Eugen Lovinescu Abandonarea conventiilor, incalcarea regulilor Modernismul include, in sens larg toate acele miscari artistice, fundamentale

sau nu ideologic, care exprima o rupture de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea modernista este deci prin definitie anticlasica si antiacademica, anticonservatoare si impotriva traditiei. Toate curentele postromaticede avansarda literara (simbolismul, futurismul, expresionismul, daismul, suprarealismul ) sunt implicit si explicit moderniste, constentand vechiile valori si repere culturale si, nu de putine ori, chiar idea de arta si de literature. Modernismul subsuneaza totalitatea manifestarilor de independenta absoluta a modernitatii, de abandonare ostensive a conventiilor si de incalcare programatica a regulilor. In critica literara romaneasca, cel ncare a teoretizat modernismul, punandu-l la baza unui sistem, gandind si creand in spiritului lui a fost E. Lovinescu, care a contribuit decesiv, prin cenaclul si revista Sburatorul, la intrarea literaturii noastre intr-o zona faza de evolutie : o buna parte a literaturii, ,mai ales moderniste, de dupa razboi, este creatiunea exclusiva a Sburatorului, va scrie el in 1937, facand, in acelasi timp, o disociere importanta. Astfel, modernismul lovinescian este unu teoretic, iar nu revolutionary, si consta intr-o bunavointa principal fata de toate fenomenele de diferentiere literara, in timp ce modernismul avangardist si experimental se sincronizeaza perfect cu formele extreme ale modernismului apusean. E. Lovinescu a construit o teorie a sincronismului conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin imprumut si imitatie, dupa un model mai evoluat. Exista un spirit comun al veacului ( saeculum ) care determina, in ansamblu, aceeasi configuratie a culturilor. Teoria maioresciana a formelor fara fond, prin care era condamnat importul de forme culturale straine, este contrazisa de Lovinescu prin idea formelor care isi creeaza, treptat, fondul; de la simulare la stimulare, imprumutarea unor forme din alte culture poate fi, in timp benefica. El se indeparteaza, asadar, de linia organicismului pe care Kogalniceanu, Maiorescu si Eminescu, intalnindu-se insa, doctrinar cu mentorul Junimii in punctual esential al autonomiei esteticului. Esteticul, acea valoare autonoma realizata prin limba si fond sufletesc intr-un material etnic, trebuie disociat de alte valori ( esteticul si etnicul ), intr-o epoca in care acestea se confunda din nou. Biruinta conceptului esthetic, fara alterari de elemente straine ( de care sunt responsabile atitudinea si conceptia samanatoriste, critica nationalista sau sociala de la inceputul secolului ) ii datoreaza foarte mult lui E. Lovinescu, si ea este legata, in

mod evident, si de modernismul teoretic, cuprinzator si neextremist pe care marele critic si l-a asumat.

Doctrina estetica
Din fr. doctrine, lat. doctrina; din fr. esthtique, it. estetica.

Doctrina resprezinta un sistem filozofic, religios, estetic, politic, care reuneste totalitatea principiilor, a tezelor fundamentale care statueaza un intreg domeniu de activitate spirituala. Spre deosebire de manifestul literar, care particularizeaza un anumit fenomen artistic intr-un context istoric bine precizat, doctrina estetica (gr. aistethikos - referitor la perceptia senzoriala) are un character de generalitate, definindu-se drept stiinta care analizeaza legiile si categoriile artei ca forma de cunoastere sensibila a realitatii de producer a frumosul artistic (categorie fundamentala a esteticii). Constituita ca stiinta in secolul al XVIII-lea (creatorul termenului fiind filozoful german A. Baumgarten), doctrina estetica cerceteaza: originea si esenta artei, raporturile dintre realitate si formele cunoasterii artistice, dezvoltarea istorica a artelor (de la syncretism la diferentierea lor), raportul dintre continut si forma in arta, genurile si speciile artistice, problema judecatii estetice, a formarii gustului si a idealurilor estetice, rolul artei in formare constiintei individuale si a societatilor, mijloace de realizare si telurile educatiei estetice. Marii critici romani s-au dovedit, in general, si valorosi esteticieni, de la T. Maiorescu, M. Dragomirescu, E. Lovinescu, G. Calinescu(Principii de estetica), M. Relea pana la T. Vianu (cu opea sa fundamental, Estetica, in doua volume) Liviu Rusu si altii.