Sunteți pe pagina 1din 174

1

DARIS BASARAB

GLASUL TĂCERII

versuri

Bucureşti 2004
www.darisbasarab.com
3

Cuprins

1.- Mi-e dor.............................................6


2.- România Pitorească.........................10
3.- Dreptul la viaţă................................15
4.- Îndemn la unire...............................21
5.- Hora.................................................23
6.- Contrast de decembrie.....................25
7.- Moş Gerilă.......................................27
8.- Împărţeala........................................28
9.- Tu, mamă... ...................................36
10.- O lume-ntreagă... ........................38
11.- Aş vrea... .....................................39
12.- Veni-va totuşi... ...........................40
13.- Nu!.................................................41
14.- Duhnesc a hoit... .........................43
15.- Profetul..........................................44
16.- Interviu..........................................45
17.- Vorbe!... .....................................49
18.- Voi, cei puternici!... ....................50
19.- What can I do?... ........................51
20.- Dar dacă... ..................................52
21.- Cpul...............................................53
22.- Azi am trecut pe lângă ei... .........55
23.- Jos în vale... ................................56
24.- Haiducul........................................57
25.- Mihai.............................................59
4

26.- În coloană......................................60
27.- Te du!... ......................................61
28.- Exodul...........................................62
29.- Quo vadis?... ...............................63
30.- Gol.................................................64
31.- Inutil..............................................65
32.- Hora Unirii... ..............................66
33.- Credinţa.........................................68
34.- Nebuni de legat.............................69
35.- Fireşte... ......................................70
36.- Tineretul ne-acuză!........................71
37.- Copiii vor pace!.............................72
38.- Opreşte-te vânt!.............................73
39.- Salcia.............................................74
40.- O voce...........................................75
41.- Mi-e dor ........................................76
42.- Obsesie..........................................77
43.- Copii!... .......................................77
44.- Se naşte un om!.............................78
45.- Câtă minciună!... ........................79
46.- Cu toţii glumim... .......................80
47.- E timpul!........................................81
48.- Demagogi, birocraţi,......................82
49.- O stafie... ....................................84
50.- Inventivitate!.................................85
51.- Am promis.....................................86
52.- Prădalnice gânduri.........................87
53.- E ajun... ......................................88
5

54.- Dor de mine...................................89


55.- Martie............................................91
56.- Cuvântul... ..................................92
57.- Poezia angajată..............................93
58.- Îmi vine... ...................................94
59.- Întoarcerea.....................................96
60.- Nu mă-ntrebaţi... ........................98
61.- Pieritu-mi-a glasul?!... ..............100
62.- In vincoli... ...............................101
63.- Periprava.....................................102
64.- Simt iz... ..................................104
65.- Autocritică...................................105
66.- Nici... ........................................106
67.- Cui pot?... .................................107
68.- Pe-acest pământ... .....................108
69.- Se-apleacă... .............................109
70.- Ce demon?!... ...........................110
71.- Nu vreau... ................................111
72.- Aş vrea... ..................................112
73.- Plouă, ninge... ...........................114
74.- Tristeţea... .................................115
75.- Trăim... .....................................116
76.- Când simt... ..............................117
77.- Guliver... ..................................118
78.- De-un timp... ............................119
79.- Şuieră vântul... .........................122
80.- Sunt supusul... ..........................123
81.- În acest sfârşit de veac... ..........124
6

82.- N-am fost acolo... .....................125


83.- Discutăm... ...............................126
84.- Ale mele... ................................127
85.- Eu nu mai cred... ......................129
86.- S-a mai dus... ............................130
87.- Una scurtă... ..............................132
88.- Toţi vorbim... ............................133
89.- Nu mă-ncumet... .......................135
90.- Eram copil... .............................136
91.- Unde-s?... .................................138
92.- Cin’ ţi-a spus?... .......................139
93.- Glastnosti... ...............................143
94.- Nicicând n-am crezut... .............147
95.- M-am născut... ..........................148
96.- Prin ochii mei... ........................152
97.- De-oi muri... .............................153
98.- Sfârşit de veac... .......................154
99.- Am fost... ..................................156
100.- Chemarea... ..............................159
101.- Sonet 5... ..................................160
102.- Vreau să scriu... ........................161
103.- Tot mă-ntreb... .........................163
104.- Se-apropie... .............................164
105.- Se-apropie clipa... ....................167
106.- Ce se-ntâmplă?... ......................168
107.- Aşteptăm.....................................169
108.- Recviem......................................170
7

Mi-e dor...

Cu gândul acasă
La tot ce mi-e drag
Adesea se-ntâmplă
Să simt că-s pribeag
Căci ceea ce astăzi
Eu casă numesc
E doar ca să uit
Ce-am lăsat, ce iubesc.

Atunci când a fost


Să las casa mea
Eram doar copil
Ce nu-nţelegea;
Azi puştiul de ieri
Om mare-a crescut
Acum se întreabă
Cum s-a petrecut.

Aminte-mi aduc
Cum omul fugea
Ştiind că hotarul
Nedrept se schimba;
Plângând după glia
Ce iar o pierdea
Românul pribeag
Spre Prut se-ndrepta.
8

Cu inima frântă
De cei ce-i lăsa
Cu dinţi-ncleştaţi
Căci ştia a răbda;
Ştia că nu-i drept
Ca altcineva
Să-ţi ia un pământ
Pe care cândva
Mult sânge român
A curs în şuvoi
Luptând pentru glie
Cu hoarde puhoi
Căci n-a fost uşor
Peste veac să păstrezi
Un nume român,
Basarab, făr’ să-l pierzi.

Când stau şi gândesc


La neamul român
Ce scut a făcut
La puhoiul păgân
La luptele de la
Soroca, Hotin,
Cetatea cea Albă,
Chilia, mă-nchin
La Dunărea-mi lină
Cu-al ei Ismail,
La Nistru ce-n mare
A scurs al nost’ chin
Mă-ntreb: de ce oare,
Cândva, în trecut,
9

Ba ruşii, ba turcii,
Războiu-au pierdut
Şi-au scris în tratate
Şi-aşa au făcut
Ca alţii, din stepă,
S-ajungă la Prut?!

Apoi, anul op’şpe


Dreptate-a făcut:
Românii acasă
În horă-au trecut
Au şters amintirea
Plecării din vatră
Din Prut au făcut iar
O apă de scaldă.

Dar anii s-au dus


Război-a-nceput
Un nou Napoleon
A făcut ce a vrut
Iar când a sosit clipa
Şi lupt-a pierdut
Din nou disperaţi
Noi Prutu-am trecut.

Iar glie pierdută


Cu oameni, cu tot,
Cu limbă şi cântec
Din Molda de foc.
Nimic îns-acolo
Nu s-a schimbat -
10

Culoarea locală
N-o faci prin transplant;
Azi graiul şi jocul
E tot românesc
Chiar dac-alfabetul
În scris, e rusesc.

Şi-aicea departe
Cu dor mă gândesc
La Dunărea-Albastră
Hotar nefiresc
Ce astăzi desparte
Un grai românesc;
La ceea ce deseori
Scrie în carte
Că veşnic cel tare
Îşi face el parte...

9 sept.’77
Maputo
11

România pitorească

Când priveşti o hartă-a lumii


Şi te-opreşti la Ţara noastră
Recunoşti că este mică
Dar fantastic aşezată.
Din ce-a fost în Europa
Mai cântat sub cer de astre
Şi-a ales, Ea, România,
Gura Dunării Albastre.
Colo, la vărsarea-n marea
Ce-o iubim chear dacă-i Neagră
Stă proptită într-o coastă -
Soare, plajă făr’ de piatră.
Cu câmpii ce se aşază
Pe-ale graniţelor ape,
Cu minunea Carpatină
Secerând ca o cetate.
Totul este la-ndemână
Bogăţii nenumărate
Ce-au atras pe vremuri Roma
Şi-au rămas şi-azi nesecate.
Toate patru anotimpuri
Am oprit la noi acasă
Ca să nu dorim la alţii
Să ne bucurăm de viaţă.
12

Iar de vrei să vezi de ce


Veacuri de a rând luptarăm
Ca să fim ce azi suntem
Faci un drum de-ocol prin Ţară.
Chiar de-i drumul scurt în cifre
Trebuie să fii precaut:
Întâlneşti minuni adesea
Ce-ţi răstoarnă orice planuri.
Te opreşti mereu din cale
Cucerit de ce-ţi oferă
Râul, muntele, sau marea,
Sau creaţia supremă.
Vezi că drumul se lungeşte
Ţara creşte, e prea mare
Pentru-a o privi deodată
Şi-a cunoaşte desfătarea.
Replanifici, schimbi trasee,
Nu-ţi prea iese socoteala,
Simţi că pentru-a o cunoaşte
Ţara-ţi cere înc-o viaţă.
Dacă un străin te-ntreabă
Ce să vadă mai întâi
Dintr-odat’ te-ncurci în sfaturi
Nu mai ştii exact să-i spui.
Du-te să vezi litoralul
Cu-a’ lui perle vechi şi noi
Cu Mamaia, Eforie,
Venus, Jupiter, şi-apoi,
Te opreşte unde-ţi place
Căci oriunde te-ai găsi
13

Vezi minuni ce se înfruntă


Pentru a te cuceri.
De la nordica Mamaie
Cu al ei nisip cernut
Pân’ la străvehea Mangalie
Cu-al ei sudic iz plăcut.
Plajă care intră-n mare
Şi lin duce hăt departe
Când stindardul alb anunţă
Vreme bună pentru scaldă.
Sau, spectacolul furtunii
Cu talazuri ce nu-s val
Aruncând tot Czinoul
Într-o lume de cristal.
Şi-ntre toate astea-n mijloc
Tomisul de altă dată -
O ieşire cum nu-i alta
Înspre lumea-ndepărtată.
Toate astea laolaltă
Sunt un mare Babilon :
Un vacarm de limbi străine
Toate pe un singur ton.
Toată lumea, albi şi negri,
Cântă, râd, aleargă-n soare,
Toţi fac planuri să se-ntoarcă
Şi în vara viitoare.
Da, dar dacă nu te-atrage
Plaja, soarele şi marea
N-ai decât s-o iei pe dealuri
Înspre Delta cea de aur.
E un colţ aparte-n lume
14

Nu-ntâlneşti două la fel


E un paradis terestru
Pentru păsări de tot fel.
E de-ajuns să iei o lotcă
S-o strecori pe vreun canal
Să te-apropii-ncet de ghioluri
Ca să vezi un carnaval.
Pelicani cu importanţă
Pescuind fără permisuri
Simţind barca dup-o undă
Fug în stol enorm spre stufuri.
Le-ai stricat dejunul care
Nu-l împart cu orişicine:
Ei iubesc această Deltă
Pentru liniştea-i deplină.
Nuferi albi şi nuferi galbeni
Îţi aştern covor în cale
Ce se trage la o parte
Tulburat de-a tale valuri.
Te întorci şi-asculţi în spate
Cum începe iar mişcarea
Bucuri-a mii de păsări
Care ţi-au simţit plecarea.
Prinzi în braţe iarăşi vâsla
Şi te-ndrepţi spre-alt labirint
Simţi un pic că te apasă
Jena de-a nu fi dorit.
Te opreşti apoi, deodată
Două lebede apar
Unduind măreţ prin apă
Se prefac că n-au habar.
15

Taci chitic şi le faci cale


Nu-ndrăzneşti nici să clipeşti –
Ce n-ai da măcar o dată-n
Limba lor să le vorbeşti!
Dacă vrei să vezi şi marea
Cum primeşte-n dar sărutul
Apelor ce-aduc cu ele
Al Europei dalnic suflu
Te îndrepţi înspre Sânt’ Gheorghe
Un sat mare de pescari
Unde vezi cum străluceşte
Albul var de gospodari.
Să fii oaspete aicea
Pe un roşu asfinţit
Să guşti fel de fel de feluri
Chiar din Deltă pescuit’
Să simţi cum pătrunde-n vine
Acel gust de usturoi
Să vezi cum ţi-aşază-n faţă
Aurul din păpuşoi
Simţi că eşti pe altă lume
Vrei ca timpul să se-oprească
Să fii unul de pe-aicea
Visul să nu se sfârşească...

..................................................

24 sept.’77
Maputo
16

”Si vis pacem, para bellum”

Dreptul la viaţă

Răsfoind prin scripta vieţii


Ce istorie-o numim
Deseori pun întrebarea
Cu ce drept ne omorâm?
Căci de vremi îndelungate
A istoriei stindarde
Poartă-n ele-n văzul lumii
Roşul sângelui de frate.
Încă din antichitate
Omul s-a jucat cu viaţa
Când în circ omorând sclavii
Când în lupta pentru spaţiu.
Cu ce drept a făcut asta
Nu s-a întrebat vreodată
Ştia doar că spre ”mai bine”
Merita să iei chiar viaţa.
A uitat că-s fraţi cu toţii
C-au urcat pe-aceeaşi scară
De la piatră, bronz sau fier
La podoaba aurară.
17

Ba, a mers chiar mai departe


Când a prins gust de putere
A ucis pe cei de-un sânge
Pentr-un tron, pentr-o avere.
Astfel s-au născut imperii
Din dorinţa de-a fi mare
Şi-a rămas pân’ astăzi scuza
Morţii pentru-eliberare.
Era, totuşi, parcă altfel
Totul parcă spus pe faţă:
Sclavii n-aveau drept la viaţă,
În război, lupta pe faţă.
Veacuri lungi s-au scurs alene
Mediul Ev multe-a schimbat
Şi cum totu-evoluează
Moartea-un pas a câştigat.
Alte măşti, aceeaşi piesă
Totul a continuat
Pentru a ucide-un frate
Borgia o modă a creat.
Cât priveşte expansiunea
Şi nevoia de eroi
Europa-n fruntea lumii
A-mpins crucea în război.
Spada cu mâner de cruce
Crucea cu profil de rug
Arme ce-au ucis sub scuza:
Luptăm pentru cei sub jug!?
Alte veacuri mult scăldate
În al purpurei lichid –
18

Moarte pentru libertate!


Iată un nou laitmotiv.
Teorii scuzând mijlocul
Nobilului ţel atins
Au făcut din a ucide
Pentru mulţi, un fel de vis.
Urcând sus pe baricade
Cetăţeanul a strigat:
Ori condiţie umană
Ori petrecere ca-n iad!
A ucis tot ce-a fost ”putred”
Şi puterea a luat
Dar văzându-se puternic
De-ai săi fraţi s-a apucat.
S-au măcelărit pe faţă
Sângele i-a îmbătat
Iar un doctor plin de ”milă”
Ghilotina le-a livrat.
Astfel visul libertăţii
A trecut ca un coşmar
Sufocaţi de-atâta sânge
S-au întors la tronuri iar.
Dar puterea cerea sânge
La vecini s-au îndreptat
Şi cum roata vieţii merge
Ucigând, s-au blestemat.
Cei ce ieri erau puternici
Şi-ucideau peste hotare
S-au schimbat în simple jertfe
Pe a patriei altare.
19

Apoi, alte revoluţii,


Tehnice, cum li s-au spus
Au dat omului putinţa
De-a ucide mai cu gust.
Ghilotina sau frânghia
Toate astea s-au uitat
Pentr-un condamnat la moarte
Un fotoliu au creat.
Şi-n aceste vremi moderne
La ştiinţ-au apelat
Gaze, bombe, radiaţii
Pentru moarte-au inventat.
Oameni plini de-nţelepciune
Nu ştiu cum au acceptat
Un concert pe-aceeaşi temă
De doi ”idoli” prezentat.
Unul se credea Mesia
Rasei pure pe pământ
Altul, tare ca oţelul,
Se numea într-un cuvânt.
Două lumi în faţa căror’
Toţi cu teamă aşteptau
Şi-aşteptând să se înfrunte
Moartea lor toţi o visau.
La-nceput şi-au strâns chiar mâna
Mici cadouri şi-au făcut
Au schimbat puţin şi harta
Şi ca prieteni, au tăcut.
Era bine-aşa căci timpul
Le era la îndemână
20

Se-ntrceau pe-ascuns în arta


De-a ucide fără urmă.
Unul, neavând ce face
La cuptoare s-gândit:
Totul arde, iar cenuşa,
Sufli şi s-arisipit.
Altul, a fost economic:
S-a gândit la conservare
Şi-având frigul asiatic
S-a calat pe deportare.
Toate astea însă rece
Sub stindard-unor credinţe -
Pentru rasă, pentru spaţiu
Pentru-a omului dorinţe.
Apoi, cel cu casă mică,
Tot gândind la al său vis
A-nţeles c-avea menirea
De-a-l învinge pe-Anticrist.
Şi aşa a-nceput iară
Lupta pentru o credinţă
Ce avea s-atragă globul
Într-o nouă umilinţă.
Totul a luat proporţii
Omul s-a uiat pe sine
A ucis, a ras pământul,
Culminând cu Hiroşime.
S-a trezit speriat din visu-i
Întrebându-se deodat’:
Nu cumva această armă
Se transformă-n bumerang?
21

A-nceput să-şi facă culpa


Miii de scuze-a inventat
Dar nu s-a oprit din drumul
Ce spre moarte l-a-ndreptat.
Astăzi stă la masa verde
Şi tratate lungi semnează
Dar cu gândul e aiurea –
Neutronu-l obsedează.
De ce să distrugi ce omul
Ani de ani muncind crează?
Să-l ucizi doar pe acela
Ce şi-aşa se procrează.
Stând şi răsfoind milenii
Vezi cum totu-evoluează
Şi te-ntrebi, nu cumva omul
Social, degenerează?
Nu cumva în drumul aspru
Al evoluţiei statale
Omul s-a pierdut pe sine
Ajungând o piesă care
Mişcă, fără să vorbească,
Mecanismul ce-l subjugă
Căci e-nlocuit de-ndată
Ce începe să gândească!
Orice gând opreşte piesa
Mecanismul nu visează
Automatul intervine
Şi pe loc catapultează.
Şi cuprins de nostalgie
Te gândeşti la vremi fictive:
22

Unde eşti copilărie


A unor zile primitive?!
Când în marea-i simplitate
Omul era om, şi-atât!
Când făcea tot de la sine
Făr’ program de circuit...

5 oct.’77
Maputo

Îndemn la Unire

Când Mihai intra în Alba


Consfinţind prima Unire
El venea să împlinească
A românilor gândire.

Toţi ştiau ce-nseamnă asta


Un îndemn strigat pe faţă
Pentru-o unică Naţiune
Pentru limbă, pentru viaţă.
23

A fost o idee mare


Ce-a speriat pân’ hăt departe
Negăsind o altă cale
Unii s-au gândit la moarte.

Capul lui căzu când visul


Părea gata împlinit
A rămas însă îndemnul
Peste vremuri moştenit.

Două veacuri jumătate


Au trecut făr’ să aline
Dorul pentru liberate
Gândul c-o să se împline.

Când sub Cuza Voievod


S-a cântat Hora Unirii
Toţi simţeau că-i un îndemn
Primul pas al împlinirii.

Milcovul era secat


De doi fraţi, dintr-o sorbire
Gândul le era-ndreptat
Spre toţi cei de o simţire.

Cei căzuţi la Mărăşeşti


S-au gândit la dezrobire
Pacea care a venit
A-nsemnat, de fapt, Unire!
24

Astăzi când al nost’ Pământ


E ciuntit prin siluire
Plini suntem de-un vechi îndemn
Pentru marea împlinire.

19 nov.’77
Maputo

Fredonând un motiv
din Rapsodia Română...

Hora

Măi român basarabean


Graiul tău e moldovean
Vino să-i sorbim noi lui
Apa dulce-a Prutului.

Facem ce-au făcut cândva


Cei ce-au stins astfel setea
Când au strâns Hora Unirii
Peste-o apă a-nfrăţirii.
25

Ţii tu minte cum era


Când nimic nu despărţea
De prin Ţara moţului
Pân’ la apa Nistrului?

Cum să uităm de-un Ştefan


Ce-a luptat ca să nu dea
Nici un petec de pământ
Ce era un lucru sfânt?!

Astăzi, chiar şi separaţi


Nu uităm că suntem fraţi
Veşnic te-aşteptăm să vii
Una tu cu noi să fii.

Să rotim din nou hora


Ce a rupt-o Prutu-n două
Să uităm de despărţire
Să trăim doar în unire!

Şi atunci vom putea spune


Că purtăm un singur nume
Nume ce va duce-n zare
România noastră Mare

9 dec.’77
Maputo
26

Contrast de decembrie

Aici, în decembrie
Un gând de vecernie
Se-ndreaptă cu dor
Pe-un val călător
Colo, departe
Pe-a Dunării parte
Spre-oraşul albit
Ismailul iubit.

Gândul se-opreşte
Şi-uimit şi-amineşte
De podul de ghiaţă
Ce-i stă parcă-n faţă
De apa ce trece
Sub lespedea rece
C-aşa-i în vecernie
Acolo-n decembrie.

Şi gândul porneşte
Pe ghiaţă, se-opreşte
Ascultă cum gerul
Sub pasu-i trosneşte
Se uită în zare
Şi vede cum cerul
Cu albii săi nouri
Coboară-n nămeţi şi se odihneşte.
27

Apoi, cu privirea-i
De gând zburător
Fixează peisajul de alb curgător
Ce-acoperă case cu uliţi cu tot
Şi-aşa el aude un clinchet de dor
Al biciului sunet
Al troicilor cor
Ce parcă-l îndeamnă, îl cheamă de zor.

O, iarnă pufoasă
Ce mult te doresc!
O, casă din basme
Ce clar te zăresc!
Acolo lăsat-am eu sufletul meu
Acolo se-ndreaptă şi gândul mereu
Şi-n miez de decembrie, pe mal indian
Eu simt cum se-ncinge, un dor moldovean...

19 dec.’77
Maputo
28

Moş Gerilă

Moş Crăciun, din totdeauna


Bun, bătrân, cu părul dalb
Cine a avut ideea
Să te strige ca pe-un alt
Să-ţi traducă al tău nume
Dintr-o limbă ce nu-i dacă
Să te facă Moş Gerilă
Să apari la altă dată?!

Tu, din datina străbună


Ai venit doar de Crăciun
Toţi îţi cunoşteam năravul
Aşteptându-te-n Ajun
Lângă-un foc ce strângea-n casă
Tot ce-i neam l-aceeaşi masă
Lângă-un pom sclipind de stele
Cu copii, cu ochi mărgele.

Când vorbeam de Moş Crăciun


De la mic până la mare
Degustam fiorul care
Ne-arunca în altă lume
Lume scoasă din poveste
Ce-o vedeam c-aşa şi este
Plină de minuni, fantasme
Minunată ca în basme.
29

Azi când spunem Moş Gerilă


Sună cam străin, cam fals
Ne pătrund fiori de ghiaţă
L-acest nume cam banal
Tu apari ca ş-altă dată
’N seara zisului ajun
Dar ajun de Anul Nou
Nu-i Ajunul de Crăciun...

24 dec.’77
Maputo

Pe marginea lucrării
Lui Arthur Conte.

Împărţeala

Se strânge-ncet, dar sigur


Cercu-n jur-unui bârlog
Lupul hăituit se zbate
Îşi întoarce gâtul tot
Sare-n dreapta şi în stânga
Urlă, sfâşie, se-neacă
Sângele şi azi ’l îmbată
30

Tot visează un potop.


Toţi acei ce-l împresoară
Vor să termine cu fiara -
Ei, acei ce-l cunoscură
Ştiu că-i viaţa lor în joc.
Ce-ar ieşi dacă turbatul
Ar găsi primul mijlocul
Care să-i redea licoarea
’N ea să-şi vâre botul tot?!
Nu! Acum nu se glumeşte
Două lucruri azi contează
Ca să poţi re-mpărţi lumea
Trebui’ fiara s-o striveşti.
Şi aşa, trei aşi în arta
De-a-nvârti sforile lumii
Se grăbesc s-ajungă primii
Nespunând la ce gândesc.
Ei ştiu sigur că odată
Pentru-a trage potul mare
Va fi bine ca pe masă
Nişte-atuuri să-etalezi.
Dar, acum, că veni vorba
Despre marile potenţe
Poate n-ar strica-n cuvinte
Pe cei trei să-i zugrăvesc:
Primul, e acela care
Patruzeci de ani riscat-a
Propriul cap în lupte-ascunse
Ca să poată fi ce-i azi.
Scund, cu fruntea gânditoare
Neştiind ce-i ăla râsul
31

Rar schiţând pe sub mustaţă


Zâmbetu-i de zeflemist.
Grav, şi leneş în vorbire
Urmărind fix o idee
Lasă altora plăcerea
De-a se crede un artist.
Mâna-i ţeapănă pe stânga
Mângâie o uniformă
Ce de multă vreme încă
Îi e unicul veşmânt.
I se spune azi ”Tătucul”
Tată-a sute de milioane
Ce nu văd într-însul omul
Ci un simbol, un cuvânt.
Conştient de rolul care
L-a jucat în faţa fiarei
A ştiut să tragă timpul
Până când a prins un vânt.
A fost surd la invitaţii
Înteţind cât putea lupta
Şi-adunând şir de victorii
El cu Yalta a învins.
Astă pasăre de noapte
Ce nu ştie ce-i odihna
Şi-a permis o noapte-ntreagă
Aşteptând şi el răspuns.
Când acesta fu OK-iul
Confirmând tot ce visa
Şi-a putut spune în fine
”Sărbătoare-n strada mea!”
32

Şi aşa a fost să fie


Ca acest gigant al vremii
Să devină gazdă-a lumii
Prin cei doi coloşi ai săi.
Pentru-ntreaga omenire
Yalta a fost un duş rece:
Cum, Quadruplul Preşedinte
Mers-a acolo să se plece?!...
El, titan peste o ţară
Cu puteri nelimitate
Se-ntreba răsfoind timbre
Unde Yalta s-o plasezi?...
Slab, cu hainele curgânde
Melancolic câteodată
Deplasându-se pe roate
Îşi simte sufletul plecând.
Resemnat în faţa soartei
Victima poliomelitei
Ştie încă să se-ntoarcă
Pentru-a scoate-al său profil.
Cu un chip atât de mândru
Devenit roosveltian
Zace-acum, visează-ntruna
Nu-i mai arde de vreun plan.
Pentru ce va face-acolo
El se lasă pe-al său fler
Unchiul Jo îi e prieten
N-are de ce fi stingher.
Mult mai dificil e Leul
Al imperiului Big Man
33

Cel ce-n vine are sânge


Nobil, cum pretinde el.
E mai înţelept, gândeşte,
Să-l calmeze-un pic cu Yalta
Şi convins că e posibil
Face un popas la Malta.
Întâlnirea e banală
Dar nu fără consecinţe
Unchiul Jo ironic scrie
”Parcă eu am propus Yalta?!”
Preşedintele zâmbeşte
Leul fumegă de zor
Amândoi vreau iute pacea
Şi durabilă o vor.
Cu talentu-i de regizor
Frankly se şi vede-n ceruri
”Omul păcii” se va scrie
Cel mai mare peste vremuri.
Lângă el, buldogul Winy
Trist scrutează viitorul –
Tocmai el să fie omul
Care va-ngropa Imperiul?!
El, aristocrat prin sânge
Ciar dacă-i pe jumătate
Ştie că l-aşa distanţă
Nimeni nu-i va da dreptate.
Ce folos că străluceşte
Când în Parlament pledează?
În Crimeea-l vor susţine
Doar ai săi, care-l stimează.
34

Corpolent, veşnic zâmbeşte


Cu-ai săi ochi atât de limpezi
Tot mutând trabucu-n gură
Simţi cât de intens trăieşte.
Un romantic, de pe vremuri,
Ce nu a ştiut ce-i frica
Şi-a păstrat curajul luptei
Câştigat cândva cu spada.
Erudit, prin excelenţă,
El scriind, Nobel ţinteşte
Şi cu primele-i succese
În pictură, se mândreşte.
Totuşi, marea sa pasiune
Spre politică o-ndreaptă -
De pe vremi victoriene
Urcă treaptă după treaptă.
Astăzi, e omul coroanei
Capul Marelui Imperiu
Cu-al său ”V”, un gest celebru,
El promite un cutremur.
Întâlnirea o aşteaptă
Cu-ncruntarea unor temeri:
Viitor-unui imperiu !
Doar gândeşti, şi te cutremuri...
Când în ziua stabilită
Cei doi mari sosesc în Yalta
Mici surprize îi aşteaptă
Aşa, una după alta.
’N primul rând, gazda soseşte
Cu o zi întârziere!
35

Amândoi caută scuză -


N-o fi poate chiar cu vrere?!
De! Omul conduce frontul
Controlând strict, personal,
El e doar Generalisim
Cel mai mare mareşal!
Cunoscând psihologia
Omului luat c-atare
Jo, pe loc l-aşază pe-unul
Pe o treaptă-un pic mai mare.
Astfel, p-ăl din Lumea Nouă
’L culcă-n marele palat
Şi ca să-şi arate stima
’L vizitează separat.
La lucrări, ca să-i plaseze
Leului un nou ghimpe
Tot pe cel de peste oceane
Îl propune preşedinte.
Toate-aceste mărunţişuri
Se-ncadrează într-un plan -
Ca să-nvârtă Europa
’L flată pe american.
Şi aşa începe târgul
Pentru noua împărţire:
Nu te bagi, nu mă priveşte
Între noi doi, e unire.
Cel de-al treilea se-agită
Face-apel la sentimente
Pare că-şi impune tirul
Dar mereu cu-amendamente.
36

Uite cum, numa-n opt zile,


După ani şi ani de sânge
Trei maeştri-n soarta lumii
Îşi strâng mâinile fierbinte.
Ei se cred stăpânii lumii
Mari, puternici, trei la număr,
Restul, este doar mulţime
Ce nu poate să se-opună.
Leşii mută harta ţării
Câştigând cam cât pierdură -
Naţiunea e salvată
N-au ce să deschidă gura!
Vlahii lui Mihai ce, parcă,
Ieri cântau Hora Unirii
Trec din nou Prutul durerii
Amânând pe cine ştie...

20 sept.’78
Olăneşti
37

”Singurul război drept,


este lupta pentru pace!”

Tu, mamă...

Din clipa în care tu prunc zămisleşti,


Fii gata să-nfrunţi ale lumii blesteme;
În cântece, deseori lacrimi uscând,
S-aşterni peste neguri poeme.

Tu, la piept alăptând o făptură ce azi,


De nimic din ce-i rău întinată,
Să-i croieşti, chiar de-ţi vine şi greu uneori,
Acel drum de poveşti, de-altădată.

Tremurând deseori, pentru fragedu-i trup,


Să n-arăţi tot ce simţi niciodată;
Doar în zâmbet duios, chiar de-i trist uneori,
Să-l înalţi zi de zi câte-o şchoapă.

Auzindu-l deodat’, cum, el fără să vrea,


Gângureşte şi-apoi spune mama,
Tu să simţi un fior, dar s-ascunzi deîndat’
Gândul negru ce-ţi dă astăzi teama.

Făcând salt peste ani, să te-ncrunţi făr’ să vrei


Căci tu ştii că va fi mare-odată,
Cu ce drept?! să gândeşti, unii cred că sunt zei
Şi pretind iar o jertfă curată.
38

Tremurând l-acest gând ce-i frământă pe toţi,


Să scrâşneşti urmărind comedia,
Cum să-i spui că-i un drept, câştigat de cei mari
De-a fixa celorlalţi ”datoria”?!

Nu, nu-i drept să-l îmbeţi, cu cuvinte prea mari,


Să-l împingi înspre fapte ”măreţe”;
Tu, ca mamă, să-i spui, chiar de nu-i ca în ziar,
Să n-asculte de aste poveţe.

Să-l înveţi că nu-i drept, orice crez ai avea,


Să te crezi mai presus de un altul;
Nu poţi fi fiu de om, pe un alt ucigând,
Sub pretext că te-a-mpins ”Preaînaltul”.

Să îi spui că ce-i drept şi frumos pe pământ,


E sădit chiar în el, chiar din pântec;
Că nu-i drum mai frumos înspre oricare ţel,
Decât vis, plin de soare şi cântec.

Ce-aş putea să-ţi mai spun,


Ţie, ce-i veghezi, zi de zi, orice clipă din viaţă?
Ştiu că ştii mult mai mult, decât orice poet,
Să-l iubeşti şi să-i dai o povaţă...

4 mart.’81
Braşov
39

O lume-ntreagă...

O lume-ntreagă te serbează
Tot ce-i bărbat se-nchină-n faţa ta
Copiii vor să-ţi stea în braţe
Şi toate astea doar din vina ta.

Tu eşti ca floarea de gingaşă


Tu ştii oricând să rabzi durerea grea
Tu ştii să mângâi doar cu-o şoaptă
Nenorocirea, fie cât de rea.

Ascunzi discret o mare forţă


Doar la nevoie tu faci uz de ea
Şi generos ne faci să credem
Că-i calitatea noastră cea mai grea.

Ne faci să învăţăm credinţa


Şi ierţi când uneori uităm de ea
Te-nhami să procreezi fiinţa
Când ştii că suferinţa este grea.

În ochii tăi se pierde marea -


Ce deseori ne cufundăm în ea!
Eşti tot ceea ce naşte versul
De dragoste, sau moarte, pentru-o stea...

7 mart.’81
Braşov
40

Aş vrea...

Aş vrea să pot zâmbi mereu


Să cred că viaţa e frumoasă
Aş vrea să văd în jur doar roz
Să nu am nici o zi ceţoasă.

Aş vrea să nu văd nori pe sus


Să fie-un cer mereu albastru
Aş vrea să nu văd umbre-n ochi
Ci doar priviri de alabastru.

Aş vrea s-aud duşmani strigând


Că au uitat ce este ura
Aş vrea să uit ce-i un sistem
Politica s-o dăm de-a dura.

Aş vrea să-i văd pe toţi bogaţi


Să uit c-a fost cândva şi foame
Aş vrea să nu mai văd soldaţi
Nici comandanţi şi nici galoane.
41

Aş vrea să nu mai văd bolnavi


Şi nici bătrâni lăsaţi uitării
Pe tineri eu aş vrea să-i văd
Prin muncă glas dând, doar chemării.

Aş vrea, dar câte n-aş mai vrea!


Când stau să mă gândesc mai bine
Aş vrea să cred în utopii
Să cred că toţi ar vrea ca mine...

10 mart.’81
Bicureşti

Veni-va totuşi...

Veni-va totuşi primăvara


Al anotimpurilor Crai
Ca Luna Nouă se va-ntoarce
Să lumineze al meu Plai.

De ea îmi leg a mea speranţă


Credinţa ei e al meu har
Ea-nfruntă vara, toamna, iarna
Ca să renască totul iar.
42

Răceala iernii va dispare


Şi poate ceaţa-n care zac
Veni-va sigur primăvara
Oricum, o-aştept! Ce pot să fac?!...

14 mart.’81
Bucureşti

Greutăţile trebuiesc învinse,


nu ascunse!

Nu!

Să spunem: Nu! Minciunii


Ameninţând azi visul
Ce-a-ntreţinut nestinsă
Credinţa făuririi
A unor zile bune.

Să spunem: Nu! Furtuniii


Ce ar putea să vină
Urmare preafirească
A unor conştiinţe
Ce-au început să tune.
43

Să spunem: Nu! Minciunii


Ce, parcă, azi tronează
Cum niciodată încă
N-a îndrăznit s-o facă
Pe-a noastră mică lume.

Să spunem: Nu! Furtuniii


Ce ar putea să stingă
Lumina unor zile
De linişte şi pace
A vremurilor bune.

Să spunem: Nu! Minciunii


Ce-ascunde adevărul
Şi-mpiedică-n neştire
Trezirea-n ceasul care
Mai poate să ne-adune.

Să spunem: Nu! Furtunii


Ce-ar vrea să ne-o arunce
În clipe de restrişte
Acei ce-n gura mare
Nutresc ”intenţii bune”...

27 mart.’81
Bucureşti
44

Duhnesc a hoit...

Oriunde-ncerc să mă ascund
În mine, sau făţiş fugind de lume
Oricât mă străduiesc să mă înfrunt
Spunându-mi lucrurilor chiar pe nume
Nu pot să nu mă-năbuş la un gând
Ce prevesteşte-a mea putreziciune.

E vorba de acel ceva


Ce-n limba laşilor din totdeauna
Instinct al conservării se numea
Şi spre tăcere te-mpingea într-una
Pretext, că orice-ai zice, da! sau ba!
În lumea ce trăim ar fi totuna.

Duhnesc a hoit, cum e firesc


Când laşi ca mintea-ţi lent să putrezească
Vorbesc în gând, mulţi ştiu şi, ei zâmbesc
Cu frica-mi mintea ştiu să zăvorască
Şi cum eu nu ştiu, nu pot să m-opresc,
Tăcerea eu o voi găsi, firească...

29 mart.’81
Bucureşti
45

Profetul

A apărut de nu ştiu unde-anume


Nu are chip de om, nu-i o făptură
Aduce a un suflu ce încinge
A sclavilor privire, a lor ură.

Se spune că în fapt nu-i o fiinţă


Că-i rodul unor frământări a’ minţii
Că tot ce povesteşte el e fructul
Neîmplinirii multor generaţii.

Strecoară-n suflete nemulţumirea


Tot ce-i făptură-şi încordează braţul
Şi-n glasul tremurat ce-l ia Minciuna
Prezice că-n curând s-o strânge laţul.

”Cu cât mai simplu ar fi fost să fie


Profetul, carne din făptura vie!”
Îşi zice Excelenţa Sa Minciuna
Cătând refugiu în psihiatrie...

5 apr.’81
Bucureşti
46

Să ne mulţumim să construim prezentul!


Viitorul este al copiilor...

Interviu

- Să trecem peste prezentare!


Genericul ne-a cam luat-o înainte.
Voi încerca să nu respect programul,
Nu încercaţi să pregătiţi cuvinte!
Zâmbiţi promiţător şi-mi trece tracul;
Pentru greşeli de început în branşă
Smerită eu vă cer iertare dinainte...

-O! Sper că întrebările vor fi mai scurte,


Căci după masca asta a desişului de junglă,
Eu simt că mă pândeşte ascuţişul
Pumnalului, ce ştie să împungă.

-Atunci, să-ncepem cu sfârşitul!


Nu vreau să zgârii, nu mă plac pisică.
47

Ce credeţi despre sacrificii


În lupta pentr-un viitor? Răspundeţi!
Vă rog, răspundeţi fără frică!

-Vorbiţi de viitor, de sacrificii...


Oricât vi s-ar părea neştiinţific,
Trecutul pentru mine-i cartea
Care mă-nvaţă să trăiesc politic
Doar ceea ce prezent înseamnă-n viaţă.
Ştiţi...poate că răspunsu-i critic -
Remarcă la ce alţii trâmbiţează -
Trăind, totuşi, din plin momentul zilei
Ce astăzi, şi nu mâine, li-l oferă
A lor poziţie aleasă.

-Vă rog, mai explicit să fiţi în afirmaţii!

-Am vrut să spun că-mi place să visez la ţinte


Ce uneori par utopii curate.
Romantic sunt şi nu m-ascund de nimeni,
Dar visurile mele au la bază prezentul,
Deci, viitorul celor ce au fost ’nainte.
Ori,...hai să fim serioşi, fetiţo!
Eşti tânără şi-mi poţi ierta şi astfel de cuvinte...
Să ne gândim puţin la visul
Ce l-au avut mai ieri aceia
Ce azi se răscolesc poate-n morminte.
Citind a’ lor utopice credinţe,
Simţim în ele şubrezenia ştiinţei
Ce-o invocau în profesiunile lor de credinţă,
Căci, vezi şi D-ta, ce greu e să găseşti asemănare
48

În cele-nfăptuite azi de noi,


Cu visurile ce-au trecut în zbor,
Lăsând doar gustul unor renunţări amare.

-Poate mânat de gânduri triste,


Omiteţi faptul că în faţă,
Aveţi mai mult decât reporter –
Aveţi o tânără ce crede-n viaţă.

-O! Nu!...aş spune, chiar, din contra...


Distanţa-n ani ce ne desparte
M-obligă la prudenţă, căci, se poate,
Ca-n două-trei decenii, nu mai multe,
Trecând de pragul zis maturitate,
Să-mi reproşezi uzând de viu-ţi grai

C-am fost capabil să-ţi descriu un drum


Pavat cu-enorme pietre de naivitate.
De ce să risc?...Destui au fost naivii
Ce au crezut că pot reînvia ideea -
Înmormântată şi uitată de milenii -
Care-mbrăcată într-o formă mai modernă,
Ne-ar da-n sfârşit...egalitate.

-Iertare! Vă-ndoiţi cumva de echitate?!

-E-un vis şi-atât! Nimic mai mult!


Egalitate? Da! Dar nu în sensul absolut,
Ci doar prin ce numim umanitate!
Cum altfel aş putea călca
Pământul? – cred că nu m-ar ţine –
49

Egal cu ce natura a-nzestrat


Pe-un X sau Z cu ce-a avut mai genial?!
În mod „firesc” s-accept ideea de-omogenitate?!
Să fim serioşi, măi fată!
Vai!...iertare-ţi cer eu înc-o dată.
Selecţia e ceea ce natura a inventat
Mai necesar şi mai fantastic totodată,
Căci prin procesul ăsta natural
Asigurăm progresul, însăşi viaţa toată.
Progresul este cel ce va răzbi
S-aducă bunăstarea-n lumea noastră.
Un singur lucru ar fi bine să-nvăţăm:
Să nu grăbim procesul, să-l lăsăm
Să coacă...

-Şi-atunci?!...

-Atunci, un lucru vreau să-ţi spun:


Visând prea mult, putem călca
Şi-n străchini câteodată.
Progresul cere zâmbete-n priviri,
Nu renunţări ce-aduc tristeţi pe dată.
Martiriul ce l-au suportat din greu,
Acei ce au visat o lume mai curată,
Nu-i un motiv să-l însuşim şi noi,
Căci azi şi mâine nu va fi nicicând
Ca altădată...

6 apr.’81
Bucureşti
50

Vorbe!...

Eram copil când, revoltat


Pe demagogii din amvon
Ce mă-mpingeau deliberat
Să cred în Sfinte Fapte,
Eu am călcat un legământ
Şi ignorând cât de mic sunt
Sub bolta cu ecouri de mormânt
Strigat-am: vorbe! vorbe!

Pe idealul prăbuşit
Mânat de-un vechi şi nobil ţel
Eu am visat şi-am construit
O lume fără oropsiţi
Şi m-am legat prin jurământ
Şi nu cu-o simplă vorbă-n vânt
Să nu mai strige nimeni: vorbe!

Dreptatea însă m-a trădat


Căci, colo sus, din alt amvon
Mă-mpinge tot deliberat
Să cred să nu verific fapte;
Să uit de vechiul legământ
Să am răbdare pe pământ
Şi ascultând al său cuvânt
Să-ncep să cred în vorbe...

12 apr.’81
Bucureşti
51

Visuri utopice...

Voi, cei puternici!...

Voi, cei puternici şi puţini la număr,


Ce stăpâniţi prin bani furaţi o lume,
Cedaţi doar câteva procente bune
Şi veţi simţi c-aţi pus şi voi un umăr.

Cine v-a spus că pregătind războiul,


Veţi reuşi să vă-mbuibaţi întruna?
Sau, poate că vă e totuna,
Şi practic vă zidiţi chiar voi cavoul.

De-aţi şti câţi mor nevinovaţi de foame,


Şi câte boli mai bântuie pământul,
Poate aţi face să se-oprească gândul,
La cei ce n-au accesul în saloane.

Voi nu ştiţi că nimic nu este veşnic,


Că ce se naşte, mâine va să moară,
Că nedreptatea a-nceput să doară
Şi veţi sfârşi ca lumânarea-n sfeşnic?
52

Răbdarea celor mulţi nu-i infinită,


Privirile li s-au aprins de ură,
Şi cum nu ştiţi să stoarceţi cu măsură,
Dorinţa lor din veci, va fi-mplinită.

Vreţi să simţiţi c-aţi pus şi voi un umăr?


Cedaţi doar câteva procente bune
Din ce-aţi agonisit furând o lume
Şi veţi rămâne, încă, ani fără de număr...

23 apr.’81
Bucureşti

What can I do?...

What can I do?


I ask myself sometimes –
The world is big
And problems are a lot to do.

I am just little part of things


And even God doesn’t know
To solve Himself
Some part of these.

What things you ask?


Just two or three:
I think at first...
The peace must be!
53

Follows indeed
The food for all
And after this, I think...
The world more health now needs!

3 mai ’81
Bucureşti

Dar dacă...

Dar dacă trebui’ să trăiesc,


De asta-i vrerea celor ce mă înconjoară,
De nu mi-e-ngăduit să hotărăsc
Al meu destin ce-odinioară
Îl modelam crezând că stăpânesc,
Eu, forţa cerului ce ne-mpresoară,
Atunci să fiu lăsat să biciuiesc,
Să nu ţin cont că ar putea să doară.

Să spun deschis ce preţuiesc


Mai mult, din tot ce astăzi ne-nconjoară;
Să nu fiu pus să măgulesc -
Ce nu s-ar fi-ntâmplat odinioară -
54

Nici pe acei ce cârmuiesc


Şi-n număr mare ne-mpresoară,
Nici pe acei ce-mi otrăvesc
A conştiinţei coardă, bunăoară.

De câte ori în cuget eu privesc -


V-o spun chiar dacă mă-nfioară -
Cu greu mai pot eu să găsesc
Vreun colţ ascuns de-odinioară,
În care, fără teamă să privesc
Că ar putea azi să mă doară,
Şi-n acel colţ să regăsesc
Eu, liniştea pierdută-a câta oară?...
17 mai ’81
Bucureşti

Capul

Mă doare dacă plouă


Mă doare dacă stă
Ştiu dacă se-nsenină
Ştiu când se-ntunecă.

M-a pricopsit Înaltul


Cu-n cap meteorolog –
Încap în el şi versuri,
Dar triste, de olog.
55

Aş vrea să-l duc în ţara


În care-i doar senin –
Să nu mai simt schimbarea,
Să scap de al meu chin.

Dar cine să-nţeleagă


Că nu-i vorba de-un moft?!
Că nu-mi trădez nici neamul,
Că vreau doar să mă doft!

Că globul ăsta mare


Mai mult ar câştiga
Dacă acei ca mine
Prin lume-ar alerga.

Să-şi afle-un loc sub soare -


Nu nori, nu cer mahmur!
Să cânte bucuria
Să uite tot ce-i dur...

6 iun. ’81
Bucureşti
56

Eroilor de la Soveja.

Azi am trecut pe lângă ei...

Azi am trecut pe lângă ei,


Acei ce zac acum în groapă;
M-am mulţumit să descifrez
Doar versul, de pe-o simplă placă.

Ei au murit, au fost eroi!


Dar astăzi nimănui nu-i pasă;
Simt c-avem sufletele goi
Şi ne mândrim cu-a noastră rasă.

.La Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz,


Cu zecile de mii căzut-au;
Lansând obuz după obuz
O nouă hartă ei făcut-au.

Români, să nu uitaţi nicicând


A jertfelor urmări măreţe!
Trecând pe lângă-al lor mormânt,
Cu flori, voi, să le daţi bineţe!...

5 aug.’81
Soveja
57

Jos în vale...

Sus pe deal urmat-am paşii


Spre pădurea fără margini;
Jos în vale era satul,
Locul vechilor imagini.

Brazii supli, brazi de veacuri,


Erau cei, cum îi lăsasem;
Satu-n vale era altul,
Sau, e pentru că-l uitasem.

Mi-am ales o buturugă


Să dau gândurilor voie;
Ochii aţintiţi în vale
Au zărit urcând o oaie.

Deodată, tresărit-am -
Cufundat în vremuri bune -
Căci din satul de din vale
Clopotele-au dat să sune.

Mă văzui purtat de mâna,


Sau de a bunicii poală,
Spre biserica din satu-mi,
Unde intram plin de sfială.
58

Este poate tot ce-n satu-mi


A rămas ca altădată,
Căci biserica din vale
E aceeaşi, neschimbată...

9 aug.’81
Soveja

Haiducul

Ascuns de-o lizieră


Privesc înspre-o casă
Ce-n vale ascunde
Suspinele mamei
Şi-aştept ca să iasă.

Plecat-am când tata


Haiduc ca şi mine
Surprins în pădure
În drumul spre casă
Visa doar la bine.

Murise în laţul
Întins în pădure
Cu faţa întoarsă
Spre casa în care
Nu vruse să-ndure.
59

Dar iată că-n poartă


Se-opresc cei ai legii -
Ei intră-n ogradă
Când mama se-arată
Şi vor ca s-o lege.

Şi nimeni nu sare
Şi nimeni s-arată;
Târâtă ea cade
Şi ca să mă vadă
Mai saltă o dată.

În timpul acesta
Eu fug colo-n vale
Iar paloşul cald
De-atâta văpaie
Începe să taie.

Ca jertfă, o, mamă,
Îţi pun la picioare,
Eu, capul acelor
Ce azi îndrăznit-au
Să mi te omoare!

11 aug.’81
Soveja
60

Mihai

Te ştim din cronici şi portrete,


Din ce-au transmis atâtea generaţii;
Te ştim făuritorul unei naţii,
Ce faptele încearcă să-ţi repete.

Tu eşti viteazul cu securea,


Călare îndemnându-şi oastea;
Te ştim trădat atunci când vestea
Victoriilor, depăşise zarea.

Călare, falnic, ai intrat în Alba,


Dar ochii i-ai întors spre soare:
Acolo unde el răsare,
Erau românii de pe Molda.

Şi-aşa sfinţit-ai tronul care,


Un Decebal lăsase moştenire,
Dând pentru prima oară împlinire,
Dorinţei de-a rămâne un Neam Mare.

30 aug.’81
Bucureşti
61

Nesfârşitelor coloane care,


de-alungul istoriei, au luat
drumul transplantului...

În coloană

În coloană, fără lanţuri -


Nu au unde se ascunde -
În tăcerea fără margini,
Se târăsc, dar nu ştiu unde.

Pe spinări încovoiate,
Se abat adesea cnuturi;
Tresărind din amorţire,
Îşi îndreaptă a’ lor busturi.

Ici şi colo, câte unii,


Resemnaţi, îngenunchiază;
Temători de-a lor blesteme,
Zbirii se feresc să-i vază.

Cad muşcând ţărâna rece,


Încheind o viaţă-amară;
Sunt, de fapt, aleşii soartei,
Ce-i scuteşte de ocară.
62

Ce-ar putea fi mai amarnic,


Decât marşul în coloană?!
Despărţiţi de ce-a fost drag lor,
Azi, cerşind sfios pomană...

31 aug.’81
Bucureşti

Te du!...

Te du, speranţă-nşelătoare
Ce te-am hrănit la pieptul meu!
Utopic vis ce-ntruchipare
Nu va primi cât voi fi eu.

Un vis pe care de milenii


L-au cultivat destui naivi;
Am început să am vedenii -
Te du-ngropat de-aceşti parşivi!

Am înfruntat destule-n viaţă,


Sfidând pe sceptici, parveniţi;
Te-am cultivat, dar nu-i speranţă
Să poţi rodi printre-adormiţi.
63

Te du, căci altfel risc ca somnul


Ce m-a cuprins nutrind un mit,
Să schimbe placa, iar coşmarul,
Să nu poată lua sfârşit...

6 sept.’81
Bucureşti

Exodul

Ce tristă poate fi chemarea


Spre zări, în fapt, necunoscute!
S-ajungi să fugi de a ta Glie,
Să-nfrunţi sfidarea pe tăcute.

Să-ţi laşi copiii şi femeia


În voia valurilor crude,
Ce-n lipsa ta nu se sfii-vor
Să-ţi intineze omenia.

Nu, nu-i uşoară încercarea!


Nu-i simplu să-ntâlneşti norocul!
Şi totuşi mulţi sunt azi aceia
Ce nu mai vor s-accepte jocul.
64

Căci jocul cere respectarea


Fair play-ului de ambe feţe:
Nu poţi impune-nvingătorul
Oricât de mare-ar fi răbdarea.

Şi astfel, unul câte unul,


Pornesc români-n pribegie,
Şi-aşa ia naştere exodul,
Al celor fără nostalgie...

23 sept.’81
Bucureşti

Quo vadis?...

Eu cânt de slavă-am închinat,


Asemuindu-te cu-aceia,
Ce Neamului istorie i-au dat,
Scriind cu al lor sânge epopeea.

Pe-atunci, ca ei, ai înfruntat,


A răsăritului puhoaie;
Curajul tău pe toţi ne-a-mbărbătat,
Ne-am amintit de vechile războaie.
65

Ce s-a-ntâmplat în aceşti ani?!


Cum ai uitat a’ lor exemple?!
Azi din prieteni ţi-ai făcut duşmani -
Nu m-ar mira să ceri să-ţi zidim temple.

Sau, totul n-a fost decât vis?!


Şi focul tău o mare farsă?!
Din el tu ţi-ai clădit un paradis
Şi-n jurul lui, o promisiune falsă.

O! Unde mergi înstrăinat,


De-acei ce te-au ales sub soare?!
Poporul e convins că l-ai trădat,
Şi fără El, orice domnie moare!

23 sept.’81
Bucureşti

Gol

Gol e sufletul meu astăzi -


Să fi fost el gol întruna?!
Cerne-o ploaie ce-l apasă -
Astăzi, parcă, mi-e totuna.
66

Gol e-n inima mea toată -


Să fi fost ea goală-ntruna?!
N-o aud - parcă n-ar bate -
Da, sau, ba, îmi e totuna.

Gol sunt ziua, gol sunt noaptea -


Să fi fost eu gol întruna?!
Cineva m-a ciuruit, cred -
La ce bun s-accept minciuna?...

13 oct.’81
Bucureşti

Inutil

Inutil să crezi în basme!


Inutil să speri întruna!
Inutil să-ţi dai iubirea!
Inutil s-accepţi minciuna!

N-a născut pământul, încă,


Atributul veşnicie;
N-a-nvăţat nici omul, încă,
Ce-i aceea omenie.
67

Totul este o scânteie,


Şi durează ca atare;
Se aprinde, luminează,
Şi-apoi, repede, dispare.

Şi atuncea, mă întreb eu:


De ce graiul mai păstrează
Vorbe-n vânt despre durată?!
Cred că graiul aiurează!...

13 0ct.’81
Bucureşti

Hora unirii...

Hai, să ne unim toţi glasul!


Să vibreze-ntreg pământul!
La nevoie chiar şi braţul -
Să ne apărăm cuvântul!

Şi s-o spunem sus şi tare -


Să ne-audă astfel gândul
Ce-l nutrim cu înfocare
Ca să apărăm pământul!
68

Va fi hora bărbăţiei -
Vom lua frânele-n mână -
Din moment ce-s paranoici,
Să-i întoarcem în ţărână!

Să chemăm cu noi savanţii,


Cei ce uită în neştire,
C-a lor vise minunate,
Pot sfârşi o omenire.

Şi în hora asta mare -


Nu tu grai, nu tu frontiere -
Să clădim o lume-a păcii,
Fără boli, fără durere.

Hai, să ne unim cu toţii!


Să vibreze-ntreg pământul!
Să-nălţăm un imn al păcii,
Până nu ne-au furat gândul!...

14 0ct.’81
Bucureşti
69

Credinţa

Străbuni şi buni, voi aţi crezut -


Noi, v-am urmat cârtind exemplul;
Aveam un fond ce ne-a fost scut -
Ne-a fost uşor să sfidăm Templul.

Ceva, noi tot am reţinut -


Credinţa-n om şi-a lui raţiune;
Noi niciodată nu am vrut,
Să ştergem crezul de pe lume.

Crezând, tot omul are-un scop -


Mijloacele prin muncă le alege -
Şi chiar de întâlneşte câte-un hop,
În ideal el roadele-şi culege.

Azi, cei ce vin în urma mea,


Scrutează doar imaginare ţinte -
Şi chiar de moştenirea este grea,
Ei nu mai cred, se bâlbâie-n cuvinte...

24 0ct.’81
Bucureşti
70

Nebuni de legat

Doar nebuni de legat


Azi tronează în lume;
Culmea-i, noi i-am lăsat!
Pentru care renume?!

Cel de a fi consecvenţi
Cu a lumii sisteme -
Ignorând deseori
Ale vieţii probleme?!

Sau acel ce şi-l iau


Singuri, cu cutezanţă?
Toţi se cred plini de har -
Grandomani, prin uzanţă.

Şi de-aceşti paranoi,
Ne legăm azi destinul!
’N loc să-i facem gunoi,
Oferim lumii chinul.

Ştim cu toţi că-s nebuni,


Ştim că-s liberi, şi culmea!
Îi lăsăm, nu crâcnim,
Să distrugă azi lumea...

3 nov.’81
Bucureşti
71

Fireşte...

Doi coloşi cunoaşte lumea


Ce strivesc cu nepăsare
Tot ce-n cale se iveşte
Apărând sistemul care -
Este trecător, fireşte!

Fiecare-i o extremă
A visărilor deşarte
Ce hrănesc imaginaţii
Fără a avea şi parte
Şi de un folos, fireşte!

Se înfruntă, se măsoară,
Până-n dinţi se înarmează,
Uitând costurile care,
Numai pacea n-o salvează -
Şi se critică, fireşte!

’N jurul lor vin sateliţii


Care zburdă-n a lor plasă
Fericiţi - dar cu opinii
Diferite-n a lor casă -
Şi se zbat tăcând, fireşte!
72

Şi aşa întreg pământul,


Marea fală-a galaxiei,
Şi-a ales doi sori de-o teapă,
Ambii fii ai nebuniei,
Ce-l vor prăpădi, fireşte!...

7 nov.’81
Bucureşti

Tineretul ne-acuză!

Cei tineri ne-acuză -


Reproşul nu iartă -
Cu capul în nouri
Decenii mai multe
A lor fericire
Noi am risipit-o.

Cu degetul fruntea
Lovind, ne întreabă:
La ce experienţa
Cea mult trâmbiţată
De vreme ce viaţa
A tot dezminţit-o?!
73

A noastră e vina!
De ce să ne-ascundem?!
Ştim bine că totul
A fost siluire -
Bastardă e lumea
Ce am făurit-o!

15 nov.’81
Bucureşti

Copiii vor pace!

O vezi când se joacă


O simţi când ei dorm
O zi să nu treacă
Să nu-ţi spui şi-n somn
Că singurul lucru
Ce-nalţă um om
E lupta cu moartea
Spre liniştea lor!

15 nov.’81
Bucureşti
74

Opreşte-te vânt!

...Şi norii se plimbă agale,


Schimbând parc-a soarelui zâmbet;
Un vânt îi adună şi-i jale:
Aud parcă-n suflet un scâncet.

Eu soarele vreau să apară –


Să nu mai răzbească un suflu;
Şi-n sufletu-mi iar să răsară
Speranţa, de ea să mă umplu.

Şi nu numai eu simt chemarea


Spre-a binelui lumii lumină,
Ci toţi ce-i cunosc strălucirea
Şi soarelui păcii se-nchină.

Opreşte-te vânt ce-aduni norii!


Fă cerul albastru să fie!
Şi soarele sfânt şi cocorii,
Să vie, să vie, să vie!...

29 nov.’81
Bucureşti
75

Salcia

Plecat stau ca salcia cea plângătoare-


Decor doar, atât am rămas;
Ţintesc cu privirea ţărâna-n picioare,
În suflet îmi iau bun rămas.

Despică-te teră, cea prea răbdătoare!


Promit că voi face-acest pas;
Din ce-a fost fiinţă, prea mult grăitoare,
Ţărână să fiu, făr’ de glas.

Ce rost ar avea să rămân în picioare?


Mă-ntreb cu jumate de glas;
Când totu-i minciună, şi nu trecătoare,
Mă mir că în viaţ-am rămas.

Minciuna-i ca vântul ce macină munţii –


Chiar dacă sculptează frumos;
S-o rabd nu mai pot căci, cărările frunţii,
Mi-arată că nu-i cu folos...

2 dec.’81
Bucureşti
76

O voce

O voce de aur
Răsună în mine
Şi-mi spune întruna
Să strig adevărul.

O voce sădită
De vechi generaţii
Ce-n lupta cu viaţa
Pătruns-au misterul.

Strămoşii strivit-au
Cu talpa minciuna
Şi-n sânge spălat-au
Durerea, amarul.

Azi vocea răsună


Îndemnul la luptă
Şi simt cum răbdarea
Va trece hotarul...

2 feb.’82
Bucureşti
77

Mi-e dor...

Mi-e dor de a bunicii poală


Mi-e dor de mângâierea ei
Mi-e dor de primii ani de şcoală
De primele poveşti cu zmei.

Mi-e dor de calda sărutare-a mamei


De grija tipărită-n ochii ei
Mi-e dor de braţul şi privirea tatii
Mi-e dor de anii ce-au plecat cu ei.

Mi-e dor de-a mea adolescenţă


De tinereţe, când credeam că-s Zeu,
Mi-e dor de tine a mea viaţă,
De anii când trăiai în pieptul meu.

Mi-edor să mă întorc în vremuri


Când nu ştiam ce-i teama pe pământ -
Mi-e dor de înviere, de-un cutremur,
Cei dragi să-i văd ieşind eu din mormânt...

Dacă oamenii ar crede în înviere,


în orice fel de înviere, ar înfrunta
viaţa cu zâmbetul pe buze...

28 apr.’82
Bucureşti
78

Obsesie

Nici cerul de-albastru infinit


Nu ştie s-alunge un nour:
Cum pot să sper eu s-ascund,
Când ştiu c-al Moldovei sun bour,
O umbră ce zace în gând?!...

6 mai ’82
Bucureşti

Copii!...

Copii, treziţi-ne pân’ nu-i târziu,


Priviţi-ne cu ochii plini doar de reproşuri!
Copii, strigaţi-ne că veţi muri
Fără să ştiţi cum sunt a’ vieţii anotimpuri!

Copii, urâţi-ne, de îndrăznim,


Să vă aducem jucării ce aduc moartea!
Căci mânuite de părinţi ca noi,
Sfidează tot ce din strămoşi cuprinde cartea.
79

Copii, spuneţi-ne că ne iubiţi,


Cât dor de viaţă e în sufletele voastre!
Copii, strigaţi-ne şi ne şoptiţi,
C-a’ voastre vieţi pot fi salvate de a’ noastre.

De ce ne temem de aceşti netoţi,


Ce-n fapt se sprijină pe umeri ce-s ai noştri?!
Să-i scuturăm, să nu fim veşnic slugi,
Copii, să ne ferim să mai alegem monştri!...

13 iun.’82
Bucureşti

Se naşte un om!

Un scâncet trezeşte a mea tulburare -


O soră-mi vesteşte ce-n fapt am aflat;
E-un glas de copil ce iese la soare,
E darul suprem ce ea mi l-a dat.

Ce lung a fost drumul şi-a mea aşteptare -


Ce plin sunt de mine, cât sunt de bărbat!
Aş vrea să-i pot da a mea răsuflare,
Să simtă iubirea ce-n ea am aflat.
80

E mamă acuma şi-n el vede-un soare -


Un om, cum nu-i altul, ea lumii i-a dat;
În ochii ce ieri gravitau în candoare,
Zăresc o iubire ce n-au mai purtat.

Iubire, şi ură, ascunsă-n neştire -


Căci, vai de acela ce-ar face-un păcat!
E rugă şi blestem, deodat’ în privire,
E însăşi leoaica, de puiu-i furat.

Atenţie oameni! E fructul iubirii -


Iubirea e sfântă, c-aşa ni s-a dat!
Să nu vă atingeţi de sensu-mplinirii -
Al meu este pruncul, eu viaţ-am creat!...

14 iun.’82
Bucureşti

Câtă minciună!...

Câtă minciună şi cât adevăr


Se-ascunde în cuvântul pace?
Şi câtă ură, plină de mister,
În vorba asta poate zace?
81

Câtă minciună şi cât adevăr


E-n sufletul acelor ce cuvântă,
Când cocoţaţi într-un amvon de cler,
Cu ”pacea” lumea vor s-o mintă?

Căci ce-i lipsit mai mult de adevăr


Decât credinţa-n pacea trâmbiţată?
E ca şi cum ai crede că în Cer,
Şi îngerii şi draci-s laolaltă!...

21 iul.’82
Bucureşti

Cu toţii glumim...

La tot ce se-ntâmplă,
Cu toţii glumim;
Azi Neamul se curmă -
Cu toţii zâmbim!

La tot ce se-ntâmplă,
Cu toţii glumim;
Din nou camarile -
Nu ne sinchisim!
82

La tot ce ne-apasă,
Cu toţii glumim;
În proză sau versuri -
Poeţi ne numim!

Dar gluma ascunde -


Voi asta nu ştiţi?
Un clocot din care
Voi n-o să ieşiţi!...

9 oct.’82
Ştei

E timpul!

E timpul s-apară -
Aşa a tot fost -
O mână cu-n sceptru
Şi-un glas plin de rost!

E timpul s-apară -
Aşa cum am spus -
Cel paloş din basme
Ce fiara-a răpus!
83

E timpul s-apară -
Prea mult s-a glumit -
S-a dus vremea-n care
Puteam crede-n mit.

Jos masca! Vom spune -


Destul am răbdat!
Megalomania
E blestem curat!

9 oct.’82
Ştei

Demagogi, birocraţi,

Demagogi, birocraţi,
Voi ce-atâta trudiţi
Şi-n hârtii vă-ngropaţi
Ca şi mâine să fiţi,
Nu uitaţi că prin noi,
Noi, cei mulţi, apăsaţi,
Voi în scaune staţi,
Sus de tot vă aflaţi!
84

Demagogi, birocraţi,
Voi ce-atâta vorbiţi
Când cuvântul luaţi
Şi la voi vă gândiţi,
Nu uitaţi că prin noi,
Noi, cei mulţi - număraţi!
Milioane de noi -
Sus vă tot cocoţaţi!

Dacă e cum am spus,


Voi aminte luaţi,
Nu-i nici cerul prea sus
Ca de noi să scăpaţi!
De voiţi să-ngropaţi
În hârtii, ce-am crezut,
Voi aminte luaţi,
Vom lua ce-am pierdut!...

13 oct.’82
Ştei
85

O stafie...

O stafie-mi bate la geam...


Mă uit şi nu-mi vine a crede!
Ce văd?! Unde pot să m-ascund?
Curajul eu simt cum se pierde.

E albă şi neagră-n priviri


Şi nările-s negre şi gura...
Nu scoate cuvinte, vorbeşte în gând,
Curaju-mi se duce de-a dura.

În braţ, parcă, ţine un sceptru domnesc -


Îl saltă şi-mi pune-ntrebarea:
Vă credeţi bogaţi?! De-aceea-am plecat?!
În ochi îi citesc disperarea.

Aţi vrut libertate şi-un tron aţi surpat -


Aţi vrut să striviţi camarila -
Dar ce faceţi voi, e de nesuportat,
Un ”tron” reclădiţi cu de-a sila!...

13 oct.’82
Ştei
86

Inventivitate!

Un sicriu mergea pe stradă:


Îl duceau patru bipezi;
Cu-n capac, să nu se vadă -
Măi, să vezi şi să nu crezi!

Se luase dup-o cruce


Ce mergea dusă şi ea;
O văzui cum se tot duce
Cu sicriul după ea.

Au intrat pe sub o poartă


Ce s-a-nchis fără să vrea;
Toţi gândeau: ce crudă soartă!
Nimeni nici nu bănuia.

Nu tu popă, nu tu rude -
Zău de-am mai văzut aşa!
Nici un bocet în cea curte -
Doar în şoaptă se vorbea.
87

Pân’ la urmă, pe şoptite,


Totuşi s-a aflat ceva;
Colo-n colţ, pe ocolite,
Lumea-n curte tot intra.

Printre mulţi se strecurase


Şi un miliţian sadea;
De! La carne fără oase,
Nici chiar el nu se-aştepta...
14 oct.’82
Ştei

Am promis

Am promis să-mi ţin suflarea,


Să zâmbesc când lacrimi sunt,
Am promis să-nvăţ uitarea,
La dureri să nu am gând.

Am promis să-nţeleg omul,


Chiar de-i rău, sau prost, sau gol,
Am promis să-nghit oceanul,
Ca să pot fi mai domol.
88

Am promis să fiu chiar sclavul -


Sclavul meu, mereu să fiu -
Să scrâşnesc, să-nving năravul,
Să ajung cadavru viu.

Toate astea le-am promis eu,


Ca să fiu mai blând, mai bun;
Dar mă-ntreb: am să mai fiu eu?
Dacă nu, la ce-ar fi bun?!...

20 oct.’82
Ştei

Prădalnice gânduri

Prădalnice gânduri în creier vibrează-


Sunt gânduri ce pradă a mea bucurie-
Mă lasă şi gol, şi încă cutează,
Să schimbe raţiunea cu-o grea nebunie.

Şi totul se duce pe-o apă pustie-


Şi vise şi cerul şi marea întreagă-
Iubirea se zbate-n a sa agonie,
Şi nimeni şti poate să mă înţeleagă.
89

Prădalnice gânduri în creier vibrează-


Un gol ca de peşteră rece mă-mbie-
M-aruncă-n adâncuri şi nimeni cutează,
Să-nlănţuie braţul cu-a mea nebunie...

14 nov.’82
Bucureşti

E ajun...

E ajun de sărbătoare -
A românilor unire -
E-un îndemn la meditaţii,
Despre locu-n omenire.

E o sfântă amintire
Pentru cei ce sunt de-o seamă,
Şi-un prilej de întristare
Pentru cei ce-au fost de-o mamă.

Strâns-au mâna peste Milcov,


Au săltat peste hotare,
Au jurat în veci să fie
Fraţi, în România Mare.

Dar ca-n multe alte vremuri


Au fost iarăşi la răscruce,
Şi ca-n zile de bejenie
Unor fraţi li s-a pus cruce.
90

E ajun de sărbătoare -
A românilor unire -
Dacă asta ne-a fost vrerea
Să strigăm pentru-ntregire!

23 ian.’83
Bucureşti

Dor de mine

Mi-e dor de mine, dor nespus,


De cel ce-am fost până mai ieri;
Mi-e sufletul de dor supus -
De dor, eu ştiu, nu poţi să pieri.

Mi-e dor de libertatea mea,


De cel ce n-ar fi pregetat
Să-ntindă mâna dup-o stea,
Chiar viaţa de l-ar fi costat.
91

Mi-e dor de mine, cum am spus,


De cel ce pace n-a semnat;
Mi-e sufletul de dor supus,
Dup-un război încrâncenat.

Mi-e dor de vremea când eram


Duşman al celor sluţi;
Când făr’ ocol eu le spuneam
Că-şi fură neamul şi că-s mulţi.

Mi-e dor – dar cum poţi să revii


La anii care i-ai trădat?!
Mi-e dor – dar cum poţi să re-nvii,
Când mâna, tu, le-ai sărutat?!...

1 feb.’83
Bucureşti
92

Martie

Martie e primăvara -
Nu-i Marte, zeu războinic -
Nu confundaţi ocara,
Cu-n anotimp destoinic!

Martie e învierea -
Nu-i Marte, zeul blestemat -
Nu confundaţi iubirea
Cu cel ce morţii, viaţă-a dat!

Martie e-a mea fiinţă -


Nu-i Marte încăpăţânat -
Nu confundaţi ştiinţa
Cu-n mijloc de dezintegrat!

Azi Martie se vrea în pace -


Nu-i timp de-un Marte-nzaliat -
De vrem, o ştim, o putem face:
Pe zeu, legendei, noi l-am dat!...

1 mart.’83
Bucureşti
93

Cuvântul...

Cuvântul se vrea, de veacuri, a fi liber


Sonoră reflectare a ceea ce numim un gând;
Cuvântul desparte, de când lumea, omul
De animale, dar va dispare, zic eu, în curând.

Şi gândul se vrea, de veacuri, a fi liber,


Sublimă înzestrare, ce s-ar preface în cuvânt
Atunci când liber omul pe a sa cugetare,
Şi-ar dărui gândirea şi nu doar vorbe-n vânt...

16 mart.’83
Bucureşti
94

Poezia angajată

Poezia angajată
Nu este o vorbă-n vânt;
Ea cuprinde-a mea făptură,
Al meu suflet, al meu gând.

Poezia angajată
E mai mult, e-un lucru sfânt;
E iubire, e şi ură,
Moştenirea-unui pământ.

Poezia angajată
Nu-i dictată de-un profit;
Nu e vorba de ”magister”,
Nu-i un pas de neofit.

Poezia-i, poezie,
Cu ochi negri, cer senin,
Cu iubirea mea de Ţară
Şi cu ura-mi de ”străin”.

Poezia-i fantezie,
Basm adesea împlinit,
Cum a fost marea Unire,
Cum e visu-nfăptuit.
95

Poezia-i gingăşie,
Precum chipul mult iubit;
Poezia-i libertate,
De cuvânt neîngrădit.

Scrie-ţi, deci, în poezie,


Tot ce-n suflet cuibăriţi;
Despre rău şi despre bine,
De nimic nu vă sfiiţi!...

26 iun.’83
Bucureşti

Îmi vine...

Îmi vine să urlu,


Îmi vine să plâng,
Să sfarm tot ce-mi iese în cale;
Îmi vine să blestem,
Îmi vine să strig,
Să uit că de mine mi-e jale.
96

Cu ce am greşit eu,
Cu ce-s vinovat,
Să-ndur tot ce-n juru-mi duhneşte?
De ce n-am curajul,
De ce nu-s bărbat,
Să sfarm tot ce azi mă striveşte?

Eu liber născut sunt


Şi liber să mor
Aş vrea, dacă asta mi-e vrerea;
Şi-atunci când iubesc eu,
Să las al meu dor
Să zburde, doar el mi-e averea.

Străin sunt în lumea


Ce-nlănţuie tot,
Şi patimi şi dorul de ducă;
Cu gândul aiurea,
Un bard ne-nţeles,
Trăieşte, şi-n fapt, e-o nălucă...

1 iul.’83
Bucureşti
97

După 40 de ani, cu vaporul


pe braţul Chilia...

Întoarcerea

Cu inima strânsă,
Şi riduri adânci,
Aştept primul semn să apară;
Trec clipele greu,
Înghit un suspin -
Firesc - mă-ntorc prima oară.

Pe malul ce-odată
Atât m-a vrăjit,
Zăresc râpa mea neschimbată;
E râpa de unde,
Copil răsfăţat,
Era eu să mor prima dată.

Văd turle de clopot,


Aud, parcă, zvon -
Doar crucea se pare-au furat-o;
Livada, nici ea,
Nu mai e cum o ştiu -
Decenii de-a rând au săpat-o.
98

Cu ochii în zare
Zăresc turle iar –
Soborul le domină toate;
Stă strajă, de parcă,
Ar fi un pribeag,
Din vremuri ce nu au fost, poate.

Şi-un sunet cum altul


Eu n-am auzit,
În suflet străpunge uitarea;
E clopotul care,
L-am tot ascultat
’N vecernii sunând alinarea.

În rest, totul zace


De maluri ascuns,
De zeci şi de zeci macarale;
Şantier e acuma,
Pe malul iubit -
Lucrări şi construcţii navale.

Şi simt cum se pierde


Încet, al meu dor,
Nespusul meu dor de acasă;
Şi-n suflet se stinge
Şi ultimul zvon,
Şi parcă, de nimeni nu-mi pasă...

5 aug.’83
Bucureşti
99

Din jurnalul unui proscris...

Nu mă-ntrebaţi...

Nu mă-ntrebaţi de ce-am plecat!


Nu mă-ntrebaţi dacă mi-e dor!
N-atrag pe nimeni în păcat,
Vreau liniştit să pot să mor.

Nicicând eu Neamul n-am trădat -


Nici când am stat, nici când m-am dus-
De Ţara mea am fost legat,
În toate sufletul mi-am pus.

De ce-am plecat? De ce m-am dus?


Sunt treburi care-mi aparţin!
Sunt liber, parcă am mai spus,
Şi nimănui nu mă închin!

Bine-nţeles că aş fi vrut
Să pot pleca fără să fug -
Da, cât de mult mi-ar fi plăcut
Să nu cunosc ce-i aia jug!
100

De când românu-i obligat


Să moară doar în patul lui?!
Dacă eşti om, ne-nstrăinat
Rămâi – o spun eu orişicui.

Şi-atunci, de ce să fiu proscris?


Doar pentru dragostea-mi de drum?!
De ce să sufere şi-n vis,
Ai mei, ce-acasă-s şi acum?!

Cu ce-a greşit al meu copil.


Sau fraţii mei, sau verii buni?!
Ca mâine poate-un ruso-fil,
Va fi trecut printre nebuni!

Ne tragem, doar, din neam străvechi


Ce-n lume s-a făcut iubit,
Şi s-ar putea să fie vechi
Tot ce e astăzi preaslăvit.

Să nu uităm, suntem puţini -


Vecinii nu ne-au prea cruţat –
S-avem în lume pelerini,
Să vindem tot ce-am învăţat.

În lume-s mulţi de pe la noi


De care-adesea nici nu ştim -
Întâmplător aflăm că-s soi,
Şi-abia atuncea, ne mândrim.
101

Enescu, Neamul n-a trădat


Murind departe de ai săi -
Brâncuşi, cu-o treaptă s-a-nălţat,
Luptând cu anii cei mai grei.

De ce atuncea mă-nfieraţi?!
De ce stigmatul pe-al meu tors?!
De ce azi nu mai suntem fraţi?!
De ce n-am cale de întors?!...

14 oct.’83
Bucureşti

Pieritu-mi-a glasul?!...

Pieritu-mi-a glasul?! De-aceea nu scriu?!


Dar scrisul din suflet porneşte!
Sau poate că-n suflet e-acuma pustiu?
Nici gândul, nici vorba nu creşte...

Pieritu-mi-a glasul?! De-aceea azi tac?!


Dar vorba şi-n ochi se-oglindeşte!
Sau poate-n durere azi pleoapele-mi zac
Şi doru-mi sub pleoape-ofileşte...
102

Pieritu-mi-aglasul?! De acord! Ce să fac?


S-a stins de atâta tăcere!
O, Doamne, Tu, vezi cât de greu e să tac,
Ajută-mi, trezeşte-a mea vrere!...

23 apr.’84
Bucureşti

In vincoli...

Mi-e sufletul şi trupu-nlănţuit -


Dar nimeni n-are cum să vadă;
De legi, moravuri, totu-i stăpânit -
Dar cine poate să-nţeleagă?

Sunt sclav fidel al unui ev modern -


Port lanţ ascuns pe dinăuntru;
Azi dorm exact cum singur îmi aştern -
O ştiu! Şi totuşi votez pentru.

Mi-e sufletul de bine inundat


Şi trupu-i stăpânit de patimi;
Ce paradox! Când binele-am aflat,
Mă las strivit de-aceleaşi datini...

12 mai ’84
Bucureşti
103

Periprava

Pe dreapta falnicului râu,


Ce-n mare-şi varsă tot amarul,
Am poposit în sat pustiu,
Să-ncerc să retrăiesc calvarul.

Un sat străvechi, străvechi pescari -


Ştiam din cele povestite -
Azi, ocolit de-ai săi vlăstari:
Bătrâni şi case părăsite.

Cu cât nesaţ ei povestesc,


De vremuri ce se pierd în ”ranişe”!
Priviri ce-n ieri se oglindesc
Cu lacrimi stoarse-n avalanşe.

De ce s-au dus fără regret


Copii născuţi în câte-o lotcă?!
De ce se mistuiesc încet
Bătrâni, în lacrimi şi în vodcă?!
104

În satul plin de amintiri,


Credinţele, mai ieri, sectare,
Astăzi se pierd în amăgiri,
Sau în reproşurile-amare.

Erau barbari, în dansul lor,


Se-nlănţuiau fără hotare;
Azi crucea tristului lor dor,
Se-apleacă, parcă, şi mai tare.

N-aveau oprelişti, căci credeau -


Credeau în hramul lor cel mare;
Azi au oprelişti şi nu vreau
Să creadă-n cel ce e mai tare.

Un sat străvechi, străvechi pescari -


O biată lotcă părăsită;
Cei tineri au fugit hoinari -
Cei vârstnici mor de-o grea ursită.
.....................................................

Nimic nu pare-ntâmplător
Când stau să mă gândesc mai bine,
Căci văd ceva-nfiorător -
Un holocaust care vine...

14 sept.’84
Bucureşti
105

Simt iz...

Simt iz de sărbătoare-n juru-mi,


Mă las furat de vraja anilor de ieri,
Aud copii, copil sunt însumi -
Năluca anilor ce-i port, te rog să pieri!

Cu ochi-nchişi aleg şi ghete -


Şi dintre toate le aleg pe cele mari -
Şi-aştept ca iar să mă răsfeţe,
Şi-a mele şubrede credinţe devin tari.

Şi cred în Moşii lui Decembre -


Da, cred în Moş Culai, la fel ca-n Moş Crăciun!
Şi parcă văd şi a lor umbre
Cum pe-nserat apar la geamuri, în Ajun.

O, lume-a basmelor furate,


Revino-n lumea celor ce te-au alungat!
Zadarnic vrem să fie-uitate
Minuni, ce bunii şi străbunii ni le-au dat...

4 dec.’84
Bucureşti
106

Autocritică

Nicicând n-am ştiut să mă-nalţ peste vremi,


Mereu am fost parte din gloată;
De astfel de oameni să ştii să te temi -
În umbră-şi trăiesc viaţa toată.

Nu soare arzând, nici priviri cu scântei,


Nici slobode vorbe pe buze;
Ce spun doar în şoaptă-n serios să nu iei,
În gând doar ei ştiu să acuze.

Blestemul stă-n faptul că ştiu şi-nţeleg,


Şi sufăr de-a mea neputinţă;
Misterul tăcerii încerc să-l dezleg,
Şi-ncerc să clădesc o credinţă.

Aş vrea să pot crede în cel ce şi-a spus


Că-i om şi că-i unic în lume;
Că are privirea-ndreptată în sus,
Şi are şi dreptul de-a spune!...

24 ian.’85
Bucureşti
107

”Va fi sărbătoare
şi pe uliţa mea!...”

Nici...

Nici nu fug, nici nu uit,


Şi nici storuri nu trag pe memorii;
Tot mai cred şi mai sper -
Azi înfrânt, voi renaşte-n victorii.

Ziua mea n-a sosit,


Şi nici timpul nu-l măsur cu anii;
De-am pierdut în trecut,
Viitoru-l aştern în strădanii.

Sus pe cer e o stea,


Ce nici norii nu pot o ascunde;
De nu azi, mâine da,
Bucuria încet va pătrunde!...

14 mart.’85
Bucureşti
108

Cui pot?...

Cui pot s-adresez azi o vorbă?


Cui pot să-i transmit al meu gând?
Cam toţi ce mi-au fost dragi în lume,
Ascund al lor gând suspinând.

Cui pot să-i arăt al meu zâmbet?


Cui pot să-i destăinui ceva?
Cam toţi mă tratează ”culpabil” -
Nicicând ei nimic n-or afla.

Culpabil oi fi eu, se poate -


Dar nu şi în sensul ce-l vor;
Amanta mea e libertatea -
Cu ea aş dori să mă-nsor.

Să fiu al ei sclav pân’ la moarte,


Să-i deapăn cuvinte de dor;
Din mine ar face-un fanatic,
Ce-ar şti să se stingă-n amor.

Dar cui să-i explici toate-acestea?!


Şi cui să-i arăţi ce-i un crez?!
Când toţi se închină-n tăcere
Minciunii - o ştiu şi oftez...

8 mart.’85
Bucureşti
109

Pe-acest pământ...

Pe-acest pământ cu vechi civilizaţii,


Cu lucruri şi mai vechi, nedescifrate,
Cu munţi şi mări şi-apusuri minunate,
Hai să-ncercăm să ne avem ca fraţii!

Pe-acest pământ finit în infinitul,


Ce-l definim, dar nu şi înţelegem,
În unic sens să învăţăm să mergem,
Sfidând al Bibliei verdict - sfârşitul!

Pe-acest pământ ce s-a născut din haos,


Şi-n beznă îl împing civilizaţii,
Am început să ne certăm ca ”fraţii”
Ce vor să-mpartă-a lumii moştenire,
Şi-uitând că-s fraţi, se luptă în neştire,
Rostogolind ’napoi pământu-n haos...

17 iun.’85
Bucureşti
110

Se-apleacă...

Se-apleacă, el, plopul,


Şi frunza şi-o pierde,
Şi firav apare
În iarnă, golaş;
Dar cine-i mai falnic,
Când frunza-i, iar verde,
Înfruntă zefirul
Cu-n şopot trufaş?!

Semeţ stă de veghe


Şi zarea scrutează,
Şi-n noapte şopteşte
Un cântec de-alean;
El primu-i în luptă,
Cu iarna valsează,
Şi frunza n-o plânge
Ştiind că-i în van.

Se-apleacă, el, plopul,


Dar se şi îndreaptă!
El firav nu este -
E suplu, e-oţel;
Căci cine-i mai tare
Ca vorba-nţeleaptă,
Ce-şi unduie tonul,
Urmând al său ţel?!...

20 aug.’85
Bucureşti
111

Ce demon?!...

Ce demon mă-ndeamnă să scriu


Ce mintea-mi discret cuibăreşte?
Cât rău mi-am făcut făr’ să ştiu!
Cât rău încă mă mai pândeşte?

Cândva, tot ce-am scris, am şi rupt -


Sublimă-mi părea descărcarea!
Nicicând n-am ştiut să mă lupt –
În umbră-mi trăiam supărarea.

Apoi, s-a-ntâmplat nu ştiu ce -


Un demon m-a-mpins în neştire -
Am scris, şi de-atunci un ”de ce?”,
Stârneşte în juru-mi uimire.

Eram, cum să spun? Un model!


Viram după cum sufla vântul;
Şi iată-mă-n scris un rebel
Ce-n fapt face, ce-l duce gândul...

11 feb.’86
Bucureşti
112

Nu vreau...

Nu vreau să sting luminile ce încă


Sclipesc pe cerul sufletului meu;
Eu ştiu că sursa lor nu mai există,
Dar mă adăp setos cu-al lor ecou.

Nu vreau să uit ce nu-i făcut uitării,


Şi nici să sting ce arde-n amintiri;
De-aceea-i omul stivă de memorii,
Ca să păstreze chiar şi amăgiri.

Nu vreau să şterg nimic din ce-au fost rele -


E greu să-mparţi în bine şi în rău;
Şi noaptea-i rea, dar plină e de stele,
Iar ziua-i, uneori, mai rău în felul său.

Nimic din ce, a fost nu va dispare -


Trăim prin ce a fost şi bun şi rău;
Trecutul nu-l întorci spre cercetare -
Chiar de-ai fost laş, mai poţi fi şi erou!...

28/29 mai ’86


Bucureşti
113

Aş vrea...

Pe cei ce răul mi l-au vrut,


A vrea să mă răzbun cu sete;
Mai ieri, de asta n-am ştiut,
Azi planuri fac pe îndelete.

Au fost destui acei netoţi,


Ce-au încercat a mea răbdare;
Eu i-am sfidat pân’ azi pe toţi,
Dar orice lucru-are hotare.

A fost destul să fiu rănit,


De un cuţit înfipt în spate!
O picătură-n infinit,
A definit un ”peste poate”.

De-atunci duşmanii îi clasez,


În gând şi-n suflet caut pricini;
Aş vrea pe rând să îi stigmez,
Să poarte-n văz ale lor micimi.

Şi zi şi noapte mă frământ,
Aş vrea,...dar nu-s destul de mare;
Şi fiecărui să-i împlânt,
A răzbunării dulce sare.
114

Să-i văd cum zac neputincioşi,


Şi-nghit amarul răzbunării;
Să-i văd zbătându-se fricoşi,
În faţa limitei răbdării.

Să-i fac să fie conştienţi,


De mârşăvia calomniei;
Aş vrea să-i fac pe toţi atenţi,
La obligaţiile-omeniei.

Şi câte încă n-aş mai vrea!


Dar nu-s în grad destul de mare;
Şi câte alte n-aş putea
De-aş avea sufletul mai tare!

.............................................

Dar slab cum e, e-n veci sortit,


Să se avânte-n ne-mplinire;
Şi tot ce-n noapte-i făurit,
Se sfarmă ziua în neştire...

17 sept.’86
Bucureşti
115

Plouă, ninge...

Plouă, ninge, deodată,


Cenuşiu e-oraşul tot,
Nici un iz de sărbătoare,
Doar cortegiul unui mort.

Tristă-i ultima plimbare,


Tot ansamblu-i plin de glod,
Moină bacoviană,
Ce te strânge ca un nod.

Se strecoară, el cortegiul -
Nu e cale de întors!
Când un mort o ia spre groapă,
Poa’ să plouă pân’ la stors.

Trec camioanele cu faruri


Luminând un ”bun rămas!”
Dar trecând în depăşire,
Saltă glodul pân’ la nas.

O sirenă rotitoare,
Îl opreşte pe cel dus -
Trec vreo şapte limuzine,
Cu cei care stau mai sus.

Tot cortegiul se opreşte,


Stropii sar pe trotuar;
Cine poate, se fereşte,
După carul mortuar.
116

Şi-uite-aşa se prelungeşte,
Lungul drum al unui dus;
Când din nou se opreşte,
Soarele a şi apus...

17 dec.’86
Bucureşti

Tristeţea...

Tristeţea-o ascund sub un zâmbet,


Amarul mi-l vărs într-o glumă,
Încerc să fiu cum mă vrea lumea,
Dar altfel azi vocea mea sună.

Tristeţea-o strivesc într-un hohot,


Amarul caverna lărgeşte,
Încerc să fiu cum mă vrea lumea,
Dar luciul din ochi se-ofileşte.

Tristeţea-i întreaga-mi fiinţă,


E greu s-o ascund fără fine,
Încerc să fiu cum mă vrea lumea,
Dar rolul nu-l joc eu prea bine.
117

Dovada? E-n ce simt în juru-mi:


Un fals e-n aşa acceptare!
Încerc să fiu cum mă vrea lumea,
Dar totu-i o simplă-nscenare.

Tristeţea va-nvinge, o ştiu eu,


Şi golul din mine va creşte,
Şi-oricât vreau să fiu cum vrea lumea,
Nimic parcă nu-mi reuşeşte...

4 ian.’87
Bucureşti

Trăim...

Trăim cumplita clipă-a morţii,


Sperând s-o-nvingem mai o dat’;
Uităm că suntem sclavii sorţii,
Uităm că aşa ne-a fost dat.

Trăim sfârşitul în durere,


Cu amăgiri ne alinăm;
Ne bizuim pe-a noastră vrere,
Şi prematur ne bucurăm.

La primul semn de alinare,


Suntem chiar siguri c-am învins;
Dar resemnaţi,în disperare,
Cădem într-un amarnic plâns.
118

În cartea vieţii sunt înscrise,


Legi aspre ce ne-mping spre ţel;
Le-am vrea, de s-ar putea, transcrise,
Într-o viziune mai altfel.

Trăim înconjuraţi de datini,


Murim în jurul unor legi;
Ades strivim a’ noastre patimi,
Supuşi smeriţi, noi, neam de regi!

Cândva, s-a spus că suntem oameni -


Ce nobil titlu pe pământ!
Ai cui suntem noi astăzi semeni?
O vom afla poate-n mormânt...

9 feb.’87
Bucureşti

Când simt...

Când simt cum m-apasă durerea -


De cap, căci eu cap am avut -
Eu ştiu că în el se-nfiripă,
Idei ce nu-s parte din lut.
119

Când slobode gânduri mi-ndreaptă,


Condeiul spre albele foi,
Eu ştiu că nu-i pot sta în cale
Şi-accept, făr’ să vreau, un război.

Războiul cu ce mă-nconjoară -
Cei dragi sunt şi ei inamici -
Cum poate fi doar o idee?!
Se-ntreabă-a’ lor suflete mici.

În tot ce citesc printre rânduri,


Ei ştiu să găsească un sens:
Sunt fapte, nu gânduri aiurea!
Afirmă cu toţi în consens...

3 apr.’87
Bucureşti

Guliver...

Duminică sfântă, creată de zei,


Cea zi de odihnă şi rugă,
Cu lanţuri legatu-te-au micii călăi -
Dar Guliver nu se subjugă!
120

Crezut-au piticii că-s falnici, că-s zmei,


Că pot inventa o credinţă;
Că totu-i posibil pe ”noile căi” -
Dar Guliver nu-i umilinţă!

El are puterea acelui simbol,


Ce-ocult de milenii domneşte;
Piticii încearcă să schimbe-al său rol -
Dar Guliver nu se grăbeşte!

Cu lozinci, cu basme, n-aduci primăveri -


Ei ştiu, dar îi mână mirajul;
Şi fac ca nimic să nu fie ca ieri -
Dar Guliver sparge barajul!

Şi-aşa, în pofida unor porunci,


Simbolul domneşte prin case:
Vezi oameni, chiar dacă trimişi sunt la munci,
Ciocnind ouă roşii, frumoase...

26 apr.’87
Bucureşti
121

De-un timp…

De-un timp, noaptea-n vis,


O voce răsună:
De soartă ţi-e scris,
Să porţi o cunună.

De spini fi-va ea,


Pe frunte purtată -
Pe cer, ca o stea,
Muri-vei odată.

Mult timp vei sclipi


’N seninul albastru;
Lumina-ţi va fi,
Amintire de astru.

Azi calci un pământ


Ce-a fost cândva raiul;
Trecutul plângând,
Nu poţi strvi scaiul.

Căci scaiu-i ţepos,


Şi neamu-i e mare;
Se-agaţă vârtos,
Cum e-n disperare.
122

Nu ştie cât rău


Aduce sub soare;
Se teme mereu,
Că se mai şi moare.

Hai, prinde curaj -


Jertfeşte-ţi chiar viaţa!
E-al tău apanaj
Să-nvii diminaţa.

Lumină va fi
Pe-al Patriei soare,
Şi toţi vor slăvi
A ta înălţare...

2 oct.’87
Bucureşti
123

Şuieră vântul...

Şuieră vântul năprasnic -


Toamna-aşternută e toată-n văzduh -
Galben şi roşu, rugină aprinsă,
Colindă oraşul,pe străzi nici un duh.

Ascult melodia tristă -


Nu-i chip s-o opreşti, chiar uşa de-o-nchizi -
Gânduri sinistre-al meu creier apasă,
Şi-aşa înţeleg cum poţi să ucizi.

Pentru o clipă ascunzi gândul -


Dar gândul, încet, coboară-n grumaz -
Capu-ţi se-apleacă, priveşti printre gene,
De ură tot sângele-ţi urcă-n obraz.

Şuieră vântul năprasnic -


De jale până şi doina s-a-ncins -
Grumazul plecat, deodat’, se îndreaptă,
Iar sufletu-ţi negru, de pace e nins.

28 oct.’87
Bucureşti
124

Sunt supusul...

Sunt supusul ăstei ere -


Epocă galben sclipind -
Prizonier al unei sfere,
Ce se-nvârte-n gol, căzând.

Sunt supusul pravoslavnic,


Cred şi-n negrul care-i alb!
Cred în marele ispravnic,
Dar nu cred în păru-mi dalb.

Sunt supus c-aşa îmi place -


Vreau să cred că am un zeu!
Dacă toată lumea tace,
La ce bun să nu tac eu?!

Ştiu că nu e nimic veşnic -


Şi-atunci veşnic nu-i nici el!
Şi privesc precum un sfeşnic,
Cum se stinge al meu ţel...

6 iun.’88
Bucureşti
125

În acest sfârşit de veac...

În acest sfârşit de veac,


Când se spulberă speranţe,
Vreau cu mine să mă-mpac,
Să mai uit din doleanţe.

Mi-am dorit şi-am şi sperat,


Să apuc zile senine;
N-am crezut în zodiac,
Am crezut numai în mine.

Mi-am dorit ce se putea -


Ne-a-nzestrat Domnul cu toate!
Mi-am dorit din ce avea,
Ţara mea, din ce se poate.

N-am avut vise haihui,


N-am dorit ce-i imposibil;
Azi mi-am pus poftele-n cui,
Chiar de-mi pare incredibil.

Am tot dat ca racu-n mers,


Înapoi, din doleanţe,
Şi târându-mă am şters,
Urma marilor speranţe.
126

De-o fi veacul meu ales,


Să încheie-o omenire,
Merit soarta, căci prea des,
Am visat la nemurire...
15 aug.’88
Bucureşti

N-am fost acolo...

Eu n-am fost acolo,


Dar ştiu ce s-a-ntâmplat:
S-a revărsat paharul,
De lacrimi adăpat.

Îmi fac reproşul sacru,


Că n-am fost printre ei:
Aş fi băut amarul,
Alături de ai mei.

Că nu sunt de pe-acolo,
Nu-nseamnă că-s străin:
La tot ce se întâmplă,
Părtaş sunt cu-al meu chin.
127

Eu nu am fost acolo,
Dar n-am fost un absent:
Alături sunt de-aceia,
Ce-nseamnă-un prim torent...

15 nov.’88
Bucureşti

Discutăm...

Discutăm de cum a fost,


Câteva deceni-n urmă;
Căutăm în amintiri,
Un trecut ajuns în urnă.

A murit, cu ani, cu tot,


Şi a fost plin de speranţă;
Ce-a fost bun, din tot ce-a fost,
E negat cu aroganţă.

Discutăm şi ne-ngropăm,
În mormântul filozofic;
Să înveţi din amintiri,
E calificat, utopic!
128

Discutăm de cum va fi -
Nici o rază nu străluce;
Nu găsim nici un răspuns,
La ”De ce?”, viaţa se duce.

Dar suntem prea înţelepţi,


Şi ne-ascundem în tăcere:
Morţilor ce tac de mult,
Nimic, nimeni nu le cere...

16 nov.’88
Bucureşti

Ale mele...

Ale mele versuri proaste


Eu nu le-nchin cuiva;
Îs simple gânduri care,
Sunt proprietatea mea.

Privată, chiar de sună,


Puţin neortodox;
Până şi socialismul,
Acceptă-un paradox.
129

Lăsaţi-le să zacă,
Pe foi, în mintea mea;
Acolo eu mi-s rege,
Nu vă băgaţi în ea.!

Căci cine-ar înţelege,


Ce pot eu născoci?
Nu-i o ideologie,
E felu-mi de-a gândi.

Acolo e o lume,
Cum altele nu sunt;
E vraja poeziei,
Transmisă prin cuvânt.

Nu, nu săriţi pârleazul,


E proprietatea mea!
Privată, parc-am spus-o,
Lăsaţi-mă în ea!

Gândi-voi câte-n stele,


Şi-n lună, uneori;
În rândurile mele,
Voi plânge deseori.

Or, plânsu-nseamnă jale,


Şi jalea-o veţi afla;
Staţi dincolo de gardul,
Ce-ascunde mintea mea!
130

Şi-atunci, care-i folosul,


Vă-ntreb, să răscoliţi?!
Privata-mi proprietate,
Vă rog s-o ocoliţi!...

30 dec.’88
Bucureşti

Eu nu mai cred...

Eu nu mai cred în Noul An!


Destui ucisu-mi-au speranţe;
Dorinţele-mi îşi iau vacanţe -
De ani şi ani, totu-i în van.

Eu nu mai cred în ce-am crezut,


Că mâine va fi mult mai bine;
Minciuna nu-i mai pentru mine,
Căci eu încredere-am pierdut.

Azi când aud un ”La mulţi ani!”,


M-apuc-o stranie-ndoială,
Că totul e doar o zicală,
Sau, gânduri spuse de duşmani...

31 dec.’88
Bucureşti
131

Să-ţi iubeşti poporul nu este o datorie,


Este o lege a firii!

S-a mai dus...

S-a mai dus iar un an,


Spulberat-a speranţe;
Banul nu mai e ban,
S-au schimbat doar nuanţe.

Din ce-a fost am pirdut


Şi puţinul de bine;
Azi paharu-i umplut,
Se revarsă în mine.

Mă revolt, nu-nţeleg,
Parcă n-am mai fi oameni;
Mă frământ să dezleg,
Oare-ai cui suntem semeni?
132

Înghiţim orice os,


Aruncat şi-ăsta-n silă;
Cine-a fost ”norocos”,
Nu mai ştie de milă.

Uită de-unde-a plecat,


Şi pe fraţi i-ococoleşte;
Pe spinări de argat,
El cu fală păşeşte.

Şi aşa, an de an,
Cam ca racul se mişcă;
Banul nu mai e ban,
Gura-i umblă morişcă.

Oare câţi or mai fi,


Anii mei care zboară?
Greu îmi vine-a privi,
Cum nivelul coboară.

Nu prea mult ne-a rămas


Să ajungem în groapă;
Cu tăcerea din glas,
O să fim toţi o apă.

Nimeni nu va mai şti


C-am fost mândri, de sânge;
Amintiri vor mai fi,
Dar nu cine-a le plânge.
133

Îngropa vom cu noi,


Ce a fost slăbiciune;
Dintre toţi, numai doi,
Vor rămâne cu-n nume:

De gropari ce-au călcat,


Legea sfântă a firii -
Noi, am plâns şi-am răbdat,
Ei au spus Nu! Iubirii...

10 ian.’89
Bucureşti

Una scurtă...

Una scurtă-aş vrea să scriu,


Să cuprindă totul;
’Ntreg amarul, că-i prea viu,
Ca s-acuz netotul.

A ajuns el colo sus,


Cred, dintr-o prostie;
Sau, e dracul ce l-a pus,
Ca pe-o parodie.
134

Că nu-i neam de neam ales,


Vezi de la o milă;
Agramatele curg des,
Că te-apuc-o silă.

Dar eu scurt am vrut să fiu,


Să lovesc la ţintă;
Din păcate nu prea ştiu,
Să şi scriu din flintă...

12 ian.’89
Bucureşti

Toţi vorbim...

Toţi vorbim de Eminescu,


Ca de un trecut;
Nu-nţelegem c-acest Escu,
Nici nu s-a născut.

El există precum lumea,


Fără început;
Între El şi noi, genunea -
Noi suntem din lut.
135

El e spirit ce-ntrupează,
Forţa unui Zeu;
Cine oare mai cutează,
Să mai spună, Eu?!

El va fi întotdeauna -
Noi murim pe rând;
El, purtând mereu cununa,
Noi, cârtind în gând.

Căci, ce-i drept, n-avem curajul,


Să-l înmormântăm;
Dar al nostru-i apanajul,
Să ne-ncumetăm.

Ce-i mai trist, că ne prefacem,


Că suntem umili;
Printre versuri proaste zacem,
Vrând să fim utili!?

Epigonii lui suntem dar,


Şi vom fi în veci!
Nu se poate naşte-un Hrist iar -
Spiritele-s reci...

22 ian.’89
Bucureşti
136

Nu mă-ncumet...

Nu mă-ncumet azi să scriu,


De poverile ce-apasă
A mea fire, căci îmi pasă,
Ce-aş putea apoi să fiu.

Nu mă-ncumet nici să tac -


Am o fire ne-nţeleasă -
Simt, mai mult, că nici acasă,
Nu mai ştiu să fiu pe plac.

Dar mă-ncumet să-mi vorbesc,


Şi-atunci dau drumul la gură,
Şi ocări fără măsură,
Îmi răspund la ce gândesc.

Şi-uit-aşa eu ne-ncetat
Duc război cu mine însumi;
Nimeni nu aude plânsu-mi,
Şi mă sting, treptat, treptat.

Iar tot răul dimprejur,


Se întinde ca o plagă;
Toţi acuză-o ”fără vlagă”,
Şi fac stânga împrejur...

29 ian.’89
Bucureşti
137

Eram copil...

Eram copil, îmi amintesc,


De ce-nsemna o sărbătoare;
Azi, nu-i găsesc asemănare,
Şi parcă-n suflet tot jelesc.

Când buna păru-mi aranja,


Stam smirnă în puterea morţii,
Ce-o evoca în pragul porţii
Bisericii, ce ne-aştepta.

Povestea ea mi-o repeta,


Şi seara Joi, şi seara Vineri,
Când toţi la rând, bătrâni şi tineri,
Voiau să vină Sâmbăta.

O aşteptam eu curios,
Ne-nţelegând cum se ridică
Un mort din groapă, şi cu frică,
’Ncercam să fiu cât mai pios.

Ce minunate nopţi treceau,


În aşteptarea Învierii!
Plecam cu ea în pragul serii,
Şi-aşa cam toţi din jur făceau.
138

Pe drum mereu eu o opream


Cu întrebări – Cum de se poate,
Să mori ucis, să te îngroape,
Şi să te scoli?! – nu-nţelegeam!

Ea încerca să dea răspuns -


De fapt, la cele ne-nţelese -
Şi făr’ să vrea-ncepea să ţese,
Poveşti ce-n suflet i-au pătruns.

În noaptea Sfântă-Ajun de Paşti,


Stăteam cu sufletul la gură,
Şi o spuneam cu-atâta ură:
Când e s-omori, de ce te naşti?!

-E voia Celui Ce e Sus


Să hotărască ce e bine;
Nu cerceta, nu-i pentru tine,
Tu crede, asta-i mai presus!

Când miezul nopţii răsuna,


De-un glas ivit în pragul uşii,
Ce ne-anunţa pe noi supuşii
C-a Înviat! Ea-ncet plângea.

În cor cântam ”A Înviat


Hristos!” spre-a noastră mântuire,
Cel Ce-a murit doar din iubire
De semeni, ce l-au şi trădat.
139

Lumini de stele se-aprindeau,


Din lumânări şi din privirea
Acelor ce duceau iubirea
Acasă, celor ce-aşteptau.

A doua zi, prima de Paşti,


Toţi cei de ieri, parcă-erau alţii;
Şi chiar şi cei de alte naţii
Spuneau: ce bine-i să te naşti!

Azi, parcă, toate s-au schimbat -


La ce-a fost ieri o sărbătoare,
Eu nu găsesc asemănare,
În tot ce nou am inventat...
23 mart.’89
Bucureşti

Unde-s?...

Unde-s nopţile când stam,


Lângă mama-ntârziată?
Eu, cu pumnii în covată,
Cozonacul frământam.
140

Unde-s zilele de ieri?


Alergări din zori în seară -
Ouă multe, ce povară!
Zile lungi de primăveri.

Unde-s toţi ce au plecat,


Ducând ce-a fost sărbătoare?
Amintirea lor mă doare -
Ei, credeau c-a înviat!

Azi, ici-colo, mai vorbesc


Despre marea Înviere;
Cine poate să mai spere,
Că ateii se căiesc?!...

24 mart.’89
Bucureşti

Cin’ ţi-a spus?...

Cin’ ţi-a spus că tu eşti omul,


Uns de pronia cerească?
Drept de viaţă şi de moarte?!
Dumnezeu să ne ferească!
141

Eşti o simplă corcitură,


Câine blând, dar care muşcă -
Unde-i Tamerlan Viteazul,
Să te poarte într-o cuşcă?

Eşti ruşine-acestei rase,


Avortonul tristei ere;
Te-ai născut din revoluţii -
Ce-ar putea omul să spere?

Ca să-nvingi mulţimea toată,


Stai sub fustă de femeie;
O Elenă, ca la Troia,
Se şi vede-n epopee.

Că-i bătrână şi urâtă,


Asta Doamna nu o vede;
Cu un nume ca al dânsei,
O regină ea se crede.

Ale voastre trupuri sterpe,


Ce puteau să procreeze?!
Un cretin ce tot aşteaptă
Să crăpaţi, să vă urmeze.

Şi-uite-aşa o Trinitate -
Un model scos din religii -
Se proclamă Zeitate,
Şi se-aşează pe efigii.
142

Cum trecutul vă-nspăimântă -


Atelier sau toleranţe -
Dărâmaţi cu-nfrigurare,
Cu-ale voastre ordonanţe.

Cad biserici, nestemate,


A’ trecutului palate;
Un cutremur paranoic,
Mătură din cale sate.

Tu, tronezi pe garduri toate,


În lozinci ca şi-n portrete;
O cravată cu placheuri,
Chip de june cu-ondulete.

Aţi, sau, ai pierdut măsura -


’N jurul tău se fabulează -
Calci familia-n picioare,
Dar prin voi şi ea tronează.

Sunt cam mulţi cei de pe-ai casei -


Pietre semipreţioase;
Toţi depun pe-altarul sacru,
Doar cerinţe-ambiţioase.

Şi se-nalţă în neştire,
Clanul epocii de aur;
Cum e preţios metalul,
Îl păziţi cu un balaur.
143

Caracatiţă, aş spune,
Cea cu multe mii de braţe;
Nu apuci să-ţi depeni gândul,
Că te-aşteaptă să te-nhaţe.

Cu o dragoste paternă,
Te-ngrijesc de boli oculte;
Spală creierul, te-alintă,
Şi-apoi stau să te asculte.

Şi aşa, te ’liberează,
Şi de propria-ţi fiinţă;
Devii altul, calci pământul,
Nu mai ştii de umilinţă.

De îţi spun acestea toate,


Nu înseamnă că-s puternic;
De nu mânui înc-o armă-
I pentru că-s doar un nemernic.

Şi ca mine e naţiunea
Ce se lasă subjugată!
Hai, români, să ne încingem,
Să-l zdrobim, s-o facem lată!...
2 apr.’89
Bucureşti
144

Glastnosti...

Dinspre soarele răsare,


Ca un Crivăţ ce te-ngheaţă,
Suflă-un vânt ce te înspăimântă
Şi speranţele dezgheaţă.

Perestroica cu-a ei glastnosti


Creşte ca o calomnie:
Scoate morţii din morminte -
Un Post Mortem de-omenie.

Mişa – ştie el ce face -


Redeşteaptă în memorii
Fapte-ascunse în tenebre
Din trecutele istorii.

Au mai fost şi alţii care


Transmutat-au chiar morminte:
Stalin scos dintr-a lui raclă,
Nu mai are azi cuvinte.

Stă şi-aşteaptă-ncinerarea -
Ce-ar putea să mai se-ntâmple?
Prin vecini fotoliul fuge,
Gloanţe şuieră la tâmple.
145

Creşte-armata zis ”salvării”,


Se-nmulţesc pe străzi ”civilii”;
Ne întoarcem la Marx, Engels,
Lenin, nu la Djugaşvili.

Troia iar se redeşteaptă -


Se repetă un vechi nume;
Supraomul scos din Nietzsche,
Face glasul iar să tune.

Unde-s doi puterea creşte -


Vorbă-a slovelor Unirii;
Neamţu ştie el ce ştie -
Dictatura-i legea firii.

Se felicită în cruce,
Stând cu braţele elice;
Se învârt când se sărută,
Aşteptând să se-ncârlige.

Dornici sunt să-l vadă pradă


Morţii celei mai subtile;
Mişa stă şi nu-nţelege -
Ce vor micile reptile?!

Vor să-nece perestroica?


Nu se poate, e-un cutremur
Care sfarmă, nimiceşte -
Vreau să ţină, eu nu tremur!
146

Eu aştept ca-ntreg poporul,


Naţia, să se frământe;
De-i cutremur, s-aud glasuri
Ce se scoală din morminte!

Doar şi noi avem trecutul


Plin de pete şi de sânge;
Azi minciuna le vopseşte
Şi n-avem cui a ne plânge.

Vreau şi glastnosti, s-aud vorbe -


Vreau să tremure minciuna!
Spus pe şleau tot adevărul -
Nici o stavilă, nici una!

Vreau să aflu libertatea


De-a gândi şi-apoi şi-a face;
Hotărât Nu! dictaturii -
N-o-nţeleg şi nici nu-mi place!

Vreau un Mişa să apară,


Încărcat de slova noastră;
Slova noastră cea română,
Să pătrundă-n casa voastră!

Casa smulsă cu cruzime,


Unei Naţii prea supuse;
O famile ocupă
Azi, etaje suprapuse.
147

Voi aveţi la îndemână,


Cerul, solul şi subsolul;
Vă-mbuibaţi din toate-acestea,
Fără să vă daţi obolul.

Naţia încet se stinge


De atâta nepăsare;
Voi vă înfruptaţi din toate,
De la munte pân’ la mare.

Vreau cutremur şi vreau glastnosti -


Urma voastră să dispară!
Nu vreau nouri să umbrească,
Vreau iar soarele s-apară!

Nu vreau glastnosti cum vreau ruşii -


Vreau o glastnosti românească!
Vreau pe tronul Ţării mele,
Omenia să-nflorească!

Nu uitaţi cine-s strămoşii -


Au durat cultura lumii!
Cum să stea în fruntea Ţării,
Cei certaţi cu limba mumii?!

Roma Mama, să trăiască!


Şi cu ea, Latinitatea!
Jos tiranul care calcă,
Patria şi libertatea!
148

Jos cu el, ce-l înconjoară!


Praf din neamu-i să se-aleagă!
Cu un chiuit de horă,
Ţara-ntreagă să se dreagă!...

15 apr.’89
Bucureşti

Nicicând n-am crezut...

Nicicând n-am crezut c-aş putea să doresc,


Să moară-o fiinţă cu chip omenesc;
Şi totuşi se-ntâmplă ca făr’ să vorbesc,
Un gând ca acesta eu să-l împletesc.

Îmi pare cumplit ce îmi trece prin cap -


Mă duc la oglindă şi-n ochi mă privesc;
De gândul sinistru aş vrea eu să scap,
Dar nu-i cu putinţă să mă îmblânzesc.
149

O vreu cum nimic nu am vrut eu vreodat’,


Vreau moartea să curme-acel drum blestemat,
Să moară un diavol ce a-nfulecat,
Credinţa că omul de Zeu e creat.

O vreau căci eu ştiu că nu este alt drum,


Spre liniştea noastră ce-i azi doar un fum...

20 apr.’89
Bucureşti

M-am născut...

M-am născut în douăşinouă,


Zece mai, o zi cu soare;
Ţara era-n sărbătoare -
N-o ascund, v-o spun şi vouă.

Vină nu port pentru asta -


Ştiu că unor’ nu le place;
Ştiu că şi nu am ce face –
Orice-aţi spune, eu zic basata!

Mi-amintesc de-o întâmplare -


Eu eram propus partinic!
Cu un ton aproape cinic,
Secretaru-a strigat tare:
150

-Vrei s-o faci pe bolşevicul?


Dar ai tăi plecaţi sunt, parcă?!
Ştii că ruşii nu îi iartă,
Şi i-ar vrea-napoi cu dricul?

-Ce ştiţi voi de-a lor plecare?


Nimeni casa nu şi-o lasă!
Ştiu că nimănui nu-i pasă,
C-au fugit de deportare.

-Da, se poate, dar nu-mi place,


Ziua ta de-aniversare!
Noi am şters-o şi c-atare,
Nu mai ai cu ea ce face!

-Ce contează nouă, zece,


’N-a istoriei anale?
Două cifre prea banale,
Pentru timpul care trece.

-Hm! Să trecem peste asta,


Să ne-ntoarcem la religii;
Cum să spun? La străbunicii,
Cu credinţa lor nefastă.

Srăbunicu-ţi a fost popă,


Da? hirotonit la Neamţu...
Cum de nu l-a durut braţu,
Tămâind morţii la groapă?!
151

Cum să cred că moştenirea


Ce-a transmis-o el prin sânge,
Într-o zi nu îţi va frânge
Dragostea şi hotărârea?

-Nu ştiu ce-a fost străbunicul,


Şi ce port dintr-a lui sânge;
Ştiu doar că n-am a mă plânge
De ce-a fost apoi bunicul.

A fost plin de-nţelepciune -


Gospodar cum n-au fost alţii -
A căzut trădat de fraţii,
Ce-au lipsit la-ngropăciune.

-Dar cu socrul cum rămâne?


Treaba-i tare încurcată!
Zici că a plecat deodată,
L-ai lui fraţi să se închine?!

-Nu ştiam că-mi va fi socru,


Nu ştiam nici că există;
Şi-apoi dacă se insistă,
Simt că mi se face acru!

Vreau să ştiu, ce vreţi cu mine?


Mi-aţi făcut recomandaţii!?
Sunt deştept, am decoraţii,
Trag la greu pentru mai bine!
152

-O! Încerci să fii cam aspru -


Vreau să ştii, te ştim prea bine!
Hai, să n-o lungim, în fine,
De acord să fii al nostru.

Dar să ştii că pentru tine,


Nu-i o cinste mai aleasă!
Te primim ’n-a noastră casă,
Să nu uiţi, ast-ar fi bine!

Dar se pare c-am lungit-o


Cu-anecdota mea banală;
Faţa mi se face-ovală,
De-amintirea ce-am lărgit-o.

Deci, să trecem mai departe -


Şapte clase de primară,
Le-am sfârşit vară de vară,
Ca să am în viaţă parte...

Etc., etc.,

28 apr.’89
Bucureşti
153

Prin ochii mei...

Prin ochii mei privesc poeţii


Scrutând al mării nesfârşit;
Cu toţi încearcă să dezlege
Al visului dor infinit.

De ce? Se-ntreabă ei întruna,


Dorul de ducă-i nesecat;
Când valul înspumat se stinge,
Zarea te cheamă înc-o dat’.

Şi toţi rotesc a lor privire


Un punct de sprijin căutând;
Spre care ţări de farmec pline,
Le scapă oful alergând?

Şi ochi-aceştia melancolici
Rămân pe loc şi nu mai pleacă
Sclipind de dorul infinit...

25 mai ’89
Bucureşti
154

Tesamentul meu!

De-oi muri...

De-oi muri, căci se şi moare,


Eu nu vreau să am mormânt;
Să rămân mereu sub soare,
Este ultimul meu gând.

Transformaţi-mă-n cenuşă,
Mergeţi pân’ la Ismail;
Colo-n apa jucăuşă,
Încheiaţi al meu exil.

Apa Dunării Albastre,


Va primi pe al său fiu;
Mă va duce pe sub aştri,
Înspre mare-al meu sicriu.

Voi avea flori mii de stele,


Drum deschis spre infinit;
Toate gândurile mele
Se vor risipi-n sfârşit...

11 iun.’89
Bucureşti
155

Sfârşit de veac...

Un hop a mai rămas


Şi veacul se va duce
Şi-oricât viaţa-i de dulce
Voi pierde al meu glas.

Voi trece în neant


Nu voi mai scrie versuri
Ale vremurilor mersuri
Vor naşte-un nou Kant.

Imperii vor cădea


Cu a lor filozofie
Şi noul ce-o să vie
Noi vieţi va secera.

Istoria-i nărav
Ce-n veci nu se dezminte
Căci omul se tot minte
Şi-ascunde că-i firav.

Şi-aşa la infinit
Din rău spre rău se merge
Trecutu-ncet se şterge
Greşind la nesfârşit.
156

Mi-e dor de ce a fost


De lumea primitivă
Aş vrea o recidivă
Să-ncerc să am un rost.

De-o fi să mai revin


Să ştiu ce mă aşteaptă
Pe-a lumii nouă treaptă
Să am cui să mă-nchin.

Căci eu mai cred şi azi


În taina revenirii
E scris în legea firii
Să zbori fără să cazi.

20 iun.’89
Bucureşti
157

Am fost...

Am fost martor unor clipe


Ce m-au umilit cumplit:
Am aplaudat cu gloata
Ceea ce m-a şi scârbit.

Se făcea că-i sărbătoare -


Pentru muncă răsplătiţi,
Toţi primeam supremul titlu,
Căci ”eroi” eram numiţi.

Patru ani am fost tot primii -


Chiar de n-au fost adversari;
Planul l-am redus continuu -
Noi în asta am fost tari.

Cum să-l depăşeşti de-i mare?!


Doar tăindu-l oficial!
Ce nu face CSP-ul
În contextul general?

După multe străduinţe,


Împărţit a fost la doi,
Iar capacităţi visate,
Au rămas doar vise noi.

Şi cum totul se exprimă


În procente peste plan,
A şti cifre absolute
E-un efort făcut în van.
158

Dar destul cu explicaţii -


Peste tot toate-s la fel -
Sărbătoarea aşteptată
Încunună-al nostru ţel.

Sala-i plină de-aşteptare -


Aşteptăm s-apară ”Ei”;
În scenariu scrie simplu:
Vă sculaţi privind spre Zei!

Nu e rând în sala mare -


Să mă credeţi pe cuvânt -
Să nu aibă-un responsabil,
Cu-al eroilor avânt.

Scris pe foi e un scenariu


Ce prevede cum va fi:
Agitaţia orală,
Ce din inimi va porni.

Totul prevăzut ca-n filme:


Când te scoli, când te aşezi,
Când aplauzi în picioare,
Când şezând te relaxezi.

Când se dă şi cui, cuvântul,


Ce va spune-accentuând,
Ce lozinci l-or întrerupe,
Când s-or aşeza zâmbind.
159

Şi-uite-aşa, cu amănuntul,
Totu-i straşnic regizat;
Chiar şi textul telegramei,
Dinainte-i fabricat.

Toţi scandează-un singur ”Escu”,


Al eroilor Erou;
Câte unii îşi pierd glasul,
Dar i-ajută un ecou.

De-undeva, nu ştiu de unde -


Din eter eu presupun -
Fără stop se-aude glasul
Celor care se supun.

În zadar scade avântul,


În zadar unii chiulesc,
Glasul undelor măiestre
Cu tăcerea-mi nu-l opresc.

În prezidiu se zâmbeşte -
E un film bine turnat -
Ce păcat că-n lumea asta,
A minţi nu-i un păcat!...

22 iul.’89
Bucureşti
160

Chemarea...

Îmi strig chemarea pe tăcute,


Îmi deapăn gândurile-ntregi,
Nu vreau nici şoaptă să se-audă,
Le scriu doar, căci mă tem de regi.

Aşa m-au învăţat milenii -


Nu murmura la cei aleşi -
Ei unşi sunt de prostia noastră
Şi-i greu paharul să-l reverşi.

Mereu îmi spun că nu e timpul,


Amân îndemnul meu să-l cânt,
Şi-n timpul ăsta, samavolnic,
Un diavol umblă pe pământ.

El nu vrea să îşi spună rege,


Dar viaţa lor o vrea pe-ascuns;
”Poporul meu”, l-auzi cum spune,
Şi culmea! De-asta e pătruns.

Şi ca să fie ca pe vremuri,
El zid înalţă-n jurul său,
Şi ca şi Lăpuşneanu tună:
Chiar de nu vrei, voi fial tău!
161

Şi-aşa el singur se alege,


Plătind aplauzele zeci;
Hrăneşte bine şi-o ”armată”,
Să-l apere de-ai lui ”zevzeci”.

Cândva, oştirea lui Viteazul,


În gârlă-i arunca pe turci;
Azi paloşu-l îndreaptă crâncen
Spre-ai săi, umplând ţara de cruci.

O, Doamne! Fă să-mi vină glasul,


Trezeşte şi-altele la fel!
De unde-atâta laşitate?!
Dă-ne curajul şi un ţel!

7 aug.’89
Bucureşti

Sonet 5...

De moarte vorbeşte doar cel care simte,


Că viaţa-i se scurge încet, fără rost;
Acel care crede că n-a făcut totul,
Că ceea ce lasă nu are un cost.
162

Acel care-i plin de ce face, de sine,


Nicicând nu se teme că poate muri;
Mereu e convins că şi moartea îl ştie,
Şi-n semn de respect îl va şi ocoli.

Şi viaţa îmi spune că am şi dreptate,


Că nu-i ironie în cele ce spun;
Sunt unii ce cred că şi rău-l fac bine,
Că moartea nu-i paşte, chiar dacă-i pe drum.

Şi-aşa, înarmaţi cu-această credinţă,


Ei merg înainte cu capul în fum...

9 aug.’89
Bucureşti

Vreau să scriu...

Vreau să scriu ce n-am scris,


Vreau să scriu adevărul;
Astăzi sunt un proscris,
C-am muşcat adânc mărul.
163

Am muşcat savurând,
Gustul de libertate;
De atunci port un gând,
Ce mă mână din spate.

Să le spun tuturor,
Că nu-i greu, că se poate,
Că şi zeii azi mor
Când se face dreptate.

Că de muşcă mai mulţi,


Ştiu mai mulţi adevărul;
Cum de poţi să insulţi
Dezlegând doar, misterul.

Vreau să scriu, cum am spus,


Ce-am aflat muşcând mărul;
Vremea fricii s-a dus -
Să-nălţăm adevărul!

Viaţa este un dar


Care ne aparţine!
Adevărul e-un har
Care-aduce doar bine!...

28 aug.’89
Bucureşti
164

Tot mă-ntreb...

Tot visez la libertate,


Fără să mai cred în ea;
Mă întreb, în fond, ce-aş face?
Dacă-n zori ar apărea.

Tot tânjind dup-o himeră,


Am ajuns un maniac;
Vreau ceva ce nu ştiu cum e!
De-o veni, ce-am să mă fac?

Cuşca-n care gându-mi zboară,


M-a-nvăţat atât: să tac!
De-oi putea vorbi în voie,
Oare-mi va mai fi pe plac?

De-oi putea pleca hăt-colo,


N-oi părea puţin stingher?
Gândul se atrofiază,
Dacă încetez să cer.

Şi atunci?! La ce mi-ar prinde


Tot ce-atâta am visat?
Poate mi-ar lipsi chiar jugul,
Care-n sânge mi-a intrat...

22 sept.’89
Bucureşti
165

Se apropie...

Se apropie-un cutremur,
Aşteptat de zeci de ani;
Cei prevăzători se-ntreabă,
Ce s-or face cu-ai lor bani?

Bani şi scaun au doar ăia


Ce-au minţit trei sfert de veac;
Marx şi Engels, Lenin, Stalin,
Au mizat pe-al minţii ”leac”.

Au tot dat reţete, dogme -


Unii le-au tot aplicat;
’N loc de ideal, doar monştri,
Rând pe rând au avortat.

Boala-ncet au răspândit-o
Şi prin bunii lor vecini;
Uite-aproape cinci decenii
Calcă toţi pe flori cu spini.

Dar de rău te mai şi saturi,


Te gândeşti la Dumnezeu;
Izgonit de prin biserici,
Se întoarce-acel Evreu.
166

Răstignit a fost doar unul


Lumea pentru-a izbăvi;
Stalinişti-au fost mai harnici -
Lagăre pentru-a strivi.

Au ucis cu sânge rece


Comunismul construind;
Piatra zace, apa trece,
Şi ca ea se duc mugind.

Unii fac chiar mea ”culpa”,


Vor s-o ia de la-nceput;
Se dezic de crezul vieţii,
Noi minciuni urzind drept scut.

Cad partide, se sting ”stele” -


Socialismu-i noul val;
Poţi să spui ce vrei, de-ţi trece,
Dar tertipu-i prea banal.

Unul singur nu se lasă -


Un erou printre eroi -
De ce fac ăilalţi nu-i pasă,
Pe-ai săi sclavi îi ţine goi.

Mor copiii prin spitale -


La ce să-i înregistrezi?!
Pentru ”El” sunt animale
Şi-i tratează drept cirezi.
167

Peste tot doar ”bună stare”


Vede marele ales;
Pentru ”El” doar osanale -
Pe la noi, foamea dă ghes.

Dar ce-am spus în prima frază,


N-a fost spus fără de sens:
De la mic până la mare,
Murmură toţi în consens.

Un cutremur fără seamăn


Va strivi din rădăcini!
Falsele lor idealuri,
Vor fi mâine mărăcini.

Şi s-o pune-atunci românul,


Vorba-i, la desţelenit:
Să dispară rădăcina,
Fiului cel mai iubit...

23 oct.’89
Bucureşti
168

Se-apropie clipa...

Se-apropie clipa, vine furtuna,


Cu toţii o-aşteaptă privind înspre cer,
Şi chiar dacă nu cred, eu totuşi mai sper,
Că este o forţă ce năruie lumea.

Când răul domneşte, când binele-i rar,


Cu toţii invocă păcatul fatal;
Şi chiar dacă mărul e-un fapt prea banal,
Eu însumi aştept să se clatine lumea.

Să cadă imperii, să vină un Crist,


O nouă credinţă, cu-n nou paradis -
Mai mult, pe-astă teră, nu colo în vis -
Cu iad pentru cei ce-au spurcat ce-a fost lumea.

Să piară ştiinţa, confortul grotesc,


S-aprindem iar focul frecând lemn de lemn;
În tot ce-i prea nou să vedem doar un semn,
Ce duce pe-ascuns în prăpastie lumea.

Să piară tiranii de noi inventaţi,


Să fim toţi de-un neam, încălziţi toţi de-un soare -
În orice alegeri se-ascunde-o eroare -
Să fim noi stăpânii şi nu doar argaţi!...

12 nov.’89
Bucureşti
169

Ce se-ntâmplă?...

Ce se-ntâmplă, ce-i cu noi,


De ce-nchidem ochii?
N-avem griji, n-avem nevoi?
Mândri precum plopii?!

Supli-nalţi, cu şopot stins,


Ne supunem sorţii;
Vântului de neînvins
Ne-nchinăm ca tonţii.

Ne-aplecăm să nu-l stârnim -


Material flexibil -
Toamna primi-ngălbenim,
Să fie vizibil.

Primii frunza scuturăm,


Să n-avem povară;
Când e linişte-ndreptăm,
Lumânări pe-o Ţară.

Oare plopii nu-s la fel


Ici, peste hotare?
Or fi poate din oţel,
Sau din lemn mai tare?
170

Şi-ei se-apleacă, dar dansând,


Şi-ncă-n iureş mare,
Dar se-ndreaptă scuturând
Vântul, de-i prea tare...

12 nov.’89
Bucureşti

Aşteptăm...

Aşteptăm s-o facă alţii?


Alţii ştiu cum e mai bine?!
Capătu-i pe-aici, în fine -
Prin vecini cad Preaînalţii!

Bucuria n-o ascundem,


Aşteptăm şi rândul nostru;
Un călugăr, dintr-un monstru,
Cu-alte mâini am vrea să-l tundem.

Aşteptăm, dar aşteptarea,


Se întinde ca pelteaua;
Unde este oare steaua
Ce căzând va schimba starea?
171

Lumina-va mintea noastră,


Arătându-ne şi drumul;
Din ce-a fost ’nălţa-va fumul,
Noi, vom pune flori în glastră...

13 nov.’89
Bucureşti

Timişoarei, oraşul meu drag de ieri,


Oraşul Martir de astăzi!

Recviem

La ce-ţi mai trebuiesc martiri,


O, Doamne, Cel de ne-nţeles?!
Chiar dacă nu mă rog prea des,
De ce-i suporţi pe-aceşti vampiri?!

Chiar dacă eu mă îndoiesc,


De faptul că poţi exista,
Eu tot Te rog să faci ceva,
Să pot cumva să mă căiesc.
172

Dar nu de mine vreau să-Ţi spun -


Eu mă gândesc la cei de ieri -
Ştiind că-n luptă poţi să pieri,
Au şters cuvântul ”mă supun”.

Femei, copii, neînarmaţi,


Decât cu slova ce-o strigau,
Sfidând pe cei ce-i amăgeau,
Cădeau ucişi de ai lor fraţi.

Ce fraţi! Am spus şi eu aşa -


Nişte roboţi expre crescuţi -
Eu nici nu cred c-au fost născuţi,
Căci nu se naşte-aşa ceva.

Tineri visând la vremuri noi,


Primeau în piept un pumn de jar,
Şi sângerând fără habar,
Strigau: Noi suntem fraţi cu voi!

O piaţă plină de martiri,


Privea spre cerul Tău senin,
Şi doar al gândurilor chin,
Li se citea-n-a lor sclipiri.

Mureau ne-nţelegând nimic


Din ale Tale vechi porunci:
Cum să iubeşti când zeci de prunci,
Zăceau zâmbind, tăcând chitic?!
173

Cum să întorci obrazul stâng,


Când dreptul ţi-a fost pălmuit?
Să-mi plec privirea umilit
Când de durere vreau să plâng?

Plângând cu lacrimi de-oameni buni,


Să spăl ruşinea de-a fi laş?
Să intru-n primul Tău lăcaş
Şi să mă rog să ne răzbuni?

Aş face-o, dar de ce aştepţi?


Tu cu un fulger ai putea,
Cu-n singur gest, dacă ai vrea,
Să-i pedepseşti pe cei nedrepţi.

În fruntea lor e-un diavol-om -


Tu l-ai trimis cumva la noi?
Vrei să ne-ncerci? Atunci război!
Tu şi cu el ’n acelaşi Dom.

Nu, nu, eu nu vreau să mă mint,


Că Tu exişti având un ţel,
Că nu accepţi în nici un fel,
Să moară pruncii pe pământ.

Ascultă, deci, chiar de-s păgân,


Pogoară crucea între noi,
Să ne sculăm, să fim eroi,
Şi-atunci supus am să-Ţi rămân!
174

Să piară diavolul zis ”om”,


Cu a lui clică de pitici,
Ce se răzbună că sunt mici,
Slăvindu-l ca pe-un supraom.

Noi vom aprinde lumânări


Şi Slavă Îţi vom înălţa,
Pe morţi îi vom cădelniţa,
Cu gând smerit la Învieri.

21 dec.’89
Bucureşti

S-ar putea să vă placă și