CAPITOLUL I CONSIDERATII GENERALE

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI 1. Evolutie. Obiectul criminologiei subiect al controverselor teoretice Evolutia criminologiei ca stiinta a fost marcata de numeroase controverse teoretice care au vizat obiectul sau de explorare a criminalitatii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra starii si dinamicii fenomenului interactional si capacitatea de a elabora masuri adecvate pentru prevenirea si combaterea acestuia. Nu intamplator, unul din punctele sensibile ale controverselor stiintifice din domeniul criminologiei il reprezinta obiectul sau de studiu. In anul 1960, in Raportul general cu privire la Aspectele sociologice ale criminalitatii, prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres International de Criminologie, care s-a desfasurat la Paris, socoilogul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie ca este un fel de regina fara regat, subliniind astfel ca problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvata. Contributia specialistilor din acest domeniu a adus numeroase clarificari, dar se poate afirma ca si in prezent exista opinii divergente, preocuparile stiintifice pe aceasta tema fiind mereu in actualitate. Aceasta situatie este consecinta obiectiva a modului in care a aparut si s-a impus, ca stiinta, criminologia. Dezvoltarea temporara a acestei discipline in cadrul altor stiinte a avut ca efect utilizarea unor metode etiologice, sisteme de referinta si tehnici de cercetare prorpii acelor stiinte. Rezultatul a fost atat fragmentarea obiectului de cercetare criminologica in diverse laturi si aspecte ale fenomenului infractional, cat si o anumita lipsa de unitate intre teoreticienii care abordau criminalitatea de pe pozitiile unor discipline diferite. Astfel, datorita faptului ca, la inceput, cercetarea criminologica a fost initiata de antropologi, acestia au preferat studiul infractorului. Orientarea cercetarii stiintifice catre subiectul activ al actului infractional a constituit ulterior o constanta a pozitiilor teoretice care

considera personalitatea individuala drept cauza exclusiva sau prioritara in savarsirea faptelor antisociale. Aceste teorii cuprind o arie larga de modele explicative, de la cele tip erado-constitutional, psihiatric, psihologic, pana la teoriile personalitatii criminale, in variantele lor moderne. In consecinta, si faptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind plasati in zona centrala a obiectului criminologiei. Opiniile potrivit carora fapta antisociala constituie obiectul criminologiei sunt specifice acestor specialisti care abordeaza criminalitatea de pe pozitiile sociologiei si psihologiei sociale. In cadrul acestei orientari, conceptului de infractiune I se confera, uneori, o acceptiune care depaseste sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, intelege prin crima orice incalcare a normelor de conduita din societatea, indiferent daca acestea dac sau nu obeictul unor reglementari juridice, iar criminologul german Hans Goppinger sustine ca infractiunea, ca obiect al criminologiei, trebuie considerata atat ca fenomen juridic, cat si nontehnic, instransa legatura cu religia, morala si cultura. Crminalitatea ca fenomen social a constituit, initial, obiectul preocuparilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat in diverse teorii sociologice, intre care teoriile patologiei sociale, ale dezorganizarii sociale, ale conflictului de cultura, etc.Intr-o masura importanta, fenomenul infractional este inclus in formele mai largi de devianta sociala, astfel incat, in aceasta perspectiva, criminologia se confunda cu sociologia deviantei. Principala carenta a teoriilor monocauzale consta in abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfle lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul intrebarii auntonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasa in afara criminologiei fenomenul infractional, dupa cum abordarea criminalitatii fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicand socialul prin social; neglijeaza partial sau total personalitea celui care incalca legea penala. Perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a marcat o puternica afirmare a criminologiei. Numarul mare de reuniuni stiintifice internationale pe aceasta tema a constituit un bun prilej de analiza a problematicii criminologiei, inculsiv a celei de ordin conceptual. Pe aceasta cale s-a ajuns la o conceptie mai larga cu privire la obiectul criminologiei, incercandu-se chiar o unificare a diverselor sale laturi.

 PERSONALITATEA TEORIILE PRIVIND PERSONALITATEA CRIMINALULUI 1. Consideratii introductive Nu voi incerca sa prezint o definitie a termenului de personalitate, asa cum o gasim in dictionarele explicative, ci doar voi face precizarea ca, in sensul prezentului capitol, consider ca acesta (termenul de personalitate) se refera la acel set complex de atribute emotionale si comportamentale care, ca mod de a actiona de la o situatie la alta, tind sa ramana relativ constante. In acest capitol, se vor examina teoriile care explica comportamentul, plecand de la caracteristicile care scot in evidenta personalitatea individului. Teoriile psihiatrice si psihologice pleaca, de asemenea, in explicarea comportamentului criminal, de la factorii biologici si situationali. In acest capitol, vom lua in studiu numai aceste teorii, incercand sa prezentam argumentele prin care comportamentul criminal isi are originea, in prinicipal, in personalitatea agresorului si nu in biologia sau in situatia lui sociala. In teorie, fiecare personalitatea este unica. In scopul cercetarii se cauta sa se gaseasca dimensiuni comune (trasaturi), sa se studieze asemanarile si deosebirile. 2. Scurt istoric: Psihiatria, o trambulina a teoriei psihanalitice Cred ca este o necesitate ca, inainte de a face referiri la teoria psihanalitica a cauzelor comportamentului criminal, sa evaluam si diferentele care exista intre psihiatrie in general si gandirea psihanalitica. Psihiatria, ca stiinta, a veni si imbunatatit modele medicale in tratarea problemelor de baza ale bolilor mintale. Controlul comportamentului periculos al mentalului si emotionalului a constituit o preocupare inca din cele mai vechi timpuri. In societatile timpurii, cand demonologia reprezenta un sistem de gandire, aceasta a dat o explicatie adecvata atat pentru crima facuta, cat si pentru starea de nesanatate a celui care a comis-o: influenta spiritelor rele sau a Diavolului. Si trebuie recunoscut ca aceasta era chiar un obiectiv al scolii naturaliste de gandire medicala din Grecia antica a anului 600 i.e.n. Gandirea respectiva se baza pe teoriile lui Pythagores (580-510 i.e.n.), Alcmaeon (550-500 i.e.n.) Empedocles din Agrigentum (490-430 i.e.n.) si Hippocrates, parintele medicinei, al carui Juramant este solemn asumat de toti cei care practica aceasta frumoasa si veche meserie.

Pythagores si elevul sau Alcmaeon au identificat creierul ca fiind organul mintiii si , plecand de aici, au precizat ca bolile mintale sunt disfunctiuni ale acestui organ. Empedocles a introdus anumite principii explicative ale personalitatii, care au fost folosite sute de ani si care, de exemplu, explicau ca delirul si alte boli mintale sunt niste aspecte ale functiiloe speciale ale creierului. Isteria, nebunia, si melancolia erau descrise stiintific si lor le erau asociate moduri de tratament ca pentru orice alta afectiune umana. Am facut aceste precizari si pentru a sublinia ca psihiatria a constituit o diviziune importanta a stiintelor medicale, inca de la inceputul acesteia. Odata cu dezvoltarea stiintei, si medicina a facut pasi enormi, inclusiv in domeniul identificarii si tratarii bolilor mentale. Sigismund Freud (1856-1939) este acela care dezvolta conceptele stiintei psihologiei in legatura cu persoanele bolnave. Subconstientul, ca un concept central al psihanalizei, si-a facut aparitia ca subiect de interes stiintific inainte de Freud, fiindca mereu au existat oameni care auzeau voci cand nimeni nu vorbea, sau care vedeau ceea ce nimeni nu putea sa vada. Conceptul de subconstient a fost dezvoltat de Von Hartman (18241906) si a fost detaliat de Morton Prince (1854-1929) in cateva studii nonfreudiene ale fenomenului de disociere sau impartire a personalitatii ( indivizi cu multipla personalitate ). 3. Explicatiile psihanalitice ale comportamentului criminal Din punctul de vedere al teoriei psihanalitice, comportamentul criminal este atribuit disfunctiunilor sau tulburarilor care exista intre Eu si Supereu. In contrast, Sinele este perceput ca o sursa biologica constanta si innascuta a imboldurilor si instinctelor, care nu variaza substantial intre indivizi. Freud a sugerat ca unii indivizi comit acte criminale deoarece poseda un Supereu supradezvoltat si care conduce constant la sentimente de vina si anxietate. In consecinta, pentru a indeparta sentimentele de vina, exista totodata o dorinta de pedepsire pentru a restaura propriul echilibru al binelui si al raului. Modurile imprudente si nepasatoare in care se comite, deseori, crima sunt niste erori inconstient motivate, lasate astfel pentru ca autoritatile sa poata prinde mai repede pe agresor si sa il condamne, administrandu-I pedeapsa purificatoare cea mai potrivita.

Criminalitatea poate fi ajutata de psihanaliza, deoarece aceasta poate scoate la lumina sursele subconstiente ale vinovatiei si poate elibera persoana de povare pedepsei. Asadar, un Supereu supradezvoltat constituie, in opinia lui Freud, o sursa a comportamentului criminal. August Aichhorn, un psiholog orientat psihanalitic, sustine existenta mai multor surse alternative pentru declansarea actului criminal, bazandu-se pe anii de experienta din institutiile pentru delencventi. In urma studiilor intreprinse, a constatat ca multi copii din institutia sa aveau supereul subdezvoltat, astfel ca, din punctul sau de vedere, criminalitatea se delincventa erau, in principal, ecpresii ale unui Sine nereglat. Aichhorn a atribuit aceasta faptului ca parintii copiilor respectivi ori lipseau din viata lor, ori nu-i iubeau, astfel ca acestia au esuat in fromarea atasamentului intim necesar unei dezvoltari normale a Supereului. El si-a bazat tehnicile de tratament, pentru acesti copii, pe crearea unui mediu placut si fericit, in asa fel incat sa promoveze tipul de identificare cu adulti pe care copiii esuasera sa le experimenteze mai devreme. Freud a fost de acord cu aceste tehnici, in cuvantul sau introductiv de la cartea lui Aichhorn, Tanarul fugar. Aichhorn amai sugerat ca exista si alte tipuri de delincventi, care au la baza o supraabundenta de dragoste parinteasca si carora le este permis sa faca orice vor. Din aceasta categorie, Aichhorn nu a gasit un numar mare de copii, dar a subliniat ca acestia necesita un tratament diferit, cu tehnici de tratare diferite de ale copiilor delincventi, creati de absenta sau severitatea excesiva a parintilor. El a gasit si cativa copii delincventi cu un Supereu dezvoltat, dar acestia proveneau din parinti criminali si necesitau o alta tehnica de tratament. Mai tarziu, unii teoreticieni psihanalisti aveau sa sustina ca comportamentul criminal descris de Aichhorn este cel mai consistent. De exemplu, Healy si Bronner su examinat 105 perechi de frati, in care unul din ei era delincvent, iar celalalt non-delicvent, si au concluzionat ca fratele delincvent esuase in a dezvolta o legatura afectiva normala cu parintii sai, datorita unei varietati de factori situationali. In aceasta situatie, delincventa era, in esenta, o forma de subminare, in care delincventul incerca sa intruneasca niste conditii de baza care i-au lipsit in familia sa. John Bowlby, un alt cercetator psihanalist de renume, si-a focalizat studiile sale pe privirea materna timpurie ca origine a delincventei si a argumentat ca legaturile emotionale de baza esuasera sa se formeze.

Fritz Reld si David Wineman au descoperit ca copiilor care urasc le-au lipsit acei factori care sa-I conduca la identificarea cu adultii, cum ar fi sentimentele de a fi iubit, incurajat, dorit si a fi in siguranta. Acesti copii nu aveau Supereurile normale iar Eurile lor erau organizate in asa fel incat sa apere expresia neregulata a dorintelor Sinelui lor. Reld si Wineman au numit acest Eu ca pe un eu delincvent. Ca si Airhhorn, ei au recomandat ca acesti copii sa fie tratati cu dragoste neconditionata si sa promoveze atasarea lor de adultii care le-au lipsit intr-o anume perioada a copilariei. Teoria psihanalitica a avut un impact fantastic in psihiatria moderna, dar si a lumii civilizate. Critica cea mai severa care i se poate aduce este accea ca teoria nu poate fi testata. De aceea, teoria psihanalitica este un set de concepte intercorelate care, luate impreuna, explica comportamentul criminal si pe cel non-criminal. Cativa cercetatori au venit si au precizat ca ideile lui Freud pot fi reduse la niste ipoteza care, insa, pot fi testabile. Rezultatele acestor testari empirice au sustinut, in general, teoria lui Freud. Cu toate ca teoria lui Freud are o validitate generala in ceea ce priveste conceptele, explicatua psihanalitica a oricarui comportament individual pare, totusi, subiectiva si indepartata de tehnicile care sa-I confirme validitatea. Explicatiile psihanalitice ale comportamentului uman sunt facute dupa ce deja comportamentul a aparatu si se bazeaza mult pe interpretarile motivatiei subconstientului. Aceste interpretari pot da un sens, dar, in general, nu exista cale de determinare a acuratetei interpretarii analistice a unui caz individual in cdrul metodologiei acceptate stiintific. Aici avem in fata o metodologie in care numai analistul pricepe intelesul faptelor cazului respectiv, iar pacientul poate sa nu inteleaga nici faptele, nici intelesul acestora. Ca proces, psihanaliza este capabila sa vindece oamenii de afectiunile lor? Din pacate, pacientii care au primit tratament psihiatric si psihanalitic, in general, nu au mai multe sanse de insanatosire fata de aceia care nu primesc un tratament similar. In ceea ce priveste posibilitatea utilizarii teoriei psihanalitice in criminologie, raman la opinia ca asupra ei planeaza un dubiu de care trebuie tinut cont.