P. 1
Economia intreprinderii

Economia intreprinderii

|Views: 315|Likes:
Published by Nicko Crys

More info:

Published by: Nicko Crys on May 02, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/01/2014

pdf

text

original

ECONOMIA ÎNTREPRINDERII CUPRINS

I. INTRODUCERE ÎN ECONOMIA ÎNTREPRINDERII I.1. Relaţiile economie naţională - întreprindere I.2. Obiectul şi domeniile de abordare a economiei întreprinderii II. ÎNTREPRINDEREA ŞI MEDIUL SĂU ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ II.1. Evoluţia conceptului de întreprindere II.2. Caracteristicile şi definirea întreprinderii în economia de piaţă II.3. Mediul întreprinderii II.3.1. Conceptul şi componentele mediului întreprinderii II.3.2. Relaţiile complexe întreprindere - piaţă II.4. Tipologia întreprinderilor III. ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS, DINAMIC ŞI COMPLEX III.1. Abordarea sistemică a întreprinderii III.2. Caracteristicile sistemului întreprindere III.3. Subsistemele componente ale sistemului întreprindere IV. ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A ÎNTREPRINDERII IV.1. Conceptul de structură a întreprinderii IV.2. Structura organizatorică - expresie a organizării întreprinderii IV.3. Funcţiunile întreprinderii IV.3.1. Funcţiunea de cercetare - dezvoltare IV.3.2. Funcţiunea de producţie IV.3.3. Funcţiunea de marketing - comercializare IV.3.4. Funcţiunea financiar - contabilă IV.3.5. Funcţiunea de personal V. ÎNTREPRINDERILE ORGANIZATE SUB FORMA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE V.1. Agenţii economici şi libera iniţiativă V.2. Formele societăţilor comerciale V.3. Constituirea societăţilor comerciale V.4. Guvernarea societară V.5. Funcţionarea şi administraţia societăţilor V.6. Reorganizarea judiciară şi falimentul întreprinderilor VI. ASOCIEREA ÎNTRE ÎNTREPRINDERI VI.1. Concentrarea şi diversificarea producţiei în întreprinderi VI.2. Forme de asociere a întreprinderilor VI.3. Holdingul – formă modernă de organizare a întreprinderilor în economia de piaţă VII. PLANUL DE AFACERI AL ÎNTREPRINDERII VII.1. Planul de afaceri – instrument al evaluării strategice VII.2. Etapa „Analiza diagnostic” VII.3. Etapa „Evaluarea activităţii viitoare” VII.4. Detalierea unor capitole ale planului de afaceri. Rezumatul planului de afaceri

1

Capitolul I INTRODUCERE ÎN ECONOMIA ÎNTREPRINDERII I.1. Relaţiile economie naţională - întreprindere
Sistemul economic se află într-o continuă transformare calitativă şi cantitativă. Ştiinţele economice explică desfăşurarea proceselor economico-sociale şi formulează concepte care sistematizează teoretic şi continuu realitatea aflată în mişcare. Reconsiderând sistemul ştiinţelor economice, marele economist român Nicolae Georgescu Rongen susţine că omenirea se îndreaptă spre o societate economică, dar în acest drum paradigme cum ar fi “economia standard” încep să fie puse sub semnul întrebării, deoarece “anomaliile” se înmulţesc1. Demersurile sale ştiinţifice vizează reconstrucţia din temelii a teoriei şi practicii economice, ca urmare a schimbărilor calitative şi a consumului ireversibil de energie, ceea ce impune gestiunea eficientă a resurselor şi protecţia mediului. Ştiinţele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficientă a resurselor insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordată diferit la nivelul economiei naţionale de cel al întreprinderilor economice. Dar, funcţionarea armonioasă a economiei naţionale depinde de funcţionarea întreprinderilor care o compun, între acestea existând legături de interdependenţă şi condiţionare reciprocă. La nivelul economiei naţionale (nivelul macroeconomic), ansamblul activităţilor economicosociale privite în unitatea şi interdependenţa lor dinamică se desfăşoară în cadrul naţional, statul istoriceşte constituit. În acest cadru apare o formă specifică a diviziunii şi cooperării muncii în interiorul unei ţări, ca urmare a acţiunii conjugate a factorilor interni (naturali, sociali, politici şi economici), dar şi a interacţiunii lor dinamice cu factorii externi rezultaţi din diviziunea şi cooperarea din economia mondială. În cadrul economiei naţionale sistemul activităţilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice (primar, secundar, terţiar, cuaternar), pe tipurile de agenţi economici (conform clasificării lor în sistemul conturilor naţionale), pe ramuri şi subramuri de activitate şi pe trepte de agregare verticală (micro, mezo şi macroeconomică2). La nivelul microeconomic apar numeroşi agenţi (indivizi) care acţionează fiecare cu o anumită autonomie, dar în interiorul unui cadru instituţional complex care organizează interdependenţele din ei. Activitatea economică a indivizilor este pe de o parte profesională, iar pe de altă parte privată. Activitatea profesională se situează cel mai adesea în cadrul întreprinderilor, având ca obiect producţia de bunuri şi servicii. Activitatea privată are loc, în general, în cadrul familiei şi implică consumul de bunuri pentru satisfacerea directă a nevoilor. Agenţii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizaţii care constituie entităţi de bază ce acţionează în economie. Fiecărui agent îi corespunde un centru de decizie autonom. Agenţii pot fi producători, care transformă unele bunuri în alte bunuri şi sunt denumiţi adesea întreprinderi sau firme, sau agenţi consumatori. În cursul de “Economia întreprinderii”, când ne vom referi la agenţi economici avem în vedere numai agenţii producători de bunuri şi servicii. Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic să ia decizii în procesul de producţie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinaţii şi utilizări alternative. În acest proces de decizie funcţionează principiul raţionalităţii sau al eficienţei economice, conform căruia fiecare agent economic urmăreşte să determine acel nivel al producţiei care îi maximizează câştigul (profitul), sau, ceea ce este echivalent, să minimizeze costurile sau să realizeze un profit maxim pentru un nivel dat al producţiei. Producerea bunurilor materiale ca şi a serviciilor, desfacerea şi utilizarea lor se realizează, deci, de către agenţii economici producători. Se pun, în mod firesc, întrebările: a) care din aceşti agenţi economici pot fi numiţi “întreprindere” şi b) ce probleme şi activităţi specifice îi caracterizează ?
1 N. Georgescu Roegen, Omul şi opera, vol. I, Ed. Expert, 1996
2 Niță Dobrotă (coordonator), Dicţionar de economie, Ed. Economica, București, 2000

2

În ce priveşte prima întrebare, abordarea vizează măsura în care pot primi denumirea de unitate de producţie gospodăriile populaţiei şi diversele unităţi ale administraţiei. Unii autori utilizează şi pentru acestea noţiunea de agent economic, în general, alţii le alătură unităţilor productive. În acest sens este de remarcat opinia economistului american Hal R. Varian3 care porneşte de la modul cum este organizată o întreprindere. Într-o economie de piaţă, capitalistă, întreprinderile aparţin indivizilor. Ele sunt entităţi legale. Fundamental, proprietarii întreprinderii sunt responsabili de comportamentul lor şi sunt cei care încasează beneficiile şi suportă costurile. Întreprinderile pot fi organizate sub forma individuală, parteneriat şi societate. Vorbim de organizare individuală, când o întreprindere aparţine unui singur individ şi de parteneriat când aparţine mai multor indivizi. Când o întreprindere este organizată sub forma de societate, aceasta aparţine mai multor indivizi, dar dispune de o existenţă legală diferită de cea a proprietarilor săi. Un parteneriat durează atât timp cât partenerii sunt în viaţă şi sunt de acord să menţină colaborarea, în timp ce o societate poate avea o viaţă mai lungă decât a oricărui proprietar. Proprietarii diverselor întreprinderi pot urmări obiective diferite în gestiunea întreprinderii. În cazul întreprinderilor individuale sau parteneriale, proprietarii joacă un rol direct în gestiunea efectivă a activităţii şi ei pot realiza direct obiectivele lor. În general, ei sunt interesaţi să maximizeze profitul, dar pot avea şi alte obiective. În cazul unei societăţi, proprietarii nu sunt de regulă şi gestionari. Există, deci, o anumită separare între proprietate şi gestiune. Proprietarii societăţii trebuie să-şi definească obiectivele, iar gestionarii le vor îndeplini. Şi în acest caz obiectivul cel mai frecvent este maximizarea profitului. Acest obiectiv, dacă este interpretat corect, determină pe gestionari să ia decizii care sunt în interesul proprietarilor, care exercită însă un control specific în cadrul adunărilor generale şi prin consiliile de administraţie. Răspunsul la cea de a doua întrebare este important pentru delimitarea economiei întreprinderii de alte discipline care studiază şi ele întreprinderea. Întreprinderea este, deci, o unitate economică organizată în care se produc bunuri materiale şi servicii. Această definiţie nu permite încă stabilirea obiectului de studiu al disciplinei “Economia întreprinderii”, ci numai domeniul de activitate, care este mult prea complicat pentru a fi studiat de o singura disciplină4. Economia întreprinderii porneşte de la anumite abstractizări şi se ocupă doar de o parte a acestui domeniu de activitate complex. Relaţia dintre conceptul de economie şi conceptul de întreprindere exprimă faptul că întreprinderea este componenta fundamentală a economiei naţionale, celula sa de bază. De aceea se impune cunoaşterea relaţiilor profunde dintre economie şi întreprindere, în vederea determinării raporturilor care permit funcţionarea lor. Economia întreprinderii abordează relaţiile macro-micro în sensul desfăşurării proceselor generale de producere a bunurilor şi serviciilor, administraţiei şi consumului. Abordările economie-întreprindere în plan macroeconomic au în vedere conţinutul proceselor şi fenomenelor economice care permit explicarea raţiunilor de dezvoltare a întreprinderii; analiza raporturilor de forţă dintre agenţii economici implicaţi în funcţionarea întreprinderii, prezenţi pe piaţă; cunoaşterea strategiilor la nivel macro pentru mai buna fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere. Abordările în plan microeconomic vizează armonizarea diferitelor laturi ale activităţii întreprinderii în vederea realizării obiectivelor sale fundamentale, în contextul macroeconomic dat. Studiul raporturilor macro-micro permite fundamentarea ştiinţifică a deciziilor privind alocarea eficientă a resurselor la nivelul întreprinderii, mai buna selectare a pieţelor şi cunoaşterea tipului de concurenţă, adaptarea întreprinderii la mediul economic şi influenţarea acestuia. Diversitatea agenţilor economici care acţionează pe piaţă face ca delimitarea domeniului de activitate al economiei întreprinderii să fie complexă şi activitatea acesteia să fie studiată de mai multe discipline, din unghiuri de vedere diferite.

3 Hal R. Varian, Microéconomie, Economica, Paris, 1989 4 Günter Wönhe, Einfuhrung in die Allgemeine Betriebs-Virtschaftslehre 16 Aufjage Verlag ahlen, Munchen, 1986

3

Economia întreprinderii. Sarcina economiei întreprinderii este descrierea şi explicarea fenomenelor şi problemelor apărute în întreprindere. deducţia. finanţe etc. ca disciplină aplicativă. Ca disciplină teoretică. contabilitatea etc. drept. Orice ştiinţă are anumite caracteristici şi sarcini care îi definesc sfera de cuprindere... construieşte şi verifică modelele. Teoria economiei întreprinderii studiază stabilirea raporturilor funcţionale dintre componentele structurale ale întreprinderii. Obiectul şi domeniile de abordare a economiei întreprinderii Economia întreprinderii este o disciplină teoretico-aplicativă care asigură cunoştinţe fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel microeconomic. inducţia. Economia întreprinderii este o ştiinţă interdisciplinară. dar direcţionează abordările spre domeniul economico-organizatoric. economia întreprinderii exprimă relaţiile cantitative dintre mărimi. economia muncii. obiectul de studiu al economiei întreprinderii este microeconomia. ci abordează ceea ce este comun întreprinderilor. care constituie obiect de studiu pentru ştiinţe ca statistica.I. Aceste obiective se fundamentează pe norme şi motivaţii ce ţin de scopul activităţii întreprinderii şi de politicile macroeconomice. indiferent de forma juridică de organizare şi de forma de proprietate. să ia deciziile necesare realizării lor şi să transpună aceste decizii în acţiuni concrete. până la analiza relaţiilor stabilite în procesul complex productiv. se bazează pe aplicarea principiului fundamental al maximizării profitului în unităţile economice constituite în acest scop. dreptul. 2.). în concordanţă cu evoluţia mediului economic. marketing. contabilitatea.2. tehnologiile etc. trecând prin analiza comportamentului întreprinderii ca agent economic în economia de piaţă. Politica economică a întreprinderii. B. un obiectiv. Întrucât orice acţiune umană presupune un scop. Într-o formulare globală. Economia întreprinderii ca ştiinţă caută răspuns la o serie de întrebări şi are în vedere relaţiile acesteia cu piaţa. ştiinţele tehnice tratează fenomenele şi relaţiile ce au loc în procesele tehnologice. uman etc. în legătură directă cu alte ştiinţe (discipline) economice şi ştiinţe conexe (management. sociologia. indiferent de ramura sau domeniul de care aparţin. Economia întreprinderii are două componente structurale : A. Teoria economiei întreprinderii. Tehnici şi sisteme de calcul economic. Economia întreprinderii nu se va ocupa de aspectele specifice legate de funcţionarea întreprinderilor industriale. Alte discipline completează studiul complex al întreprinderii. agricole etc. statistica. modul de desfăşurare a fenomenelor economice. Economia întreprinderii face parte din grupa ştiinţelor economice care se ocupa cu relaţiile şi procesele ce au loc în subsistemul tehnico-productiv şi subsistemul informaţional-decizional al întreprinderii. întreprinderea trebuie să-şi aleagă obiectivele pe care doreşte să le atingă. Această disciplină tratează întreprinderea privită sub toate aspectele: de la forma juridică de funcţionare. Economia întreprinderii propune demersurile teoretice şi instrumentele specifice care să ajute la orientarea mersului întreprinderii spre ţelurile formulate. Domeniul general de abordare al ştiinţelor economice despre întreprindere cuprinde trei parţi: 1. relaţiile 4 . Prin modelarea proceselor şi fenomenelor economice. utilizând întregul arsenal de instrumente ale calculului economic pentru fundamentarea şi verificarea practică a afirmaţiilor teoretice. Economia întreprinderii. într-un anumit cadru instituţional care facilitează legaturile dintre aceştia în economia naţională. 3. Ştiinţele teoretice stabilesc principiile generale. cum ar fi: managementul. planificarea. indiferent de ramura economică de care aparţin. organizatoric. înţeleasă prin modul de manifestare a comportamentului agenţilor economici. economia întreprinderii foloseşte abstractizarea. contabilitate. legităţilor economice formulate de disciplinele teoretice generale referitoare la acest domeniu al realităţii care este întreprinderea. dar care sunt comune tuturor întreprinderilor. modelarea economică etc. Economiile de ramură.

• economia întreprinderii ca disciplină aplicativă. Întrebări: 1. Care este esenţa principiului raţionalităţii sau al eficienţei economice şi cum se realizează la nivelul întreprinderii? 3. Care este conţinutul şi obiectul de studiu al economiei întreprinderii ca ştiinţă şi disciplină aplicativă? 4. de control al ofertei. Economia întreprinderii asigură cunoştinţele de bază privind întreprinderea necesare aprofundării unor domenii distincte ale ştiinţe lor economice şi a practicii manageriale. Care sunt domeniile de abordare ale ştiinţelor economice de ramură? 5 . • principiul raţionalităţii sau al eficienţei economice. ca: finanţele întreprinderii. organizării şi planificării activităţii întreprinderilor ce fac parte din acest ramuri.). • microeconomie. • politica economică. agricultură etc. proceselor economice şi a tehnicilor de calcul tratate la discipline. În ce constau relaţiile dintre economia naţională şi întreprinderi? 2. Datorita particularităţilor industriei. Cuvinte şi expresii cheie: • macroeconomie. Unii economişti nu susţin acest mod de abordare şi consideră că este necesară fie numai o abordare generală. contabilitatea de gestiune.cauză-efect ale proceselor economice şi identifică legaturile cauzale. serviciilor etc. care nu este comună tuturor întreprinderilor. s-au constituit discipline distincte care abordează specificul conducerii.) la cazuri concrete pentru a determina un anumit curs al desfăşurării evenimentelor în scopul atingerii anumitor obiective ale întreprinderii. fie o abordare numai a întreprinderilor care fac parte dintr-o ramură sau alta (industrie. comerţului. management. Înţelegerea mecanismelor. • agenţi economici numiţi întreprindere. • economia întreprinderii ca disciplină teoretică. Politica economică foloseşte principii şi instrumente din teoria macro şi le aplică sub forma unor seturi de politici (financiare şi de credit. este facilitată şi amplificată de cunoaşterea întreprinderii ca un ansamblu unitar de structuri şi procese în continuă transformare şi adaptare la exigenţele pieţei concurenţiale. în interdependenţă cu evoluţiile macroeconomice. fiscale. agriculturii.. Economiile de ramură studiază problematica întreprinderilor determinată de specificul diferitelor ramuri. • economiile de ramură. de exploatare etc. statistică. marketing etc.

Paris. prin urmare ele funcţionează ca organisme economico-sociale care produc bunuri şi servicii în scop de profit. fabricant etc. 7 V. Slăvescu. 1939 6 .D.. P. întreprinderea are rolul de a administra cu eficienţă maximă resursele de care dispune în vederea realizării obiectivelor stabilite de managementul individual sau de grup şi de proprietari. Virgil Madgearu în cursul de economie politică precizează că “… pe baza abordării unitare a diferiţilor factori de producţie: capital. Ionescu de la Brad.S. Marţian. Haşdeu. Ce este întreprinderea economică. Ion Ionescu de la Brad. Tiparnița naţională I. Bariţiu. 5 Fr.1. în special a resurselor primare limitate sau a accesului la acestea. Madgearu.P. După François Perroux “întreprinderea este o formă de producţie prin care. Noţiunea de întreprindere are la origine cuvântul francez „entreprise”. au pus bazele teoretice ale întreprinderii industriale şi au avut o contribuţie evidentă la dezvoltarea industriei româneşti.N. răspândite în teritoriu datorită răspândirii resurselor materiale. urmărind obţinerea unei rentabilităţi pentru capitalurile încredinţate şi care este exprimată în cifrele unui bilanţ ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor ”7. Victor Slăvescu susţinea că “… întreprinderea în sensul ştiinţei întreprinderii este tipul de organizaţie economică dispunând de un patrimoniu. în vederea vânzării pe piaţă a unui bun sau serviciu şi pentru a obţine din diferenţa între două serii de preţuri (preţul de vânzare şi preţul de cost) cel mai mare câştig bănesc posibil ”5. au dreptul să dispună cum vor de forţele date ”6. în cadrul aceluiaşi patrimoniu. 1975. 1944.P. Aurelian. Bucureşti. Henri Fayol considera că întreprinderea este un ansamblu tehnic şi economico-social. V. În întreprinderi se desfăşoară activităţi economice şi sociale. Datorită variatelor alternative de utilizare a resurselor (factorilor) de producţie în profil teritorial şi a necesităţii utilizării lor eficiente în procesele economice. iar în terminologia anglo-saxonă se utilizează cu acelaşi sens. Întreprinderea de azi este esenţial diferită de cea care a apărut la începutul dezvoltării capitalismului. B.Capitolul II ÎNTREPRINDEREA ŞI MEDIUL SĂU ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ II. Evian în lucrarea “Studiu practic al întreprinderilor comerciale şi industriale” (Cluj. iniţiativa agenţilor economici se diversifică pe măsura adâncirii procesului de diviziune socială a muncii. În cazul unor entităţi de tip familial. Perroux. Economiştii români au adus contribuţii la dezvoltarea conceptului de întreprindere dovedind originalitate şi competenţă cu privire la întreprinderile industriale şi agricole. se combină preţurile diverşilor factori de producţie aduşi de agenţi economici distincţi de proprietarul întreprinderii. a cercetat problematica conducerii întreprinderii în strânsă legătură cu funcţia financiarcontabilă. 6 V. a consumatorilor. D. Xenopol. Slăvescu etc. care are funcţii specifice şi este condusă după principii de piaţă. scopul prioritar al activităţii economice este obţinerea unor venituri necesare familiei. V. muncă şi partea naturală pentru un scop anumit. într-o organizaţie închisă şi independentă orice coordonator. Curs de economie politică. a resurselor de muncă. A. Ca unitate economică. De multe ori se utilizează cu acelaşi sens şi noţiunea de unitate economică sau firmă. I. Evoluţia conceptului de întreprindere Întreprinderile sunt entităţi economice de bază ale economiei naţionale. Cours d'économie politique. Madgearu. 1934). Conceptul de întreprindere a cunoscut o lungă evoluţie istorică în procesul de formare şi consolidare a economiei moderne. Gh. Ion Răducanu au dezvoltat conceptul de întreprindere în strânsă legătură cu organizarea şi conducerea unităţilor economice cooperatiste din România.

I. Tatos în “Noţiunea de întreprindere”, articol apărut în “Independenţa economică”, Bucureşti, 1946, cercetează procesul de conducere în condiţiile utilizării resurselor proprii şi străine, structura averii, profit, finanţare, siguranţă şi risc, organizarea muncii, politica de conjunctură etc. Constantin Bungeteanu în lucrarea “Întreprinderile particulare”, 1934, se ocupa de principiile de organizare şi de preţul de revenire. Întreprinderea privată, individuală sau colectivă are o îndelungată existenţă istorică şi în ţara noastră . În România antebelică, rolul statului în procesul de dezvoltare prin investiţii noi a fost important, datorită lipsei de capital privat autohton. În anul 1936, capitalul investit în întreprinderile economice ale statului se ridica la peste 130,7 mld. lei. După 1944, pe baza principiului “centralismului democratic”, întreprinderilor economice, devenite în scurt timp în totalitatea lor întreprinderi de stat şi cooperatiste, li s-a limitat dreptul de decizie şi au fost incluse în sistemul “planului naţional unic”, şi-au pierdut independenţa economică reală şi autonomia funcţională. Economia de comandă şi centralismul excesiv au denaturat principiul autonomiei funcţionale şi al autogestiunii economice şi au limitat atributele decizionale ale întreprinderii. Preocupările pentru definirea întreprinderii au dat naştere la opinii diferite8, dar nu s-a conturat un concept coerent şi complet care să exprime conţinutul întreprinderii în condiţii de piaţă, întrucât nu erau întrunite condiţiile formării unui astfel de concept. Deşi de multă vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc important în analiza microeconomică tradiţională, tratarea conceptului de întreprindere s-a făcut de o manieră mecanică, abordându-se legăturile sale cu mediul, în principal prin sistemul de preţuri şi în scopul maximizării profitului, pe baza unui calcul economic raţional. Teoria economică a întreprinderii, numită şi neoclasică, a apărut în cadrul gândirii liberale de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Este vorba de explicarea deciziilor de fixare a preţurilor şi a volumului de producţie ca răspuns la variaţiile cererii şi a costului factorilor de producţie. Obiectivul principal era maximizarea profitului. Pentru neoclasicii de la sfârşitul secolului XIX exista o identitate între întreprinzător şi întreprinderi, întreprinzătorul proprietar impunea obiectivul său personal: cel de maximizare a profitului. Teoria neoclasică se bazează pe cinci ipoteze, care sunt:

Această teorie răspunde situaţiei unei întreprinderi fără probleme. Conform acestei teorii exista doar proprietarul, acesta fiind unicul deţinător al puterii de decizie, cunoscând cu precizie modalitatea de obţinere a profitului a cărui maximizare era sigurul obiectiv posibil. Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre acestea menţionam:
8 I. Blaga, Gh. Manea, Mecanismul economic al socialismului, Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1977; Al. Deteșan, C. Jornescu, Cartea întreprinderii, Ed. “Viata economica”, nr. 1-2/1972; A. Giurgiu, M.N. Costin,
V. Păcuraru, Întreprinderea unitate de baza a economiei naţionale a R.S. România, Ed. Dacia, 1978; V.D. Zlătescu, Reglementarea legala a organizării şi conducerii unităților socialiste de stat, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti, 1974; Dicţionar de economie politica, Ed. Politica, Bucureşti, 1974.

7

absenţa diferenţierii dintre întreprinzător şi întreprindere; separarea produsă între proprietatea acţionarilor şi conducerea marilor întreprinderi încredinţată unor conducători profesionişti (manageri) conduce la adăugarea la obiectivul de profit şi a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de prestigiu social, de exemplu). Întreprinzătorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase decât cele reţinute de teoria neoclasică (concurenţi, consumatori, sindicate, statul) şi trebuie să ia majoritatea deciziilor sale într-o perspectivă incertă şi în condiţii de risc şi incertitudine. Întreprinderea nu este numai o realitate economică care are o funcţiune de producţie, cu o relaţie stabilă între volumul de muncă, de capital şi de producţie, ci este de asemenea o organizaţie în care acţionează importante mecanisme de coordonare şi de luare a deciziei. Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenţa acesteia legată de munca în echipă care conduce la creşterea productivităţii muncii910. Munca în echipă este rezultatul necesitaţii combinării factorilor de producţie care permite o mai bună diviziune a muncii şi astfel fiecare individ se specializează în activităţi pentru care el este cel mai competent şi participă în grup la obţinerea produselor finale. Finalitatea specializării şi a combinării factorilor de producţie este eficienţa. Munca în echipă în cadrul unei întreprinderi asigură costuri mai raţionale şi controlul capacităţii muncii şi a rezultatelor obţinute.

II.2. Caracteristicile şi definirea întreprinderii în economia de piaţă
Întreprinderile sunt organisme vii care au un rol fundamental în economia de piaţă, întrucât produc bunuri şi servicii şi, pe această bază, distribuie veniturile din activitatea lor şi creează locuri de muncă. Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economică şi de producţie , este o celulă a societăţii , este un centru de decizie economică. Rolul major al întreprinderii constă în faptul că este un agent economic care există prin angajaţii săi şi datorită bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţă consumatorilor săi. 1. Întreprinderea este o unitate economică şi de producţie, un agent economic a cărui funcţie principală este producerea de bunuri şi servicii destinate vânzării. Întreprinderea are o formă juridică, deci este o persoană juridică, care poate fi întreprinzătorul individual sau societatea. În această calitate întreprinderea are un patrimoniu, cont la bancă , contabilitate proprie şi încheie bilanţ contabil. Întreprinderea este o entitate juridică ce nu trebuie confundată cu forma sub care funcţionează la un moment dat. În decursul existenţei sale, întreprinderea poate cunoaşte mai multe forme juridice (societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni etc.). Producţia întreprinderii este destinată vânzării pe piaţă, deci este comercializabilă Prin această caracteristică, întreprinderea se delimitează de alţi agenţi, cum ar fi administraţiile publice (ministere, organisme neguvernamentale, colectivităţi locale etc.) care efectuează servicii nemarfare. Pentru a putea produce, întreprinderea are nevoie de diferiţi factori de producţie (muncă, materii prime, semifabricate, energie, utilaje şi echipamente de producţie etc.) care-i servesc să obţină bunuri sau să efectueze servicii destinate clienţilor săi. În acelaşi timp, întreprinderea are nevoie de informaţii, de resurse financiare, de rezultatele cercetării ştiinţifice etc., toate aceste inputuri procurându-le de pe diferite pieţe ale factorilor de producţie, din sectorul financiar-bancar etc. Fiind o unitate producătoare de mărfuri, întreprinderea este şi un agent de repartiţie a veniturilor. Din valoarea produsă de întreprindere se scade valoarea consumurilor intermediare (materii prime, materiale, energie etc.) şi rezultă valoarea adăugată. O mare parte din valoarea adăugată a întreprinderii revine altor agenţi economici (impozite, cotizaţii la asigurări sociale şi fondul de şomaj, dobânzi, dividende etc.) şi salariaţilor, sub formă salariilor şi participarea la profit. Din valoarea adăugată revine întreprinderii partea destinată fondului de amortizare şi provizioanelor, ca şi cea destinată constituirii fondurilor de investiţii şi de rezervă.
9 Costin Murgescu - Echipa de conducere în unitățile economice, Ed. Politica, Bucureşti, 1972 10 Jaques Genéreau - Microeconomie, Hachette, Paris, 1995

8

2. Întreprinderea este o celulă de bază a societăţii, având o importantă funcţie socială. Funcţia socială a întreprinderii rezidă în faptul că angajează personal şi satisface un anumit număr de nevoi ale angajaţilor săi. Aceste nevoi vizează stabilitatea angajaţilor, nivelul remunerării, promovarea, formarea profesionala etc. Întreprinderea este totodată o organizaţie autonomă, o celulă socială a cărei funcţionare depinde de toate grupurile sociale participante la viaţa acesteia (acţionari, manageri, personal de execuţie). Întreprinderea trebuie înţeleasă ca o organizaţie care răspunde următoarelor criterii: • este un grup social ce reuneşte indivizii în scopul realizării aceluiaşi obiectiv; • este un grup raţional organizat, în care exercitarea puterii este bine definită, cu responsabilităţi precizate prin diviziunea muncii şi a funcţiilor sale; • este un grup durabil, structurat şi organizat în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Întreprinderea fiind o organizaţie, asigură coordonarea raţională a activităţilor unui anumit grup de persoane în vederea atingerii unui scop comun. 3. Întreprinderea este un centru de decizie economică şi, ca urmare, joacă un rol important în economia de piaţă, întrucât ea hotărăşte natura produselor şi serviciilor pe care le va obţine, combinaţia factorilor, tehnologiile practicate, preturile în relaţie cu cererea şi oferta de pe piaţă etc. Întreprinderea nu este numai locul unde se desfăşoară producţia, ci este un centru de decizie, condus de întreprinzători şi are ca scop obţinerea de profit. Pentru a putea să producă şi să obţină profit, întreprinderea consumă resurse materiale, financiare şi umane. Ea produce şi distribuie cumpărătorilor bunuri şi servicii la preţuri mai mari decât costul lor. Fiind o unitate multifuncţională şi desfăşurându-si activitatea într-un mediu complex şi riscant, întreprinderea trebuie să-şi asigure coerenţa deciziilor privitoare la organizarea internă, la tranzacţiile încheiate, să aleagă deciziile cele mai eficace pentru a-şi atinge obiectivele. În acest scop, întreprinderea trebuie să-şi bazeze deciziile pe calcule economice, să utilizeze metode statistico-economice de fundamentare. Întreprinderea este subiect al gestiunii economice, este organizaţie economică autonomă, îndeplinind cumulativ următoarele condiţii: ? are un patrimoniu propriu, pe care îl valorifică şi îl dezvoltă; ? are autonomie decizională cu scop lucrativ, de producţie şi execuţie de lucrări; ? dispune de o relativă independenţă în gestiune şi de autonomie în luarea deciziilor; ? îşi organizează sistemul informaţional astfel încât să poată măsura veniturile, cheltuielile şi rezultatele obţinute din gestionarea patrimoniului; ? îşi achită impozitele şi taxele la bugetul statului, bugetele locale şi fondurile speciale. Autonomia decizională exprimă puterea întreprinderii de liberă dispoziţie privind patrimoniul, adică dreptul proprietarilor de a dispune de activele productive şi financiare necesare exploatării. Întreprinderile au autonomie şi independenţă funcţională. Autonomia funcţională reprezintă totalitatea drepturilor, atribuţiilor şi responsabilităţilor organelor de conducere în gospodărirea eficientă a patrimoniului. Autonomia se manifestă prin dreptul întreprinderii de a lua decizii în toate domeniile. Autonomia este principala trăsătură a gestiunii economico-financiare, de care depinde autofinanţarea, cointeresarea salariaţilor, răspunderea materială şi controlul activităţii desfăşurate. Autonomia funcţională generează legaturi economice directe cu alte unităţi, relaţii financiare cu bugetul statului etc. Întreprinderea este titulară de conturi la bănci, contractează credite şi alte împrumuturi. Relaţiile cu agenţii economici se derulează pe bază de contracte. Prin onorarea contractelor şi încasarea valorii produselor vândute, întreprinderile pot să-şi recupereze costurile, să obţină profit din care, după achitarea obligaţiilor fiscale, o parte este distribuită acţionarilor ca dividende. Autonomia funcţională a întreprinderilor se manifestă în toate etapele procesului economic: procurarea resurselor, producerea bunurilor, vânzarea acestora şi repartizarea rezultatelor obţinute. Eforturile întreprinderii trebuie canalizate spre maximizarea rezultatelor financiare nete pentru a putea realiza o latura importanta a gestiunii, autofinanţarea . Esenţial pentru întreprindere în condiţiile economiei de piaţă este faptul ca îşi poate stabili singură planul economic pe baza situaţiei date a pieţei, statul intervenind, prin intermediul 9

. îşi gestionează astfel resursele şi produsele încât să obţină profit maxim. al României.1999 14 C. concretizate în produse şi servicii. În abordarea conceptului de întreprindere în condiţiile economiei de piaţă se regăsesc caracteristicile. Rolul primordial al întreprinderii private în economie este o caracteristică a economiei de piaţă. Of. în concordanţă cu cerinţele pieţei interne şi externe. în special în cazul întreprinderilor organizate ca societăţi are loc o anumită delimitare a proprietăţii de organizarea şi conducerea economică. în elaborarea legislaţiei. are contabilitate proprie şi cont la bancă. . Bucuresti. Întreprinderea este un organism economic autonom. în condiţii de concurenţă13. localizate în diverse zone geografice sau filiale care fac afaceri de genuri 11 Bressy Gilles . 1992 13 x x x – Legea 133 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. întreprinderile nu constituie încă entităţi independente. este denumita firmă comercială14. la costuri şi preturi reduse. inclusiv manageri. ca în cazul existenţei şi predominării proprietăţii private. Paris. Întrucât în condiţiile economiei de piaţă o mare parte din întreprinderi au angajaţi. în protecţia concurenţei. Editura economica. b) principiul maximizării profitului. Ca entitate administrativa este administrată şi îndrumată de manageri (individuali sau de grup). Legea 133/1999 precizează că prin întreprindere se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice. filiale) care prestează activităţi identice. un organism viu. În perioada de tranziţie la economia de piaţă. Bărbulescu şi colab. M. care concep şi desfăşoară un complex de procese de muncă. autonom. O. Cristian Konkuyt . Întreprinderea gestionează un ansamblu de resurse fizice şi financiare şi are ca obiectiv principal obţinerea profitului. în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale. întreprinderea încheie contracte cu furnizorii şi clienţii. în vederea obţinerii unui venit net sau profit. Nicolescu şi colab. cât şi creditorii întreprinderilor se află în multe cazuri în proprietatea statului. este o unitate economică şi de producţie. dar cu respectarea cerinţelor dezvoltării durabile care impune restricţii de natură ecologică. 1998. este o entitate juridică care dispune de un patrimoniu. organizate potrivit anumitor cerinţe juridice.Économie d’entreprise. Analizând diferite abordări concluzionăm că întreprinderea. SIREY. nr. Controlul activităţii întreprinderilor organizate ca societăţi a cunoscut în ultimul deceniu abordări noi După unii autori. Stabilitatea şi calitatea economiei naţionale depind în măsură decisivă de funcţionarea unui număr cât mai mare de întreprinderi. de regulă cât mai mare”. astfel: “un grup de persoane. folosind cel mai adesea şi anumite mijloace de muncă. respectiv prestări de servicii.instituţiilor sale doar în cazul obligaţiilor acesteia faţă de buget.1995. tehnologice.Management. care să producă mari cantităţi de bunuri şi servicii. Fiind o entitate juridică. Atât debitorii. dispunând de mijloace umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării11. în relaţia furnizoribeneficiari nu există un conflict real de interese."Economia şi gestiunea întreprinderii ". Pentru activităţile de conducere este necesară o înaltă calificare şi specializare a angajaţilor manageri. Firma comercială poate să cuprindă mai multe unităţi (sucursale. Ed. Nicolescu şi colaboratorii12 definesc întreprinderea sau firma. dispunând de mijloace umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării. Două principii fundamentale stau la baza întreprinderii economice libere: a) principiul autonomiei economice şi funcţionale. economice. 12 Ov. Bucureşti. întrucât. 10 . constituită sub o singură conducere şi gestiune financiară. De aceea. în definirea întreprinderii trebuie făcute precizări în legătura cu etapele dezvoltării social-economice ale unei ţări şi cu gradul de realizare a privatizării. o uniune de întreprinderi. din vânzarea acestora pe piaţa. în economia de piaţă. este un centru de decizie economică care dispune de mijloace umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă.349/23 iul. Bressy Gilles şi Cristian Konkuyt consideră întreprinderea un organism economic autonom. autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ. scopul şi obiectivele acesteia.

Întreprinderea se delimitează prin genul specific de activitate. lucrări. servicii etc. la rândul lor. al căror cost determină fluxurile de cheltuieli ale întreprinderii către agenţii economici care furnizează aceşti factori. întreprinderea trebuie în mod necesar să producă o valoare excedentară costurilor sale. prin unitatea sa financiară. Fig. în scopul producerii şi desfacerii de bunuri economice (produse. Deci. prin conducerea şi gestiunea economică unică. întreprinderea (firma) este veriga organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea între factorii de producţie (natură. b) ieşiri de bunuri. informaţii etc.1. Économie de l' entreprise. produse care sunt puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici care.) în structura.1 şi 2. Activitatea întreprinderii generează două categorii de fluxuri: a) intrări de factori de producţie.2. Fluxurile generate de activitatea întreprinderii Sursa: Preluare după Jean Peyrelevade.diferite în cadrul aceleaşi zone. Fayard. 11 . servicii. Fluxurile de venituri şi cheltuieli (cash-flow) trebuie să fie întotdeauna pozitive pentru ca întreprinderea să poată supravieţui şi / sau să-şi extindă activitatea pe piaţă. Aceste grupuri de fluxuri sunt prezentate grafic în figurile 2. Întreprinderea suportă costuri corespunzând remunerării factorilor de producţie utilizaţi. care trebuie compensaţi prin rezultatele producţiei sale.2. Ca o celulă de bază a economiei. cantitatea şi calitatea impuse de cerinţele pieţei şi obţinerea unui profit.. muncă şi capital). generează fluxuri de venituri obţinute în urma comercializării bunurilor respective. Paris.1989.

Auto-organisation de l'entreprise. demografică. de o amploare variată şi în general previzibile. Activitatea întreprinderii Sursa: Preluare după J. ? mediu schimbător – unde schimbările sunt frecvente. Mediul întreprinderii II. Carré.3) Analiza diferitelor circumstanţe existente şi a efectelor acestora asupra economiei şi gestiunii întreprinderii pune în evidenţă trei tipuri de mediu: ? mediu stabil – unde schimbările sunt rare. ştiinţifico-tehnică. politică. ? mediu turbulent – unde schimbările sunt foarte frecvente. factori naturali etc. le Moigne şi D. Conceptul şi componentele mediului întreprinderii Ca agent economic. întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant. incluzând un ansamblu de factori eterogeni – de natură economică. – ce acţionează pe plan naţional şi internaţional asupra întreprinderii.3.3.L.Fig.1. printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbărilor.2. cu incidente profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat. Noţiunea de mediu ambiant este foarte complexă. Les Editions d'Organisation. influenţând puternic relaţiile cu piaţa şi deciziile acesteia În concepţie macroeconomică. de mică amploare şi uşor previzibile.2. întreprinderea (firma) îşi orientează şi desfăşoară activitatea sub impactul condiţiilor concrete ale mediului său ambiant. 1997 II. Între funcţiunile întreprinderii şi factorii interni şi externi există o strânsa legătură (fig. 12 . socială. juridică geografică.2. o componentă economică a acestuia . Paris. mediul organizaţiilor de orice natură se caracterizează printr-un dinamism accentuat. de amploare variată. În condiţiile actuale.

Bărbulescu (coordonator) Economia şi gestiunea întreprinderii. 1998.2. 13 .4.4).2.Fig. Fig. O analiză a componentelor mediului ambiant necesită încadrarea acestora în micromediul şi macromediul întreprinderii (fig.Fluxurile întreprindere – mediu – pieţe Preluat după C.3. Economica. É'economie d'entreprise. Paris. 1995. Ed.2. Ed. Cristian Konkuyt. SIREY. Întreprinderea şi factorii de mediu Preluat după Bressy Gilles.

În contactarea acestor agenţi de mediu. agenţiile de publicitate etc. 14 . mărimea şi orientarea fondurilor destinate cercetării-dezvoltării. ca: structura societăţii. maşini etc. Aceştia sunt reprezentaţi de diverşi agenţi economici care. organizaţiile consumatorilor etc. Aceasta componentă este reprezentată de asociaţiile profesionale. Mediul politic poate deveni un factor stimulativ sau restrictiv. a segmentării pieţelor. cum sunt: invenţiile şi inovaţiile. iar în situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii. echipamente. întâlniţi pe piaţa financiară. instituţiilor şi al persoanelor individuale. oficiile de forţă de munca. Acesta influenţează activitatea întreprinderii prin componente. politicile comerciale utilizate. b) Prestatorii de servicii. e) Concurenţii. forţele politice şi raporturile dintre ele. norme de convieţuire etc. cărora le sunt oferite pentru consum bunurile produse de întreprindere. repartizarea teritorială şi pe medii (urban/rural) etc. tradiţii. vamale. În general. întreprinderile comerciale. Din această grupă fac parte şi prestatorii de servicii bancare. nivelul de dezvoltare pe ansamblu şi pe fiecare ramură economică. zonal. ca: numărul populaţiei. MACROMEDIUL (MEGAMEDIUL) cuprinde ansamblul factorilor de ordin general. asigură întreprinderii resursele necesare de materii prime. situaţia financiar-valutară etc. a comunicării întreprinderii cu piaţa.. asociaţiile consumatorilor. cât şi ca furnizor. motiva şi reţine resursele umane necesare producerii de bunuri competitive este o variabilă importantă pentru orice firmă. Aceştia cuprind unităţile de învăţământ. asimilarea de produse noi şi modernizarea produselor tradiţionale. B. Ele pot influenţa. În această categorie intră consumatorii. decisiv asupra comportamentului consumatorilor. printre componentele macromediului întreprinderii se numără: a) Mediul demografic care se poate defini prin indicatori specifici. întreprinderea trebuie să dispună de informaţii referitoare la dimensiunea şi calitatea ofertei. d) Clienţii. cum sunt firme de comerţ. de justiţie etc. f) Organismele publice. în baza relaţiilor de vânzare-cumpărare. disciplină tehnologică etc. care alcătuiesc cercul firmelor. Aceasta componentă a unei economii de piaţă concurenţială poate fi reprezentată de firme sau persoane particulare care îşi dispută aceleaşi categorii de clienţi. c) Mediul tehnologic care implică întreprinderea atât ca beneficiar. persoanele ce caută să ocupe un loc de muncă ş. Aceştia sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care oferă o gamă largă de servicii utile realizării obiectului de activitate al întreprinderii. dimensiunea medie a unei familii. Capacitatea de a atrage. de transport. preţurile practicate.a. materiale. pe termen scurt.) faţă de care întreprinderea are obligaţii legale. b) Mediul economic care este format din ansamblul elementelor care compun spaţiul economic în care acţionează întreprinderea. obiceiuri. în anumite împrejurări. în principal prin intermediul pieţei şi se concretizează prin intermediul unor elemente specifice. gradul de stabilitate a climatului politic intern.). cu acţiune indirectă şi pe termen lung asupra activităţii întreprinderii. după caz. al unor activităţi de piaţă. Dintre acestea fac parte: a) Furnizorii de mărfuri. gradul de implicare a statului în economie. agenţiile guvernamentale ş. d) Mediul cultural care este format din elemente referitoare la sistemul de valori. MICROMEDIUL întreprinderii cuprinde ansamblul componentelor cu care aceasta intră în relaţii directe. cum sunt: structura pe ramuri a economiei. e) Mediul politic este specific fiecărei ţări. internaţional etc.a. cunoaşterea unor aspecte referitoare la climatul intern al întreprinderii furnizoare (stabilitate economică. utilizatorii industriali.A. structura pe vârste şi sex. reglementari vizând eliminarea sau restrângerea efectelor poluante ale unor tehnologii etc. c ) Furnizorii forţei de muncă. mediile de informare în masă. Analiza unor astfel de indicatori permite o evaluare corectă a dimensiunilor cererii potenţiale a pieţei întreprinderii. În aceasta componentă se integrează şi organele de stat (financiare. gradul de ocupare a forţei de muncă. alte informaţii referitoare la factorii perturbatori ai unei aprovizionări corespunzătoare.

proceselor şi evenimentelor specifice unei ramuri.5.a. organizarea şi conducerea activităţilor economice. Mecanismul pieţei reprezintă pentru întreprinderea modernă terenul de confruntare a situaţiei prezente cu cea de perspectivă.2.) influenţează.5). Mediul extern poate determina o multitudine de efecte asupra întreprinderii.2. economiei mondiale. Fig. cum sunt: • adoptarea de structuri organizatorice suple. pentru sesizarea operativă şi corectă a schimbărilor. Influenţele complexe ale conjuncturii economice pot fi apreciate şi urmărite prin intermediul unor indicatori. • diferenţierea modului de definire a atribuţiilor în cadrul activităţilor. la structura şi caracteristicile canalelor de distribuţie.f) Mediul juridic este constituit din ansamblul reglementarilor prin care este vizată. mediul de testare a unor produse noi. proiectarea. trebuie avute în vedere o serie de aspecte şi măsuri. cât şi de consumator (cumpărător) este piaţa. Relaţiile complexe întreprindere-piaţă Principala componentă a mediului în care o firmă apare atât în calitate de producător (ofertant). respectiv întreprindere-piaţă în particular. h) Mediul internaţional poate avea o influenţă semnificativă asupra capacităţii firmelor de a conduce business-ul în afara graniţelor ţării-mamă.. resurselor. a formelor şi a metodelor noi de distribuţie şi promovare a produselor. clima etc. cum ar fi: a) Studiul pieţei constituie premisa. structura şi dinamica cererii. la consumatorii actuali şi potenţiali. exportul. punctul de plecare în activitatea întreprinderii. la categoriile de preţuri practicate etc. • sporirea importanţei activităţilor de prognoză (de anticipare ) a schimbărilor. Conjunctura economică internă şi externă în care acţionează întreprinderile este supusă unui proces intens de schimbare.). fluctuaţiile dolarului comparativ cu alte monede străine poate influenţa capacitatea unei firme de a concura pe pieţele internaţionale. segmentele de consumatori etc. la întreprinderile concurente (gama produselor ofertate.3. direct sau indirect. sunt absolut necesare pentru 15 . ca: volumul. g) Mediul natural (relief. în funcţie de gradul de afectare a acestora de schimbările mediului. rata dobânzii. populaţia activa şi nivelul şomajului. II. adecvate frecvenţei şi complexităţii schimbărilor. De exemplu. Relaţia întreprindere – piaţă În relaţia complexă întreprindere-mediu în general. în ansamblu. Informaţiile referitoare la piaţă. sursa de idei pentru produsele noi sau pentru modernizarea celor existente. unei economii naţionale. activitatea întreprinderii. într-o măsură diferită. balanţa de plăţi. • multiplicarea „punctelor de contact” între întreprindere şi mediul exterior. balanţa comercială ş. Piaţa mijloceşte legaturile multiple ale întreprinderii cu mediul său (fig. rata inflaţiei.2. Conjunctura economică defineşte starea curentă şi concretă a fenomenelor.

identificarea strategiilor optime de acţiune. Profitul nu poate fi considerat ca fiind singura motivaţie în funcţionarea mecanismului economiei de piaţă.producţie . interese care pot fi uneori divergente. Ea este un organism complex care se confruntă cu o multitudine de obiective contradictorii ce ţin de tactica şi strategia dezvoltării şi de satisfacerea intereselor proprietarilor şi ale managerilor. c) Succesiunea logică în fundamentarea activităţii întreprinderii trebuie să fie: desfacere . care vor asigura realizarea programelor de desfacere. d) Orientarea activităţii întreprinderii către obiectivele prioritare. trebuie să fie identificate cererile nesatisfăcute ale pieţei (produse. prin produsele create şi oferite. O firmă bine condusă trebuie să fie puternic polarizată către obiective care să contribuie la mărirea solvabilităţii. oricât ar fi el de important. ţinând seama de faptul că aceasta este eterogenă. Clientela. deci.. formată din consumatori productivi şi neproductivi. Firmele acţionează nu după principiul primului impuls.aprovizionare – producţie . la menţinerea şi cucerirea de noi pieţe. Se va fundamenta. interesele şi aspiraţiile producătorilor. creşterea eficienţei economice.desfacere. disponibilităţile de forţă de muncă etc.fundamentarea deciziilor privind activitatea de aprovizionare . Pentru definirea acestor forme trebuie avute în vedere următoarele aspecte: • interesele şi aspiraţiile clientelei. ci pe baza unor scenarii strategice. având ca unic obiectiv maximizarea profitului. iniţial planul de desfacere..desfacere. care îşi dispută oportunităţile oferite de aceleaşi pieţe. urmărindu-se obţinerea celor mai avantajoase 16 . depinde puterea lor economică de a influenţa piaţa. cu niveluri diferite de disponibilităţi financiare. pe baza sporirii vânzărilor totale şi a profitului realizat pe fiecare produs. • libertatea de a acţiona. creează segmente de piaţă diferenţiate. sub raportul obiectivelor. apoi planul de aprovizionare şi programele corespunzătoare de producţie. pentru a fi eficientă. Aceste obiective definesc scopul şi însăşi raţiunea existenţei întreprinderii. adaptabilităţii şi flexibilităţii firmelor în raport cu mediul lor ambiant. cum sunt: ? Ce pieţe oferă cele mai bune perspective pentru produsul respectiv? ? Ce modificări trebuie aduse produsului pentru a se vinde mai bine? ? Ce preţ trebuie fixat pentru produsul respectiv? ? Ce venituri se obţin prin exportul produsului? etc. b) În fluxul aprovizionare – producţie . cum sunt: satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor consumatorilor. În economia de piaţă concurenţa apare ca o necesitate obiectivă. cercetarea de piaţă trebuie să răspundă la întrebări. servicii etc. cu cererea certă şi desfacerea asigurată). În dubla lor ipostază de cumpărători şi vânzători. a cifrei de afaceri. Activitatea de piaţă a întreprinderii este marcată de prezenţa întreprinderilor concurente. Firmele au astfel componente diferite şi în funcţie de numărul lor.desfacere. Ele caută să îndeplinească interesele curente de asigurare a veniturilor cu cele viitoare de dezvoltare şi consolidare a poziţiei lor pe piaţă. În acest context se impune promovarea unui management anticipativ. prestatorii de servicii. iar realizarea lor este în funcţie de sporirea supleţei. face parte din „regulile de joc ” ale pieţei. întreprinderile îşi plasează competiţia dintre ele în două planuri: pe de o parte îşi disputa furnizorii. în calitate de ofertanţi. prevederea şi cunoaşterea permanentă a modificărilor în perspectivă ale pieţei. Iniţial. întreprinderea nu se poate reduce la un organism simplu. primul stadiu (aprovizionarea) şi ultimul (desfacerea) reflectă legătura întreprinderii cu piaţa. În condiţiile actuale. a unor reguli cutumiare şi a unei stări psihosociale care impun sau favorizează anumite acţiuni sau comportamente din partea agenţilor economici . iar pe de altă parte îşi dispută clienţii. • existenţa în mediul economic a unor reglementări juridice . Concurenţa constă dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifestă în cadrul relaţiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cât mai numeroase. În general. Analiza concurenţei şi a factorilor de monopol nu poate gravita doar în jurul problemei preţului. a profitului. recurgând pentru aceasta la un set diversificat de căi şi metode.

Concurenţa cea mai evidentă este directă şi se manifestă între întreprinderile care apar pe piaţă cu bunuri identice sau cu mici diferenţieri. Întreprinderea şi factorii de competitivitate Preluat după Gilles Bressy. • reglementări clare pentru sancţionarea. distribuţia. mărime etc. Se poate manifesta şi o concurenţă indirectă. pe de o parte.. pe lângă accelerarea privatizării. Gradul de intensificare a concurenţei este impus de raportul cerere-ofertă. Competitivitatea unei firme este determinată. În acest caz. • promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere a intereselor fiecărei firme. de trei mărimi caracteristice. În general. respectiv: produsul. SIREY. pe de altă parte. Forţa competiţiei şi implicaţiile ei asupra rezultatelor activităţii întreprinderii depind de mărimea şi poziţia economică a celor care se confruntă. Statul trebuie să se implice în asigurarea unui cadru şi climat concurenţial normal. • formarea liberă a preturilor. Tipologia întreprinderilor 17 . Fig. Ansamblul raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea surselor de aprovizionare şi a pieţei de desfacere formează sistemul relaţiilor de concurenţă. • reglementari economico-financiare egale pentru toţi agenţii economici. de măsura echilibrării acestuia.2. II. • stabilirea prin reglementări bugetare a obligaţiilor faţă de stat. diferenţierea dintre concurenţi se realizează prin imaginea de marcă. prin instanţa judecătoreasca. a firmelor nerentabile etc. Pentru România.2. Ed. aşa cum se arată în figura. destinate satisfacerii aceloraşi game de nevoi. mijloacele şi instrumentele utilizate în relaţiile de concurenţă se pot delimita în jurul celor patru piloni ai politicii de marketing. indiferent de forma de proprietate. preţul. • libertatea de înfiinţare a oricărui tip de întreprindere. când întreprinderile se adresează aceloraşi nevoi sau unor nevoi diferite.1998. în principal.6.6. o importanţă hotărâtoare în formarea economiei de piaţă funcţionale care să facă faţă presiunilor concurenţiale o are implicarea statului în crearea sistemului instituţional şi elaborarea legislaţiei complete privind piaţa şi dezvoltarea întreprinderilor private. prin concurenţa între mărci.4.condiţii în asigurarea resurselor şi în plasarea produselor proprii pe piaţă. şi de raportul de forţe în care se plasează pe piaţă agenţii economici. ceea ce presupune: • autonomia întreprinderii. Cristian Konkuyt. promovarea. É'economie d'entreprise. prin oferta unei game variate de bunuri. • măsuri pentru favorizarea participării întreprinderii pe piaţa externă. Paris.

forestiere. După ramura în care funcţionează. condiţiile locale. După mobilitate. • întreprinderea privată este o unitate de producţie şi economică al cărei patrimoniu aparţine fie unei singure persoane fizice (individuală). • întreprinderi care folosesc predominant capitalul fix. 7. volumul capitalului. se deosebesc: • întreprinderi care folosesc predominant munca vie. pot fi: • întreprinderi naţionale. • întreprinderi multinaţionale. • întreprinderea mixtă este o unitate de producţie al cărei capital se formează pe baza participării unor proprietari individuali (sau asociaţi) privaţi şi a diferitelor întreprinderi publice. ale căror subdiviziuni organizatorice îşi desfăşoară activitatea în două s-au mai multe ţări. 9. pot fi: • întreprinderi care depind de pieţele de aprovizionare cu materii prime (energie. În funcţie de apartenenţa naţională. întreprinderile pot fi: industriale. materii prime agricole). etc. mijlocii şi mari. După forma de proprietate. 3. fie mai multora (asociaţii. 6. După tipul produselor realizate se deosebesc: întreprinderi care produc bunuri materiale sau produc servicii. După mărime. mărime etc. numărul de salariaţi. societăţi pe acţiuni. • întreprinderile care depind de pieţele de desfacere (care produc produse agricole perisabile etc. După apropierea de sursele de aprovizionare şi / sau de pieţele de desfacere. de construcţii. aceste întreprinderi se află în proprietatea unui grup economic privat sau cu caracter internaţional. Criteriile de clasificare folosite sunt variate. de transporturi. pot fi: întreprinderi cu poziţie fixă. 5. mixte. agricole. • întreprinderea publică deţine resurse ce aparţin statului sau unor administraţii publice locale. etc. Câştigurile obţinute sunt împărţite în funcţie de contribuţia fiecărei firme la constituirea capitalului întreprinderii respective. valorificarea superioară a resurselor şi stimularea iniţiativelor private. răspunderea acţionarilor (asociaţilor). întreprinderi parţial fixe (zootehnie. 8. domeniul de activitate. întreprinderile economice sunt: private. respectiv legate de bogăţiile subsolului sau legate de folosirea pământului. al căror patrimoniu se află în proprietatea unei persoane fizice sau juridice din ţara respectivă. • întreprinderi mixte sau întreprinderi organizate sub formă de joint-venture. După forma juridică de organizare. Tipologia întreprinderilor reprezintă practic o expresie a analizei (cercetării) întreprinderii prin intermediul a diverse unghiuri de abordare (criterii). astfel: 1. alte întreprinderi industriale şi de servicii). şantiere navale etc. întreprinderi cu mobilitate relativ mare (industria uşoară. Mecanismul economic de piaţă din România creează premisele şi condiţiile de funcţionare a unei mari varietăţi de întreprinderi care se diferenţiază după proprietate. de comerţ. • regii autonome. publice. de servicii. 18 .). • întreprinderi care folosesc predominant capitalul circulant. societăţi). pot fi : întreprinderi mici. După factorul de producţie predominant . • întreprinderi dependente de un anumit loc (exploatări miniere. care se caracterizează prin participarea cu capital în proporţii diferite a unor persoane fizice sau juridice din ţări diferite. organizate sub forma de: societăţi în nume colectiv . care se pot organiza în: societăţi în comandită pe acţiuni.societăţi de persoane. conducere.). Se mai numesc regii autonome sau regii publice. societăţi cu răspundere limitată. societăţi în comandită simplă. forma juridică.). Încadrarea într-una din aceste categorii se face după cifra de afaceri. pot fi: • societăţi comerciale. 4.Economia de piaţă se caracterizează prin existenţa mai multor tipuri şi forme de întreprinderi a căror coexistenţă asigură un grad ridicat de diversificare a economiei naţionale. • societăţi de capital. . 2.

Fig.7. după domeniile de activitate şi organizarea juridica poate fi urmărita în figura 2.7. • competitivitatea firmei. • fluxuri de venituri şi cheltuieli. • micromediul întreprinderii. • firma comercială. • autonomia decizională. • tipologia întreprinderilor.Clasificarea întreprinderilor de România după forma de proprietate. Întrebări: 1. Clasificarea întreprinderilor după proprietate şi organizare Cuvinte şi expresii cheie: • întreprinderea celula de bază a societăţii. 2. • întreprinderea unitate economică şi de producţie. • mediul ambiant al întreprinderii. • macromediul întreprinderii. • întreprinderea ca centru de decizie. Cum a evoluat istoric conceptul de întreprindere? 19 . • principiul maximizării profitului. • întreprinderea ca organizaţie.

6. În ce constă conceptul de mediu ambiant al întreprinderii? 7. Ce se înţelege prin întreprindere ca subiect al gestiunii economice? 4.2. Care este tipologia întreprinderilor în România? 20 . Care sunt principalele caracteristici ale întreprinderii în economia de piaţă? 3. În ce constau relaţiile întreprindere-piaţă? 8. Ce înţelegeţi prin competitivitatea firmei? 9. Care sunt principiile care stau la baza întreprinderii economice libere? 5. Definiţi întreprinderea modernă.

Bazele managementului.1. Didactica şi Pedagogica. Totodată. în interdependenta şi acţiunea lor. decizii perfecţionate. Abordarea sistemică a întreprinderii În investigarea problematicii complexe a întreprinderii. O. care să conducă la realizarea scopurilor propuse. formează structura sistemului. subunităţi structurale şi 15 M. În figura 3. Russu.1. Teoria generală a sistemelor consideră fenomenele şi procesele economice ca sistem. întreprinderea are o structură sistemică. Rezultă că sistemul se manifestă ca o entitate distinctă. cuprinzătoare asupra funcţionării acestui organism complex şi dinamic care este întreprinderea.Capitolul III ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS. 1969. se extinde tot mai mult abordarea sistemică. Ştiinţifica. Ca organism economico-social. Structura unui sistem este o caracteristică relativ stabilă a acestuia. Nicolescu şi colab. Ed. Abordarea sistematică a întreprinderii constă în prioritatea acordată întregului. Abordarea sistemică permite formarea unei viziuni largi.a. DINAMIC ŞI COMPLEX III. conduce la identificarea unor noi căi de analiză. Mihuleac. adică organizarea sa într-un anumit spaţiu şi aspectul funcţional. având la bază teoria generală a sistemelor. aplicarea teoriei generale a sistemelor la sistemele economice în general şi la întreprindere ca sistem. Politica. adică organizarea şi funcţionarea în timp a elementelor sale componente. permiţând formularea unor soluţii. Funcţionarea acestui mecanism se desfăşoară sub acţiunea factorilor de mediu intern şi extern şi se manifestă într-o mare diversitate de forme. C. iar aceasta are consecinţe asupra veniturilor realizate de întreprindere. Organizarea structural-informațională a întreprinderii. Abordarea întreprinderii pe baza principiilor teoriei sistemelor şi ciberneticii impune luarea în considerare atât a întreprinderii ca ansamblu unitar. adică un ansamblu organizat de elemente interdependente. Ed. 1978. . Pentru a descrie un sistem este necesar să se înţeleagă aspectul său structural. De exemplu. Ed. Tempus. Întreprinderea abordată ca sistem complex are o serie de caracteristici care-i asigură o funcţionalitate specifică. Ed. cât şi a fiecăreia dintre componente. 1994 s. implicit. Reuniunea elementelor într-un ansamblu. constituie mecanismul de funcţionare al întreprinderii. Practica economică a dovedit că legăturile dintre elementele componente ale sistemului întreprindere fac ca acţiunea unora să se reflecte asupra altora şi. ca un întreg. Organizarea structurala a întreprinderilor. 21 . a gândi şi a înţelege procesele economice care au loc în cadrul ei în interacţiune cu conducerea acesteia. asupra întregului constituit de întreprindere. Management. Numeroase lucrări15 clarifică şi dezvoltă noţiunile de bază ale întreprinderii prin prisma teoriei sistemelor. Dumitrescu. aflate în interacţiune activă sau numai potenţială. în interacţiunea lor.proprietăţile obiectelor. Totalitatea elementelor componente.relaţiile. Concepţia sistemică privind întreprinderea este un mod de a privi. organizată în vederea realizării unui scop. perturbaţiile care pot să apară în aprovizionarea cu materii prime afectează ritmicitatea producţiei. E. poate fi urmărită complexitatea sistemului întreprindere. în special. împreună cu relaţiile dintre ele.. raporturile dintre elementele (dinamica sistemului). 1992.obiectele (elementele) sistemului. respectiv întreprinderii – faţă de elementele sale componente. . entităţi materiale sau abstracte ce constituie componenta constructivă a sistemului (statica sistemului). în care diferitele sale componente se condiţionează reciproc. Sistemul este un ansamblu de elemente în interacţiunea lor dinamică. Un sistem se defineşte prin următoarele noţiuni: .

Un sistem ai cărui parametri sunt variabili ca răspuns la condiţiile mediului este un sistem adaptiv. în permanentă legătură cu mediul de care este influenţat. • mulţimea conexiunilor interne şi externe. informaţii) pentru a realiza obiectivele propuse.2. • comportarea şi capacitatea de funcţionare a sistemului. b) întreprinderea este un sistem economic. de: • mulţimea elementelor sale. energie. deoarece reuneşte resurse de diferite tipuri urmărind valorificarea lor optimă (sistem cu raţionalitate). în sensul că are schimburi permanente cu mediul (de unde îşi procură inputurile şi unde îşi externalizează outputurile). capacităţi de producţie. finalitatea sistemului este creşterea bogăţiei. g) întreprinderea este un sistem cu comportament finalist.1. acestea sunt: a) întreprinderea este un sistem social. III. subsisteme. d) întreprinderea este un sistem organic adaptiv. 22 . e) întreprinderea este un sistem dinamic. reunind un mare număr de elemente. deoarece îşi modifică starea în timp. 3. fapt care determină modificarea parametrilor sistemului. c) întreprinderea este un sistem deschis. întrucât în cadrul acesteia o componentă esenţială sunt oamenii (conducători şi executanţi) care acţionează asupra celorlalte componente (resurse materiale. Caracteristicile sistemului întreprindere Sistemul întreprindere prezintă o serie de caracteristici care trebuie avute în vedere pentru a-i asigura funcţionalitatea. • finalitatea sistemului. • intrările şi ieşirile din sistem.funcţionale şi studierii conexiunilor dintre elementele componente în dinamica şi complexitatea lor. cu echifinalitate. În figura 3. în ultimă instanţă. Fig. părţi cu funcţii bine precizate. dar pe care îl şi influenţează.2 se prezintă întreprinderea ca sistem deschis. Complexitatea sistemului întreprindere Sistemul poate fi definit. f) întreprinderea este un sistem complex.

Culegerea informaţiilor despre ieşirea sistemului şi utilizarea lor pentru corectarea intrării (feed-back. Paris. În acest scop. conexiune inversă) este caracteristică sistemelor cibernetice. Les Éditions Foucher.2. h) întreprinderea este un sistem relativ stabil. evitarea tendinţelor entropice necesită din partea conducerii intervenţii reglatoare active şi permanente. fac ca reglarea să se desfăşoare în condiţii grele. în raport cu modul în care ieşirile răspund comenzii 23 . întreprinderea reacţionează pentru a conduce evoluţia în regim staţionar. Lauginie. Caracterul de sistem autoreglabil şi autoorganizabil are la bază conceptul de retroacţiune sau de conexiune inversă (feed-back). Întreprinderea sistem deschis Sursa : M. corelarea acestora cu procesele tehnologice. care presupune capacitatea sistemului de a-şi modifica intrările şi starea sa. compararea rezultatelor cu obiectivele. Îndeplinirea obiectivelor necesită asigurarea permanentă a intrărilor prestabilite (cantitativ şi calitativ). k) întreprinderea este un sistem cu autoînvăţare (se învaţă în procesul de desfăşurare a activităţilor economice şi sociale). Darbelet şi J. Activitatea de conducere constituie forţa care contrabalansează aceasta tendinţă. l) întreprinderea este un sistem cibernetic. j) întreprinderea este un sistem probabilist (stochastic) datorită acţiunii factorilor aleatori care tind să perturbe echilibrul. m) întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil. Dacă o perturbaţie a mediului a produs variaţia unor parametri. Întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil în care coexistă două tipuri de activităţi: o activitate tehnicoproductivă şi o activitate de conducere. în cadrul sistemului întreprindere identificăm un subsistem specific (subsistemul conducător) având rolul de a pune în practică măsurile corective care să permită atingerea regimului staţionar.Fig. asigurând stabilitatea dinamică a întreprinderii. Obiectivul subsistemului conducător este reglarea sistemului şi asigurarea funcţionalităţii optime. ca şi complexitatea proceselor care au loc. urmărirea transformărilor pe care le suferă intrările. Menţinerea stabilităţii. Économie de l' entreprise. preîntâmpinarea şi anihilarea factorilor perturbatori.M. 1995. uneori chiar în lipsa unor informaţii pertinente. Dispersia activităţilor (uneori chiar şi a componentelor sistemului) în teritoriu.3. i) întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice. sub acţiunea cărora se manifestă tendinţa de dezorganizare. a stabilităţii.

întreprinderea abordată în viziune sistemică este formată dintr-un sistem reglat sau condus (S). respectiv cifra de afaceri să fie mai mare decât costurile şi să se obţină un nivel cât mai ridicat al profitului. secţie. în limitele parametrilor tehnici. În acest context. formate din alte componente specifice. desfacere. cât şi la nivelul subdiviziunilor organizatorice. Ieşirile dintr-un subsistem constituie intrări în cadrul subsistemului următor (fig. Subsistemul condus sau efectoriu se compune din: loc de muncă. personal etc. care constituie unitatea structurală ce nu mai poate fi descompusă (postul). Retroacţiunea sau conexiunea inversă (ΔX) se manifestă atât la nivelul întreprinderii considerată ca sistem. Sunt puse astfel în evidenţă două subsisteme ale sistemului întreprindere: subsistemul condus şi subsistemul conducător. III.3. urmărirea producţiei. 3.). lansare. conducere tactică şi 24 . ΔX – mărimea de reglare.) Fig. ca subsisteme. Fiecare subsistem îşi are intrările şi ieşirile proprii. concretizată în cererea de produse pe piaţa produselor (P). dat fiind caracterul deschis al sistemelor. Transmitanţa fizică poate este subunitară deoarece intrările de resurse alocate sunt. Y – ieşirile din sistem.3. care se determină ca raport între ieşirile (Y) şi intrările (X) sistemului: Y T= X Transmitanţa poate fi exprimată fizic (T<1) şi valoric (T>1). aprovizionare.sociale. Sistemul reglator se justifică prin acţiunea permanentă asupra factorilor entropici perturbatori şi îşi concretizează activitatea în procesul decizional. inferioare outputurilor obţinute. Fiecare dintre acestea pot fi considerate ca sisteme. în alte elemente componente. Ele vor fi. O largă utilizare în domeniul organizării şi conducerii are structurarea întreprinderii ca un dublet obiect condus – conducere. X – intrările în sistem.3. R – sistem reglator (conducător). 3. Subsistemul conducător se structurează în conducere strategică. Subsistemele componente ale sistemului întreprindere Conform axiomelor lui Churchman rezultă că putem construi sistemul întreprindere pornind de la subsistemele componente. deci. de regulă. Funcţionalitatea întreprinderii ca sistem este dată de transmitanţă (T). în care: S – sistem reglat (condus). Transmitanţa valorică a sistemului trebuie să fie supraunitară pentru ca acesta să fie funcţional.: Schema bloc a sistemului întreprinderii. în care au loc procese tehnice şi biologice de transformare a factorilor de producţie în produse finite conform obiectivelor propuse iniţial. compartimente funcţionale (planificare. atelier. organizatorici şi structurali pentru atingerea finalităţii. Fiecare din cele două subsisteme se structurează. şi un sistem reglator sau conducător (R). descompunerea mergând până la element. la rândul lor. care are rolul de a asigura funcţionarea sistemului reglat.

rezultate. operaţiuni şi procedee implicate în conducerea ştiinţifică a sistemului întreprindere pot fi etapizate. de fapt.4.acţiune. Abordarea sistematică permite. comandă şi control). 3. subsistemul condus (structural-organizatoric) şi subsistemul conducător. Realizarea funcţiilor conducerii implică un ansamblu de metode şi procese intelectuale. modelarea realităţii obiective complexe reprezentată de întreprindere. Din analiza proceselor de conducere rezultă că principalele activităţi.5. 3. acţiune .decizie. 3. coordonare. astfel încât să se realizeze funcţiile conducerii (previziune. Fig.conducere operativă. organizare. prin abstractizarea funcţionării ei.5. Fig. astfel: reflecţie . decizie . tehnice şi economico-financiare prin care decizia (comandă) se transformă în acţiune. Întreprinderea ca dublet obiect condus-conducere Un alt model al sistemului întreprindere. 25 . Astfel. porneşte de la identificarea activităţilor prin care acesta îşi exercită funcţiile sale şi îşi realizează finalitatea ca sistem. un prim model al sistemului întreprindere porneşte de la structurarea pe cele două subsisteme amintite anterior şi este prezentat schematic în fig. Model structural al sistemului întreprindere Abordarea sistemică permite economistului să înţeleagă exact necesitatea conducerii. În fig. se prezintă modelul sistemului întreprindere care surprinde structura funcţională a acestuia.4. 3.

coordonării părţilor (subsistemelor). De cele mai multe ori. • sistem autoreglabil şi autoorganizabil. Care sunt principalele trăsături ale unei întreprinderi abordată în concepţie sistemică? 3. • sistemul întreprindere. • întreprinderea-organism economic şi social. Întrebări: 1. • adaptabilitatea întreprinderii. Care sunt subsistemele componente ale întreprinderii? 26 . Definiţi şi comentaţi conceptul de funcţionalitate (transmitanţă) a sistemului întreprindere. Care sunt caracteristicile sistemului întreprindere? 5. • întreprinderea ca dublet obiect condus-conducere. această organizare apare ca o structură ierarhizată care asigură circulaţia informaţiei necesare conducerii întregului sistem. Prin ce se caracterizează întreprinderea ca un organism economico-social unitar? 2. 4. astfel încât fiecare dintre acestea să contribuie la realizarea finalităţii întregului sistem care este întreprinderea. • transmitanţa sistemului întreprindere. După cum s-a observat. conexiuni care conduc la organizarea părţilor într-un întreg. • sistem reglat şi sistem reglator. Cuvinte şi expresii cheie: • teoria sistemelor. • feed-back. între subsisteme se stabilesc legături. • modelul structural al sistemului întreprindere.

Structura organizatorică. este maniera în care sunt repartizate sarcinile şi responsabilităţile16. F. concomitent cu stabilirea structurii de producţie. 27 . Organizarea întreprinderii are două cerinţe principale: o cerinţă ţine de asigurarea desfăşurării diviziunii muncii şi altă cerinţă ţine de coordonarea sarcinilor care trebuie să fie îndeplinite de către membrii săi. gestionarea producţiei şi a vânzărilor.Fransua . o ierarhizare a personalului care compune întreprinderea şi ordonarea modului de desfăşurare a muncii acestuia. Acest proces dinamic se realizează în două planuri: în primul plan se stabileşte cadrul structural de ansamblu. ceea ce impune o continuă adaptare.Structure et dinamique des organizations. structura organizatorică este definită ca reprezentând ansamblul persoanelor. organizarea sistemului de producţie. Structura organizatorică . restructurare şi definire a locului şi rolului tuturor elementelor care o compun în procesul de organizare. E. Economica. Folosirea eficientă a resurselor depinde de cadrul organizaţional creat în fiecare întreprindere. structura este osatura organizării.Mintzberg . a analiza felul în care sunt puse în mişcare mijloacele de care dispune pentru a atinge obiectivele pe care aceasta şi le fixează. reprezentată de sarcinile angajatului. Ed.Economia şi gestiunea întreprinderii. în planul al doilea se organizează diferitele componente ale sistemului tehnico-productiv şi economico-social (alocarea resurselor şi organizarea folosirii lor eficiente. Coordonarea sarcinilor şi ierarhizarea diferitelor persoane corespunde structurii verticale a întreprinderii şi reprezintă sistemul de comandă al organizării.2. V. orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii17. Structura organizatorică este formată din structura funcţională şi structura operaţională: a. IV.Gavrila. Structura funcţională (verticală) corespunde coordonării pe verticală a sarcinilor şi cuprinde: • postul.) După H. aceasta urmărind supravieţuirea şi dezvoltarea sa. 16 H. Ed. a organiza înseamnă a stabili o ordine.Capitolul IV ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A ÎNTREPRINDERII IV.Lefter. Problema fundamentală a organizării constă în menţinerea stabilităţii interne a întreprinderii. tinde să se organizeze în vederea atingerii scopului pentru care a fost creată. Din punct de vedere static. a organiza înseamnă a studia modul de funcţionare a întreprinderii. Pentru a realiza acest scop întreprinderea trebuie să desfăşoare o activitate eficientă. Paris.. • funcţia. • compartimentul. subdiviziunilor organizatorice şi a relaţiilor dintre acestea. După C. Această structură se realizează în funcţie de tipurile de decizii care se iau la diferite niveluri ale piramidei ierarhice. 1995. atribuit unei persoane angajate. Bărbulescu şi colab. T. 1982. ca celulă de bază a economiei.Badea. Organisation. F. printr-o continuă adaptare a structurilor acesteia la exigenţele pieţei concurenţiale.1. care este o subunitate organizatorică aflată sub aceeaşi autoritate ierarhică. 17 C. Conceptul de structură a întreprinderii Întreprinderea. Din punct de vedere dinamic. Structura generală a întreprinderii cuprinde structura organizatorică şi structura socioculturală 1.Barbulescu. gestiunea financiară etc.Pârvu.expresie a organizării întreprinderii Structura unei organizaţii poate fi definită ca o sumă totală a mijloacelor utilizate pentru a repartiza sarcinile diferite şi pentru a asigura coordonarea necesară între acestea.Mintzberg. prin care se proiectează structurile organizatorice şi de conducere.

care defineşte drumul de urmat pentru a atinge obiectivele fixate anterior. deoarece exprimă interesele generale ale societăţii. • în cazul în care produsele şi pieţele sunt foarte eterogene. cât şi în cadrul economiei naţionale). stilul vestimentar. Structura de producţie şi concepţie este definită prin componenta verigilor de producţie. Cultura întreprinderii are un important rol în procesul de gestiune. criteriul numeric. reprezentat de o anumită suprafaţă de producţie înzestrată cu mijloace de producţie specifice pentru operaţii executate de un lucrător sau grup. unde se iau deciziile care angajează întreprinderea pe termen lung. ateliere. interne şi atrase. în funcţie de amploarea deciziei şi de orizontul de timp pe care-l implică: • nivelul strategic. conexiuni cu caracter de subordonare sau de colaborare.Se pot disting patru niveluri ierarhice. • nivelul de execuţie. care defineşte pe termen scurt atingerea obiectivelor de mai sus. care corespunde diviziunii muncii pe orizontală şi cuprinde funcţiunile întreprinderii. materiale şi financiare.. fără personalitate juridică. precum şi a relaţiilor dintre compartimentele şi persoanele ce îndeplinesc atribuţii. ci. activităţile se organizează pe marile funcţiuni ale întreprinderii. fabrici. Structura orizontală asigură organizarea întreprinderii în raport de omogenitatea şi complexitatea activităţii. a obiectivelor de realizat. vizează structura de producţie şi concepţie şi organizarea activităţilor ce ţin de funcţiunile întreprinderii. La formarea acesteia contribuie întregul sistem de valori al întreprinderii. Orice structură organizatorică este o ierarhie. O cultură puternică are valori numeroase şi acceptate de personalul său. informaţii care adesea joacă rolul de restricţii. criteriul geografic. Dintre manifestările culturii întreprinderii fac parte: simbolurile (etichetele). unde se realizează activităţile de producţie implicate pentru realizarea obiectivelor stabilite. • nivelul operaţional. În dimensionarea proporţiilor şi ritmului dezvoltării se ţine seama de variatele conexiuni pe care întreprinderea le are cu mediul (în cadrul ramurii. 2. • nivelul tactic. Verigile de producţie se regăsesc în cadrul unei structuri organizatorice sub formă de: uzine. Veriga primară a structurii de producţie şi concepţie este locul de muncă. secţii. împărţirea activităţilor pe funcţiuni se face după gruparea produselor şi a pieţelor. atribuţiile. Acest cadru se realizează prin intermediul structurii organizatorice. începând cu producţia şi terminând cu gestiunea personalului. mai ales. Acţiunea este deosebit de complexă. de valori şi comportamente de care dispun membrii acesteia. modalităţi speciale de transmitere a unor valori şi comportamente către generaţiile viitoare etc. Veriga de bază a unei structuri de producţie şi concepţie este secţia de producţie. Definirea direcţiei şi ritmului de dezvoltare a întreprinderii 28 . Imaginea întreprinderii se formează prin politicile de relaţii publice. a nevoilor de resurse umane. secţii auxiliare. diferenţiată după mai multe criterii: criteriul (felul) produsului. Direcţiile şi ritmul de dezvoltare a întreprinderii exprimă într-o formă sintetică direcţia şi ritmul de dezvoltare a tuturor domeniilor de activitate. sprijinindu-se nu numai pe informaţiile de care dispune întreprinderea. Baza organizării structurale constă dintr-o bunaăcunoaştere a direcţiilor şi ritmului de dezvoltare a întreprinderii. Organizarea ca proces operaţional prin care se precizează şi se delimitează responsabilităţile. Verigile de producţie cuprind: secţii de bază. laboratoare etc. secţii anexe. secţii de service. pe baza a două criterii de specializare: • în cazul când produsele vândute şi pieţele sunt relativ asemănătoare. Funcţionarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesită un cadru de reglare a relaţiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. modul în care aceasta este percepută în mediul său şi pe care-l poate influenţa prin acţiunile de comunicare şi relaţiile publice. criteriul funcţional. ceea ce poate deveni un factor de motivaţie profesională şi de bună gestiune. Structura socio-culturală a întreprinderii reflectă identitatea întreprinderii. ateliere etc. sarcinile concrete necesare realizării scopului stabilit. Structura operaţională (orizontală). unele elemente ce ţin de vocabularul întreprinderii. stilul arhitectonic. format din ansamblul regulilor acceptate de către angajaţi. De-a lungul timpului se formează cultura întreprinderii care se exprimă prin ansamblul de cunoştinţe. pe informaţiile oferite de macro-sistem. control şi cercetare şi legăturile între acestea. b.

sarcini. Se distinge organizarea procesuală şi organizarea structurală.presupune fixarea obiectivelor de realizat. • aspectul dinamic. materiale şi financiare şi. respectiv: • structura compartimentelor întreprinderii. 29 . Organizarea are ca scop utilizarea raţională a resurselor. • structura organizării conducerii. se referă la utilizarea deplină a resurselor. Prin elaborarea direcţiei de dezvoltare se determină câţiva parametri esenţiali ai elaborării ulterioare a structurii organizatorice şi anume: locul întreprinderii în complexul macroeconomic naţional. În executarea atribuţiilor de organizare. dirijarea înseamnă să se asigure o concordanţă cât mai deplină între scopul urmărit şi acţiunea reală a obiectului condus. Organizarea structurală constă în gruparea funcţiilor. • finalizarea activităţii trebuie să fie caracterizată şi de un înalt nivel de eficienţă a folosirii resurselor. În procesul de organizare se stabilesc principalele categorii de activităţi necesare pentru a realiza obiectivele propuse. impus de necesitatea asigurării circulaţiei rapide a informaţiilor între toate nivelurile de dispoziţie şi execuţie. elementul de bază fiind grupul de oameni. stabilirea unor reguli de muncă. mai ales. operaţii). organizarea se referă la pregătirea acţiunilor după un plan riguros. organizarea structurală este o organizare formală. permiţând o mai bună comunicare şi înţelegere în muncă. de precizare a atribuţiilor şi sarcinilor ce revin oamenilor atât în munca de execuţie. Structura organizatorică integrează într-un ansamblu unitar elemente umane. care se pot concretiza în: • asigurarea executării integrale şi ritmice a obiectivelor privind folosirea capacităţilor de producţie şi perfecţionarea proceselor tehnologice. • structura procesului de producţie. atribuţii. Organizarea creează structurile. Spiritul de organizare se asociază cu ordinea. atribuţiilor. formele cooperării între verigile de producţie. Organizarea este mijloc. raţionala utilizare a acestor resurse. stabilind măsurile organizatorice ce vizează eficienţa în realizarea obiectivelor. De fapt. relaţii şi scheme. • structura umană. Organizarea procesuală presupune stabilirea categoriilor de muncă şi a proceselor necesare realizării obiectivelor fundamentale (activităţi. • structura organizării producţiei. elaborarea variantelor principale de dezvoltare şi alegerea soluţiilor optime. Între organizare şi dirijare există o strânsă legătură. compartimente. Organizarea are un rol catalizator. O întreprindere are mai multe structuri . Atingerea obiectivelor fixate reclamă determinarea nevoilor de resurse de muncă. este parte dintr-un întreg. Există şi o organizare informală care semnifică ansamblul de interacţiuni umane cu caracter organizatoric care apar spontan şi natural. este un proces de diviziune a muncii. se referă la asigurarea participării personalului la luarea deciziilor. Organizarea reuneşte modalităţile de elaborare. managerii folosesc structura organizatorică şi sistemul informaţional în relaţia lor reciprocă. cât şi în cea de conducere. • structura de producţie şi sortimentală. nu scop. Fixarea obiectivelor de atins şi a liniei generale de dezvoltare are în vedere trei aspecte importante şi anume: • aspectul economic. activităţile. sarcinilor şi repartizarea lor pe oameni în vederea realizării obiectivelor. atribuţiile şi sarcinile. • aspectul democratic. adaptare şi introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric. Folosirea diferitelor resurse pentru atingerea obiectivelor fixate se înfăptuieşte prin organizarea activităţii pe baza principiului autogestiunii. • structura de proprietate. nivel dimensionat în funcţie de modul de dezvoltare a bazei materiale. precizarea problemelor specifice întreprinderii. Rezultatul organizării îl reprezintă funcţiile. observarea legăturilor dintre oameni şi bunuri. • structura activelor fixe şi circulante.

Organigrama este o reprezentare schematică formală a structurii întreprinderii care dă o imagine exactă a diviziunii muncii şi indică ce posturi există. Compartimentele pe baza cărora se identifică conceptual şi în detaliu o structură organizatorică sunt cuprinse în organigrama întreprinderii. Funcţiunile întreprinderii Un pas important în organizarea întreprinderii constă în regruparea activităţilor care au acelaşi scop. competenţele şi responsabilităţile fiecărui angajat. După O. 2. ca bază a motivaţiei personalului. atribuţiile compartimentelor funcţionale etc. Postul stabileşte obiectivele.4. obiectivele întreprinderii.4. aceasta îşi construieşte o structură orizontală specifică produselor pe care le obţine şi pieţelor pe care le vinde sau de pe care se aprovizionează cu resurse. cum circulă informaţia între ele (fig. Funcţiunile fiind inerente conţinutului definitoriu al întreprinderii se regăsesc în toate tipurile de unităţi. În virtutea autonomiei gestionare pe care o are întreprinderea. agriculturii. construcţiilor. Nicolescu şi colab. sau grup de întreprinderi aparţinătoare industriei. În definirea unui post un rol important revine stabilirii corecte a responsabilităţii şi ca urmare asumarea acestora în cunoştinţă de cauză. sarcinile angajaţilor.). ca şi funcţiile (atributele) conducerii sunt elementele esenţiale ale organizării structurale şi cunoaşterea lor temeinică este deosebit de importantă pentru înţelegerea structurii întreprinderii. cum sunt grupate pe compartimente şi sectoare.1.1. transporturilor. care cuprinde: date de identificare.3. sarcinile. Competenţele au o natură formală (stabilită pe baza unei anumite ierarhii) şi o natură funcţională (profesională). Organigrama unei întreprinderi cu servicii funcţionale Formalizarea organizării întreprinderii necesită elaborarea a două lucrări necesare desfăşurării normale a activităţii personalului: 1. Fişa postului. comerţului etc. Modul în care au fost delimitate funcţiunile de bază ale întreprinderii întruneşte acordul multor specialişti din ţară şi străinătate. atribuţiile organelor de conducere. Regulamentul de organizare şi funcţionare. Ceea ce diferenţiază funcţiunile diferitelor tipuri de unităţi este numai proporţia diferită în care se dezvoltă acestea.. fiecare funcţiune referindu-se la gruparea unor activităţi omogene specializate. Această regrupare se face pe funcţiuni ce definesc funcţiile sistemului productiv al întreprinderii. Domeniile concrete în care se exercită autoritatea formează funcţiunile întreprinderii.• structura sistemului informaţional etc. în vederea desfăşurării normale a ciclului productiv. funcţiunea întreprinderii este 30 . indiferent de nivelul de organizare şi de ramura economiei căreia îi aparţin: întreprindere. Postul este elementul de bază al oricărei structuri organizatorice. Fig. Funcţiunile întreprinderii. holding. IV.

b) investiţii şi construcţii. şi instrumente de organizare a activităţii productive. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare.o componentă a organizării procesuale. ca ansamblu de atribuţii în domeniul introducerii unor noi metode. prestări de servicii în cadrul întreprinderii. prin faptul că se manifestă în toate domeniile. auxiliare şi de servire prin care se realizează obiectivele din domeniul fabricării produselor. creşterea capacităţii de producţie. prin realizarea de noi capacităţi de producţie.. cu activitate simplă sau complexă. folosind metode şi tehnici specifice. 1992. În orice întreprindere economică. Nicolescu s. financiare şi de muncă în capital fix. dar au ponderi diferite în dependenţa de specificul activităţii întreprinderii şi de alţi factori de influenţă. cu intensităţi diferite în etape diferite de dezvoltare a întreprinderii. 31 . Funcţiunea de cercetare-dezvoltare Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde activităţi care se desfăşoară în cadrul întreprinderii în vederea realizării obiectivelor în domeniul obţinerii de produse noi şi a transformării conceptelor ştiinţifice în produse sau servicii utilizate pentru dezvoltarea viitoare. c) organizarea producţiei şi a muncii. Funcţiunea financiar-contabilă. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare se regăseşte în activităţile de elaborare a planului strategic. se regăsesc aceste forme de activitate. tehnici. IV. retehnologizare. desfăşurate de personalul de o anumită specialitate. Funcţiunea de producţie. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare are un caracter complex. 4. activităţi de concepţie (proiectare şi cercetare a produselor. d) elaborarea politicilor şi a strategiilor economice ale întreprinderii. Funcţiunea de personal.3. 2. conduce la următoarele funcţiuni de baza ale întreprinderii: 1. indiferent de mărime. 5. un ansamblu de activităţi omogene şi / sau complementare.a. O analiză cuprinzătoare a domeniilor de activitate ale unei întreprinderi. Bucureşti.1. utilarea întreprinderii corespunzător necesitaţilor de fabricaţie a noilor produse etc. modernizare. în condiţiile grupării pe baza legăturilor directe de influenţă a unor activităţi colaterale sau a unor activităţi care trebuie să se regăsească în mod obligatoriu în cadrul fiecărui domeniu astfel delimitat. Între principalele activităţi şi domenii pot fi enumerate: a) cercetare ştiinţifică. prin care se asigură transformarea resurselor materiale. verificarea în laborator a comportării lor şi experimentarea diverselor soluţii constructive în atelierele de prototipuri sau în staţiile pilot).2. IV. Funcţiunea de producţie Funcţiunea de producţie reprezintă ansamblul de activităţi de bază. Editura Didactica şi Pedagogica. dezvoltarea de ansamblu a întreprinderii. În cadrul întreprinderii nu toate funcţiunile au aceeaşi intensitate de manifestare în fiecare etapă de dezvoltare a acesteia. Din acelaşi domeniu fac parte şi activităţile care se referă la controlul tehnic de calitate al produselor care poate şi trebuie sa aibă o influenţă activă asupra concepţiei de viitor privitoare la produse. în funcţie de etapa de dezvoltare şi de nivelul obiectivelor stabilite. Tot din domeniul acestei funcţiuni fac parte şi acţiunile privind organizarea producţiei şi a muncii. cu scopul realizării obiectivelor stabilite18. Funcţiunea comercială. Management. inginerie tehnologică şi introducerea progresului tehnico-ştiinţific.3. inclusiv punerea la punct a tehnologiei pentru produsele noi. Dar realizarea obiectivelor stabilite pentru o perioadă în cadrul întreprinderii depinde de manifestarea în strânsă interdependenţă a tuturor funcţiunilor acesteia. elaborării lucrărilor. Activităţile la care se referă această funcţiune sunt: 18 Ov. 3.

4. realizarea de produse de calitate superioară. servicii. precum şi al produselor finite. semifabricatelor. Editura Ştiinţifică. Fig. Organizarea structurală a întreprinderilor. • fabricaţia sau exploatarea. precum şi pentru prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător. desfacerea produselor şi serviciilor. materialelor. produselor. a preîntâmpinării şi evitării pe cât posibil a efectelor uzurii fizice şi morale a acestora. • întreţinerea şi repararea utilajelor în vederea menţinerii acestora în stare de funcţionare. subansamblelor pe întregul flux de fabricaţie. optimizarea stocurilor etc. lucrări care fac obiectul de bază al activităţii întreprinderi.2.2. • organizarea şi controlul producţiei sub toate aspectele: realizarea ritmică a producţiei. potrivit metodelor. • exploatarea instalaţiilor şi agregatelor energetice. transportul lor. pe parcursul fabricaţiei şi în depozit în vederea livrării produselor. activităţile principale grupate în funcţiunea de producţie pot fi urmărite în fig. în vederea asigurării materiilor prime şi materialelor necesare producţiei. • controlul tehnic de calitate al materiilor prime. 1969 IV. conservarea acestora şi a produselor realizate. reducerea consumurilor specifice de materiale. • transportul şi manipularea materiilor prime. Activităţile de comercializare a produselor trebuie să se 32 . Sintetic.. Dumitrescu. care constă în transformarea obiectelor muncii în produse.3. frecvenţei şi cu mijloacele prevăzute în documentaţia tehnică.• programarea şi lansarea producţiei. Funcţiunea de comercială Funcţiunea comercială cuprinde activităţile privind realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturilor întreprinderii cu mediul economic. Activităţile grupate în funcţiunea de producţie Sursa : M. • aplicarea normelor de protecţie şi igienă a muncii. 4.3. semifabricatelor. • urmărirea realizării producţiei şi a celorlalte activităţi auxiliare.

De aici şi rolul esenţial al întreprinderilor în asigurarea normală a circulaţiei băneşti în economia naţională. care asigură livrarea produselor. Funcţiunea financiar-contabilă are implicaţii în activitatea generală de gestiune.5. şi activitatea din cadrul funcţiunilor de cercetare-dezvoltare şi de producţie. reflectate de studiile de piaţă. precum şi încasarea contravalorii acestora. În condiţiile mutaţiilor profunde care au loc în relaţiile de piaţă. IV. Aceste studii orientează şi determină. Funcţiunea de personal Funcţiunea de personal cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate în cadrul întreprinderii pentru realizarea obiectivelor în domeniul asigurării şi dezvoltării potenţialului uman. orientează structura producţiei şi proporţiile dintre sortimentele de mărfuri cerute de piaţă. În acest sens.. etc. întrucât pe baza studiilor de piaţă se pot cunoaşte. dimensionarea corectă a rezervelor etc. materii prime şi materiale. b) activitatea contabilă. evidenţierea modificărilor patrimoniale în volum şi structură. a materialelor şi a producţiei. Raporturile dintre producători şi consumatori. sistematiza şi interpreta informaţiile din mediul economic. Funcţiunea comercială cuprinde trei categorii principale de activităţi: a) aprovizionarea tehnico-materială. achitarea obligaţiilor financiare. folosirea judicioasî a disponibilităţilor băneşti. evidenţiată ca funcţiune distinctă a întreprinderii încă de către Henri 33 . încasarea crenaţelor. prin multiplele corelaţii pe care le are cu toate celelalte funcţiuni ale întreprinderii. marea majoritate a fluxurilor băneşti din economie este tranzitată de gestiunea financiară a întreprinderii. semnalează fenomenele care influenţează nivelul profitului şi reducerea costurilor. Importanţa gestiunii financiare nu se mărgineşte numai la sfera de activitate internă a întreprinderii. Activităţile acestei funcţiuni se grupează în două categorii: a) activitatea financiară. care asigură înregistrarea şi evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. prin complexitatea operaţiunilor pe care le ocazionează. calculul costurilor şi determinarea rezultatelor financiare finale. totodată. care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare ale întreprinderii. Funcţiunea financiar-contabilă. Funcţiunea financiar-contabilă Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde ansamblul activităţilor prin care se realizează obiectivele privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare desfăşurării normale a producţiei. la utilizarea facilităţilor de ordin financiar. care are drept scop crearea şi descoperirea necesitaţilor consumatorilor în vederea orientării producţiei spre satisfacerea acestor necesitaţi. Un rol important revine activităţilor ce ţin de exercitarea funcţiunii financiar-contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru desfăşurarea normalî a producţiei.4. în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii. în vederea organizării activităţii viitoare. c) marketingul. a dimensionării ofertei şi a creşterii competitivităţii pe piaţă. înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a activităţii economice din cadrul întreprinderii. complex şi la timp mijloacele de producţie necesare desfăşurării neîntrerupte şi în bune condiţii a procesului de producţie. IV. care are menirea de a asigura complet. deci trecerea produselor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.3. desfăşurarea ritmică a activităţii. Procurarea şi mai ales utilizarea fondurilor se realizează prin nesfârşitul lanţ al operaţiunilor băneşti. b) desfacerea. utilaje etc. se concretizează ca o latură bine definită a gestiunii financiare a întreprinderii. serviciilor şi lucrărilor. contractarea de credite şi rambursarea lor etc.desfăşoare pe baza studiilor de piaţă. rolul marketingului devine prioritar. atotcuprinzător.3. efectuarea de studii de piaţă şi programe de marketing pe produse etc. Funcţiunea de personal. urmăreşte utilizarea eficientă a resurselor.

Cuvinte şi expresii cheie: • structura întreprinderii. Principalele activităţi care ţin de exercitarea funcţiunii de personal sunt: • asigurarea cantitativă şi calitativă a forţei de muncă necesare pentru realizarea obiectivelor stabilite. În realizarea unui echilibru stabil între interesele angajaţilor şi obiectivele întreprinderii trebuie să se ţină seama de : • mutaţiile care au loc în prezent în organizarea internă a întreprinderilor în procesul de restructurare-privatizare şi de ajustare la exigenţele pieţei concurenţiale. ceea ce reclamă. Această funcţiune concentrează toată problematica privind asigurarea cantitativă şi calitativă a forţei de muncă necesară îndeplinirii obiectivelor întreprinderii. Ea se realizează prin recrutarea. capătă în condiţiile organizării ştiinţifice a producţiei o importanţă din ce în ce mai mare. Ce întelegeţi prin structura întreprinderii? 2. ergonomia muncii.Fayol. • organizarea procesuală. Întrebări: 1. • structura organizatorică. precum şi prin integrarea organică a întregului personal în sistemul complex de relaţii tehnice şi social-economice. Importanţa şi complexitatea funcţiunii de personal este accentuată şi de faptul ca ea trebuie să asigure. îndeosebi a relaţiilor între personal şi conducerea unităţii. Dereglările aferente în cadrul unei funcţiuni atrag un proces de dereglare în lanţ a activităţii întreprinderii. • fişa postului. Funcţiunea de personal este hotărâtoare şi în ceea ce priveşte perfecţionarea continuă a relaţiilor sociale. • structura funcţională (verticală). • rezolvarea problemelor de ordin social. • apariţia unor situaţii specifice. prin stabilirea corectă şi stimulativă a salarizării. dispariţia altora. • pregătirea. În cadrul funcţiunii de personal. raporturile salariaţi-management şi sindicatepatronat.. şi tehnici specifice de psihologie. promovarea iniţiativei. • organigrama întreprinderii. • organizarea structurală. Care este conţinutul structurii funcţionale (verticale) a întreprinderii? 34 . pe lângă tehnici de organizare a muncii. Ce cuprinde structura generală a întreprinderii? 3. • structura operaţională (orizontală). sociologie. • necesitatea perfecţionării relaţiilor interumane în cadrul organizării structurale a întreprinderii. • structura socio-culturală. se rezolvă probleme de mare complexitate. • funcţiunile întreprinderii. pregătirea corespunzătoare şi perfecţionarea periodică a personalului. probleme noi privind calificarea lor etc. • regulamentul de funcţionare interioară a întreprinderii. protecţia personalului etc. • modificările legislative care au loc în domeniul legislaţiei muncii şi a salarizării. perfecţionarea şi salarizarea personalului. exercitată de către Consiliul de Administraţie şi compartimentul de resurse umane. necesitatea specializării lucrătorilor. Funcţiunile întreprinderii se află într-o strânsă interdependenţă datorită legăturilor dintre activităţile din întreprindere. determinate de pătrunderea progresului tehnico-ştiinţific şi de necesităţile retehnologizării privind crearea de noi meserii. concomitent cu obiectivele mai sus amintite.

Care este conţinutul funcţiunii de personal? 35 . În ce constă structura socio-culturală a întreprinderii? 6. Ce întelegeţi prin formalizarea organizării întreprinderii şi care este conţinutul acesteia? 8. Care este conţinutul funcţiunii de cercetare-dezvoltare? 10. Care sunt tipurile de organizare structurală a întreprinderii ? 7. Cum a evoluat conceptul de funcţiuni ale întreprinderii şi care sunt acestea? 9.4. Care este conţinutul funcţiunii de producţie? 11. Care este conţinutul funcţiunii comerciale? 12. Care este conţinutul funcţiunii financiar contabile? 13. Ce întelegeţi prin structura operaţională (orizontală) a întreprinderii? 5.

pentru sprijinirea funcţionării pieţei. organizarea unor sectoare vitale pentru economie care necesită investiţii mari de capital. lucrări de îmbunătăţiri funciare). societăţile naţionale. folosind în acest scop mijloacele. ocrotirea bogăţiilor naturale ale solului şi subsolului şi conservarea acestora (petrol. Libera iniţiativă şi autonomia întreprinderilor cu capital privat. hidrocentrale. constituite prin reorganizarea unităţilor economice de stat. curs valutar. păduri etc. prin formarea preţurilor în funcţie de cerere şi ofertă. Agenţii economici şi libera iniţiativă Economia de piaţă se caracterizează prin predominarea proprietăţii private. cu acordul acestora. În România s-au constituit. acorduri şi negocieri de preturi etc. exploatări marine şi minerale. cum sunt peroanele fizice autorizate să desfăşoare activitate independentă.1. subvenţii. dobânzi.). public şi mixt au nevoie de un cadru adecvat de manifestare. ca : • agenţii economici organizaţi pe baza liberei iniţiative. metale feroase şi neferoase. funcţionează şi se perfecţionează tipuri şi forme variate de agenţi economici. cărbune.Capitolul V ÎNTREPRINDERILE ORGANIZATE SUB FORMA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE V. În aceste condiţii statul este apărătorul interesului public. relaţii specifice între agenţii economici. libera iniţiativă a indivizilor. inventivitate. • unităţi economice cu capital privat român. legale şi financiare. deci şi în România. credite. prin care organul competent al administraţiei permite unei persoane fizice sau juridice exercitarea unor drepturi şi asigură apărarea drepturilor individuale. statul trebuie să creeze facilităţi pentru funcţionarea la parametri optimi a relaţiilor întreprinderii cu piaţa. cu menţionarea faptului ca solicitanţii au lucrat 36 . metale rare şi preţioase. Sectoarele publice se restrâng în majoritatea ţărilor lumii. restructurarea economiei. român şi străin sau numai străin. capacitate de conducere şi organizare. În condiţiile economiei de piaţă proprietatea privată este preponderentă faţă de cea publică.). Atestarea capacităţi profesionale se face prin prezentarea de acte doveditoare sau prin examen. adresa. instrumentele juridice şi pârghiile financiare. în diferite etape. obiectul de activitate şi alte condiţii privitoare la desfăşurarea activităţii. să vegheze la buna funcţionare a tuturor formelor de întreprinderi prin instrumente şi mecanisme economice (impozite. Desfăşurarea activităţii de producţie şi servicii a agenţilor economici înfiinţaţi în urma liberei iniţiative se face pe bază de autorizaţie. directe. căi ferate. Autorizaţia pentru desfăşurarea de activităţi independente de către persoanele fizice sau de constituire a asociaţiilor familiale se emite de către primării şi cuprinde: numele solicitanţilor. Autorizaţia este actul administrativ de autoritate unilateral. drumuri. Autorizaţia se poate elibera pe baza testării capacităţi profesionale de către organisme abilitate pe lângă primarii sau de către organisme profesionale specifice activităţii pentru care se cere autorizarea. puterea publică practică intervenţii indirecte şi în caz de dezechilibre majore. În toate ţările. Un suport esenţial al liberei iniţiative este privatizarea întreprinderilor şi organizarea agenţilor economici particulari. • societăţile comerciale şi regiile autonome. Agenţii economici au în acest sens responsabilităţi directe. Păstrarea în anumite proporţii a unui sector public este determinată de o serie de cauze ce ţin de necesitatea asigurării energiei. înlăturarea dezechilibrelor cerere-ofertă prin autoreglare şi protecţia concurenţei. telecomunicaţii. dar mai puţin atractive pentru capitalul privat. cu termen de recuperare îndelungat (centrale atomice şi electrice. Aceste intervenţii au caracteristici şi intensităţi diferite în funcţie de nivelul de dezvoltare al economiei naţionale. taxe vamale. în care scop trebuie să probeze competitivitate. Totuşi. determinate de caracterul proprietăţii private şi de alocarea liberă a resurselor.

Suma creditului se stabileşte pe baza de negocieri cu banca. sector) din localitatea în care persoana în cauză doreşte să-şi deschidă unitatea particulară. d) societate pe acţiuni. documentele privind dreptul de proprietate etc. în cazul în care se doreşte . situaţia veniturilor previzibile. Pentru realizarea activităţilor prevăzute în autorizaţia de constituire. persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale19.335 din 28 noiembrie 1997 37 . Pentru deschiderea contului se prezintă băncii următoarele documente: • cerere de deschidere a contului. banca exercită controlul utilizării creditului şi integritatea garanţiilor asiguratorii. oraş. garanţiile prezentate în vederea asigurării rambursării creditului la scadenţă). V. • se depune o cerere la primăria (comună. în vederea completării resurselor proprii. Persoanele fizice şi juridice se pot asocia şi constitui una din următoarele forme de societăţi comerciale: a) societate în nume colectiv. e) societate cu răspundere limitată. documentaţia tehnico-economică de fundamentare a creditului de investiţii. • deschiderea. Formele societăţilor comerciale În vederea efectuării de acte de comerţ. Persoanele fizice autorizate să desfăşoare activitate independentă pot deschide conturi bancare în lei şi valută. • copie după autorizaţia de constituire. în cazul unui credit care depăşeste un anumit plafon. eliberată de primărie şi înregistrată la administraţia financiară. Societatea în nume colectiv (SNC) este formată din doi sau mai mulţi asociaţi. c) societate în comandită pe acţiuni. persoanele fizice autorizate să desfăşoare activitate independentă şi asociaţiile familiale pot primi credite de la bănci pe baza de garanţii asigurătorii. Procedura de obţinere a autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi independente este următoarea: • se întocmeşte cererea de autorizare. solicitantul prezintă un „studiu de fezabilitate”. b) societate în comandită simplă. • se obţin vizele de la instituţiile abilitate. • fişa cu specimenul de semnătură. Pe parcursul desfăşurării activităţii.31/1990 privind societăţile comerciale (republicata) Monitorul Oficial al României nr. Atestarea privind capacitatea profesională este obligatorie pentru toate domeniile de activitate. cesiunea în favoarea băncii prin care solicitantul cedează (transmite) dreptul său de creanţă cu titlu oneros în cazul în care nu-şi poate achita obligaţiile (creditul şi dobânda aferentă). • se ridică autorizaţia de funcţionare şi se completează declaraţia de impunere pe baza căreia se fixează impozitul. Solicitanţii de credite pot aduce următoarele garanţii: ipotecă constituită asupra bunurilor imobile personale şi ale giranţilor. la care se anexează documentul de atestare profesionala.sau lucrează în meseriile menţionate în acte sau în meserii înrudite. în funcţie de o serie de criterii şi indicatori de bonitate (situaţia patrimonială. înscrisă la notariatul în a cărui rază teritorială se află şi alte bunuri în proprietate. La negocierea creditului. Se caracterizează prin faptul că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea 19 Legea nr. a unui cont de disponibilităţi la CEC sau la bancă. solicitantul trebuie să prezinte: cererea de credit. Atestarea pe bază de examen pentru persoanele care nu deţin acte doveditoare privitoare la efectuarea unei anumite activităţi se face la Inspectoratul teritorial de muncă şi protecţie socială din judeţul de domiciliu. rentabilitatea afacerii. cifra de afaceri.2.

dar se deosebeşte prin existenţa a două categorii de asociaţi (comanditaţi şi comanditari). iar numărul acţionarilor mai mic de doi. Comanditar este asociatul a cărui răspundere se limitează la capitalul depus într-o societate în comandită simplă şi care are dreptul de a beneficia de o parte din profitul realizat de societatea respectivă. Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni. Acţiunile pot fi nominative sau la purtător. Referitor la garantarea obligaţiilor sociale cu patrimoniul social trebuie să se aibă în vedere că patrimoniul social poate fi compus atât din drepturi. Felul acţiunilor este determinat prin actul constitutiv. numită dividend. o hârtie de valoare care reprezintă o cotă fixă. cât şi din obligaţiuni. un document emis de o societate comercială care exprimă dreptul de proprietate al celui ce îl deţine asupra unei părţi din valoarea respectivei societăţi comerciale. Fiecare asociat primeşte însă o cotă par te din profit. Acţiunile au o valoare nominală (înscrisă pe acţiune) şi o valoare reală. şi în mod solitar cu ceilalţi. Comanditat este asociatul care răspunde pentru angajamentele SCS. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Acţiunile societăţii sunt negociabile şi liber transmisibile. fiecare având răspunderi diferite.000 lei. nu se pot emite noi acţiuni. Acţiunea este un înscris. Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidari de plata integrală a acţiunilor timp de trei ani. Societatea pe acţiuni (SA) se caracterizează prin existenta unei singure categorii de asociaţi şi divizarea capitalului social în părţi denumite acţiuni. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite prin declaraţia făcută în registrul de acţiuni al emitentului. sau în caz contrar vor fi la purtător. iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea limitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. iar cealaltă parte (comanditarul) răspunde numai până la concurenţa aportului său (în limitele capitalului investit de el).nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Capitalul SA nu poate fi mai mic de 90. Societatea în comandită simplă (SCS) are în componenţa sa două categorii diferite de asociaţi: comanditaţi şi comanditari. comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor. creditorii SNC se despăgubesc în primul rând din patrimoniul societăţii şi numai atunci când activul acesteia nu acoperă obligaţiile sociale se recurge. în funcţie de cota de participare la capitalul social. Capitalul SCA nu poate fi mai mic de 90. reprezentată de preţul la care se vând şi se cumpără la un moment dat. bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acestora. Aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi. ci numai partea activului patrimoniului şi numai în cazul în care acesta este insuficient se recurge la avutul asociaţilor. Comandita este contractul de asociere în care una din părţi (comanditatul) răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii faţă de creditori. respectiv cu toată averea lui prezentă şi viitoare. Potrivit acestei reguli. socotiţi de la data la care s-a făcut menţiunea de transmitere în registrul societăţii. Capitalul social nu poate fi majorat. iar dacă aportul a fost stabilit în numerar este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul. o valoare mobiliară ce reprezintă participarea la o societate şi comportă dreptul de decizie şi dreptul la cota parte din profit. Dar nu întregul patrimoniu social este la dispoziţia creditorilor. nelimitat. din capitalul unei SA. iar numărul acţionarilor mai mic de doi. SCA se asemănă cu societatea pe acţiuni prin faptul că patrimoniul este divizat în acţiuni.000 lei. până nu sunt complet achitate 38 . cât şi al celorlalte forme de societăţi. Societăţile comerciale răspund mai întâi cu patrimoniul social. Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite. dinainte stabilită. în subsidiar. Atât în cazul SNC şi SCS. acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor. care sunt răspunzători nelimitat şi solidar de obligaţiile sociale nesatisfăcute de către societatea lor în nume colectiv. subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe acţiune. Răspunderea patrimonială a acţionarilor pentru obligaţiile sociale este limitată la valoarea acţiunilor pe care le deţin. Capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise de societate. la avutul societarilor.

În acest scop întocmeşte un prospect semnat de ei şi de administratori. nici să acorde avansuri asupra lor. numărul acţiunilor cumpărate. Atâta timp cât o acţiune este proprietatea indiviză a mai multor persoane. data cumpărării şi declaraţia expresă că acceptă şi cunosc prospectul de vânzare a acţiunilor. fie anularea acestor acţiuni nominative. nu mai mici de 10 lei fiecare. cumpărarea şi vânzarea unui fond de comerţ etc. În caz de aporturi în natură. societatea se îndreaptă împotriva subscriitorilor şi cesionarilor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin vânzare. Când acţionarii nu au efectuat plata vărsămintelor. Societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni. dividendele acordate. a dobânzilor de întârziere şi a vărsămintelor neefectuate. Publicarea prospectului este autorizată de către judecătorul de la instanţa teritorială unde se afla sediul societăţii. De asemenea. efectuarea vărsămintelor. societatea îi invită să-şi îndeplinească această obligaţie printr-o somaţie colectivă publicată în Monitorul Oficial şi într-un ziar de mare tiraj. unei părţi de fondator sau unei părţi (acţiuni) industriale. SRL este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Cumpărările de acţiuni se fac pe baza prospectului de vânzare semnat de acţionari şi administratori şi vizat de judecătorul de la instanţa sediului registrului comerţului. acestea răspund solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate. Acţionari pot oferi spre vânzare acţiunile lor pe cale de publicitate. 39 . domiciliul sau sediul cumpărătorului. Înscrisul ataşat la fiecare acţiune de capital care dă dreptul posesorului lui legal să încaseze cota parte din profitul net se numeşte cupon de dividend. numărul acţiunilor pentru care s-a cerut. În locul acţiunilor anulate se emit noi acţiuni purtând acelaşi număr. Decizia de anulare se publică în Monitorul Oficial. care sunt vândute. cu specificarea numărului de ordine al acţiunilor anulate. Dividendul este cota parte din profitul net al unei SA ce se cuvine pentru o acţiune. SRL se poate constitui şi atunci când un debitor nu-şi poate continua activitatea. iar eventualele diferenţe se înapoiază vechilor acţionari. societatea nu este obligată să înscrie transmiterea atâta timp cât acele persoane nu desemnează un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune. care cuprinde atât elementele menţionate în contractul de societate şi statut. Prospectul în formă autentică se depune la registrul comerţului. fără rezultat. Acţiunile sunt indivizibile. exploatarea proprie. operaţiuni profitabile ambelor părţi. Situaţia acţiunilor se publică odată cu bilanţul anual şi se arată dacă acţiunile sunt integral plătite. Dacă nici în această fază nu se realizează sumele datorate societăţii se procedează la reducerea capitalului cu sumele respective. cât şi în contul de profit şi pierderi al societăţii. În SRL numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50 iar capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei şi se divide în părţi sociale egale. Publicarea se face în cel puţin două ziare dintre cele mai răspândite din localitatea unde se află sediul societăţii. creditorii debitorului comun pot duce la bun sfârşit fie exploatarea. fie lichidarea lentă. acestea trebuie să desemneze un reprezentant comun. consiliul de administraţie decide fie urmărirea acţionarilor pentru vărsăminte restante. cât şi de la cele de capitaluri (asociaţii răspund în limita capitalului social subscris). iar asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale. Dacă acţionarii nu efectuează vărsămintele nici în urma acestei somaţii. Alte motive de asociere provizorie cu răspundere limitată pot fi în cazul de cesiune a unei creanţe. obligaţiunile emise şi garanţiile date. prospecţiuni. inclusiv a activelor rămase în cazul în care societatea este lichidată. Când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane. Societatea cu răspundere limitată (SRL) împrumuta caracteristici atât de la societăţile de persoane (are o singură categorie de asociaţi şi constituirea se face în condiţiile încrederii reciproce). Cumpărătorii de acţiuni specifică: numele şi prenumele sau denumirea. Sumele obţinute din vânzare se întrebuinţează pentru acoperirea cheltuielilor de publicitate şi vânzare. când o acţiune la purtător aparţine mai multor persoane. iar creditorii lui nu socotesc oportună lichidarea grăbită şi în consecinţă se asociază între ei. în afară de cazul în care adunarea generală a acţionarilor hotărăşte astfel cu votul acţionarilor care reprezintă două treimi din capitalul social. Posesorii de acţiuni au dreptul să participe la împărţirea rezultatelor financiare ale întreprinderii (să primească dividende).contravaloarea celor din emisiunea anterioară. exploatări. Dacă preţul obţinut nu este suficient pentru acoperirea tuturor sumelor datorate societăţii sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători.

după care se publică în Monitorul Oficial al României pentru evidenţă fiscală. Administratorii eliberează. Societatea comercială este persoană juridică la data înmatriculării în registrul comerţului. La constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică fondatorii vor întocmi un prospect de emisiune. cu menţiunea că nu poate servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate. • societatea pe acţiuni. asociaţii care reprezintă şi administrează societatea. domiciliul administratorilor persoane fizice şi cenzorilor. clauze privind conducerea. la cerere. Societăţile comerciale pot crea filiale. locul şi data naşterii. controlul gestiunii şi funcţionarea societăţii. în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată se constituie pe bază de act constitutiv şi statut. sediile secundare (sucursale. administrarea. V. În cazul în care într-o societate cu răspundere limitată părţile sociale sunt ale unei singure persoane. operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii. semnat de către aceştia în formă autentică care va fi depus la registrul comerţului din judeţul unde se va stabili sediul societăţii. dacă au fost numiţi prin actul constitutiv. reprezentante etc. data naşterii şi cetăţenia. care au forma de societăţi comerciale cu personalitate juridică şi au regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit. modul de împărţire a profitului şi de suportare a pierderilor. modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii. Daca SRL se constituire prin actul de voinţă al unei singure persoane se întocmeşte numai statutul. V. denumirea. în calitate de asociat unic. prenumele. sucursalele nu au personalitate juridică şi se înfiinţează în aceeaşi localitate cu societatea fondatoare. durata societăţii. Constituirea societăţilor comerciale Actele constitutive ale societăţilor comerciale diferă în funcţie de forma acestora: • societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie pe baza contractului de societate.acestea pot reprezenta cel mult 60% din capitalul social. Guvernarea societară 40 . agenţii sau alte unităţi fără personalitate juridică puncte de lucru). numărul şi valoarea normală a acţiunilor. locul. în comandită simplă sau cu răspundere limitată cuprinde: datele de identificare (numele . partea fiecărui asociat la profit şi la pierderi. domiciliul şi cetăţenia asociaţilor). durata societăţii. sau în caz de subscripţie publică. forma societăţii. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv.).3. numele şi prenumele. sub sancţiunea nulităţii transmiterii. obiectul de activitate al societăţii. agenţii. sediile secundare (sucursale. acţiunile comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni. Fondatorii sunt persoanele care au avut un rol important în constituirea societăţii. modul de dizolvare şi de lichidare. sediul. acesta are drepturile şi obligaţiunile adunării generale. Bunurile ce reprezintă aporturi în natură se transmit în momentul constituirii societăţii. capitalul social subscris şi vărsat. Actul constitutiv se semnează de către toţi asociaţii. denumirea sediul. Prestaţiile în natură şi creanţele nu pot constitui aport. Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni cuprinde: datele de identificare. în termen de 15 zile de la data înmatriculării societăţii. avantajele rezervate fondatorilor. certificatul constatator al drepturilor asupra părţilor sociale. valoarea bunurilor constituite ca aport în natură. obiectul de activitate al societăţii. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. de fondatori şi se încheie în formă autentică. forma.4. cu menţionarea numărului de înmatriculare. Spre deosebire de filiale. Reprezentanţii societăţilor şi sucursalelor sunt obligaţi să depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor. capitalul social subscris şi vărsat.

Principiile de organizare a regiilor autonome şi societăţilor naţionale. creditori. Modelul american de guvernare societară s-a constituit în procesul de extindere a corporaţiilor şi a finanţării pe baza resurselor proprii şi a resurselor atrase de pe pieţele de capital (emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni etc. în principal. Investitorii instituţionali sunt fondurile de pensii. Responsabilităţile consiliului de administraţie se bazează pe orientarea strategică a societăţii.). organizată sub formă de regii autonome şi ulterior societăţi naţionale. 4. Conducerea societara se bazează pe următoarele: 1. adoptarea acestui model necesită schimbări structurale profunde în economie şi crearea unor pieţe financiare funcţionale şi stabile. Acest sistem a creat noi reguli de conducere. bazat pe valoarea acţionarială (maximizarea valorii pentru acţionari) şi modelul european. Cadrul instituţional introdus de lege asigură în principiu drepturile de bază ale acţionarilor. Toţi acţionarii trebuie să aibă posibilitatea de a obţine reparaţii corespunzătoare în cazul încălcării drepturilor lor. manageri. Legea 31/1991 privind societăţile comerciale se bazează pe un model mixt caracterizat prin faptul ca organismul suprem de control al societăţii este adunarea generală a acţionarilor. respectiv pe armonizarea intereselor tuturor participanţilor interesaţi (acţionari. Informaţiile despre societate cuprind: situaţia financiară. Din anii '70 această tendinţă s-a intensificat pe plan mondial foarte mult şi a dobândit forme complexe de manifestare. Aceşti investitori sunt. 3. unde dominantă este proprietatea de stat. precum şi răspunderea acestora faţă de societate şi acţionari. alături de sursele interne. majoritari sau minoritari). conducerea. Conducerea operativă şi consiliul de administraţie al unei societăţi au obligaţia să adopte principiile conducerii societare pentru a evita conflictele ce pot apare prin nerespectarea legii şi pentru a asigura realizarea unei performanţe ridicate. acţionari minoritari. Guvernarea societară se bazează pe un sistem de principii şi norme care asigură distribuirea competenţelor între acţionari (stockholders). 41 . iniţiată la începutul anilor '90-91. consiliul de administraţie şi manageri. a produs schimbări fundamentale în modul de conducere.Conceptul de guvernare societară20 s-a format din necesitatea de a reuni proprietatea cu controlul acesteia. monitorizarea activităţii managerilor. Rolul grupurilor de interese în guvernarea societară care se referă la recunoaşterea şi stabilirea prin lege a drepturilor acestora şi la încurajarea cooperării active între companii şi grupurile de interese în vederea creării de bogăţie. Deşi aceste pieţe constituie o importantă sursă de finanţare în perspectivă şi pentru Europa. nu asigură condiţii pentru implementarea unui sistem economic bazat pe performanţă şi profit. Drepturile acţionarilor care trebuie asigurate şi protejate de cadrul legislativ şi instituţional creat de către fiecare guvern. locuri de muncă şi menţinerea situaţiei financiare sănătoase. muncitori. pe finanţarea prin credite bancare. dreptul de a schimba sau 20 Unii specialişti folosesc cu același sens noţiunea de guvernare corporatista (corporate government). 2. Modelul european de guvernare societară se bazează. nu este condusă conform principiilor societare şi a practicilor din societăţile comerciale. proprietatea. bazat pe parteneriat (stakeholders). La baza acestui proces au stat două condiţii: extinderea societăţilor pe acţiuni şi dezvoltarea investiţiilor instituţionale. indiferent de categoria din care fac parte (interni sau străini. în special ca urmare a privatizării patrimoniului de stat. În România. aceasta desemnează un consiliu de administraţie (administrator care are toată responsabilitatea administrării întreprinderii şi o comisie de cenzori pentru controlul intern). O anumită parte din activitatea economică din sectoare strategice. fondurile de asigurări. Pieţele de capital sunt mai puţin dezvoltate decât în Statele Unite. alături de micii investitori. 5. Se cunosc două modele de guvernare societară: modelul american. performanţa. Prezentarea şi transparenţa societăţii este obligatoriu să se asigure corect şi la timp. Tratamentul echitabil al acţionarilor. fondurile mutuale etc. protecţia proprietăţii. municipalităţile în care sunt amplasate societăţile). furnizori. reforma întreprinderilor.

care au drepturi. nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. nr.126-127/1990. are pe cont propriu sau pe contul altuia interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind aceasta operaţie. existenţa reală a dividendelor. Legea 31/1990 privind societăţile comerciale. decizia se ia în unanimitate. asociatul. Asociatul care. În cazul nerespectării de către administrator a acestei interdicţii de transmitere a dreptului de a reprezenta societatea. Când sunt mai mulţi administratori se constituie în consiliul de administraţie21. obligaţii şi răspunderi. administratorii au dreptul de a reprezenta societatea. Dacă un administrator ia iniţiativa unei activităţi ce depăşeşte limitele celor obişnuite pe care le exercită societatea. Societatea pe acţiuni (SA) este administrată de către unul sau mai mulţi administratori. însă aceştia o pot exercita numai în caz de faliment al societăţii. în afară de daune. V. să le revoce mandatul sau să le limiteze atributele. Operaţia încheiată contra opoziţiei făcute este valabilă faţă de terţii cărora nu li s-a comunicat această opoziţie.98/1990. Asociatul care a depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este eliberat atât timp cât societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse. Cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă prin contractul de societate.cesiona acţiuni. afară de stipulaţia contrară în actul constitutiv.Of. durata şi eventual remuneraţia. M. republicata în 1997. Aceeaşi competenţă există şi pentru revocarea sau limitarea puterii administratorilor. actul constitutiv şi statutul le impun. În cazul în care administratorul substituie. sub sancţiunea suportării pierderilor ce au rezultat din aceasta. răspunde de suma datorata cu dobândă legală din ziua scadenţei crenatelor. În orice formă de societate comercială. MO nr. Dacă actul constitutiv dispune ca asociaţii să lucreze împreună. activităţile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii se realizează de către administratori . să le fixeze atributele. Administrarea (SCS) se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. aceasta (societatea) nu este obligată faţă de terţi. conducerea şi controlul existenţei şi mişcării valorilor materiale şi băneşti ale unei societăţi comerciale. 42 .5. care le fixează puterile. În caz de opoziţie a vreunuia dintre ei. existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor completare. răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii. Aceştia pot alege unul sau mai mulţi comanditaţi care să administreze societatea. Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: realizarea vărsămintelor efectuate de asociaţi. într-o operaţie determinată. stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea. dreptul de a obţine informaţii despre societate. înştiinţează pe ceilalţi administratori înainte de a o încheia. Când aportul la capitalul social aparţine mai multor persoane. Cel care contravine acestei reguli este răspunzător de daunele cauzate societăţii. decid asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social. altă persoană. dreptul de a participa la repartiţia profitului etc. Administratorii (SNC) se numesc prin contractul de societate sau se aleg de către asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social. dreptul de a participa la adunările generale şi de a vota. Astfel. Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedent. Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui comanditat. Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii. dreptul de a alege membrii consiliului de administraţie. Acest drept nu poate fi transmis. Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc într21 Legea 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. acestea sunt obligate solidar faţă de societate şi trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest aport. durata mandatului şi eventuala remuneraţie. Numirea şi înlocuirea administratorilor se face de către adunarea generală. fără votul său. fără drept. În caz de divergenţă decid asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social. dacă. exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale. dar poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din activitate. Funcţionarea şi administraţia societăţilor Administrarea este activitatea privitoare la gospodărirea. Cesiunea nu eliberează asociatul cedent de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său de capital.

a rapoartelor administratorilor şi a cenzorilor. Semnaturile administratorilor se depun la registrul comerţului. Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală la cerea acţionarilor ce reprezintă a zecea parte din capitalul social şi dacă cererea cuprinde probleme ce intră în competenţa adunării. Administratorii nu pot vota. administratori. Orice acţiune dă dreptul la un vot în adunările societăţii. Adunările generale ale societăţii sunt ordinare şi extraordinare şi sunt formate din acţionarii acestora. compus din membri aleşi dintre administratori. statutului sau legii. dacă sunt posesorii a cel puţin jumătate din capitalul social şi nu se poate forma majoritatea legală fără votul lor . Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general. fără autorizarea consiliului de administraţie. Consiliul de administraţie poate decide legal în prezenţa personală a cel puţin jumătate din numărul administratorilor. nici personal. Dacă. care conduce şi consiliul de direcţie. Hotărârile adunărilor se iau prin vot deschis. Votul secret este obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor pentru revocarea lor şi pentru hotărârile referitoare la răspunderea administratorilor . fiecare administrator are obligaţia să depună o garanţie pentru administraţia sa. cenzori sau asociaţi cu răspundere nelimitată în alte societăţi comerciale sau având acelaşi obiect de activitate. în urma acestor cereri. Ei vor vota însă bilanţul şi contul de rezultate. nici exercita acelaşi tip de 43 . descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie. fixează dividendul. Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie să ia hotărâri privind: prelungirea duratei societăţii. membri în comitetul de direcţie. mutarea sediului. dar cel puţin o dată pe lună. La intrarea în funcţiune. Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an pentru aprobarea bilanţului contabil. convocarea este ordonată de instanţă cu aducerea părţilor. Actul constitutiv sau statutul poate limita numărul voturilor în cazul acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune. schimbarea obiectului de activitate sau a formei societăţii. Dreptul de vot este determinat de numărul acţionarilor. Consiliul de administraţie se întruneşte ori de câte ori este necesar. Aceştia pot însă să atace în justiţie hotărârile adunării generale contrare contractului de societate. alege administratorii şi cenzorii etc. Hotărârile luate de adunarea generală în condiţii legale sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au participat la adunare sau au votat contra. emisiunea de obligaţiuni etc. o dată cu prezentarea certificatului eliberat de cenzori din care rezultă depunerea garanţiei. Deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi. Dreptul de vot nu poate fi cedat. acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală proporţional cu numărul acţiunilor ce le posedă. Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie. administratorii nu convoacă adunarea. care nu poate fi mai mică decât valoarea a 10 acţiuni sau dublul remuneraţiei lunare. La şedinţele comitetului de administraţie se întocmeşte proces verbal. fuziuni. nici prin mandatar. Directorii executivi nu pot fi membri în consiliul de administraţie al societăţii. Totodată.un contract de administrare. Garanţia rămâne în casa societăţii şi se restituie administratorului numai după ce adunarea generală a aprobat bilanţul ultimului exerciţiu în care administratorul a funcţionat şi s-a votat descărcarea de gestiune. În raport de aceste criterii. în baza acţiunilor pe care le posedă. iar comitetul de direcţie cel puţin o dată pe săptămână. La şedinţele consiliului de administraţie sunt convocaţi şi cenzorii care au obligaţia să supravegheze gestiunea societăţii şi să prezinte rapoarte periodice comitetului de administraţie şi la prezentarea bilanţului contabil în adunarea generală. Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadenţă. Hotărârile adunării generale se depun la registrul comerţului pentru a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al României. instanţa desemnează dintre acţionari persoana care prezidează adunarea. Membrii comitetului de direcţie şi directorii nu pot fi. reducerea sau mărirea capitalului social.

Statutul poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaţilor. Consiliul de administraţie (CA) se constituie în mod obligatoriu din rândul acţionarilor aleşi de adunarea generală şi are drept atribuţii: numirea preşedintelui şi directorului general. cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar. Prestaţiile periodice în natură nu sunt transmisibile fără acordul adunării generale. oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capital reprezentată de asociaţii prezenţi. Adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale. Transmiterea părţilor sociale se înscrie în registrul comerţului şi în registrul de asociaţi ai societăţii. 44 . domiciliul sau sediul fiecărui asociat. Fiecare parte socială dă drept la un vot. având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia. pe cont propriu sau al altei persoane. împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta în scris pe cenzori. nu le denunţă cenzorilor. Adunarea asociaţilor poate fi convocată şi de către un asociat sau un număr de asociaţi ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social. Transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai cu aprobarea asociaţilor care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social. SRL este administrată de unul sau mai mulţi administratori. Normele privind bilanţul societăţii. numai cu aprobarea adunării generale. Comitetul de direcţie. renunţarea la unele domenii de activitate. Administratorii pot să încheie contracte în baza cărora societatea urmează să dobândească imobile. dacă această posibilitate este stabilită prin statut. fondul de rezervă şi reducerea capitalului sunt identice cu cele ale SA. sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune. stabilirea politicii sociale etc. Dacă numărul asociaţilor trece de 15. nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau cu alte persoane fizice sau juridice. achiziţionarea de tehnologii. Conducerea societăţilor cu răspundere limitată (SRL) adoptă hotărâri în adunarea generală şi cu votare prin corespondenţă. Pentru hotărârile având ca obiect modificările contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor. când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. toţi administratorii răspund faţă de societate pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat de consiliul de administraţie. pe un preţ ce depăşeşte în total sau în parte o zecime din capitalul social. Convocarea adunării asociaţilor se face de către administratori. SRL ţine. prin grija administratorilor. Existenţa consiliului de supraveghere presupune o separare netă între funcţiile de conducere şi cele de control. instalaţii şi bunuri destinate a servi în mod durabil exploatării obiectului societăţii. stabilirea strategiilor de dezvoltare. numiţi prin contractul de societate sau adunarea generală. aprobarea bilanţului contabil. asociaţi sau neasociaţi. Răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au făcut să se constate. transferul părţilor sociale sau alte modificări ale acestuia: Registrul poate fi cercetat de asociaţi şi creditori. Convocarea se face prin semnare recomandată. denumirea. Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii majorităţii cerute. Administratorii nu pot primi. registrul asociaţilor în care se înscriu: numele şi prenumele. Se evidenţiază două modalităţi practice de administrare: prin consiliul de administraţie sau prin consiliul de supraveghere. Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi. Consiliul de supraveghere este format din rândurile acţionarilor şi este ales de adunarea generală a acţionarilor. fără autorizaţia adunării asociaţilor. Un asociat nu poate exercita dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile în natură sau la actele juridice încheiate între el şi societate. adunarea convocată din nou poate decide asupra ordini de zi. numirea cenzorilor este obligatorie. mandatul de administratori în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect. în registrul deciziilor consiliului de administraţie.comerţ sau altul concomitent. Administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă. partea fiecărui asociat din capitalul social.

Judecătorul sindic numeşte un administrator. acesta va cuprinde posibilităţile de redresare a activităţii. atât în cazul lichidării unor bunuri din averea debitorului pe baza unui plan de reorganizare. care nu mai pot face faţă datoriilor şi sunt numiţi debitori intră în reorganizare judiciară sau faliment. În cazul admiterii unui plan de reorganizare. în baza căruia începe procedura. persoane fizice sau societăţi comerciale. Procedura de reorganizare sau lichidare începe pe baza unei cereri introdusă la tribunal de către debitor sau de către creditori. dar numai cu acordul creditorilor. Debitorul este obligat să îndeplinească schimbările structurale prevăzute în plan. precum şi situaţia cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii. Administratorul sau lichidatorul. Judecătorul sindic. cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabile şi îl prezintă judecătorului sindic. Creditorii vor fi convocaţi la sfârşitul fiecărui trimestru pentru a asculta darea de seamă contabilă. După aprobarea de către judecătorul sindic a raportului final al lichidatorului. Planul de reorganizare poate indica şi majorarea capitalului social. Procedura începe cu afişarea unui tabel ce conţine obligaţiile pe care le are întreprinderea. Administratorul căruia i s-a încredinţat conducerea continuării activităţii debitorului va trebui să prezinte. Se întocmeşte un plan de lichidare. acesta va face distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului şi va încheia procedura de lichidare. după caz. tribunalul dispune ca o parte din pasivul societăţilor pe acţiuni sau a societăţilor cu răspundere limitată aflate în încetare de plăţi să fie suportată de către: administratori. numit de preşedintele tribunalului dintre judecătorii desemnaţi. Bunurile acesteia pot fi vândute în ansamblu sau individual. lichidatorul. fie un plan de lichidare a unor bunuri din averea acestuia. lunar. directori. dacă aceştia au contribuit la situaţia în care a ajuns societatea. valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe. Acesta poate vinde bunurile debitorului. Efectuarea lichidării se face sub controlul judecătorului sindic. Poate avea loc şi executarea 45 . După expirarea termenului pentru înregistrarea creanţelor. Debitorul sau creditorii titulari pot să propună fie un plan de reorganizare. lichidatorul va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate obligaţiile debitorului. În caz de faliment judecătorul sindic numeşte un lichidator. Lichidatorul ridică documentele şi registrele de contabilitate. Sumele realizate din vânzarea bunurilor vor fi depuse la bancă. Legislaţia în vigoare stabileşte că totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale debitorului pot face obiectul unei executări silite. în cazul reorganizării judiciare sau un lichidator. Judecătorul sindic poate dispune continuarea activităţii debitorului.V. rapoarte judecătorului sindic asupra situaţiei financiare a averii debitorului. În urma acestor verificări. întocmeşte un raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la încetarea de plăţi. lichidatorul le va examina pentru a le stabili legitimitatea. Membrii organelor de conducere a întreprinderii suportă consecinţele actelor lor. cât şi în cazul falimentului. în cazul falimentului. Lichidatorul poate angaja un expert contabil pentru a-l asista la stabilirea preţurilor bunurilor din averea debitorului. administratorul. adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Procedura de reorganizare şi lichidare judiciară a întreprinderilor se aplică de către instanţele judecătoreşti. cenzori. judecătorul sindic. deschide procedura după 48 de ore de la înregistrarea cererii. Reorganizarea judiciară şi falimentul întreprinderilor Agenţii economici. ia măsuri de inventariere a patrimoniului şi trimite fiecărui creditor o notificare care precizează termenul limită de înregistrare a creanţelor împotriva debitorului. în contul averii debitorului.6. Planul se consideră acceptat dacă creditorii care deţin majoritatea din valoare creanţelor îl votează. Astfel. în condiţiile Codului de procedura civilă. ori de către Camera de Comerţ şi Industrie Teritorială. în baza căruia activitatea debitorului poate continua. Judecătorul sindic va da dispoziţii tuturor băncilor la care debitorul are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al său sau al lichidatorului. Creanţele vor fi plătite. mijloacele financiare disponibile şi cererea pieţei pentru oferta debitorului.

• asociaţii familiale. • dizolvarea societăţii comerciale. • societate în comandită pe acţiuni. În ce constă conceptul de guvernare societară? 6. • societate în comandită simplă. Când se declanşează procedura de reorganizare judiciară sau de faliment a societăţii comerciale? 10. • societate în nume colectiv. împotriva persoanelor vinovate. În ce constă procedura de autorizare pentru desfăşurarea unei activităţi economice independente? 2. În ce constă mecanismul de reorganizare sau faliment al societăţii comerciale? 46 . • administrarea societăţilor comerciale. Care sunt formele de organizare a societăţilor comerciale? 4. • consiliul de administraţie. • adunarea generală a acţionarilor. • autorizaţie de desfăşurare a unei activităţi independente. Cuvinte şi expresii cheie: • libera iniţiativă a agenţilor economici. • guvernarea societară. • societate comercială. Care sunt atribuţiile consiliilor de administraţie ale societăţilor comerciale? 9. Ce se înţelege prin societate comercială? 3.silită. • act constitutiv. Care sunt atribuţiile adunărilor generale ale societăţilor comerciale? 8. • societate cu răspundere limitată. Care sunt procedurile de constituire a societăţilor comerciale? 5. Întrebări: 1. conform Codului de procedura civilă. În ce constă mecanismul de funcţionare şi administrare a societăţii comerciale? 7. • falimentul societăţii comerciale. • societate pe acţiuni. • comitetul de direcţie.

ponderea mare a investiţiilor de capital şi efectuarea unor cheltuieli importante cu publicitatea.. un rol important revenind în acest sens proceselor de regrupare. ca urmare a procesului de distribuţie în mari unităţi comerciale (expansiunea marilor magazine.Capitolul VI ASOCIEREA ÎNTRE ÎNTREPRINDERI VI. concomitent cu descentralizarea conducerii la nivelul fiecărei unităţi componente. fuziune etc. • creştere externă ca urmare. prin următoarele modalităţi : • creştere internă (acumulare internă). • creşterea pe bază de acorduri perfectate între societăţi în ceea ce priveşte schimbul de produse şi crearea de unităţi comune. chimie. Procesul de concentrare a producţiei este însoţit de diversificarea acesteia. întreprinderile mari. intensificarea activităţii de cercetare. creşterea rapidă a producţiei orientate spre export. riscul principal îl constituie subdimensionarea întreprinderilor şi nu supradimensionarea lor. În ţările dezvoltate se consideră că. În literatura de specialitate şi în practica economică.1. grupului etc. procesul de concentrare nu se desfăşoară continuu si. Se constituie astfel vaste ansambluri de unităţi. stabilimente integrate printr-un sistem unic de control. de aceea apare un puternic proces de multiplicare a alianţelor pe bază de contracte între diferite întreprinderi. impune forme de organizare noi. sunt principalii agenţi economici în ceea ce priveşte volumul investiţiilor. prin organizarea unor activităţi comune temporar sau prin variate modalităţi de asociere. expansiune. deşi deţin o pondere scăzută în numărul total de întreprinderi. în prezent. în special. declin). proces care se dovedeşte mai puţin costisitor şi prin care întreprinderile îşi păstrează autonomia. îşi elaborează strategii pe termen lung. fast foods etc. urmărind atingerea unor dimensiuni corespunzătoare mărimii pieţelor internaţionale pe care acţionează. Întreprinderea multinaţională beneficiază de avantajele oferite de diversificarea producţiei şi a pieţelor de desfacere în diferite zone geografice şi se caracterizează prin utilizarea tehnologiilor avansate. în aceste condiţii. Aceste forme se bazează pe diversificarea cooperării. Întrucât în aceste ţări dimensiunea întreprinderii este condiţionată în principal de nivelul cererii pieţei externe. îndeplinind un rol foarte important în promovarea tehnologiilor de vârf şi a competitivităţii. cu peste 500 salariaţi. angajarea forţei de muncă. care asigură executarea unei game de produse aflate în diferite faze ale ciclului de viaţă (iniţială. Concentrarea şi diversificarea producţiei în întreprinderi Progresul tehnico-ştiinţific contemporan intensifică procesele de concentrare şi specializare şi. prin reorganizarea şi extinderea sistemului contractual. a cumpărării de întreprinderi independente. desfăşurând activităţi de producţie sau distribuţie cărora le asigură coordonarea în diverse ţări. asigurându-se o mai mare putere financiară pe baza centralizării capitalurilor. În ţările dezvoltare concentrarea producţiei are loc prin forme noi de asociere.). nu are caracter ireversibil. • crearea de filiale. în cadrul cărora acestea îşi păstrează personalitatea juridică. În sistemul industrial al ţărilor dezvoltate se manifestă tendinţa de concentrare a producţiei în acele ramuri sau subramuri de activitate care necesită un volum mare de capital fix (siderurgie. uzine. Atunci când producţia se află în faza de saturare şi cererea pe piaţă devine stabilă. aeronautică) şi în industria agroalimentară. saturaţie. întreprinderea caută să se diversifice. create prin asociere. de combinare organizatorică a întreprinderilor de tipul holdingului. aflate în dificultate financiară. În prezent. cifra de afaceri. mai ales. maturitate. opiniile referitoare la rolul şi existenţa 47 . Marile întreprinderi. automobile. Marile grupări industriale din ţările dezvoltate dobândesc din ce în ce mai mult un caracter multinaţional.

statul intervenind indirect prin intermediul pârghiilor economico-financiare. divizare. Asocierea întreprinderilor poate fi abordată ca o consecinţă a faptului ca firma-nucleu reuneşte sub controlul ei mai multe întreprinderi (filiale). cât şi ca o componentă din interiorul grupului de întreprinderi. Prin asociere se poate pierde personalitatea juridică sau se poate crea o organizaţie în care relaţiile dintre unităţi funcţionează pe baze contractuale. în cadrul unei pieţe concurenţiale perfecte. Modalităţile de internalizare pe verticală pot lua forma organizării unor centre de profit. ci şi prin prisma opţiunii privind internalizarea activităţilor prin eliminarea relaţiilor contractuale cu alte unităţi. VI. participaţiune. de o importanţă deosebită. • modelul întreprinderilor publice. Asocierea pe orizontală poate lua forme de: fuziune. denumit şi neoliberal. gruparea pe bază de contract etc. Asocierea între întreprinderi se poate realiza pe orizontală şi verticală. a structurii pieţei şi a comportamentului lor pe piaţa respectivă. În funcţie de poziţia întreprinderilor care se asociază entitatea organizatorică intermediară poate îmbrăca fie forma reuniunilor preşedinţilor consiliilor de administraţie şi directorilor generali ai întreprinderilor. Asocierea are rolul de a mări controlul întreprinderii mamă asupra unui sau mai multor domenii de activitate. ca urmare a asocierii sau a externalizării prin renunţarea la unele activităţi. prin divizarea întreprinderilor sau prin cedarea fabricaţiei unor produse sau componente altor întreprinderi. Prin prisma teoriei internalizării activităţilor. statului îi revine în acest caz responsabilitatea în ceea ce priveşte asigurarea resurselor. creştere economică şi inovare sunt dimensiunea mare pentru obţinerea economiilor de scară şi dominarea pieţelor care asigură controlul centralizat al deciziilor economice. Asocierea pe verticală cuprinde întreprinderi din domenii diferite. 48 . de regulă de dimensiuni mari. care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial intens. Problema performanţelor economico-financiare ale întreprinderilor poate fi abordată nu numai prin prisma relaţiilor dintre acestea. asocierea întreprinderilor are rolul de a asigura minimizarea costurilor tranzacţiilor pe baza constituirii unor forme organizatorice care pot fi considerate atât ca entităţi intermediare. conduse în mod descentralizat. în diferite proporţii (pachetul minim de control). structura concurenţială a pieţei (forţele pieţei) reprezintă mijlocul esenţial de motivare a efortului uman. În cadrul acestui model. • modelul întreprinderilor private aflate în situaţie de monopol (modelul lui Schumpeter). de favorizare a creativităţii. situate între piaţă şi întreprinderile producătoare.2. este justificată de specialişti fie din perspectiva costului tranzacţiilor. în cadrul căruia elementele esenţiale care conduc la eficienţă. fie a relaţiilor de proprietate. Schumpeter consideră că diviziunea capitalului între mai multe întreprinderi. La nivelul grupului central se stabilesc numai obiectivele comune. pe baza deţinerii unilaterale de acţiuni ale acestora. conturându-se trei mari modele: • modelul întreprinderilor private competitive. fie forma departamentelor operaţionale care au în componenţa lor compartimente funcţionale pe principalele domenii de activitate cu atribuţii de coordonare a întreprinderilor filiale. eficientizarea producţiei şi promovarea progresului tehnic. conduce la risipă şi nu permite promovarea progresului tehnic. de eficientizare. fie a strategiei manageriale. Modalităţile de asociere a întreprinderilor sunt diversificate. Întreprinderile mari sunt interesate în existenţa unei reţele dense de întreprinderi mici şi mijlocii prin intermediul cărora îşi externalizează unele activităţi pentru a deveni mai rentabile.întreprinderilor mari sunt divergente. În aceste condiţii. cu avantaje şi dezavantaje. parteneriat. Forme de asociere a întreprinderilor Necesitatea asocierii. de accelerare a introducerii progresului tehnic. filialele se află în relaţii de subordonare faţă de întreprindere (firmă). în cadrul căruia rolul predominant revine întreprinderilor private autonome. a formarii grupurilor de întreprinderi.

producţie. ca: specializarea. în funcţie de modul de constituire şi de caracteristicile naţionale. realizarea unei reclame mai eficiente. Întrucât dezvoltarea internă a unor activităţi este un proces relativ lent. Aceasta poate fi o formă de plasament financiar prin preluarea controlului. comercializare etc. Participaţiunea constă în achiziţia de către o întreprindere a părţilor sociale ale unei societăţi. Întreprinderile din cartel îşi păstrează personalitatea juridică. Cartelul nu este o nouă întreprindere. se cunosc două tipuri principale de asociere (grupare) a întreprinderilor: • cartelul. unele întreprinderi se extind. pierderea personalităţii juridice în scopul creării unei întreprinderi puternice sub o conducere unitară.). a unor filiale de montaj sau asamblare a unor maşini sau utilaje. fuziunea prin absorbţia de către o societate a întregului activ a celei de a doua societăţi.Fuziunea este forma juridică prin care se realizează transferul activelor sau regruparea patrimoniului mai multor societăţi. realizat prin cooperarea mai multor întreprinderi. sub controlul unei societăţi mamă sau a unui holding care asigură conducerea grupului pe baza unei strategii la scară internaţională. fiecare dintre ele într-un anumit domeniu (concepţie. prin dizolvarea acestora. asamblare etc. Luarea în participaţiune reuneşte mai multe întreprinderi în aceeaşi societate (joint-venture) într-un domeniu de interes comun (cercetare. • amplasarea unei industrii complete. în condiţii de egalitate din punct de vedere juridic. stadiul final al acesteia. lichidarea mai rapidă a stocurilor. Aceasta este o formă de prelungire a exportului. Se practică două modalităţi de organizare a firmelor multinaţionale: • amplasarea. Se constituie ca un ansamblu specializat de întreprinderi. care asigură orientarea efortului uneia sau a două dintre firme în realizarea unei anumite componente a produsului finit. ci o asociere ce urmăreşte eliminarea concurenţei. comercializare. la iniţiativa uneia dintre ele care coordonează reţeaua (polul integrator sau firma privată). Parteneriatul este o modalitate de dezvoltare a întreprinderii fără o creştere externă (ca în cazul creării unei filiale comune sau fuziune). ca urmare a contractării o singură dată a creditelor. utilizarea aceleiaşi echipe manageriale şi administrative. care se pot asocia. privată sau publică. a procentelor din volumul vânzărilor. unirea mai multor firme este o metodă des folosită. evitarea blocajelor 49 . combinate de multe ori cu o politică de parteneriat industrial. Pentru a deveni competitive. într-o ţară sau mai multe ţări. Denumirea de joint -venture se utilizează pentru cazul în care este implicat un contract de investiţii. temporare sau de durată. • trustul reprezintă o societate nou creată. Amplasarea unei astfel de întreprinderi în ţările în curs de dezvoltare presupune de multe ori crearea unei fabrici.) şi se reunesc pe bază de contract în jurul unui proiect (produs şi piaţă). Firma multinaţională sau transnaţională este o întreprindere organizată sub formă de grup de societăţi (filiale) răspândite în diferite ţări. asigurându-se facilităţi pentru o alianţă cu întreprinderile locale. societatea controlată devine o filială a celeilalte. făcută în scopul de a evita măsurile protecţioniste ale ţării unde se amplasează. performante. numai prin stabilirea pe bază de contracte a unor legături privilegiate. reducerea dobânzilor. Divizarea are loc prin dispariţia unei societăţi care îşi repartizează întregul său activ între două sau mai multe societăţi noi. • integrarea unor fluxuri tehnologice în cadrul aceleiaşi întreprinderi etc. prin: • înţelegeri privind stabilirea nivelurilor preţurilor. În unele ţări dezvoltate. o astfel de întreprindere poate asigura în funcţie de avantajele locale un nivel ridicat de rentabilitate. este forma cea mai puternică de alianţă. • gruparea pe baze juridice în ceea ce priveşte colaborarea cu privire la realizarea unor interese economice. constituită pe baza fuziunii mai multor întreprinderi. Întreprinderile reţea. care este o înţelegere liber consimţită între mai multe întreprinderi din aceeaşi ramură în vederea realizării unui obiectiv comun. în urma cărora apare o nouă societate. Gruparea pe bază de contract a unor întreprinderi. Atunci când controlul este majoritar (mai mare de 50%). Fuziunea se poate realiza pe mai multe căi: fuziunea în condiţii egale a două sau mai multe societăţi. Pe baza unei experienţe acumulate pe plan internaţional în domeniul gestiunii. Fuziunea are o serie de avantaje. poate avea loc.

legea 15/1990 interzice.financiare prin reducerea creanţelor neîncasate la termen. Opoziţia suspendă executarea fuziunii până la rămânerea definitiva a hotărârii judecătoreşti. În categoria acestor practici se cuprind: fixarea sau impunerea într-o manieră directă sau indirectă a preturilor de monopol şi de dumping. reducerea presiunii competiţionale prin fuziunea unor firme rivale. acordurile sau deciziile de asociere între regiile autonome şi societăţile comerciale bazate pe practici concertate care sunt susceptibile de a afecta comerţul între agenţii economici şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea. În România. modalitatea de împărţire a rezultatelor activităţilor economice comune. Fuziunea nu se limitează la firmele din interiorul aceleiaşi ramuri. o declaraţie despre modul cum a hotărât să stingă pasivul sau. De fapt. limitarea sau controlul producţiei. În unele ţări. fuziunea a două sau mai multe firme din ramuri diferite poartă denumirea de conglomerat. Fuziunea prin încorporare este o chestiune rezultată dintr-o stare de fapt. în mod justificat. dezvoltării tehnice sau investiţiilor. În legislaţia noastră. Prin fuziune societăţile care se contopesc sau care sunt încorporate îşi pierd personalitatea juridică. condiţii de administrare şi conducere a asociaţiei. 50 . ci o fac de bunăvoie atunci când preţul lor creşte pe piaţă. desfacerii. Firmele cu rol de monopol dictează preţurile şi practică. de multe ori. Legea 15/1990 oferă şi posibilitatea creării de noi societăţi comerciale prin asocierea societăţilor comerciale şi regiilor autonome cu capital parţial sau total de stat între ele sau cu terţe persoane juridice sau fizice. În unele ţări se practică o legislaţie antitrust sau antimonopol care limitează extinderea peste o anumită limită a firmelor. care cuprinde: activităţile economice stabilite a se realiza în comun. Procedural şi legal fuziunea mai multor societăţi se hotărăşte de fiecare societate în parte. Pentru a asigura o concurenţă loiala. Monitorul Oficial al României nr. Certificatul constatator că s-a efectuat depunerea sa publică. cauzele de încetare a asocierii şi modalitatea de împărţire a rezultatelor lichidării etc. ori a altor condiţii contractuale neloiale. Societatea care încetează de a exista în urma fuziunii depune. societăţile comerciale şi regiile au posibilitatea legală să se asocieze. Fuziunea poate fi o cauză a dizolvării unor societăţi. Prin fuziune se contopesc într-o singură societate două sau mai multe societăţi distincte una de alta până în acel moment22. Fuziunea nu are efect decât după publicarea în Monitorul Oficial. agenţii economici organizaţi ca societăţi comerciale şi regii autonome au autonomie funcţională şi financiară şi se pot asocia. În cazul în care o firmă sau o persoană cumpără majoritatea stocului de voturi ale unei alte firme apare practica “acaparării ostile”. respingerea sau denaturarea jocului concurenţei ori exploatarea de manieră abuzivă a unei poziţii dominante deţinută pe piaţă sau pe un segment substanţial de piaţă. ca măsură de apărare împotriva concurenţei neloiale. astfel că fuzionarea şi dizolvarea trebuie hotărâte de fiecare societate în parte. fuziunea se execută şi societatea care rămâne în fiinţă sau cea care rezultă din fuziune are dreptul să ia asupra sa obligaţiile societăţii care îşi încetează activitatea. contribuţia fiecărui asociat la realizarea activităţilor comune curente. aplicarea faţă de 22 x x x Legea 31/1990 (modificata) privind societăţile comerciale. Raporturile dintre asociaţi se stabilesc prin contract de asociere. În cursul termenului de efect al fuziunii. respectiv obţinerea controlului asupra unei anumite firme fără consimţământul conducerii acesteia. Fiind autonome. concurenţă neloială. de către fiecare societate. se depune odată cu cererea de înscriere a hotărârii de fuziune la Registrul Comerţului. împărţirea pieţelor sau surselor de aprovizionare. Se pot dizolva societăţile care fuzionează. Dacă însă o societate încorporează una sau mai multe societăţi. prin asociere nu se naşte întotdeauna o nouă persoană juridică. 335/1997. În România au loc procese de fuziune şi divizare a întreprinderilor în vederea adaptării lor la exigenţele pieţei. Dacă termenul expiră fără să se fi făcut opoziţie. societatea care le încorporează nu mai are nevoie pentru aceasta să fie dizolvată. cu excepţia cazurilor în care nu se justifică plata tuturor datoriilor sociale sau depunerea sumei corespunzătoare la CEC sau la Administraţia Financiară sau atunci când există acordul tuturor creditorilor. dând naştere unei societăţi noi. pentru a fi înscrisă în Registrul Comerţului. Este problematic să se susţină că preluarea puterii de către firmele mari va determina creşterea eficienţei economice a folosirii resurselor sau dacă o astfel de legislaţie este în interesul societăţii. oricare creditor al societăţilor care fuzionează poate face opoziţie în instanţă. proprietarii firmei acaparate nu sunt obligaţi să-şi vândă acţiunile. prin contopirea lor. române sau străine. Bilanţul întocmit cu această ocazie.

o poziţie dominantă caracterizată printr-o situaţie de monopol sau printr-o concentrare manifestă a puterii economice. precum şi prin aportul altor acţionari. care prin natura lor sau potrivit uzanţelor comerciale nu au legătură cu obiectul acestor contracte. • prin aportul direct al unei societăţi holding care va deţine majoritatea acţiunilor. acestea devenind “filiale” numai în situaţia în care holdingul posedă peste 50% din acţiunile lor. În prezent. producându-le în acest fel un dezavantaj în raporturile concurenţiale. deşi au personalitate juridică. În acest scop.3. acţionarii unora dintre acestea se pot constitui într-un holding care astfel va deveni principalul acţionar al altor societăţi comerciale. În acest sens. de la participarea financiară. până la faptul că au administratori comuni. în coordonarea activităţii filialelor.1. coordonează politica de personal etc. Componentele decizionale ale holdingului 51 . • grupul. în Germania. Acţiunile de concurenţă neloială se sancţionează civil sau penal. iar judecarea lor este de competenţa instanţelor judecătoreşti. în măsura în care afectează funcţionarea normală a pieţei în condiţii de liberă concurenţă. Societatea mamă elaborează strategia de ansamblu. Acţiunile împotriva practicilor şi actelor de concurenţă neloială pot fi pornite de orice persoana interesată. în alocarea resurselor financiare prin intermediul unor compartimente funcţionale. • conglomeratul. în majoritatea ţărilor dezvoltate. în vederea asigurării unei mai mari coeziuni în procesul de conducere. având atribuţii de natură financiară în elaborarea strategiilor. subordonarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestaţii suplimentare. VI. nu îşi stabilesc singure preţul de vânzare.partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente. Un exemplu de activităţi desfăşurate de un holding poate fi urmărit în tabelul 6.1. Holdingul are calitatea de “participant” atunci când deţine 10-50% din acţiunile altor societăţi. aprobă obiectivele. care cuprinde întreprinderi din diferite sectoare de activitate în scopul prevenirii riscului financiar. reglementările legale interzic activităţile unui agent economic sau ale unui grup de agenţi economici care ocupă o piaţă. În cazul societăţilor de tip holding este evidentă o anumită limitare a compeţentelor decizionale ale întreprinderilor componente. negociază împrumuturile pe termen lung. societăţile comerciale de tip holding au o largă răspândire în ţările dezvoltate industrial. În ţările dezvoltate se regăsesc diferite forme de asociere pe principiul holdingului: • concernul. Legea concurenţei asigură funcţionarea normală a pieţei în condiţii de liberă concurenţă. în condiţiile în care acestea. b) asigura multiplicarea capitalului prin asociere pornind de la mijloace financiare limitate. în Franţa şi Japonia. Tabelul 6. având astfel un rol hotărâtor în controlul desfăşurării activităţii. În practică. a coordonării unitare a activităţii mai multor societăţi. holdingul îndeplineşte două funcţiuni: a) asigură majoritatea voturilor în adunările generale ale acţionarilor şi în consiliile de administraţie ale societăţilor la care deţine acţiuni. În unele societăţi holding sunt constituite divizii (departamente) care depind de o autoritate economică centrală prin diferite tipuri de legături. o societate pe acţiuni se poate constitui în două modalităţi: • prin aportul direct al diverşilor acţionari care vor deţine fiecare un anumit număr de acţiuni. chiar minoritară. De exemplu. în vederea asigurării controlului activităţii uneia sau mai multor societăţi comerciale. în vederea asigurării controlului asupra activităţii acestora. Holdingul – formă modernă de organizare a întreprinderilor în economia de piaţă Holdingul este o societate privată sau publică ce deţine o parte însemnată din acţiunile altor societăţi (întreprinderi) care produc sau vând mărfuri. stabileşte regulile financiare şi contabile care se aplică în toate filialele.

Gestiunea brevetelor proprii şi vânzarea şi cumpărarea de brevete X 5. 1993.Negocierea preţurilor pentru alte mărfuri achiziţionate şi alegerea furnizorilor X . Comunicaţii interne şi externe .Stabilirea obiectivelor mici de investiţii X .Acceptarea comenzilor beneficiarilor X .Recrutarea şi concedierea personalului X .Facturarea mărfurilor livrate X .Relaţiile cu băncile locale X .Fixarea nivelului salariilor X .Depozitarea banilor clienţilor X 2.Efectuarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung şi redistribuirea acestora între societăţile holdingului X .Consolidarea gestiunii excedentelor acumulate X .Stabilirea preturilor de vânzare X .Relaţiile cu autorităţile locale X .4) 52 .Studii tehnice X 3.Programarea producţiei X .Efectuarea plăţilor pentru mărfurile achiziţionate X .6. Editura Economica. Asocierea firmelor în vederea constituirii unui holding se poate face în mai multe variante: (fig.Efectuarea împrumuturilor X .Stabilirea preturilor de vânzare între societăţile holdingului X .C. Comercial .Formarea şi promovarea personalului X 7.Reglementarea litigiilor cu: • clienţii X • alte societăţi holding X . Financiar-Contabilitate .Alegerea furnizorilor şi a modului de plată pentru investiţii mari X 4.Negocierea preţurilor şi alegerea furnizorilor de materii prime X . Cercetare-dezvoltare . Holding 1. Bucureşti.Cumpărări şi cesiuni de participări de la filiale X . Producţia . Investiţii .1-6.Relaţiile cu Banca Naţională şi băncile internaţionale X Sursa: Vasile Dan – Restructurarea organizării şi conducerii firmei.Studiul pieţei interne şi externe X .Consolidarea anuală a conturilor societăţii comerciale X .Stabilirea sumei globale pentru investiţii mici X .Relaţiile cu guvernul X . Personal .Stabilirea obiectivelor mari de investiţii X .Relaţiile cu sindicatele şi personalul propriu X .Efectuarea de încasări şi plăţi cu devize X 6.Căutarea clientelei X .Stabilirea obiectivelor de cercetare X .Organizarea uzinelor X .Domenii de activitate / atribuţii Competenţa revine S.

6. .holdingul va avea control în fiecare societate afiliată.6.posibilitatea obţinerii controlului în holding de către una sau două societăţi care au capital social mai mare. asigurând promovarea unei politici unitare.în cadrul holdingului puterea de decizie este egală pentru toţi partenerii. Holding de parteneriat Avantaje: . Dezavantaje: .1. Fig.societăţile comerciale cu capital social foarte mare îşi vor menţine o relaţie independentă faţă de holding. Holding cu control total în fiecare societate comercială (S.capitalul şi puterea de decizie a holdingului e dată de societatea comercială cu capitalul cel mai mic.creşterea personalului administrativ prin înfiinţarea unei noi societăţi.) Avantaje: .Fig. .C.2. Dezavantaje: . . 53 .partea de 49% care rămâne în proprietate directă a societăţilor le stimulează pe acestea în vederea creşterii profitului.

Dezavantaje: .societăţile comerciale 1. iar la altele nu.ţine seama de potenţialul unităţilor şi de opţiunea acestora privind cota de participare la constituirea holdingului.6.3.nici o societate nu are controlul asupra holdingului.cel puţin două societăţi pot deţine controlul în holding.lipsa controlului de decizie în unele societăţi diminuează puterea holdingului. . Holdingul se constituie pe una din societăţi Avantaje: . 3 în holding sunt aceleaşi. .6.4. astfel încât cel puţin două societăţi să deţină controlul.dimensiunea holdingului nu mai este dată de capitalul social al societăţii cele mai mici. . . 54 .se vor ivi situaţii când holdingul va deţine controlul la unele societăţi comerciale. 2. Fig.interesele societăţilor 1. Capitalul holdingului se determină în mod arbitrar. 3 pot deţine împreună controlul asupra holdingului. . Holdingul cu control multiplu În această variantă holdingul se constituie astfel încât nici o societate să nu deţină singură controlul. Avantaje : . 2. Holding grefat pe societatea influentă.Fig.

• asocierea pe orizontală şi verticală. • trustul. • întreprinderile reţea. Cuvinte şi expresii cheie: • asocierea întreprinderilor. • cartelul. Care sunt prevederile legale privind fuziunea unor întreprinderi în România? 4. • holdingul. Întrebări: 1. Ce forme diferite de holding se cunosc? 55 . • participaţiunea. • alianţele între întreprinderi. Care sunt formele de asociere a întreprinderilor? 3. • divizarea.e posibil ca holdingul să nu deţină controlul asupra societăţilor 1. Ce este holdingul ca formă de organizare a întreprinderilor? 6. • parteneriatul.puterea prea mare de decizie în holding a societăţii 4 – 49%. • firma multinaţională (transnaţională). 3 (când capitalul acestora comparativ cu cel al societăţii 4 este foarte mare). 2.Dezavantaje: . Cum se realizează asocierea întreprinderilor în România? 5. • gruparea pe bază de contract. . • fuziunea. Ce întelegeţi prin asocierea întreprinderilor? 2.

activităţi comerciale specifice sau pentru fundamentarea investiţiilor de capital.1). Astfel. Bucureşti. Planul de afaceri trebuie să fie redactat într-o optică de marketing. divizare etc. legat de punerea în practică a obiectivelor strategice. precum şi a modului de abordare a eventualilor parteneri de afaceri. grupă de produse.Bob şi colab. în cazul în care se doreşte o asociere sau a băncilor. Planul de afaceri permite investitorilor să cunoască starea actuală şi perspectivele întreprinderii în competiţie cu alţi parteneri. evidenţierea şanselor de succes a afacerilor în curs. se poate utiliza ca un instrument de planificare sau ca ghid pentru afaceri. Descrierea procesului ca un ciclu presupune că planificarea afacerii nu este un proces închis. 56 . ci este întocmit în vederea punerii în practică a strategiilor 23. Acest instrument al planificării strategice cuprinde două părţi principale: diagnosticul economic şi evaluarea activităţii viitoare. atunci când întreprinderea se restructurează şi solicită un credit pentru investiţii. potrivit cerinţelor acesteia. realizarea unor imagini clare ale fezabilităţii afacerii.7. Poate fi elaborat la nivel de produs.Zahiu. dat fiind faptul că acesta cuprinde repere ale diferitelor etape care exprimă în esenţă nivelurile de performanţă ce trebuie atinse sau căile de acţiune. a valorificării într-un grad înalt a punctelor strategice forte pentru obţinerea de avantaje competitive prin diminuarea riscului generat de punctele strategice critice. este un instrument de prezentare a obiectivelor şi a modului de realizare a acestora. 24 L. atunci când se solicită finanţarea. Oportunitatea întocmirii planului de afaceri este determinată de: • necesitatea evidenţierii imaginii de ansamblu a afacerii. Planul de afaceri este un studiu complex care se elaborează în vederea începerii unei afaceri. 23 Constantin A. în caz de fuziune. iar planificarea afacerii nu face excepţii de la această regulă. comercializare şi financiare.Manole – „Tematica şi baza de date pentru elaborarea unui studiu de fezabilitate pentru credite de investiţii”.Capitolul VII PLANUL DE AFACERI AL ÎNTREPRINDERII VII. ambiţios şi să cuprindă indicatori tehnico-financiari ce pot fi realizaţi pe termen mediu şi lung. să asigure firmei creşterea puterii competiţionale şi maximizarea profitului24. Calitatea planului de afaceri depinde de calitatea concepţiei şi de efortul depus pentru reuşita sa.1994. Orice proces de management beneficiază de o structură formală. – „Economia întreprinderii”. credibil.1. Planul de afaceri – instrument al evaluării strategice Planul de afaceri este un concept nou apărut. V. încă din stadiul de obiective. • necesitatea comunicării obiectivelor strategice. ASE. ASE. Planul de afaceri abordează corelat activităţile de producţie. fiabil. ci unul continuu (fig. • necesitatea înlesnirii conducerii afacerii sau a direcţiei de afaceri. folosind metode de cuantificare şi indicatori tehnici şi economico-financiari pentru analiza perioadei anterioare şi pentru proiectare. 1997. dacă acestea nu sunt atinse. Planul de afaceri trebuie să fie realist. Planul de afacere nu este o strategie. • evaluarea unor idei de afaceri. orientarea acestuia va fi făcută pornind de la piaţă. Din stabilirea clară a obiectivelor planului şi din fundamentarea indicatorilor trebuie să se contureze soluţii şi măsuri concrete care să permită realizarea scopurilor propuse.

Editura Economica. Diagnosticul poate fi declanşat: • fie în cazul întreprinderilor în dificultate. Bucureşti. divizare.. Etapa analiză . calitative şi cantitative. măsuri de perfecţionare.Fig. la nivelul şi calitatea performanţelor sale.Margulescu. fuziune. Diagnosticul de control este necesar preventiv. cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor. ASE. având caracterul unui instrument de control al realizării performanţelor . restructurarea producţiei).Niculescu. crearea de noi compartimente şi sectoare. la gradul de risc într-un mediu concurenţial extrem de dinamic26. 1995. • organizarea structurală (structura organizatorică.). adresa. identificarea cauzelor. în primul rând trebuie să decidem unde ne aflăm.„Diagnostic economico-financiar”. Pentru realizarea unei bune analize diagnostic se dezvoltă următoarele aspecte. dificultăţile temporare de plată) impun o examinare globală a situaţiei şi performanţelor acesteia. privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. dificultăţile întâlnite de întreprindere (de exemplu.„Economia întreprinderii”. obiectul de activitate etc. Analiza diagnostic reprezintă un ansamblu de concepte. Demersul diagnosticului impune analiza complexă a mecanismului de formare şi modificare a fenomenelor specifice. a disfuncţionalităţii unei firme. V.1. structura de producţie.64/1999. Diagnosticul economico-financiar este un instrument la îndemâna managerilor care permite formularea unor judecaţi de valoare.diagnostic” În cadrul acestei etape se pune următoarea întrebare: UNDE NE AFLĂM ? Înainte de a considera unde am putea ajunge sau cum ar trebui să ajungem la un anumit obiectiv. Analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor. capitalul social. privind starea. 1994. 1997. M. când efectuarea diagnosticului reprezintă o obligaţie legală în cadrul procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară. 57 .2. 25 D. În cazul “diagnosticului de criză”.Robu . acordarea unui credit presupune efectuarea unei analize financiare a activităţii agentului economic de către bancher).7. Editura Romcart. 26 Maria Niculescu – „Diagnostic global strategic”.27 • fie în cazul întreprinderilor sănătoase. 28 Letiția Zahiu şi colab. Ciclul de planificare a afacerii VII. concretizate în capitole şi subcapitole distincte ale planului de afaceri:28 • prezentarea generală a întreprinderii (date de identificare. 27 Legea nr. elaborarea unor programe de acţiune prin a căror aplicare practică se asigură redresarea sau ameliorarea performanţelor25. (de exemplu. dinamica şi perspectivele unui agent economic. tehnici şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor interne şi externe în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situaţia unui agent economic.

consumuri specifice de resurse. structura şi evoluţia cheltuielilor de producţie şi a productivităţii factorilor. 1989 30 Maria Niculescu . • concluziile generale ale diagnosticului: “puncte slabe” şi “puncte forte ”. 58 . mecanizarea transportului la livrare. producţiile şi caracterizarea produselor. precum şi direcţionarea unor programe de acţiune care să asigure redresarea sau ameliorarea performanţelor. creşterea disponibilităţilor băneşti şi a credibilităţii la bănci în vederea contractării de credite. În opinia lui Pierre Thibaut29. Editura Economica. evidenţă operativă bună. situaţia blocajului financiar. alte sfere de influenţă: rapiditatea în schimbarea tehnologiilor şi dotare de calitate. cât şi pe termen lung? Sintetizând cele de mai sus. creşterea calităţii produselor.P. Bucureşti. respectarea disciplinei tehnologice. În opinia aceluiaşi autor.gestionare. rebuturilor.Thibaut . extinsă la nivel de întreprindere. creşterea volumului livrărilor. după raportul între momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării 29 J. organizarea operativă eficientă a formelor de expediere. Varietatea fenomenelor şi proceselor economice. utilizarea de maşini şi utilaje cu productivitate ridicată. experienţa. automatizarea proceselor de producţie. diversitatea agenţilor economici interesaţi în diagnosticarea activităţii şi rezultatelor firmei determină existenţa mai multor tipuri de analiză diagnostic. permite cunoaşterea stării de fapt a acesteia. clauze contractuale precise cu termene şi fără confuzii. 1997. • diagnosticul managementului şi al utilizării resurselor umane (mărimea şi structura personalului. indicatorii financiari (care reflectă bonitatea financiară a întreprinderii). în sfera producţiei: lansarea de noi produse. c.„Diagnostic global strategic”. introducerea normelor progresive. situaţia creditelor şi a dobânzilor. noile produse propuse şi principalele avantaje). evoluţia şi structura patrimoniului. soluţii privind reproiectarea activităţii). evoluţia capitalului permanent şi a gradului de asigurare cu disponibilităţi băneşti. simplă şi uşoară. evoluţia preţurilor şi a rentabilităţii pe produse. în sfera livrărilor: creşterea ritmului de vânzare. garantarea fiabilităţii utilajelor. • diagnosticul financiar cuprinde: analiza evoluţiei veniturilor. complexitatea acestora. • diagnosticul activităţii de marketing (evoluţia şi structura cifrei de afaceri. cheltuielilor şi rezultatelor financiare ale ultimilor trei ani. analiza diagnostic urmează să găsească răspuns unor probleme. accelerarea ritmului de încasări. scurtarea ciclului de producţie. caracterizarea stării tehnice. folosirea înlocuitorilor de materiale.„Le diagnostic d’entreprise: quide partique”. structurate astfel30: a. Sedifor. d. ca de exemplu: care sunt rezultatele întreprinderii? Dacă sunt sau nu satisfăcătoare şi de ce? Cum au fost obţinute? Care sunt performanţele şi obiectivele dorite? Care este nivelul performanţelor? Ce trebuie făcut pentru atingerea lor? Care sunt măsurile ce urmează a fi întreprinse atât pe termen scurt. raporturile întreprinderii cu piaţa de desfacere şi de aprovizionare). competenţa echipei manageriale.. organizarea aprovizionării continue a locurilor de muncă. b. utilizarea de materiale de calitate. putem afirma că metoda diagnostic a întreprinderii este o metodă împrumutată din practica medicală şi care. Aceste măsuri se evidenţiază în următoarele direcţii: a. eliminarea pierderilor de transport – depozitare . reducerea consumurilor specifice prin retehnologizări şi dotări. în sfera aprovizionării: aprovizionarea de la surse apropiate şi cu mijloace adecvate. resursele de producţie. • diagnosticul activităţii economice (nivelul.• diagnosticul potenţialului tehnico-productiv (capacităţi de producţie şi grad de utilizare. pregătirea profesională. Din concluziile şi soluţiile propuse trebuie să rezulte principalele maăuri menite să crească profitul şi funcţionalitatea întreprinderii . ci şi când “întreprinderea are o bună stare de sănătate”. mecanizarea lucrărilor cu volum mare de muncă. întreprinderea are nevoie de efectuarea unui diagnostic nu numai în situaţia în care se află în dificultate. eliminarea deşeurilor. cooperarea cu alte firme etc. a tehnologiilor şi propuneri de îmbunătăţire. extinderea pe piaţă. evoluţia şi structura costurilor unitare).

respectiv la scara întreprinderii sau a elementelor ei structurale. VII. pe baza următoarelor genuri de diagnostic: • diagnosticul capacităţii de adaptare la cerinţele pieţei. ramurii de activitate. analiza poate fi: . explicativă şi predictivă. implicând în diagnosticul retrospectiv şi deciziile strategice. Analiza post-factum priveşte prezentul şi trecutul.analiză dinamică. pot fi: analize pe termen scurt (până la un an). În accepţiunea modernă.analiză post-factum . • diagnosticul economico-financiar. Prin cele trei dimensiuni ale sale: cognitivă. e. b. analiza globală şi cea funcţională sunt realizate într-o viziune strategică.microeconomică. . că părţile constitutive ale analizei diagnostic trebuie să răspundă funcţiilor pe care o întreprindere le exercită în activitatea sa. în funcţie de orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul.analiză expresă.macroeconomică. • diagnosticul tehnologiei.3. iar analiza funcţională este orientată spre investigarea modului de realizare a funcţiunilor întreprinderilor şi spre soluţionarea unor probleme specifice. În sensul celor menţionate mai sus.fenomenului se disting două tipuri fundamentale: . Rezultă. care sunt frecvente în managementul intern operativ şi analize pe termen lung (peste un an). după sfera de cuprindere şi finalitate. Etapa Evaluarea activităţii viitoare 59 . Analiza globală (aprofundată) cuprinde un ansamblu de metode care permit cunoaşterea. identificarea cauzelor acestor disfuncţionalităţi.analiză statică. . după modul de urmărire în timp a fenomenelor. care constă în articularea forţelor şi slăbiciunilor firmei cu oportunităţile şi pericolele ce provin din mediul în care aceasta acţionează. . . se disting: . a disfuncţionalităţilor unei firme. Analiza post-factum este un instrument de supraveghere şi asigurare a funcţionarii unei întreprinderi. Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în schimbarea lor. analiza diagnostic cuprinde un ansamblu de caracteristici şi indicatori funcţionali şi financiari a căror evidenţiere presupune reperarea simptomelor. înţelegerea şi explicarea funcţionarii întreprinderii ca sistem.mezoeconomică. Analiza statică studiază fenomenele la un moment dat. deci.analiză previzională sau prospectivă. iar analiza previzională vizează perspectiva activităţii întreprinderii. după nivelul la care se face investigarea. . pot fi: . acest tip de analiză permite orientarea activităţii viitoare pe coordonate care să asigure ameliorarea performanţelor. • diagnosticul calităţii. Analiza expresă este impusă de necesitatea reglării operative a disfuncţionalităţilor apărute în activitatea firmei. Analiza macroeconomică vizează nivelul economiei naţionale: c.analiză globală.analiză funcţională. d. de relevare a modului de realizare a obiectivelor propuse pe baza studierii relaţiilor funcţional-cauzale. • diagnosticul resurselor umane. Analiza microeconomică se desfăşoară la nivelul agentului economic. Analiza mezoeconomică studiază fenomenele la nivelul sectorului. • diagnosticul calităţii managementului general.

ca: măsuri de sporire a productivităţii muncii. relaţii personale prioritare. creşterea calităţii produselor. sex. planul financiar. inclusiv a impactului acestora asupra costurilor.32 Problema esenţială şi punctul de pornire în elaborarea planului este secţiunea „piaţa de desfacere”. Criteriile ce trebuie avute în vedere pentru determinarea tipului de piaţă şi a perspectivelor de extindere a acesteia sunt subordonate cerinţelor consumatorilor şi posibilităţilor producătorilor. starea demografică (vârstă. 60 . 32 Letiția Zahiu şi colab. în condiţiile tehnologiilor de producţie viitoare.Economia întreprinderii. intermediari şi clienţi. aspecte psiho-sociale (atitudini. cerinţele personale (familiale. stil de viaţă. • stabilirea necesarului de personal pe categorii şi a fondului de salarii anual. cunoştinţe). planul de marketing-comercializare. Pe baza acestor studii se stabilesc principalele direcţii strategice şi se procedează la: • selectarea produselor în funcţie de avantajele comparative şi cerinţele pieţei. preţuri etc. ca şi identificarea şi analiza concurenţei pentru produsele respective. Bucureşti. stabilirea dimensiunii pieţei prin discuţii cu potenţialii distribuitori. Deva. 1997. Această secţiune trebuie să asigure o cunoaştere clară a segmentului de piaţă a întreprinderii în vederea realizării obiectivelor strategiei economice. rural şi urban). Din punctul de vedere al consumatorilor. • estimarea implicaţiilor ecologice. religie etc. • descrierea completă şi precisă a produselor proiectate şi stabilirea cantităţilor ce se vor obţine anual (cel puţin trei ani). Pentru definirea pieţei este necesară aprecierea clienţilor potenţiali şi localizarea acestora. Din punctul de vedere al producătorilor aceste criterii sunt următoarele: specificul întreprinderii. • alte căi de realizare a scopului fundamental al întreprinderii – maximizarea profitului . restructurare şi perspective de realizare la societăţile comerciale”. Din analiza misiunii firmei vor reieşi principalele scopuri pe domenii şi obiectivele afacerii. Pentru fundamentarea celor trei componente ale etapei de evaluare strategică sunt necesare informaţii care se prelucrează şi se sintetizează în indicatori tehnici şi economico-financiari. cerinţele marilor consumatori şi ale micilor consumatori. 31 Teodor Hada – „Diagnoza. raţionalizarea cheltuielilor de producţie. Toţi managerii urmăresc ca obiectiv controlul eficienţei prin cost”. aceste criterii sunt: nivelul veniturilor. Editura Intelcredo. de asemenea. • proiectarea consumurilor specifice şi totale de resurse.31 Evaluarea strategică Pentru evaluarea strategică a activităţii firmei este necesar un studiu prospectiv. naţionalitate etc.). posibilităţi de export. • creşterea sau reducerea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în funcţie de cerere şi în scopul repartizării profitului. cunoaşterea tendinţei pieţei prin estimarea creşterii sale potenţiale. 1995. diferenţierea cererii pe sezoane pentru unele produse ale întreprinderii. . Este necesară.. Evaluarea activităţii viitoare se concretizează în următoarele secţiuni ale planului de afaceri: a) PLANUL DE PRODUCŢIE cuprinde: • proiectarea capacităţilor de producţie pe întregul flux tehnologic.). În cadrul activităţii de evaluare strategică se pune următoarea întrebare: CUM VOM FACE SĂ AJUNGEM ACOLO? În această etapă a planului de afaceri se au în vedere principalele direcţii strategice şi se elaborează planul ca instrument strategic în cadrul căruia elementele de bază sunt: planul de producţie. zona geografică (regiune. ASE. De exemplu: “întregul personal va avea ca scop obţinerea unor produse cu un standard ridicat de calitate. Misiunea firmei trebuie să răspundă corect la întrebarea: UNDE DORIM SĂ FIM ? Răspunsul la această întrebare stă la baza evaluării strategice a activităţii viitoare a firmei. nivelul tehnic şi calitatea tehnologiilor.O primă abordare este cea a stabilirii dimensiunii sau scopului fundamental al firmei.

• determinarea fluxului de numerar actualizat şi calculul ratei interne de rentabilitate. ci trebuie să sublinieze principalele probleme prezentate în etapele întocmirii sale. • indicatorii economico-financiari. Etapa de monitorizare a planului de afaceri După implementarea planului de afaceri. în vederea realizării vânzărilor proiectate şi ocuparea segmentului de piaţă stabilit. tendinţele pieţei produselor. promovare etc. • strategiile de marketing (preţuri practicate. acesta va trebui urmărit (monitorizat) pentru a analiza dacă este îndeplinit corespunzător. adică o transpunere a planului în acţiune.). cota de piaţă etc. Planul de afaceri este completat cu anexe şi diagrame (desene sau planuri ale produselor şi obiectivului de investiţii.). preţuri.• proiectarea costurilor unitare şi a cheltuielilor pe elemente componente. • estimarea cantităţilor de produse ce se vor vinde. implementarea devine etapa următoare în ciclul de planificare a afacerii. Un punct critic ce trebuie comunicat în rezumat este competenţa specifică a firmei (punctele 61 . Acest capitol al planului de afaceri cuprinde: • sinteza analizei de piaţă (populaţie. inclusiv rezultatele financiare şi repartizarea lor pe destinaţii. prospecte etc. este necesar să existe certitudinea că obiectivele propuse sunt ferm urmărite. în planul de afaceri trebuie estimat volumul acestora pe baza situaţiei economice a întreprinderii. numărul şi puterea concurenţilor.). Rezumatul planului de afaceri Rezumatul nu trebuie să fie doar o listare a conţinutului planului de afaceri. VII. în urma măsurilor de restructurare sau a investiţiilor propuse.). b) PLAN UL DE MARKETING-COMERCIALIZARE Această secţiune trebuie să fie realistă şi bine documentată. Dacă însă există abateri de la obiectivele planificate vor trebui întreprinse acţiuni corective pentru a aduce afacerea în cursul ei firesc. reclamă. d) ANALIZA FINANCIARĂ cuprinde: • determinarea fluxului de numerar. preturile unitare pe perioade. furnizori. veniturile previzibile pe fiecare produs. c) PLANUL FINANCIAR cuprinde: • bugetul de venituri şi cheltuieli pentru perioada următoare. Monitorizarea afacerii presupune punerea unei întrebări de următorul tip: CUM ŞTIM DACĂ AM OBŢINUT CE NE-AM PROPUS? Etape de corecţie În final. consumul estimat pe fiecare produs. în cazul în care se fac investiţii.4. e) ANALIZA DE RISC cuprinde: • determinarea riscurilor activităţii viitoare (factori posibili de risc. contracte. În cazul solicitării unor credite de la bănci pentru funcţionarea normală a întreprinderii . transport etc. De aceea. cuantificarea factorilor de risc şi impactul asupra cheltuielilor şi veniturilor viitoare). veniturile medii ale populaţiei. Etapa de implementare strategică a planului de afaceri Odată evaluate alternativele propuse în planul de afaceri urmează implementarea lor în practică. • analiza de produs (avantaje în comparaţie cu alţi competitori). sistemul de aprovizionare (cantităţi de aprovizionat. pentru închiderea ciclului de planificare a afacerii. Detalierea unor capitole ale planului de afaceri. determinaţi în scopul susţinerii avantajelor proiectului propus sau a viabilităţii întreprinderii. • reţeaua de distribuţie a întreprinderii şi modul de asigurare a transportului produselor. produse şi pe ansamblul întreprinderii.

volumul livrat etc. Rezumatul planului de afaceri va conţine: • scopul planului de afaceri: atragerea investiţiilor. reduceri de preţ. • preţurile şi profitul marginal: nivelul de preţ. Competiţia se referă la: 62 .forte) şi factorii ce vor face ca afacerea firmei să fie de succes în competiţia pe piaţă. de plăţi etc. caracteristicile pieţei ţintă (demografice. agenţi de vânzări etc. strategiile de vânzare. • metode de identificare a competitorilor pe piaţa ţintă. îngustarea pieţei ţintă etc. rezumatul perspectivei financiare (incluzând o justificare sumară a estimării nivelurilor viitoarelor vânzări. planul operaţional pentru controlul afacerii. industrial sau sectorul agroindustrial. • activitatea de marketing şi vânzări. geografice etc. Acestea sunt cuprinse în analiza pieţei ţintă şi stabilirea cotei de piaţă a firmei. numărul de clienţi. de volum. selectarea personalului de decizie din domeniul comercial (manageri. • achiziţionarea de potenţiali clienţi: identificarea cererii. • pieţele ţintă secundare şi atributele cheie (creşteri demografice. • demonstraţiile oferite potenţialilor clienţi. tendinţe viitoare semnificative). cercetarea cererii. • analiza pieţelor: mărimea pieţei ţintă. a veniturilor şi cheltuielilor şi a performanţei economice). Analiza şi estimarea pieţei Analiza pieţei trebuie să reflecte informaţii privind sectorul din care face parte firma.). estimarea raţională a pieţei. • tendinţe cheie şi schimbările anticipate pe principala piaţă ţintă. strategia de marketing. soluţionarea proceselor de evaluare a cererii. • firma: nevoile pe care firma le va satisface.. aria geografică. demografia. • organizarea şi personalul: managerii de succes şi patronii firmei. • importanţa satisfacerii cerinţelor pieţelor ţintă. produsele sau serviciile oferite de firmă pentru satisfacerea acestor nevoi. • cercetarea şi dezvoltarea produselor sau a serviciilor: principalele probleme. acoperirea geografică. • reacţia potenţialilor clienţi. problemele actuale şi cercetările de piaţă ale firmei. • informaţii financiare: necesarul de fonduri şi folosirea lor. rezumatul istoricului gestionării resurselor financiare. eforturi în curs. • mediile de comunicare cu competitorii pe piaţa ţintă. achiziţionările anuale de produse sau servicii similare cu ale firmei. extinderea spre nevoile curente.). creşterea anticipată a pieţei. niveluri ale profitului marginal. Timpul de livrare. • voinţa grupurilor testate de a achiziţiona produsele / serviciile firmei la nivelurile diferite de preţ. • principala piaţă ţintă: numărul de potenţiali clienţi. Piaţa ţintă cuprinde: • caracteristicile distinctive ale principalelor pieţe ţintă şi ale segmentelor de piaţă ale firmei. repetări de comenzi. cheia de succes în competiţia pe piaţă. Durata de timp între asigurarea produsului / serviciului către client şi momentul cererii se referă la: comenzi iniţiale. direcţiile cheie de acţiune vizând personalul firmei. • penetrarea pieţei urmăreşte: împărţirea pieţei. tendinţe ciclice sezoniere. Eforturile de penetrare pe pieţele ţintă privesc: cererea critică. Rezultatele testului de marketing se referă la: • clienţi potenţiali contractanţi. localizarea geografică.

• activităţi de vânzare (cantitate de produse vândute. reputaţia. • bariere de iniţiere pe piaţă: costul investiţiilor. reclamă. relaţii existente. care cuprinde: • strategia de penetrare a pieţei. cost). penetrarea pieţei. • factorii care ar putea să schimbe ciclul de viaţă anticipat al produselor / serviciilor. • canalele de distribuţie (distribuitori. vânzări proprii etc. materiale tipărite etc. timp. • situaţia actuală (idei.). • punctele slabe (dezavantajul competitiv): abilitatea de a satisface nevoile clientului. brevete de invenţii şi inovaţii. • aspectele cheie ale produselor / serviciilor firmei. secrete comerciale: • drepturile de autor existente în achiziţionare sau patent.noi produse sau servicii. • înţelegerile legale existente între patroni şi angajaţi privind procesul inovaţional din firmă. caracteristici de personal. . verticală (asigurarea de produse la diferite niveluri ale lanţului de distribuţie). Analiza producţiei şi a potenţialului tehnico – productiv O atenţie specială la întocmirea acestui capitol va trebui acordată utilizatorilor planului de afaceri. produse în loturi mici). calificate ca secrete comerciale. de achiziţie. ce nu pot fi patentate sau fără drepturi de autor. relaţii publice. Restricţiile legislative pot fi: • cerinţele clienţilor şi reglementările guvernamentale (metode de încadrare în reglementările în vigoare. • schimbările anticipate în cerinţele legislative.• identificarea competitorilor (pe gama de produse sau servicii şi pe segmentul de piaţă): existenţa. • activităţi viitoare preconizate vizând cercetarea-dezvoltarea de produse. caracteristici de personal. reputaţia. • capacitatea de a satisface cererea pe piaţă. împărţirea pieţei potenţiale (cât de mare succes va avea firma pe piaţă fără a întâlni concurentă? cum vor fi noii competitori ai firmei?: competitorii direcţi. brevete anticipate. vizând: . • strategia de creştere internă. timpul necesar. Capitolul va cuprinde: a – Descrierea detaliată a produselor / serviciilor din perspectiva utilizatorului: • avantajele specifice produselor / serviciilor. penetrarea pieţei. c – Patente. forţa firmei. • drepturi de autor. b– Strategii de vânzare: • personalul de vânzare (vânzarea internă sau prin reprezentanţi independenţi). prototipuri. vânzători cu amănuntul. patente. • aspecte cheie ale produselor / serviciilor firmei. caracteristici de personal. • avantajul competitiv. proces de vânzare.). forţa firmei (resursele financiare). • punctele forte (avantajul competitiv): abilitatea de a satisface nevoile clientului. • anticiparea rezultatelor activităţilor viitoare de cercetare şi dezvoltare a produselor.noi generaţii de produse sau servicii. prospectare etc. orizontală (asigurarea produselor similare pentru utilizatori diferiţi). existenţa patentelor şi a licenţelor etc.). 63 . competitorii indirecţi). d – Activităţile de cercetare – dezvoltare de noi produse: • activităţi de cercetare în desfăşurare. • importanţa pieţei ţintă a firmei pentru competitorii săi. • comunicaţii (promovare. Capitolul Analiza pieţei fundamentează estimarea viitoare a acesteia prin stabilirea următoarelor elemente pregătitoare ale planului de afaceri : a– Strategia generală de marketing. tehnologie. drepturi de autor. loialitatea pentru marcă. b – Ciclul de viaţă al produselor : • descrierea situaţiei actuale a produselor / serviciilor raportate la ciclul lor de viaţă. inerţia clienţilor.

a furnizorilor. Firma trebuie să fie în stare să demonstreze potenţialilor investitori sau finanţatori că a depus o muncă competentă pentru întocmirea planului său de afaceri. înţelegeri privind stocul de acţiuni. Informaţii financiare Informaţiile financiare reflectă gama largă şi sinteza tuturor informaţiilor prezentate în toate celelalte capitole.). analiza indicatorilor financiari. c – Analize financiare: • Istoricul situaţiilor financiare. • cercetarea activităţii altor firme din industria respectivă: a competitorilor direcţi. În majoritatea cazurilor. a competitorilor indirecţi. • Referinţe personale. în perioada anterioară şi se evaluează activitatea managerială. Informaţiile financiare se refera lă: a – Istoricul situaţiei financiare a firmei care se regăseşte în: • Bilanţul anual.produse sau servicii complementare. b – Proiectarea situaţiei financiare a firmei: • Anul următor (pe luni sau trimestre): bugetul de venituri şi cheltuieli. contracte de aprovizionare. Principalele anexe ale planului de afaceri sunt următoarele: • Curriculum vitae al managerilor cheie. dar au caracter confidenţial. înţelegeri între concurenţi. proiecţia bilanţului şi a contului de profit şi pierderi etc. consumuri specifice de resurse. analiza tendinţelor prin reprezentarea grafică. contracte de vânzare. . înţelegeri cu angajaţii. • Modul de prospectare a informaţiilor financiare: previziune (cele mai bune estimări). analiza indicatorilor financiari. înţelegeri de parteneriat. brevete. • Informaţii pertinente publicate (articole din ziare. iar conţinutul acestuia să fie bine documentat. Dacă planul de afaceri este destinat pentru a atrage investitorii în firmă. Orice detalii în plus care ar putea fi utile. cu cât planul de afaceri este mai voluminos. Ingeniozitatea şi talentul echipei manageriale a firmei sunt aspecte ce trebuie remarcate şi accentuate în planul de afaceri. • Perspectiva situaţiei financiare. e – Se analizează evoluţia costurilor de producţie. Anexele planului de afaceri vor fi prezentate separat de planul de afaceri propriu-zis. vor fi prezentate ca anexe. • Nomenclatorul de produse şi situaţia acestora. atunci acest capitol va trebui să sublinieze ingeniozitatea şi talentele echipei manageriale şi să indice motivul pentru care acestea sunt o componentă distinctivă a competenţei firmei. • Situaţia veniturilor. cu atât este mai greu pentru un potenţial investitor să-l citească atent. • Rezumatul problemelor semnificative. • Analiza mediului ambiant al firmei. • Contracte semnificative: închirieri. a clienţilor (beneficiarilor produselor / serviciilor firmei). fişele tehnologice pe produse. • Contul de profit şi pierderi. • Studii de piaţă. Pot fi descrise diferite variante de clasificare a resurselor financiare.înlocuirea produselor sau serviciilor. în întregime. analiza tendinţelor prin reprezentarea grafică. • Patente. Prin folosirea anexelor se pot 64 . proiecţia bilanţului şi a contului de profit şi pierderi etc. contracte de leasing. referiri în cărţi etc. invenţii. inovaţii.. a cheltuielilor şi a rezultatelor. • Dimensionarea necesarului de resurse. asigurări etc. • Următorii 3-5 ani pe trimestre şi anual: bugetul de venituri şi cheltuieli. Trebuie ţinut cont de faptul că se investeşte în oameni şi nu în idei. proiectare (variante).

Calculul ratei interne de rentabilitate financiară. IV. Piaţa de aprovizionare C. Strategia societăţii Cap. Patrimoniul şi potenţialul tehnico-productiv C. În continuare. Calitatea produselor f. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A. Date de identificare B. Implementarea proiectului Cap. • Planul de afaceri al unei societăţi care face investiţii. Implicaţii ecologice B.utiliza informaţiile suplimentare solicitate de către potenţialii cititori.VI.Dalota. Evaluarea generală a societăţii . Determinarea fluxului de numerar (cash-flow ). puncte forte F. Planul de finanţare Cap. Tehnologia de producţie. Costurile de producţie şi veniturile estimate B. Piaţa de desfacere a produselor b.33 Pe baza unei analize de detaliu şi a puterii de sinteză a echipei de lucru complexe planul de afaceri elaborat trebuie să fie concis. II. III.Donath – „ Managementul firmei prin planul de afaceri”. C. EVALUAREA ACTIVITĂŢII VIITOARE A. Timişoara. Obiectul proiectului b. Producţiile proiectate e. rezultatele şi să exprime capacitatea „beneficiară a firmei”. Modelul A Planul de afaceri al unei societăţi comerciale care face investiţii în modernizare şi solicită credit bancar CUPRINSUL REZUMAT şi CONCLUZII Cap. CONTEXTUL SECTORIAL Cap. I. Managementul şi utilizarea resurselor umane D. CARACTERIZAREA AGENTULUI ECONOMIC A. COSTURILE PROIECTULUI şi PLANUL DE FINANŢARE A. L. Costurile proiectului C. PIEŢE şi MARKETING A. într-o formă adecvată. Proiectul de investiţii a. Piaţa externă a produselor Cap.V. 1997.punctele slabe. Diagnosticul economico-financiar E. Piaţa internă a produselor B. Riscuri ANEXE Modelul B 33 M. să conţină toate informaţiile necesare. parametrii utilajelor şi consumurile specifice d. 65 . obiectivele. Descrierea proiectului c. Editura Sedona. prezentăm cuprinsul succint al „Planului de afaceri” în două variante: • Planul de afaceri al unei societăţi care se restructurează. Efectele realizării proiectului B. Piaţa agentului economic a. clar.

• analiză diagnostic. De ce este necesar un plan de afaceri? 3.2.1.1.2.1. STATEGIA DE RESTRUCTURARE şi PLANUL DE AFACERI 3. Analiza cererii 2.2.1.1.3.4. Programul de restrusturare 3. Fezabilitatea proiectului Anexe Cuvinte şi expresii cheie: • plan de afaceri.6.Planul de afaceri al unei societăţi comerciale care se restructurează CUPRINS Cap.3. În ce constă etapa de evaluare a activităţii viitoare a unei întreprinderi în vederea elaborării planului de afaceri? 6. Ce este analiza diagnostic? 4. DIAGNOSTIC DE PIAŢĂ 2. • evaluare strategică.2. • analiză de risc. Potenţialul tehnico-productiv 2.2.4. • secţiunile planului de afaceri.2. Reţeaua de distribuţie 2. Evaluarea strategică a pieţei 2. Ce tratează secţiunea: Planul de producţie? 66 .2. Analiza financiară şi riscurile activităţii viitoare 3.3.5. Ce se înţelege prin plan de afaceri? 2. Evoluţia mediului macroeconomic 1. III.4. Planul financiar 3. Planul de producţie 3.2. Întrebări: 1.2.productivitatea factorilor 2. clienţii. Diagnosticul organizării structurale Ca. Activitatea de marketing şi rentabilitatea produselor 2. Mediul concurenţial: concurenţii. Prezentarea generală a societăţii 1.3. Diagnosticul economic .3. Constrângerile pieţei 2. DIAGNOSTIC GENERAL 1.3.1.1.3.1. Planul de afaceri 3.3. Care sunt secţiunile planului de afaceri? 7.2. Concluziile diagnosticului. I.1.2. Diagnosticul financiar 2. ANALIZA OFERTEI 2. puncte slabe. II.1. Planul de marketing – comercializare 3. Ce cuprinde analiza diagnostic? 5.5. furnizorii 2. Principalele direcţii strategice 3. • analiză financiară. Diagnosticul activităţii manageriale 2. puncte forte Cap.2.

componentă a planului de afaceri? 67 . Ce tratează secţiunea: Planul de marketing – comercializare? 9. În ce constă analiza financiară .8. Ce tratează secţiunea: Planul financiar? 10.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->