Sunteți pe pagina 1din 2

Pe langa plopii fara sot-comentariu literar

Aparuta la apusul procesului creatiei sale,in 1883,in revista Familia,poezia Pe langa plopii fara sot este dominata de simbolism si de puterea emotionala a scriitorului.Plopii prezentati in titlu sunt asociati tristetii,deceptiei si lacrimilor,insusirea lor de fara sot fiind o posibila analogie la eul liric unic in genialitatea si caracterul sau elevat,spiritual si mental,prezentat ca laitmotiv in poezia lui Eminescu nu o singura data,titlul fiind un garant pentru gesturile si introspectiile singuratatii.Fiind scrisa in a doua etapa a evolutiei literare a lui Eminescu,opera prezinta puternice amprente melancolice,de elegie,regret profund si transpunere intrun ideal universal valabil al iubirii,sentimente ce evolueaza gradat,crescendo-ul dragostei si al daruirii infinite fiind un element de recurenta in cazul de fata.George Calinescu spune despre plop ca da amintirilor o miscare lenta,miscarea aceasta fiind insotita de sublimul prin care poezia si sentimentele cresc in amplitudine si efect asupra cititorului. Inca de la inceput se face cunoscuta ideea,aproape simbolica la autor a iubirii puternice,caracteristica indragostilor mitici,la care eul liric viseaza neincetat,capabila de fapte marete,nemaintalnite,ce nu primeste raspuns: Ma cunosteau vecinii toti-/Tu nu m-ai cunoscut,O lume toata-ntelegea-/Tu nu m-ai inteles.Aceasta dragoste portretizata cu accente de perfectiune devine imposibila din pricina naturii celor doi protagonisti,reprezentanti ale unor categorii diametral opuse;fata,o reverberatie a mediocritatii in plan sentimental,este o oglinda funesta a iubitei dorite de eul liric,acesta fiind un caracter supraomenesc,in privinta iubirii,si intensitatii pe care o confera acestui sentiment,dovada stand mostenirea ancestrala a ochilor cu care vede iubirea,ce o poarta asupra sa,ca un element neutru imperios necesar: Ce mi-i lasara din batrani/Parintii din parinti.Sperantele eului liric se spulbera din cauza unei neintelegeri frustrante,cauzate de neintelegerea din partea singurei fiinte pentru care avea pregatita viata vesnica,stare atinsa prin iubirea idealizata de el.Se dezvolta un parallelism pe care se construieste in continuare poezia,bazat pe amplificarea gradata doua sentimente,de iubire si regret etern.Cadrul in care se desfasoara aceasta idila este nepotrivit,unor astfel de povesti;daca pana in acest punct al evolutiei lirice,dragostea era acompaniata de un cadru natural,protector,intrat in simbioza si deplina comuniune cu indragostii,acum,imprejurarile sunt fatidice,translucide:La geamul tau ce stralucea,nerecomandate consumarii relatiei dominate de povara ancestrala si transpunere in decoruri utopice,ce transforma iubirea in cel mai dezirabil lucru existent pentru eul liric,pentru a carui infaptuire este dispus la sacrificii: O oara sa fi fost amici [] o oara si sa mor prin care se evidentiaza intensitatea si importanta infaptuirii idealului.Peisajul conventional nu este in concordant cu planul iubirii,una ideala se exprima intr-o intimitate cu accente de pastel,plina de imagini artistice,pe cand aici,martori la iubirea purtata de eul liric iubitei sunt tertii,vecinii,care toti ii cunosc si ii inteleg sentimentele.

Universul figurilor de stil confera operei o metamorfoza dinspre un posibil mediocru,simpla insuruire de versuri,spre un conglomerat sublim de versuri,dominate de profunzime si acaparate de sentimentul omniprezent de-a lungul creatiei,dorul si regretul,dezvaluite in forme superioare,geniale,desi complicate si echivoce.Figurile de stil precum bratele reci,chipul de-a pururi adorat,ochii senini,epitete si hiperbola,cuprind infatisarea fetei,intr-o nota pur eminesciana de descriere a frumusetii feminine-prototip.Pe tipul de relatie,intre fata apartinand lumii mediocre,a subzistentei spiritual,si eul liric,in ipostaza geniului neinteles,uneori cosmic,mai mult chiar si decat superior,ce ajunge intr-un punct terminus al regretului si blestemarii metaforice a iubirii se intemeiaza multe dintre poeziile cu subiect comun ale autorului. Construita pe mai multe faze,poezia capata,dupa primele doua strofe un caracter pregnant meditativ,se produce o schimbare intre cadre,aparand unul ce sustine meditatia si calatoria,episodica,in trecutul presarat cu dezamagiri al eului liric,ajungand in punctual unde iubire devine un subiect central,nu doar al existentei eului,ci al intregii lumii,fiind alaturata unor sintagme temporal,ce ii sporesc pretul atat de mic si tuturor accesibil,ce este stabilit,o singura ora,o singura intalnire ce ar fi putut dainui,incastrata concomitant in etern si eter.Prin simpla stare de a iubi si a fi iubit,fiintei umane i se permite urcarea in sfere cosmic,astral,doborand de la trasaturi si bariere create din stereotipii,pan la insasi timpul: "In calea timpilor ce vin/O stea sar fi aprins.,Cum nu mai au perechi,/Acele zane ce strabat,/Din timpurile vechi."Candela aprinsa iubirii,o metafora de o putere si o energie debordanta,surprinde complet viziunea eului liric asupra iubirii,ca o traire ce sta la temeliile Pamantului,prin simpla sa existenta.