a fost cel mai fast pentru poliţa română, în principal datorită

necesităţii imperioase care a determinat adoptarea legii de organizare a poliţiei,

considerată

cea

mai

amplă

şi

mai

bine

ancorată

în

realităţile

româneşti.

Legiuitorul arăta situaţia în care se găsea poliţia în 1929 şi carenţele acesteia care

ţineau de „lipsa de unitate, lipsa completă de organizare, abuz de numiri, pletoră

de funcţionari şi lipsa completă de pregătire profesională” 122 .

Înainte de adoptarea acestei legi în cele 71 de judeţe ale ţării existau 355

de oficii de poliţie fără coeziune între ele. În 31 de oraşe funcţionau dezarmonic 2-

4 oficii de poliţie, de multe ori refuzându-şi concursul fapt ce scădea prestigiul

autorităţii. În ceea ce priveşte personalul poliţienesc, erau încadraţi 15942 poliţişti

din care 3607 ofiţeri şi agenţi, 1503 personal de birou şi 10942 sergenţi de oraş.

Dintre aceştia, 80-90% nu aveau calificarea necesară. Din 1184 ofiţeri de poliţie

judiciară erau licenţiaţi în drept doar 40 în întreaga ţară şi din 364 ofiţeri de poliţie

nu mai puţini erau licenţiaţi în drept. În cele 71 de judeţe funcţionau 22 prefecţi de

120 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 234.

121 Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, p. 211.

122 D.R. Ioaniţescu, Lege pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, Bucureşti, Curierul Judiciar, 1929, p. 76.

-41-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

poliţie deşi nu existau decât 17 municipii, 99 directori de poliţie, 38 de inspectori

de poliţie, 71 şefi de serviciu de siguranţă şi 175 comandanţi şi ofiţeri de sergenţi

fiind „un adevărat potop de demnitari fără atribuţii precise 123 .

O contribuţie esenţială în elaborarea şi adoptarea acestei legi a avut-o

ministrul

de

interne

Alexandru

Vaida-Voevod,

D.R.

Ioaniţescu,

Armand

Călinescu, Anibal Teodorescu şi Vintilă Dongoroz şi profesorii de la Facultatea de

Drept din Bucureşti: Stelian Popescu, Eugen Bianu, specialist în probleme care

priveau siguranţa de Stat, acesta din urmă având şi o activitate publicistică

impresionantă 124 . Noua lege a pornit de la neînţelegerile şi fricţiunile permanente

dintre organele de poliţie, ea căutând să realizeze „principiul fundamental al

unificării serviciilor poliţieneşti într-un sistem armonic, ştiinţific şi determinarea

precisă a atribuţiilor importante ale poliţiei, prin specializare” 125 . Această lege a

fost iniţiată de ministrul Alexandru Vaida-Voevod, în timpul ministeriatului său

fiind adoptate legi de bază privind organizarea forţelor de ordine în Stat: Legea

Jandarmeriei Rurale, Legea pentru organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de

prevenţie, Legea Ministerelor, Legea contraspionajului şi trădării în timp de

pace, Regulamentul de funcţionare a Jandarmeriei Rurale. În această perioadă s-

au

înfiinţat

Inspectoratul

Gardienilor

Publici,

Militari şi Corpul Detectivilor 126 .

Comandamentul

Pompierilor

Conform legii poliţei din iulie 1929, Direcţia Generală a Poliţiei se

împărţea în Servicii Centrale şi Servicii Exterioare. Din Serviciile Centrale făceau

123 D.E. Bianu, Op. cit., pp. 73-74.

124 Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, p. 214.

125 D.R. Ioaniţescu, Noua reformă a poliţiei în „Poliţa Modernă”, Bucureşti, Anul IV, nr. 41-42, 1929, p. 2.

126 Ghe. Constantin, Şerbu Miliana, Miniştrii de interne ai României (1862-2001), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2001, p. 192.

-42-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

parte: Direcţia Poliţiei Administrative, Direcţia Poliţiei Judiciare, Direcţia Poliţiei

de Siguranţă, Inspectoratul Gardienilor Publici şi Biroul Jandarmeriei.

Direcţia poliţiei administrative avea în atribuţii: să îndrume acţiunea de

poliţie administrativă, să controleze buna executare a legilor şi regulamentelor

referitoare la poliţia administrativă în general, la poliţia specială şi la poliţia

comunală şi

să vegheze la menţinerea ordinii

publice.

Această

direcţie se

compunea din două servicii: serviciul poliţiei administrative şi al poliţiei de

frontieră şi serviciul personalului şi controlului 127 .

Direcţia poliţiei judiciare avea ca atribuţii: îndrumarea şi controlul

activităţii

ofiţerilor

şi

agenţilor

acestei

poliţii,

referitoare

la

constatarea

infracţiunilor şi trimiterea făptuitorului înaintea justiţiei.

Această direcţie

avea

două servicii: Serviciul poliţiei judiciare cu două birouri (Biroul poliţiei judiciare

şi al cercetărilor şi Biroul cazierului poliţienesc, al controlului recidiviştilor şi al

statisticii) şi Serviciul poliţiei tehnice cu trei birouri (Biroul central al urmăririlor

internaţionale, Biroul poliţiei tehnice şi al şcolilor şi Laboratorul central de poliţie

tehnică) 128 .

Direcţia poliţiei de siguranţă conducea şi controla activitatea tuturor

ofiţerilor şi agenţilor acestei poliţii, aduna şi centraliza toate informaţiile primite şi

îndeplinea prin ofiţerii de poliţie, prin detectivi, agenţi de organe speciale,

însărcinările serviciului, precum şi dispoziţiile referitoare la ordinea publică şi

Siguranţa Statului. Această direcţie era compusă din două servicii: Serviciul de

informaţii cu patru birouri (Biroul siguranţei generale, al poliţiei sociale şi al

informaţiilor, Biroul secretariatului şi cifrului, Biroul de studii, presă şi al

127 C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XVII, p. 678.

128 Ibidem, p. 679.

-43-

Buletinului

poliţiei,

Biroul

evidenţelor,

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

statisticii,

arhivei

şi

registraturii)

şi

Serviciul controlului străinilor cu două birouri (Biroul controlului străinilor şi

Biroul extrădărilor şi expulzărilor) 129 .

Inspectoratul Gardienilor Publici cuprindea cel mai numeros personal

poliţienesc şi în sarcina sa intrau următoarele atribuţii: efectuarea serviciului de

pază publică pe teritoriul urban al ţării, controla prin deplasările pe teren ale

inspectorului, subinspectorului şi ale controlorilor de gardieni publici, modul de

îndeplinire a serviciului de pază şi disciplina personalului 130 .

Pe lângă Direcţia Generală a Poliţiei funcţiona ca oficiu de legătură, în

interesul serviciului poliţienesc, un birou al jandarmeriei, condus de un ofiţer

superior de jandarmi, doctor ori licenţiat în drept, ajutat de un ofiţer de jandarmi,

de preferinţă dintre cei care au funcţionat pe lângă serviciile de informaţii, fiind

numiţi prin decret regal de către ministrul de interne 131 .

Din Serviciile Exterioare făceau parte: Prefectura Poliţiei Municipiului

Bucureşti, Inspectoratele regionale de poliţie (Iaşi, Cluj, Craiova, Bucureşti,

Timişoara, Cernăuţi şi Chişinău), Chesturile de poliţie din municipii, Poliţiile din

oraşele reşedinţe de judeţ, Comisariatele şi detaşamentele de poliţie. Inspectoratul

regional de poliţie Bucureşti a avut sediul în Bucureşti până la 20 decembrie 1934

când prin Legea pentru modificarea unor dispoziţii din Legea de organizare a

Poliţiei Generale a statului (21 iulie 1929) se hotărăşte trecerea reşedinţei sale în

municipiul Ploieşti 132 .

129 Ibidem, p. 680.

130 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 235.

131 C. Hamangiu, Op. cit., vol. XVII, p. 680.

132 Ibidem, vol. XXII, 1934, p. 838.

-44-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti se împărţea la rândul ei în

Servicii Centrale şi Servicii Exterioare: existau câte 4 chesturi, câte una în fiecare

sector, acestea având ca servicii centrale câte 5 birouri iar ca servicii exterioare,

comisariatele. Astfel prin această lege din cele 6 inspectorate s-au format 4

chesturi „desfiinţându-se fără nici o justificare împărţirea teritorială a capitalei, în

care centrul forma o diviziune aparte” 133 .

Inspectoratele regionale de poliţie se împărţeau în trei servicii care

priveau poliţa administrativă, socială şi de moravuri. Exista în fiecare oraşe

reşedinţă de judeţ o singură poliţie de judeţ corespunzătoare fiecărui judeţ,

respectiv 71 de astfel de poliţii. În municipiile capitală de judeţ existau câte o

chestură, iar în celelalte oraşe capitale existau poliţii.

Chestura avea organizarea în organe centrale formate din trei birouri:

Biroul de poliţie administrativă, judiciară şi de poliţie de Siguranţă şi organe

exterioare: comisariatele de circumscripţii şi detaşamente de poliţie. O inovaţie

fericită a legii de la 1929 a fost unificarea conducerii poliţieneşti judeţene în mâna

conducerii centrale din capitala judeţului 134 . Toate comunele urbane din judeţ şi

eventual toate celelalte comune care dispun de poliţie sau detaşamente, au fost

puse sub conducerea unitară a poliţiei din capitala judeţului. S-a reglementat în

mod

fericit

comunale.

colaborarea

organelor

poliţieneşti

cu

Primarul

putea

cere

intervenţia

poliţiei

organele

administraţiei

administrative

pentru

executarea şi aplicarea regulamentelor şi ordonanţelor comunale 135 .

133 Gabriel Marinescu, Op. cit., p. 69.

134 D.E. Bianu, Op. cit., p. 78.

135 Ibidem, p. 86.

-45-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Comisariatele de circumscripţii şi detaşamentele de poliţie se găseau în

oraşele nereşedinţă, în comunele rurale, punctele de frontieră, porturi, gări,

staţiuni balneoclimaterice.

Poliţiile din oraşele capitale de judeţ care nu sunt municipii erau

împărţite în organe centrale formate din două birouri şi detaşamente sau secţii de

gardieni şi organe exterioare: detaşamentele de poliţie. Conform acestei legi,

atribuţiile poliţiei generale a statului erau împărţite pentru prima dată ca poliţie

administrativă, judiciară şi ca poliţie de siguranţă sau informativă 136 .

Ca poliţie administrativă avea următoarele atribuţii care priveau apărarea

libertăţii, proprietăţii şi siguranţa persoanelor precum şi a drepturilor recunoscute

prin Constituţie şi legi, a preveni infracţiunile la legi, regulamente şi ordonanţe

administrative, executa măsurile de poliţie şi orice îndatoriri ce-i sunt impuse prin

legi, regulamente şi ordonanţe, a sprijini opera de asistenţă în conformitate cu

principiile de ocrotire socială, celor care ar avea nevoie, veghind la menţinerea

ordinii publice.

Ca poliţie judiciară constata şi urmărea orice infracţiune şi trimitea pe

făptuitori înaintea justiţiei, iar în ceea ce priveşte contravenţiile, încasa şi amenzi

în condiţiile legale, executa măsurile ordonate de justiţie, potrivit legilor, fie

contra persoanelor sau a bunurilor.

Ca poliţie de siguranţă culegea, instrumenta şi aducea la cunoştinţa

autorităţii superioare acele informaţii privitoare la fapte care erau contrare ordinii

publice şi siguranţei statului 137 .