Charles Dickens

TIMPURI GRELE

(HARD TIMES)

CARTEA ÎNTII «SEMÃNATUL

Capitolul 1 SINGURUL LUCRU FOLOSITOR

— Fapte, iată ceea ce doresc eu ! Învăţătura pe care le-o vei da băieţilor şi fetelor de
aici să cuprindă numai Fapte, în viaţă n-ai nevoie decît de Fapte. Să nu sădeşti nimic
altceva, şi toate celelalte smulge-le ! Numai cu ajutorul Faptelor poţi forma mintea unui
animal cugetător ; nimic altceva nu le poate fi de folos vreodată ! Acesta-i principiul după
care îmi educ propriii mei copii şi, de asemenea, şi principiul după care educ copiii de
aici. Aşa că rămîi strict la Fapte, domnule !
Scena se petrecea într-o sală de clasă urîtă, goală, mo-horîtă ca un cavou, iar
oratorul accentua importanţa fiecărei sentinţe, subliniind-o cu degetu-i arătător, de formă
pătrată, pe mîneca învăţătorului.
Importanţa vorbelor era sporită şi de fruntea vorbitorului — asemenea unui zid pătrat,
avînd ca bază sprînce-nele, pe cînd ochii îşi găsiseră adăpost în două peşteri
întunecoase, ferite în umbra zidului. Mai era sporită de gura vorbitorului — mare, cu buze
subţiri, strînse cu hotărîre. Mai era sporită de vocea vorbitorului — seacă, monotonă,
dictatorială. Mai era sporită şi de părul vorbitorului, ce sta zburlit la periferia capului
pleşuv ca o perdea de brazi, ocrotind de vînt suprafaţa-i strălucitoare, plină de umflături,
ca şi coaja unei plăcinte cu prune, de parcă faptele consistente înmagazinate în cap cu
greu îşi mai găseau un locşor înăuntru. înfăţişarea-i încăpăţînată, haina pătrată,
picioarele pătrate, umerii pătraţi, ba chiar şi cravata-i parcă dresată anume să-i ţină gîtul
într-o îmbrăţişare incomodă, ca un fapt îndărătnic ce era, toate îi sporeau importanţa
vorbelor.
în viaţă avem nevoie numai de Fapte, domnule, numai de Fapte !

13
k
âtorul şi a treia persoană matura aflată
puţin înapoi, să poată cuprinde dintr-o
.regul plan înclinat unde erau aşezate la
omeneşti, în care trebuiau turnate ocalele
*ror fi pline ochi.

Capitolul II
UCIDEREA PRUNCILOR

Thomas Gradgrind, domnule. Omul realităţilor. Omul faptelor şi al calculelor. Omul

care porneşte de la principiul că doi şi cu doi fac patru, doar atît, şi pe care nici un
raţionament nu-l va putea îndupleca vreodată să îngăduie o excepţie cît de neînsemnată.
Thomas Gradgrind, domnule — categoric Thomas ! — Thomas Gradgrind. Cu linia, cele
două talere ale balanţei şi tabla înmulţirii, nelipsite din buzunar, domnule, e gata să-ţi
cîntărească şi să-ţi măsoare orice material uman şi să-ţi spună exact valoarea lui. Este
numai o chestiune de cifre, o simpla operaţie aritmetică. Ai putea nădăjdui să vîri cine
ştie ce idee absurdă în capul lui George Gradgrind, ori al lui Augustus Gradgrind, ori al lui
John Gradgrind, ori al lui Joseph Gradgrind (toate persoane presupuse, închipuite), însă
în capul lui Thomas Gradgrind, nu, domnule !
în astfel de termeni se prezenta întotdeauna în gînd domnul Gradgrind, fie cercului
său de cunoştinţe, fie publicului în general. în aceiaşi termeni, dar, bineînţeles, înlocuind
cuvîntul „domnule" cu „băieţi şi fete", prezenta acum Thomas Gradgrind pe Thomas
Gradgrind ulcioraşelor din faţa lui, care trebuiau umplute ochi cu fapte.
în adevăr, aşa cum îşi scînteiază spre ei privirea-i ageră din peşterile mai sus
menţionate, parcă ar fi un fel de tun încărcat pînă la gură cu fapte şi gata pregătit să-i
spulbere dintr-o singură lovitură de pe meleagurile copilăriei. Mai seamănă şi cu o baterie
galvanică încărcată cu un oribil preparat chimic, destinat să înlocuiască frageda
imaginaţie copilărească ce trebuie numaidecît izgonită.
14
— Fata numărul douăzeci, spune domnul Gradgrind, arătînd hotărît direcţia cu
degetu-i pătrat. N-o cunosc pe fata numărul douăzeci! Cum o cheamă pe fata asta ?
— Sissy Jupe, domnule, lămuri numărul douăzeci, în-roşindu-se, sculîndu-se în
picioare şi făcînd o reverenţă.
— Sissy nu-i un nume, spuse domnul Gradgrind. Nu te cheamă Sissy, te cheamă
Cecilia.
— Tata aşa îmi spune, Sissy, domnule, răspunse fetiţa cu voce tremurîndă, făcînd din
nou o reverenţă.
— Asta n-are nici un sens, spuse domnul Gradgrind. Să-i spui că nu trebuie să mai
continue să-ţi spună astfel. Cecilia Jupe. Să vedem. Ce-i tatăl tău ?
— Face parte din trupa de călăreţi, vă rog, domnule. Domnul Gradgrind se încruntă,
şi cu un gest al mîinii
alungă departe de el denumirea aceea nepotrivită.
— Nu vrem să ştim nimic despre aşa ceva aici ! Nu se cade să ne vorbeşti despre
asemenea lucruri aici. Tatăl tău este îmblînzitor de cai, nu-i aşa ?
— Da, domnule, vă rog. Cînd se găsesc cai de îmblîn-zit, sînt îmblînziţi în arenă,
domnule.
— Nu trebuie să pomeneşti de arenă aici. Aşa, foarte bine. Ne descrii pe tatăl tău
drept un îmblînzitor de cai. Se pricepe să îngrijească şi cai bolnavi, probabil ?
— A, da, domnule.
— Aşa, foarte bine. E veterinar, potcovar şi îmblînzitor de cai. Spune-mi cum defineşti
un cal.
(Sissy Jupe e cuprinsă de o spaimă grozavă la această întrebare.)
— Fata numărul douăzeci nu-i în stare să definească un cal ! spuse domnul
Gradgrind pentru lămurirea generală a tuturor ulcioraşelor. Fata numărul douăzeci nu
cunoaşte nici un fapt în legătură cu unul dintre cele mai cunoscute animale ! Unul dintre
băieţi să-mi dea definiţia calului. Bitzer, dumneata !
Degetul pătrat, mişcîndu-se încolo şi încoace, se abătu deodată asupra lui Bitzer,
poate din pricină că se nimerise să stea în aceeaşi rază de soare, ce pătrundea printr-
una din ferestrele goale ale sălii cu pereţii de o albeaţă orbitoare, luminînd-o pe Sissy ;
căci băieţii şi fetele erau aşezaţi pe suprafaţa planului înclinat în două grupe compacte,
des-Parţite la mijloc printr-o cărare îngustă, şi Sissy, care stătea 'a capătul unui şir din
partea însorită, primea începutul razei de soare, pe cînd Bitzer, aflîndu-se în capătul altui
15
rînd, din cealaltă parte, şi cu cîteva rînduri mai în faţă, prindea sfîrşitul ei. Dar pe cînd
fata avea ochii şi părul asa de negri incit soarele, luminîndu-le, părea că le sporeşte
culoarea şi strălucirea, băiatul avea ochii aşa de palizi şi părul aşa de bălai, încît lui
aceeaşi rază îi lua cu totul şi urma de culoare ce-o mai avea. Ochii lui reci nici n-ai fi putut
spune că-s ochi dacă genele scurte, provocînd un contrast cu împrejurimile şi mai palide,
nu le-ar fi conturat forma. Părul tuns scurt putea fi luat drept continuarea pistruilor gălbui
care-i acopereau fruntea şi obrazul. Pielea era atît de lipsită de culoarea naturală a
sănătăţii, încît dădea impresia că ar fi sîngerat alb dacă, din întîmplare, s-ar fi tăiat.
— Bitzer, spuse Thomas Gradgrind, cum defineşti dumneata calul ?
— Patruped. Ierbivor. Patruzeci de dinţi, şi anume : douăzeci şi patru de molari, patru
canini şi doisprezece incisivi. Primăvara îşi schimbă părul, în ţinuturile mlăştinoase îşi
schimbă şi copitele. Are copite tari, ce trebuie potcovite cu fier. Vîrsta se cunoaşte după
anumite semne din gură.
Astfel (mai adăugind încă multe) vorbi Bitzer.
— Acum, fata numărul douăzeci, spuse domnul Gradgrind, ştii ce este un cal.
Fetiţa făcu din nou o reverenţă şi ar fi roşit mai tare dacă ar fi putut roşi mai tare
decît roşise tot timpul. Bitzer, după ce clipi iute dintr-amîndoi ochii deodată spre Thomas
Gradgrind, aşa încît vîrfurile genelor îi tremurară în lumina soarelui ca antenele unor gîze
harnice, îşi duse pumnul închis la fruntea-i pistruiată şi se aşeză în bancă.
înainta atunci cel de al treilea personaj. Grozav om mai era domnul acesta cînd se
apuca să despice firul în patru. Funcţionar de stat ; de felul său (şi al multor altora) un
pugilist de profesie ; mereu în antrenament, veşnic cu cîte un sistem pe care să-l vîre
publicului pe gît cu sila, ca pe o doctorie, veşnic perorînd la tribuna micului său birou
oficial, gata să se ia la luptă cu toată Anglia. Ca să continuăm în termeni de box, avea un
talent remarcabil să provoace lupta orişiunde şi pentru orişice, dovedindu-se un individ
periculos. Cum intra pe ring, ataca orice oponent printr-o directă de dreapta, urmată de un
croşeu de stînga, schimbînd garda, ripostînd, pînă îşi înghesuia adversarul în frînghii (se
lupta mereu cu toată Anglia), prăbuşindu-se cu precizie peste el. Plin de siguranţă, îl
trimitea la podea, năucindu-l.
16
tăindu-i respiraţia, încît nefericitul adversar devenea surd la numărătoarea timpului.
Aşa că fusese însărcinat de înalte autorităţi sa grăbească venirea marelui mileniu al
birocratismului, cînd conţopiştii vor domni aici pe pămînt.
— Foarte bine, spuse domnul acesta cu un zîmbet plin de vioiciune, încrucişîndu-şi
braţele pe piept. Iată ce-i calul ! Acum o să vă întreb, copii : aţi tapeta voi o cameră cu
imagini de cai ?
După o pauză, jumătate din copii strigară în cor : ,,Da, domnule !" Apoi, cealaltă
jumătate, văzînd pe chipul domnului că ,,da" nu era răspunsul cel bun, strigară şi ei în cor
: „Nu, domnule !" cum se obişnuieşte la asemenea examinări.
— Desigur că nu ! Şi de ce nu ?
Pauză. Un băiat umflat şi molîu, ce scotea un soi de şuierat cînd respira, îndrăzni să
răspundă că el n-ar pune nici un fel de tapet în cameră, ci ar picta-o.
— Dar trebuie s-o tapetezi, spuse domnul, enervîndu-se puţin.
— Trebuie s-o tapetezi, zise Thomas Gradgrind, îţi place ori nu-ţi place ! Nouă nu ne
spui că n-o tapetezi. Ce înseamnă asta, băiete ? !
— Atunci am să vă explic eu, spuse domnul, după o altă pauză lugubră, de ce nu
trebuie să tapetaţi o cameră cu imagini de cai. Aţi văzut voi vreodată cai care să umble
în sus şi în jos pe perete ? Aţi văzut în realitate asemenea faptă, hai ?
— Da, domnule ! răspunse o jumătate.
— Nu, domnule ! răspunse cealaltă jumătate.
— Desigur că nu, zise domnul, aruneînd o privire indignată jumătăţii care greşise.
Prin urmare, nu trebuie să vedeţi altceva decît ceea ce vedeţi de fapt, şi nu trebuie să
aveţi niciodată altceva decît ceea ce aveţi de fapt. Ce numim noi Gust este numai altă
denumire pentru Fapt.
Thomas Gradgrind dădu din cap în semn de aprobare.
— Acesta este un principiu nou, o descoperire, o mare descoperire ! urmă domnul. Şi
acum am să vă mai pun la o încercare. Să presupunem că trebuie să aşezaţi un covor
mtr-o cameră. Aţi alege un covor cu desene de flori pe el ?
Cum între timp se formase convingerea generală că : '?^u, domnule !" era
întotdeauna răspunsul potrivit pentru
2 17
domnul acela, corul de : „Nu !" izbucni cu putere. Numai cîţiva răzleţi sfioşi rostiră :
„Da", printre care şi Sissy Jupe.
— Fata numărul douăzeci, rosti domnul, zîmbind cu calma superioritate a ştiinţei.
Sissy se îmbujora şi se sculă în picioare.
— Va să zică, ţi-ai pune în cameră — sau în camera soţului tău, dacă ai fi mare şi ai
avea un soţ — un covor cu desene de flori, da ? zise domnul. De ce ?
— Mi-s foarte dragi florile, domnule, răspunse copila.
— Şi din pricina asta ai pune mese şi scaune peste ele şi ai privi cum le calcă în
picioare oamenii, cu ghete grele ?
— Nu le-ar face nici un rău, domnule. Nu s-ar strica şi nu s-ar veşteji, vă rog. Ar fi
doar imaginile unor lucruri nespus de frumoase şi de plăcute, şi aş putea să-mi închipui...
— Aha ! Dar vezi că nu trebuie să-ţi închipui ! strigă domnul, îneîntat că o nimerise
atît de bine chiar unde voise să ajungă. Tocmai asta-i ! Nu trebuie niciodată să-ţi
închipui !
— Nu trebuie, Cecilia Jupe, repetă solemn Thomas Gradgrind, nu trebuie să faci asta.
— Fapte, fapte, fapte, spuse domnul.
 — Fapte, fapte, fapte, repetă şi Thomas Gradgrind.
— în orice împrejurare trebuie să te laşi călăuzit şi stă-pînit de fapte, zise domnul.
Curînd, sperăm să avem un consiliu al faptelor, format din consilieri ai faptelor, care vor
sili poporul să fie un popor al faptelor, şi numai al faptelor. Trebuie să izgoneşti pentru
totdeauna cuvîntul închipuire. N-ai ce face cu el. Nici unul din obiectele tale folositoare ori
de podoabă să nu fie în contradicţie cu faptele. De fapt, nu calci pe flori, deci nu-ţi poate
fi îngăduit să umbli pe florile covorului. Nu vezi niciodată păsări şi fluturi din ţări străine
venind să se aşeze pe vasele tale de faianţă ; aşa că nu ţi-e îngăduit să pictezi păsări şi
fluturi din alte ţinuturi pe vasele de faianţă. Nu întîlneşti niciodată patrupede plimbîndu-se
în sus şi în jos pe pereţi ; deci nu trebuie să reprezinţi patrupede pe pereţi. Pentru
asemenea scopuri, spuse domnul, trebuie să foloseşti combinaţii şi variaţii (în culori
simple) ale figurilor matematice, ce pot fi verificate şi demonstrate. Aceasta-i noua
descoperire. Asta înseamnă fapt. Asta înseamnă gust.
18
Fetiţa făcu o reverenţa şi se aşeza. Era foarte tînărâ şi pârea speriată de aspectul
prozaic sub care-i fusese înfăţişată lumea.
— Şi acum, spuse domnul, dacă domnul M'Choakumchild binevoieşte să predea aici
prima lecţie, aş fi încîntat, domnule Gradgrind, să vă împlinesc dorinţa studiindu-i
metoda.
Domnul Gradgrind se simţi recunoscător.
— Domnule M'Choakumchild, aşteptăm să începeţi.
Şi domnul M'Choakumchild începu în stilul său cel mai desăvîrşit. Domnia-sa, şi încă
vreo sută patruzeci de institutori fuseseră de curînd fasonaţi în acelaşi timp, în aceeaşi
fabrică, după aceleaşi principii, ca şi cum ar fi fost vorba de o serie de picioare de pian.
Trecuse prin nenumărate viteze de lucru şi răspunsese la volume întregi de întrebări,
care de care mai încurcate. Ortografia, etimologia, sintaxa, prozodia, biografia,
astronomia, geografia, muzica vocală şi desenul după model — le avea pe toate în vîrful
celor zece degete ale lui reci ca gheaţa. Muncind din greu, izbutise pînă la sfîrşit să
asimileze Lista B a preaonoratului consiliu privat al majestăţii-sale1, şi se înfruptase din
roadele ramurilor celor mai înalte: matematica şi ştiinţele fizice, franceza, germana, latina
şi greaca. Ştia totul despre bazinele apelor din întreaga lume (indiferent care), despre
toate istoriile tuturor popoarelor, numele tuturor rîurilor şi a tuturor munţilor, cunoştea
toate produsele, moravurile şi obiceiurile tuturor ţărilor, toate hotarele şi poziţiile lor faţă
de cele treizeci şi două de direcţii ale busolei. Ah, cam întrecuse măsura M'Choakumchild
! Dacă el personal ar fi învăţat un pic mai puţin, cu cît mai bine şi mai mult i-ar fi putut
învăţa pe alţii
Se apucă de treabă la lecţia aceasta pregătitoare întocmai ca şi Morgiana din Cei
patruzeci de hoţi2, cercetînd toate ulcioarele aranjate în faţa lui, unul după altul, ca să
vadă ce conţin. Spune-mi, stimate M'Choakumchild, cînd din rezervorul domniei-tale vei
umple cu ulei fierbinte fiecare ulcior pînă la gură, crezi că întotdeauna vei izbuti să ucizi
cu desăvîrşire hoţul Imaginaţiei, ascuns înăuntru ? Nu cumva cîteodată îl vei schilodi şi—
1 vei desfigura numai ?
In Lista B erau cuprinse toate disciplinele ştiinţifice pe care trebuia să le cunoască un
profesor.

* Poveste din O mic fi una de nopţi.

Capitolul III
O FISURA

Domnul Gradgrind se întorcea acasă de la şcoala cît se1 poate de mulţumit. Era
şcoala lui şi avea intenţia să facă din ea o şcoală model. Voia ca fiecare elev să fie un
model, la fel ca tinerii Gradgrind, care erau cu toţii nişte modele.
Existau cinci tineri Gradgrind, şi fiecare din ei era un model. Fuseseră puşi la
învăţătură de la cea mai frageda vîrstă ; urmaseră atîtea cursuri cîte curse face un
iepuraş. De cum putuseră alerga singuri, fuseseră dirijaţi să alerge spre sala de cursuri.
Primul obiect cu care avuseseră de-a face, primul de care îşi aminteau, era o tablă
neagră, pe care un căpcăun sfrijit desena cu creta nişte figuri albe, fioroase.
Nu că ar fi cunoscut, după denumire sau din experienţă, ceva despre căpcăuni — să
ne ferească faptul ! Mă folosesc de cuvîntul acesta numai ca să reprezint un monstru într-
o cetate şcolară, avînd dumnezeu ştie cîte capete, conduse toate de unul singur, luînd
copilăria prizonieră şi tî-rînd-o de păr în mohorîtele peşteri ale statisticii.
Nici unul dintre micuţii Gradgrind nu văzuse vreodată un chip în lună ; ştiau ce-i cu
luna înainte de a putea vorbi corect. Nici unul dintre micuţii Gradgrind nu învăţase cîn-
tecelul naiv Steluţă ce străluceşti, cît aş vrea să ştiu ce eşti! Nici unul dintre micuţii
Gradgrind nu simţise cea mai slabă curiozitate în privinţa aceasta ; fiecare micuţ
Gradgrind, la vîrsta de 5 ani, studiase tot atît de amănunţit Ursa-Mare ca şi un profesor
de astronomie, şi condusese Carul-Mare ca un adevărat mecanic de locomotivă. Nici unul
dintre copiii Gradgrind nu se gîndise să facă o apropiere între o vacă de pe cîmp şi
vestita vacă cu coarnele răsucite, care împunsese cîinele, chinuise pisicuţa, ucisese
şoarecele, mîn-case orzul, sau cealaltă vacă şi mai vestită, care-l înghiţise pe Tom
Thumb l. Nici unul nu auzise de asemenea celebrităţi, şi vaca le fusese prezentată doar
ca un patruped ierbivor, rumegător, cu mai multe stomacuri.
Către această locuinţă a realităţilor, ce se numea Stone Lodge, îşi îndrepta paşii
domnul Gradgrind. De fapt, se retrăsese din comerţul en gros de mărunţişuri înainte de a

1 Personaj din basmele englezeşti (a.t.)-

20
t
clădi Stone Lodge, şi acum aştepta o împrejurare potrivită ca să facă o figură
aritmetică în Parlament. Stone Lodge era aşezată într-o cîmpie aridă, la o milă sau două
depărtare de un oraş mare, pe care-l vom numi Coketown l în cartea de faţă, pentru o
orientare cît mai fidelă.
Stone Lodge se încadra ca o figură foarte regulată în aspectul general al ţinutului.
Nici o deghizare nu umbrea şi nu îndulcea acest fapt atît de bine reliefat în peisaj. O casă
mare, pătrată, cu un portic impozant ce întuneca ferestrele principale, la fel cum umbreau
sprîncenele groase ochii sta-pînului. O casă bine chibzuită, construită, echilibrată şi
verificată. Şase ferestre de o parte a uşii, şase de partea cealaltă ; total : douăsprezece
ferestre în această aripă ; total : douăsprezece ferestre în cealaltă aripă ; rezultă
douăzeci şi patru de ferestre în faţă şi-n spate. O peluză, o grădină şi o alee pentru copii,
toate orînduite ca într-un registru de contabilitate botanică. Gaz şi ventilaţie, canalizare şi
instalaţie de apă, toate de prima calitate, scoabe şi tiranţi de fier, apărare desăvîrşită de
sus pînă jos împotriva incendiului ; ascensoare mecanice pentru slujnice, cu măturile şi
periile lor ; într-un cuvînt, tot ceea ce-ţi doreşte inima.
Tot ? Da, aşa cred. Micuţii Gradgrind aveau chiar şi dulăpioare pentru diferitele ramuri
ale ştiinţei. Aveau un dulăpior pentru colecţia de scoici, un dulăpior rezervat pentru
metalurgie şi altul pentru mineralogie. Toate specimenele erau aranjate şi etichetate, iar
fragmentele de pietre şi minereuri păreau că fuseseră rupte din roca-mamă de nişte
instrumente tot atît de formidabil de dure ca şi numele lor. într-un cuvînt, ca să
parafrazăm legenda absurdă a lui Peter Piper, legendă care nu izbutise niciodată să
pătrundă în odaia copiilor, dacă micii şi nesăţioşii Gradgrind aspirau la mai mult decît atît,
„atunci, pentru numele l^i dumnezeu, ce-ar fi putut dori mai mult micii Gradgrind ?"
Tatăl lor îşi urma calea într-o stare de bună dispoziţie Şi deplină mulţumire. în felul
lui, era un tată iubitor ; el insa s-ar fi descris fără îndoială (dacă ar fi fost silit, ca Sissy
Jupe, să dea o definiţie) ca un tată ,,eminamente practic". Simţea o deosebită mîndrie
cînd i se acorda epitetul de „eminamente practic". în orişice întrunire publică
Cofct
înseamnă în englezeşte praşul cocsului-
21
;
ce avea loc în Coketown, şi oricare ar fi fost scopul întrunirii, întotdeauna se găsea
vreun cetăţean al oraşului care nu pierdea ocazia de a face aluzie la domnul Gradgrind,
prietenul său, un om eminamente practic. Aceasta îi făcea întotdeauna plăcere prietenului
eminamente practic. Ştia că i se cuvine de drept, şi era un drept pe care şi—1 primea.
Ajunsese în acea zonă neutră din marginea oraşului care nu-i nici oraş, nici cîmp, şi
totuşi este şi una, şi alta, sub o forma nereuşită, cînd deodată sunetele unei muzici îi
pătrunseră în urechi. Zăngănelile şi bufniturile orchestrei aparţinînd arenei de călărie, ce
se stabilise într-o baracă de scînduri, erau în plină dezlănţuire. Un steag ce flutura în
vîrful acelui templu anunţa lumea că „arena de călărie a lui Sleary" îi solicită sufragiile.
Chiar Sleary în persoană, masivă statuie modernă, cu o casetă de bani alături,
instalat într-o gheretă cu aspect de amvon de veche arhitectură gotică, lua banii.
Domnişoara Josephine Sleary, după cum anunţau nişte benzi foarte înguste de afişe
tipărite, deschidea chiar atunci reprezentaţia cu graţiosul ei număr de călărie Floarea
tirolezâ. Printre alte minunăţii distractive, dar totdeauna foarte morale, ce trebuie văzute
pentru a fi crezute, signor Jupe va arăta în această după-amiază „nemaipomenitele
isprăvi ale cîine-lui său de înaltă dresură, Labă-sprintenă". El va prezenta, de asemenea,
„numărul său extraordinar de aruncare în viteză şi fără întrerupere, în jurul capului, a
şaptezeci şi cinci de chintale de fier, astfel ca ele să formeze în aer o fîntînă solidă de
metal, ispravă care n-a mai fost niciodată încercată nici în ţara aceasta, nici în vreo altă
ţară, şi care a smuls aplauze atît de furtunoase publicului entuziast, îneît nu poate fi
trecută sub tăcere". Acelaşi signor Jupe trebuia să „înveselească din cînd în cînd acest
spectacol variat cu nevinovate glume şi replici shakespeareene". La sfîrşit, drept
încheiere a spectacolului, va apărea, în rolul său preferat, domnul WUliam Button de pe
strada Tooley, „în cea mai nouă ?i n->-: eselă hippo-comedietta : Călătoria croitorului
ă Thomas Gradgrind nu dădu nici o atenţie ___ ci îşi urmă drumul aşa cum trebuie
să şi-l
^ practic, măturînd din gînd insectele acelea
___^1_ trimiţîndu-le Ia casa de corecţie. Dar o co-
Fersoii.
titura a drumului îl aduse în spatele barăcii, şi acolo, în spatele barăcii, o droaie de
copii stăteau grămădiţi în felurite atitudini furişate, cercînd să zărească ceva din minunile
ascunse ale localului.
Asta îl făcu să se oprească.
— Ia te uită la vagabonzii ăştia cum momesc toate haimanalele unei şcoli model !
zise el.
Cum un teren cu iarbă veştedă şi gunoi uscat îl despărţea de haimanale, îşi scoase
ochelarii din jiletcă să vadă dacă nu recunoaşte pe vreunul dintre copii şi să-i
poruncească apoi să plece imediat. Un fenomen aproape de necrezut i se înfăţişă atunci
limpede înaintea ochilor : zări chiar pe Louisa lui cea metalurgică iţindu-se cît se putea
printr-o gaură a unei scînduri şi pe Thomas al lui, matematicianul, tupilat la pămînt, ca să
întrezărească măcar o copită din încîntătorul număr ecvestru Floarea tiroleză!
Mut de uimire, domnul Gradgrind se apropie de locul unde familia lui se dezonora în
halul acela şi, punînd mîna pe amîndoi copiii lui cei rătăciţi, rosti :
— Louisa ! Thomas !
Amîndoi se ridicară, roşii şi zăpăciţi. Louise însă îl privi pe tatăl ei cu mai multă
îndrăzneală decît Thomas. La drept vorbind, Thomas nici nu se uită la el, ci se lăsă
condus acasă ca o maşină.
— Dar asta-i culmea nebuniei şi a lenii ! zise domnul Gradgrind trăgîndu-i după el de
mînă. Ce făceaţi aici ?
— Voiam să văd cum arată, răspunse scurt Louisa.
— Cum arată ?
— Da, tată.
Amîndoi copiii aveau un aer plictisit şi posac, mai ales fata ; totuşi, în ciuda
nemulţumirii ce i se citea pe chip, se întrezărea la ea o flacără care parcă n-avea ce
lumina, un foc care n-avea ce consuma, o imaginaţie înfometată ce abia se mai ţinea în
viaţă, toate înviorîndu-i expresia. Nu era vorba de vioiciunea naturală a veseliei tinereţii,
ci du vagi pîlpîiri avide şi nesigure, ce aveau ceva dureros în ele, aducînd cu schimbările
de pe faţa unui orb ce-şi bîjbîie drumul.
. Avea cam 15 ori 16 ani şi era încă un copil, dar se Slfnţea că în curînd va deveni
dintr-o dată femeie. Aşa gîn-
23
dea tatăl ei uitîndu-se la dînsa. Era drăgălaşă. Ar î\ putut deveni îndărătnică (gîndea
el în felul lui eminamente practic) dacă ar fi fost crescută altfel.
— Thomas, cu toate că mă aflu în faţa unui fapt împlinit, îmi vine greu să cred că tu,
cu educaţia şi calităţile tale, ai putut s-o duci pe sora ta la un asemenea spectacol.
— Eu l-am dus, tată, spuse iute Louisa. Eu l-am îndemnat să vina.
— îmi pare rău să aud asemenea lucru şi mă supără foarte tare. Lui Thomas nu-i
uşurează vina, iar ţie, Louisa, ţi-o agravează.
Copila îşi privi din nou tatăl, dar nici o lacrimă nu-i alunecă pe obraz.
— Tocmai tu ! Tu şi cu Thomas, pentru care e deschisă larg poarta ştiinţelor ; tu şi cu
Thomas, care puteţi fi consideraţi nişte tineri îndopaţi cu fapte ; tu şi cu Thomas, deprinşi
cu exactitatea matematică, tu şi cu Thomas, aici! exclamă domnul Gradgrind. într-o
atitudine atît de umilitoare ! Sînt uimit!
— M-am simţit obosită, tată. De multă vreme sînt obosită, zise Louisa.
— Obosită ? De ce ? întrebă mirat tatăl.
— Nu ştiu de ce ; de toate cred.
— Nici o vorbă mai mult! replică el. Astea-s copilării. Nu vreau să mai aud nimic !
Nu mai spuse nimic, dar după ce merseră astfel în tăcere vreo jumătate de milă,
domnul Gradgrind exclamă deodată pe un ton grav :
— Ce-or să spună cei mai buni prieteni ai voştri, Louisa ? Nu ţii de loc la părerea lor ?
Ce are să spună domnul Bounderby ?
Auzind acel nume, copila îi aruncă pe furiş o privire neobişnuit de serioasă şi
pătrunzătoare. Tatăl nu observă nimic, căci, înainte de a o privi, ea îşi şi plecase ochii în
jos.
— Ce are să spună domnul Bounderby ? repetă el după o clipă.
Tot drumul pînă la Stone Lodge, ducîndu-i plin de indignare pe cei doi vinovaţi, tot
repeta din cînd în cînd : ,,Ce are să spună domnul Bounderby ?" ca şi cum domnul
Bounderby ar fi fost simandicoasa doamnă Grundy 1.
1 Personificarea găunoasei respectabilităţi burgheze în comedia Doamne ajuta &
scriitorului englez Thomas Morîon (1764—1838).
24
Capitolul iV DOMNUL BOUNDERBY
Dacă nu era vorba de simandicoasa doamnă Grundy, atunci cine era domnul
Bounderby ?
Ei bine, domnul Bounderby era un prieten atît de apropiat al domnului Gradgrind, pe
cît putea fi un om cu de-savîrşire lipsit de sentiment într-o legătură spirituală cu un alt om
cu desăvîrşire lipsit de sentiment. Iată cît de apropiat prieten era domnul Bounderby, sau,
dacă cititorii preferă, cît de depărtat.
Era om bogat: bancher, comerciant, fabricant şi nu mai ştiu ce. Era înalt, gălăgios, cu
ochi holbaţi şi rîs metalic. Un om croit dintr-un material grosolan, ce părea că fusese bine
întins ca să-l poată cuprinde. Un om cu cap şi frunte bombată, cu vine umflate la tîmple,
cu pielea obrazului atît de întinsă, încît părea că-i ţine ochii căscaţi şi-i ridică în sus
sprîncenele. Un om care îţi da întotdeauna impresia că-i un balon umflat, gata să-şi ia
zborul. Un om care numai prididea niciodată lăudîndu-se că-i ridicat prin propriile-i merite.
Un om care-şi proclama mereu, cu vocea-i de trompetă stridentă, neştiinţa şi sărăcia de
altădată. Un fanfaron care făcea pe umilul.
Deşi cu un an ori doi mai tînăr decît prietenu-i „eminamente practic", domnul
Bounderby părea mai bătrîn ; la^ ţ cei 47 ori 48 de ani ai lui ai mai fi putut adăuga încă o
dată )C 7 ori 8 ani, fără ca cineva să se mire. Păr nu mai avea ; mult. îţi venea să crezi
că-şi luase zborul smuls de curentul vorbelor lui, iar cît mai rămăsese sta ridicat vîlvoi din
pricină că era necontenit expus suflării vijelioase a lăudă-roşeniei.
în salonul solemn de la Stone Lodge, domnul Bounderby sta în picioare pe covorul din
faţa căminului şi se încălzea la foc, adresînd doamnei Gradgrind o seamă de observaţii
referitoare la aniversarea naşterii lui, ce cădea în ziua aceea. Stătea în faţa focului, pe de
o parte fiindcă era o după-amiază de primăvară rece, cu toate că soarele strălucea ; pe
de altă parte, fiindcă în Stone Lodge stăruia v acea veşnică răcoare pricinuită de mortarul
umed ; şi,
în al treilea rînd, fiindcă ocupa astfel o poziţie avantajoasă, de unde o putea domina
pe doamna Gradgrind.
— N-aveam ghete în picioare. Cît priveşte ciorapii, nu cunoşteam nici măcar după
nume asemenea articol. Mi-am petrecut ziua într-un şanţ, iar noaptea, într-o cocină de
porci. Iată cum mi-am sărbătorit cea de-a zecea aniversare a naşterii mele. Să nu vă
închipuiţi că un şanţ era o noutate pentru mine, căci m-am născut într-un şanţ.
Doamna Gradgrind, un fel de boccea de şaluri, mică, slabă, palidă, cu ochii roşii, o
făptură de o slăbiciune nemaipomenită la trup şi la minte, ce lua veşnic doctorii fără nici
un folos şi care, ori de cîte ori vădea vreun simptom de revenire la viaţă, era invariabil
doborîtă de greutatea vreunui fapt ce se prăbuşea peste dînsa, doamna Gradgrind
nădăjduia că şanţul era cel puţin uscat.
— Da' de unde ! O adevărată mocirlă ! Apa era de-o palmă într-însul, spuse domnul
Bounderby.
 — Un copilaş ar fi putut răci, constată doamna Gradgrind.
— Răci ? M-am născut cu inflamaţie la plămîni; ba şi la toate celelalte regiuni
capabile de inflamaţie, cred, răspunse domnul Bounderby. Ani de-a rîndul, doamnă, am
fost una dintre cele mai nenorocite haimanale din cîte s-au văzut vreodată. Eram aşa de
bolnăvicios, că într-una mă văietam şi gemeam. Aşa de zdrenţăros şi de murdar, că nu-ţi
venea să mă atingi nici cu cleştele !
Doamna Gradgrind îşi întoarse privirile-i lîncede spre cleştele de la foc, ca şi cum ar fi
fost cel mai nimerit lucru pe care îl putea face în starea ei de imbecilitate.
— Cum am izbutit să înving toate acestea, nu ştiu, spuse Bounderby. Probabil că am
fost tare. Mai tîrziu, în viaţă, am dovedit un caracter dîrz, şi se vede că aşa eram şi pe
atunci. în tot cazul, iată unde am ajuns, doamnă Gradgrind, şi pentru starea mea de-acum
n-am a mulţumi nimănui decît mie.
Doamna Gradgrind nădăjduia cu voce slabă şi blajină că mama lui...
— Mama mea! A şters-o, doamnă, spuse Bounderby. Ca de obicei, lovitura o doborî
pe doamna Gradgrind,
care rămase buimăcită şi nu mai putu spune nimic.
— Mama m-a lăsat în grija bunicii, urmă domnul Bounderby, şi după cît îmi pot aminti,
bunica era cea mai rea şi mai stricată babă din cîte au trăit vreodată. Dacă
28
aveam norocul să capăt vreo pereche de ghete, mi le scotea din picioare şi le vindea
pentru băutură. De cîte ori n-am văzut-o pe bunică-mea stînd în pat şi bîndu-şi cele
patrusprezece pahare de rachiu înaintea dejunului !
Doamna Gradgrind, zîmbind doar palid şi fără să dea alt semn de viaţă, părea (ca
întotdeauna) o mică umbră chinezească, executată fără meşteşug şi prost luminată din
spate.
— Þinea o dugheană de mărunţişuri, urmă Bounderby, iar pe mine mă ţinea într-o
ladă de ouă. Iată care a fost leagănul meu de copil : o ladă veche de ouă ! Cum am ajuns
destul de mare ca să pot fugi de acolo, am luat-o la sănătoasa. Apoi am devenit un mic
vagabond. Şi în locul unei singure babe care să nu bată şi să mă lase flămînd, o lume
întreagă, de la mic la mare, mă bătea şi mă lăsa flămînd. Aveau dreptate ; de ce ar fi
făcut altfel ? Eram o pacoste, un încurcă-lume, o lepră ! îmi dau perfect seama.
Atîţ de mîndru se simţea că obţinuse într-un moment al vieţii sale înalta distincţie
socială de a fi socotit o pacoste, un încurcă-lume şi o lepră, încît nu se potoli decît după
trei repetări răsunătoare a acelor titluri cu care se fălea.
— Se vede că am fost sortit să răzbesc, doamnă Gradgrind. Oi fi fost ori n-oi fi fost
sortit, vorba-i că am izbutit să răzbesc. Am izbutit să ies deasupra, deşi nimeni nu mi-a
întins o mînă de ajutor. întîi vagabond, apoi comisionar, iar vagabond, salahor, hamal,
conţopist, director, mic asociat, şi Josiah Bounderby din Coketown. Iată antecedentele şi
punctul culminant. Josiah Bounderby din Coketown a învăţat a cunoaşte literele pe
firmele prăvăliilor, doamnă Gradgrind, şi a citit orele studiind cadranul orologiului de la
biserica St. Giles din Londra, sub îndrumarea unui schilod, beţiv, hoţ de profesie şi
vagabond înnăscut. Orice i-aţi spune lui Josiah Bounderby din Coketown despre şcolile
voastre de stat, despre şcolile model, despre şcolile normale şi despre toate ghiveciurile
voastre de şcoli, Josiah Bounderby din Coketown are să vă răspundă pe şleau : toate-s
bune şi frumoase, el însă n-a profitat de asemenea înlesniri. Dar ia să-mi faceţi mie
oameni practici cu mînă tare ! Educaţia care l-a format pe dînsul nu se potriveşte oricui, o
ştie el bine ; totuşi, aşa cum vă spun, asta i-a fost educaţia, şi mai degrabă l-aţi putea
convinge să înghită grăsime clocotită decît să-şi tăinuiască faptele vieţii sale.
27
Ajungînd înfierbîntat la acel punct culminant, Josiah Bounderby din Coketown se opri.
Se opri chiar în clipa cînd intră pe uşă prietenu-i eminamente practic, însoţit de cei doi
tineri vinovaţi. Prietenul eminamente practic, vă-zîndu-l, se opri de asemenea şi aruncă
Louisei o căutătură dojenitoare, ce spunea limpede : Uite, îl vezi pe Bounderby al tău ?
— Ei, tună domnul Bounderby, dar ce s-a întîmplat ? ! De ce-i aşa de pleoştit tînărul
nostru Thomas ?
Vorbea despre Thomas, dar se uita la Louisa.
— Priveam pe furiş la circ, murmură Louisa pe un ton semeţ, fără să-şi ridice ochii, şi
tata ne-a prins.
— Da, doamnă Gradgrind, rosti solemn soţul, spun drept că nu m-aş fi mirat mai tare
nici dacă i-aş fi găsit pe copii citind poezii.
 — Vai de mine, se jelui doamna Gradgrind, cum se poate, Louisa şi Thomas ! ? Nu-mi
vine a crede ! Adevărul e că sînteţi în stare să faceţi pe cineva să-i fie lehamite că are
copii ! Chiar îmi vine să spun că mai bine n-aş fi avut. Aş vrea să ştiu, ce aţi fi făcut
atunci ?
Domnul Gradgrind nu părea impresionat de forţa acestor argumente. Se încruntă
nerăbdător.
— Ca şi cum n-aţi putea, cînd mie îmi huruie capul aşa de tare azi, să vă duceţi să
vă uitaţi la scoici, la minerale şi la toate celelalte cîte vi s-au pus la dispoziţie, în loc să
priviţi la circuri ! spuse doamna Gradgrind. Ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că tinerii n-au
profesori de circ, nici colecţii de circuri şi nici nu li se ţin cursuri de circologie. Aş vrea să
ştiu, atunci, ce poate să vă intereseze la circuri ?! Doar aveţi prea de ajuns cu ce vă
ocupa, dacă asta vă trebuie. în aşa hal mă doare capul, că nu pot să-mi amintesc nici
măcar jumătate din denumirile faptelor pe care le aveţi de studiat !
— Tocmai asta e pricina, răspunse îmbufnată Louisa.
— Mic să nu-mi spui că asta e pricina, pentru că nici nu poate fi vorba de aşa ceva,
răspunse doamna Gradgrind. Duceţi-vă şi apucaţi-vă imediat de vreo ologie !
Doamna Gradgrind nu avea aptitudini ştiinţifice şi obişnuia să-şi trimită copiii la
învăţătură cu acea vagă recomandare, lăsîndu-i astfel liberi să aleagă ce voiau.
La drept vorbind, provizia de fapte a doamnei Gradgrind era în general jalnic de
sărăcăcioasă ; dar domnul Gradgrind, ridieînd-o la înalta-i poziţie matrimonială, fusese
influenţat de două motive : mai întîi, nu lăsa nimic de dorit
28
în privinţa cifrelor, şi apoi nu umbla niciodată cu fleacuri. prin fleacuri domnul
Gradgrind înţelegea fantezie ; probabil era atît de lipsită de orice aliaj de genul acesta, cît
putea fi o fiinţă omenească ce încă n-a ajuns la perfecţia unui idiot absolut.
Simpla perspectivă de a rămîne singură cu soţul ei şi cu domnul Bounderby era de
ajuns ca s-o doboare din nou pe această admirabilă doamnă, fără să mai fie nevoie de o
ciocnire între ea şi un fapt oarecare. Aşa că se topi iar în nefiinţă, şi nimeni n-o mai băgă
în seamă.
— Bounderby, spuse domnul Gradgrind trăgîndu-şi un scaun lîngă foc, întotdeauna ai
arătat mult interes pentru copiii mei, mai ales pentru Louisa, aşa că îţi mărturisesc, fără
să mă mai scuz, că descoperirea aceasta m-a supărat foarte tare. M-am ocupat
sistematic (după cum ştii) să educ raţiunea copiilor mei. Raţiunea (după cum ştii) este
singura facultate căreia trebuie să i se adreseze educaţia. Şi, totuşi, Bounderby, s-ar
părea, din întîmplarea neaşteptată de astăzi, deşi neînsemnată în aparenţă, că ceva s-a
strecurat în mintea lui Thomas şi a Louisei, ceva care este — sau mai degrabă care nu
este — nu ştiu dacă mă pot exprima mai limpede decît spunînd : ceva care nu
prevăzusem ca s-ar putea dezvolta şi la care raţiunea lor nu participă.
— Desigur că n-are nici un rost să priveşti cu interes o adunătură de vagabonzi,
răspunse Bounderby. Cînd eram şi eu un vagabond, nimeni nu se uita cu interes la mine.
Ştiu prea bine asta.
— Acum se pune întrebarea, spuse tatăl eminamente practic, cu ochii aţintiţi în foc,
ce a putut stîrni această curiozitate vulgară ?
— Să-ţi spun eu ce. O imaginaţie frivolă.
^ — Sper că nu, spuse personajul prin excelenţă practic ; mărturisesc, însă, că în
drum spre casă m-am temut la un moment dat că ar putea fi şi asta.
— O imaginaţie frivolă, Gradgrind, repetă Bounderby. Un lucru foarte rău pentru
orişicine, dar al naibii de rău pentru o fată ca Louisa. Ar trebui să cer scuze doamnei
Gradgrind pentru asemenea expresii tari, dar ea ştie foarte bine că eu nu sînt un om
rafinat. Cine se aşteaptă să găsească rafinament la mine va rămîne dezamăgit. N-am
avut o educaţie rafinată.
Nu cumva, reflectă Gradgrind, cu mîinile în buzu- şi cu ochii lui cavernoşi aţintiţi în
foc, nu cumva vre-
29
Ajungînd înfierbîntat l-
Bounderby din Coketov , ., ,
cînd intră pe uşă prr re servitori sa le ti dat vreo
cei doi tineri viry<f Thomas vor fi citit ceva? Nu
zîndu-l, se opri ff ? uate, să ^se fi strecurat in casă
dojenitoare,„-Q o- &r -? Căci in mintea lor, formată
 al tău ? cf-rT*"" ^ practică, cu rigla şi compasul,
___- "??? 5\ curios şi de neînţeles !
De- ?*> 3r'$ &? ?"* *? Bounderby, care rămăsese tot
5 ^ <>• ? e înaintea căminului, împroşcînd
" '--? ?*< ;u umilinţa-i explozivă. Ai în şcoală
~^, edianţilor acelora ?
— j cheamă Cecilia Jupe, spuse domnul Gradgnnd a**, rietenului său o privire
oarecum vinovată.
— Ia stai o clipă ! strigă din nou Bounderby. Cum a ajuns acolo ?
— Drept să-ţi spun, am văzut-o pe fată astăzi pentru prima oară. Nefiind din oraşul
nostru, a venit chiar aici, acasă, să ne roage să fie primită la şcoală şi... da, ai dreptate,
Bounderby, ai dreptate !
— Ia stai o clipă ! mai răcni încă o dată Bounderby. Louisa a văzut-o cînd a venit ?
— Desigur că a văzut-o, căci ea mi-a făcut cunoscută cererea fetei. Dar fără îndoială
că Louisa a văzut-o în prezenţa doamnei Gradgrind.
__ Vă rog, doamnă Gradgrind, întrebă Bounderby, cum
a fost ?
— Vai de capul meu ! răspunse doamna Gradgrind. Fetiţa voia să înveţe la şcoală,
iar domnul Gradgrind doreşte ca fetiţele să înveţe la şcoală ; Louisa şi Thomas au spus
amîndoi că fetiţa dorea să înveţe şi că domnul Gradgrind dorea ca fetiţele să înveţe, şi
cum puteam eu să-i contrazic, cînd faptul se prezenta în felul acesta ?
— îţi spun eu ce-i de făcut, Gradgrind ! zise domnul Bounderby. Dă-i răvaş de drum
fetei, şi totul s-a isprăvit !
— Sînt cu totul de părerea dumitale.
— Nu lăsa lucrul de azi pe mîine, spuse Bounderby, a fost deviza mea de mic copil.
Cînd mi-am pus în cap să fug din lada de ouă şi de bunică-mea, am făcut-o imediat. Fă şi
dumneata Ia fel. Ce te-ai hotărît să faci, fă imediat !
— Ce zici de o plimbare ? îl întrebă prietenul său. Ştiu adresa tatălui ei. Cred că n-ai
nimic împotrivă să faci o plimbare cu mine pînă în oraş ?
30
 — Departe de mine aşa ceva, spuse domnul Bounderby, dacă într-adevăr vrei să iei
imediat măsuri.
Acestea fiind zise, domnul Bounderby îşi trmţi pălăria pe cap (întotdeauna şi-o
trîntea, ca şi cum ar fi vrut să arate că el e un om care a fost din cale-afară de ocupat să-
şi croiască un drum în viaţă ca să mai fi avut timp să înveţe cum să-şi poarte pălăria) şi,
cu mîinile în buzunare, îşi făcu vînt pe uşă, în vestibul. „Nu port niciodată mănuşi",
obişnuia el să spună. „Nu am urcat scara socială cu mănuşi. N-aş fi ajuns atît de sus
dacăaş fi purtat."
Avînd timp să se vînture prin vestibul cîteva minute în aşteptarea domnului Gradgrind,
care se suise la etaj pentru a lua adresa, domnul Bounderby deschise uşa sălii de studiu
a copiilor şi privi în încăperea luminoasă, cu pereţii tapetaţi, care avea mai degrabă
aparenţa unui salon de coafură, deşi era mobilată cu biblioteci, colecţii ştiinţifice şi o
droaie de aparate savante şi filozofice. Louisa stătea rezemată de fereastră, privind
absentă afară, fără să vadă nimic, pe cînd tînărul Thomas se smîrcîia, aruncînd focului
priviri răzbunătoare. Adam Smith şi Malthus1, cei doi Gradgrind mai tineri, erau plecaţi
sub escortă la o lecţie, iar Jane cea mică, după ce-şi fabricase pe obraji un strat
considerabil de lut umed cu ajutorul creionului de ardezie şi al lacrimilor, adormise pînă la
urmă deasupra unor fracţii ordinare.
— Toate s-au sfîrşit cu bine, Louisa ; toate sînt în ordine, Thomas, zise domnul
Bounderby, dar să nu mai faceţi niciodată aşa ceva. Vă dau cuvîntul meu că tata n-are să
vă mai certe. Ce zici, Louisa, nu merită asta o sărutare ?
— Dacă doriţi, vă puteţi lua singur sărutarea, domnule Bounderby, răspunse Louisa
după o tăcere îngheţată, şi stră-bătînd încet camera, ridică spre el obrazul, în silă, întor-
andu-şi faţa în altă parte.
— Eşti tot răsfăţata mea, nu-i aşa, Louisa ? zise domnul Bounderby. La revedere,
Louisa !
După ce plecă, ea rămase locului, frecîndu-şi cu batista obrazul ^sărutat, pînă ce se
înroşi ca focul. Cinci minute mai tîrziu, încă şi-l mai freca.
— Ce înseamnă asta, Loo ? o mustră cu voce posacă fratele ei. Ai să-ţi faci o gaură
în obraz.
 ~_Dacă vrei, poţi tăia bucata cu briceagul tău, Tom, ?i nici n-am să plîng măcar!
l Copiii lusestrî astfel numiţi în cinstea economisuior burghezi Adam Smhh fi Þnonias
MaJrhuj.
Ajungînd înfierbîntat Bounderby din Coketr
cînd
. intra pe uşă r cei doi tineri y> ?'
tv
IINANTA
zmdu-l, se „. ^ ., dojenitoare Q. o • **' al tău ? cf v?.^" «?
lora
vit al unui
îndreptau acum domnii Boun-triumf al faptului ; nu găseai în la doamna Gradgrind. Şi
acum, .ecul, Coketown să ne dea tonul, din cărămidă roşie, adică din casă fie roşie dacă
fumul şi cenuşa tfel stînd lucrurile, era un oraş co-negru, parcă ar fi fost chipul zugră-a un
oraş al maşinăriilor şi coşurilor
înalte, din care izvora fără încetare şerpi nesfîrşiţi de fum, ce nu mai ajungeau
niciodată să se descolăcească. Avea un canal negru şi un rîu ce-şi rostogolea apele
înroşite de o vopsea rău mirositoare, apoi vaste îngrămădiri de construcţii pline de
ferestre, care răsunau de zgomote şi vibrau cît e ziua de lungă şi în care pistonul maşinii
cu abur se mişca monoton în sus şi în jos, parcă era capul unui elefant cuprins de o
nebunie melancolică. Avea mai multe străzi mari, toate foarte asemănătoare una cu alta,
şi o mulţime de străzi mici, şi mai asemănătoare între ele, locuite de oameni la fel de
asemănători unul cu altul, care plecau şi se întorceau la aceleaşi ore, făcînd să răsune
aceleaşi pavaje sub aceiaşi paşi, ca să facă aceeaşi muncă, şi pentru care fiece zi era
aidoma celei de ieri şi de mîine, şi fiece an, imaginea celui trecut, ori celui viitor.
Aceste caracteristici ale oraşului erau în general strîns legate de industria care-l
întreţinea ; în schimb, toate îşi găseau compensare în faptul că de aici se răspîndeau în
toată lumea mijloace de confort şi lux necesare vieţii civilizate, de care profita, nici nu mai
spunem cît, nobila doamnăJ, ce abia putea suporta să audă rostit numele acelui loc.
Celelalte caracteristici ale oraşului erau mai mult sau mai puţin locale. Iată-le :
 Nu vedeai nimic în Coketown care să nu aibă un aspect strict practic. Dacă membrii
unei secte religioase ridicau acolo o biserică — aşa cum făcuseră membrii a optsprezece
secte religioase — construiau un fel de magazie de rugăciuni din cărămidă roşie, care
avea, uneori (dar numai la acele
1 Alurie !a regina Angliei.
emplare cu un stil excesiv ele ornamentat), un clopot într-un fel de colivie aşezată în
vîrful ei. Singura excepţie era Biserica Nouă, un edificiu cu pereţi acoperiţi cu stuc şi cu o
clopotniţă pătrată deasupra porţii; terminîndu-se cu patru turnuleţe scurte ca nişte
picioare de lemn ornamentate. Toate inscripţiile publice din oraş erau scrise la fel, cu
litere severe, vopsite' negru pe alb. Închisoarea ar fi putut tot aşa de bine să fie spital,
spitalul ar fi putut să fie închisoare, primăria ar fi putut fi oricare dintre ele, sau amîndouă,
sau oricare alt edificiu, căci nici una dintre clădiri nu vădea vreo caracteristică în
graţioasa ei construcţie. Fapt, fapt, fapt vădea pretutindeni oraşul din punct de vedere
material ; fapt, fapt, fapt, pretutindeni şi din punct de vedere spiritual. Şcoala
M'Choakumchild era numai fapt, şi şcoala de desen era tot numai fapt, şi relaţiile dintre
patron şi lucrător erau numai fapt, şi totul era numai fapt, de la maternitate pînă la cimitir,
iar tot ce nu se putea evalua în cifre sau se dovedea că nu putea fi cumpărat la preţul cel
mai scăzut şi vîndut la preţul cel mai ridicat nu exista şi n-avea să existe niciodată, în
vecii vecilor, amin !
Un oraş atît de închinat faptului, pe care-l proclama într-un mod atît de triumfător, de
bună seamă că trebuia să fie înfloritor, nu-i aşa ? Ei bine, nu era chiar aşa. Nu ? Cum se
poate ?
Nu. Coketown nu ieşea din cuptoarele lui tot atît de curat ca aurul trecut prin foc. Mai
întîi, cel mai uimitor mister al locului era : cine făcea parte din cele optsprezece secte
religioase ? Căci oricare vor fi fost adepţii, cei din clasa muncitoare în nici un caz nu erau.
Foarte ciudat ţi se părea cina te plimbai prin oraş duminica dimineaţa, să observi cît de
puţini oameni răspundeau dangătului barbar al clopotelor, ce scotea din minţi pe cei
nervoşi şi bolnavi. Puţini erau Şi aceia care-şi părăseau cartierele sau camerele
nesănătoase, ca. s^ .hoinărească pe la colţul străzilor, privind cu un aer plictisit la
activitatea bisericilor şi capelelor, ca şi cum treaba asta nu-i privea de loc. Dar nu numai
străinii observau asta ; exista chiar în Coketown o asociaţie locală, iar membrii ei puteau
fi auziţi în Camera Comunelor, în fiecare sesiune, cennd cu^ indignare un act al
Parlamentului care să-i silească Pnn torţă pe acei oameni să fie religioşi. Apoi venea la
rînd societatea^ de temperanţă, care se plîngea că aceiaşi oameni aveau obiceiul râ se
îmbete, arăţînd în referate statistice că
tr-adevăr se îmbătau şi dovedind la întruniri unde se bea
3 - Timpuri orei, 3JJ

numai ceai
i că nici un argument omenesc sau divin (afară j fcitf, â unei destinderi care sa-i
predispună la bună dispo-o"medaîie) nu i-ar putea convinge să se lase de băutură. APc
ziţie, la veselie şi sa le dea posibilitatea unei evadări ; de mai erau farmacistul şi
droghistul, care veneau cu alte st, pildă, vreo sărbătoare oficiala, chiar daca n-ar fi făcut
alt-tistici arătînd că atunci cînd nu se îmbătau, luau opiu. M; ceva decît sa dănţuiască
cuviincios in sunetele unui taraf venea la rînd preotul închisorii, om plin de experienţă, c
zgomotos ; sau uneori ate o petrecere modestă, în care nici şi mai multe statistici, ce le
întreceau pe toate celelalte c cniar domnul M Choakumchild sa nu-şi poată virî nasul, mai
înainte arătînd că aceiaşi oameni aveau obiceiul să fre, Acele aspiraţii ^i-vor oare^
satisfăcute cum e drept, ori totul venteze localuri de perdiţie ascunse de ochii lumii, unde
a va merge rau înainte, fara putinţa de schimbare, pînă ce şi cultau cîntece ruşinoase şi
priveau dansuri ruşinoase, la ca: legile Creaţiei vor fi desfiinţate ?
uneori chiar se alăturau. Astfel, A.B., în vîrstă de 24 de ar - Omul acela locuieşte la
Pod s End, şi eu nu prea cu-condamnat la optsprezece luni închisoare, mărturisise el si:
nosc cartierul, spuse domnul Gradgrind. Poate ştii dumneata gur (fără să se fi arătat
vreodată vrednic de o deosebită fpe unde-i, Bounderby ? _ credere) că acele localuri îl
atrăseseră pe calea pierzanis Domnul Bounderby ştia ca e undeva prin partea de jos
fiind perfect convins că altfel ar fi rămas un exemplar moi a oraşului, dar atita tot. Se
opriră deci o clipă şi priviră
de prima calitate. Şi mai veneau la rînd domnul GradgrUn jur. , . . ,
şi domnul Bounderby, care în momentul de faţă străbat C Aproape in acelaşi timp, de
după colţul străzii izbucni,
ketown-ul, două persoane eminamente practice, care putea alergînd speriată, o fetiţă,
pe care domnul Gradgrind o recu-
la nevoie, să furnizeze şi alte statistici, pe baza experientnoscu imediat.
lor personale şi cu exemplificări de cazuri ştiute şi văzui — Hei ! exclamă el. Stai !
Unde alergi ? Stai !
din care apărea limpede — pe scurt, era singurul lucru lir Fata numărul douăzeci se
opri atunci, gîfîind, şi-i făcu
pede în toată afacerea — că toţi oamenii erau nişte ticaloo reverenţă.
domnilor ; că poţi să faci orişice pentru ei şi_ n-au_ să — De ce goneşti aşa pe străzi
? o întrebă domnul Grad-
poarte recunoştinţă, domnilor ; sînt într-una neliniştiţi, doignnd. Ce^ înseamnă
purtarea asta nepotrivită ?
nilor, şi nu ştiu ce vor ; se hrănesc cu ce-i mai bun şi : ^ -— Mă... mă urmărea cineva,
domnule, răspunse fata,
cumpără decît unt proaspăt ; au pretenţie la cafea Motrasuflind greu, şi fugeam ca să
scap.
nu vor decît carne de prima, calitate şi, cu toate aceşti ^ — Te urmărea ? repetă
domnul Gradgrind. Cine putea
sînt nemulţumiţi şi neascultători. Pe scurt, morala era aceesa fuga după tine ?
vechea istorioară pentru copii : întrebarea primi răspuns imediat şi neaşteptat în
per-
soana decoloratului Bitzer, care, apărînd de după colţ într-o
ca în
Decît să tot mănînce ?i să bea... Cu toate astea, veşnic bombănea.
şi ncoşă
tocmai în mijlocul uliţei.
yr[ ~ ?e înseamnă asta, băiete ?! exclamă domnul Grad-Mă întreb dacă nu cumva
era vreo asemănare între c^V e te" »JPu«t ? Cum îndrăzneşti să te izbeşti în... populaţiei
din Coketown şi cazul micilor Gradgrind. C fi «»" asta .
 mai e nevoie să ni se spună acum nouă, celor cu bun-s^ ***. culese de jos şapca,
ce-i zburase din cap în
şi obişnuiţi cu cifrele, că unul dintre elementele esentiale:u ° ,m' du.Pa aceea' facînd
un pas înapoi şi salutînd existenţa muncitorilor din Coketown a fost anume înlattlcc;|ent
«unte, se scuză, lămurind că fusese un
cu totul de zeci de ani ? Că aveau şi ei o oarecare fante _^ •
care cerea să fie cultivată ca să se dezvolte liber, în_ loC3radgrind Care te fugărea'
JuPe ? întrebă domnul
se zbată în întuneric? Căci, cu cît le era munca mai 1"? ___ • si mai monotonă, cu
atît creştea în ei dorinţa unei recr* > aomnule, răspunse fata cam în silă.
34 35

— Nu-i adevărat, domnule ! strigă Bitzer. Ea a încep,,, întîi să fugă de mine. Pe

călăreţii ăştia de circ nu poţi să. crezi niciodată ce spun, domnule, sînt vestiţi în privi^,
asta. Ştii foarte bine că pe călăreţii de circ nu-i poţi cred niciodată, se adresă el lui Sissy.
Aş putea spune, domnul, că asta e aşa de cunoscut în tot oraşul pe cît... pe cît le de
necunoscută tabla înmulţirii călăreţilor de circ. Bitzt încerca să-l cîştige astfel pe domnul
Bounderby.
— M-a speriat foarte tare, spuse fata. Se strîmba ^
de urît la mine !
— Ce ? strigă Bitzer. Ce ? Nu eşti şi tu la fel ca ei Nu eşti o călăreaţă de circ ? Nici
nu mi-a trecut prin ca să mă uit la ea, domnule ! Am întrebat-o doar dacă mîir are să ştie
definiţia calului şi i-am propus să i-o spun di nou, iar ea a luat-o la fugă, şi eu am fugit
după ea, don nule, s-o învăţ cum să răspundă cînd va fi întrebată. K ţi-ar fi trecut prin
cap să spui asemenea minciună dacă n-; fi fost călăreaţă de circ !
— Pare-mi-se că profesia ei e tare bine cunoscută prit tre copii, observă domnul
Bounderby. într-o săptămînă : fi găsit toată şcoala înşirată în jurul circului, zgîindu-:
înăuntru.
— în adevăr, cred că ai dreptate, îi răspunse prieteni Bitzer, stînga-mprejur şi şterge-
o acasă ! Jupe, stai o clip Şi dacă te mai prind alergînd aşa vreodată, băiete, ai : auzi de
mine prin directorul şcolii ! înţelegi ce vreau spun. Hai, pleacă !
Băiatul se opri din clipitu-i des, duse din nou pumn la frunte, aruncă o privire lui Sissy,
se întoarse şi bătu '?
retragere.
— Acum, fetiţo, spuse domnul Gradgrind, să ne condt pe mine şi pe domnul acesta la
tatăl tău. Ne duceam la ; Ce ai în sticla aceea ?
— Rachiu, spuse domnul Bounderby.
— O, nu, domnule ! Sînt cele nouă unsori.
— Cum ai spus ? strigă domnul Bounderby.
— Cele nouă unsori, domnule. Ca să-l frec pe tata.
— Dar de ce dracu îl freci pe taică-tău cu nouă unso'1 se miră atunci domnul
Bounderby, cu un rîs scurt zgomotos.
_ A; noştri le folosesc întotdeauna, domnule, cînd se lovesc în arenă, răspunse fata,
privind peste umăr să se încredinţeze că urmăritorul ei plecase. Se rănesc citeodata
t.l Aşa^e trebuie, zise domnul Bounderby, fiindcă-s il? privi în sus la chipul lui cu un
amestec de uimire şi spaima. ^^^ , zjse domnui Bounderby. Eu eram cu patru-cinci ani mai
tînăr decît tine şi aveam lovituri aţîţ de rele, încît nici zece unsori, nici douăzeci de unsori,
nici patruzeci de unsori nu le-ar fi putut vindeca. Şi nu le căpătasem făcînd figuri, ci
mîncînd bătaie. Nu dansam De frîn-ghie, ci mă făceau alţii să dansez pe pămîntul gol, cu
lovituri de frînghie.
Domnul Gradgrind era un om destul de sever, dar nici pe departe atît de aspru ca
domnul Bounderby. La drept vorbind, nici nu era rău la suflet, ba chiar ar fi putut fi foarte
bun dacă n-ar fi săvîrşit o gravă eroare aritmetică în privinţa caracterului său cu mulţi ani
în urmă.
In timp ce coborau pe o ulicioară, spuse pe un ton ce voia să fie încurajator :
— Va să zică, aici este Pod's End, Jupe ?
— Da, domnule, aici, şi, dacă nu vă supăraţi, iată şi casa.
Şi în vreme ce se lăsa înserarea, fetiţa se opri la poarta unei cîrciumioare mizerabile,
înăuntrul căreia se zăreau nişte lumini slabe, roşiatice. Atît era de prăpădită şi de
ticăloasă acea circiumă, de parcă, din lipsă de clientelă, se apucase să-şi bea singură
marfa, şi se ducea încotro se duc toţi beţivii, adică de rîpă.
— Trebuie numai să treceţi prin local, să urcaţi scările, domnule, vă rog, şi să
aşteptaţi acolo o clipă pînă aduc o luminare. Dacă o să auziţi cumva lătrînd un cîine, să
ştiţi
lS^ Labă-sprintenă, domnule, care nu muşcă
derbT ^ă-sprintenă şi nouă unsori ! zise domnul Boun-S' ff ^T"1 dmd drUmul unui rî
36
37
Capitolul VI
ÎNALTA ŞCOALA DE CÃLÃRIE A LUI SLEARY
Cîrciuma se numea „Armele lui Pegas" x. Poate că ar fi fost mai nimerit să se
numească picioarele lui Pegas2 ; dar sub calul înaripat de pe firmă se putea citi, scris cu
caractere romane, „Armele lui Pegas". Mai jos, sub acea inscrioţie, pe un sul desfăşurat,
pictorul trăsese cu pensula următoarele rînduri: ' ': '*'
De-i orzul bun şi berea-i bună, i
Intraţi, s-o tragem împreună. ? '
De-i vinul vecrii şi drojdia-i bătrînă, Poftiţi la noi, că-i la-ndemînă.
Aşezat într-o ramă şi atîrnat în peretele din spatele tejghelei mici şi întunecoase se
mai afla încă un Pegas, un Pegas teatral, cu aripile de voal adevărat, cu trupul presărat
cu stele de aur şi frîiele cereşti făcute din mătase roşie.
Cum între timp se întunecase prea tare afară ca să se mai poată vedea firma, iar
înăuntru nu se făcuse destulă lumină ca să se poată zări tabloul, domnii Gradgrind şi
Bounderby n-avură ocazia să se simtă jigniţi de aceste fantezii. O urmară pe fetiţă, suind
cîteva trepte abrupte, fără să întîlnească pe nimeni, şi se opriră în întuneric, pe cînd .
Sissy se ducea să caute o luminare. Aşteptau din clipă în clipă să-l audă hămăind pe
Labă-sprintenă, dar fetiţa apăru, împreună cu luminarea, înainte ca acel cîine savant să fi
dat glas.
— Tata nu e în camera noastră, domnule, zise ea, şi pe
chip i se citea o mare uimire. Dar vă rog să intraţi, căci
îl găsesc îndată.
 Intrară, iar Sissy, după ce le aduse două scaune, se îndepărtă, grăbită, cu pas uşor.
Se aflau într-o biată camera sărăcăcioasă, cu un singur pat. într-un cui atîrna o scufie
albă, împodobită cu două pene de păun şi o coadă de peruca încîrligată în sus, ce fusese
purtată de si%nor Jupe chiar 1" după-amiaza aceea, cînd înveselise variatele numere de
cirt
1 După legenda mitologică, Pegn% este un armăsar înaripat care simboli»»*1
inspiraţii poetică.
* joc de cuvinte intraductibil, irms "msemnînd în epgţezeţte. şi arme. si ^v4^'
38
nevinovate glume şi replici shakespeareene* ; însă, în Cf " de asta, nu se mai zărea
nicăieri vreun alt articol de a Aerobă, sau vreun cît de mic indiciu asupra acelei per-Sar şj
â îndeletnicirilor ei. Cît despre Labă-sprintenă, aşa d°e puţin se auzea şi se simţea
prezenţa lui la „Armele lui Pegas" de parcă strămoşul acelui preasavant cîine fusese din
A tîmpîare lăsat pe dinafară Arcei, cînd îşi îmbarcase Noe
Auziră deschizîndu-se şi închizîndu-se uşile la camerele de deasupra, în vreme ce
Sissy îl căuta pe tatăl ei din una în alta ; răsunară apoi glasuri mirate. Fetiţa coborî din
nou
2oană, deschise un cufăr vechi, jerpelit şi scorojit, şi vă-
P .. .' i • ? A • A._._w;.__A_____ - ____________• 1 ? I_____•?•
in
zînd că-i gol, privi în jur înspăimîntată, acoperindu-şi obrajii cu palmele.
— Tata trebuie să se fi dus înapoi la baracă, domnule. Nu ştiu de ce s-o fi dus acolo,
dar acolo trebuie să fie ; îl aduc într-un minut I
Într-o clipă şi plecase, fără pălărie, cu părul lung şi negru fluturîndu-i copilăreşte pe
spate.
— Ce-a spus ? zise domnul Gradgrind. Că se întoarce într-un minut ? Dar e mai mult
de o milă pînă acolo !
înainte ca domnul Bounderby să fi putut răspunde, în uşă apăru un tînăr ce se
prezentă singur cu următoarele vorbe: „îmi permiteţi, domnilor ?" Apoi intră cu mîinile în
buzunare. Obrazul lui ras cu îngrijire, slab şi palid, era umbrit de o cantitate impresionantă
de păr negru, pieptănat sul în jurul capului, cu cărare la mijloc. Avea picioare foarte
vînjoase, dar mai scurte decît ar fi trebuit ca să fie bine pro-porţionate. Pe cît de scurte îi
erau picioarele, pe atît de late 11 erau pieptul şi spatele. Era îmbrăcat cu o vestă de
călărie, pantaloni strimţi şi purta un şal înfăşurat în jurul gîtului. Mirosea a gaz, paie,
coajă de portocală, nutreţ de cai, rumeguş şi părea un soi foarte original de centaur, o
combinaţie "e 8raJd şi teatru. Unde începea unul şi unde se termina celalalt, nimeni n-ar
fi putut spune cu precizie. Acel domn "gura pe afiş cu numele de d-l E.W.B. Childers, pe
bună dreptate renumit^ pentru primejdiosu-i număr de salt acro-atic in rolul vînătorului
sălbatic din preriile Americii de ° * i l bi bi
°
p
t.a acea reprezentaţie populară, un băieţaş subţire, ă de bătrîn, care în momentul de
faţă îl întovărăşea, „ca ^m^ lui nevîrstnic, fiind purtat cu capul în jos Umarul tatălui^ său,
care-l ţinea de un singur picior, sau apul aşezat în palma acestuia si picioarele în sus, în
39
felul cam brutal pe care-l folosesc, după cum se ştie Vine, vînătorii sălbatici pentru a-
şi dezmierda odraslele. Costumat, cu cîrlionţi, cunună, aripi, dat cu alb de bismut şi
carmin, acest tînăr de viitor se transforma într-un Cupidon destul de graţios pentru a face
deliciul categoriei materne a spectatorilor, în viaţa particulară, însă, unde se evidenţia
printr-o jachetă de o croială pretenţioasă, nepotrivită cu vîrsta, şi o voce nemaipomenit
de răguşită, era cît se poate de jocheu.
— îmi permiteţi, domnilor, zise E.W.B. Childers, arun-cînd o privire în jur prin cameră.
Dumneavoastră, dacă nu mă înşel, doriţi să-l vedeţi pe Jupe.
— Da, noi, răspunse domnul Gradgrind. Fiica lui s-a dus să-l caute, eu însă nu-l pot
aştepta, aşa că v-aş ruga să-i transmiteţi o comunicare din partea mea.
— Cred că-ţi dai seama, prietene, interveni domnul Bounderby, că noi sîntem dintre
oamenii care cunosc valoarea timpului, iar dumneata eşti dintre oamenii care nu cunosc
valoarea timpului.
— N-am onoarea să vă cunosc, replică domnul Childers după ce îl cercetă pe domnul
Bounderby din cap pînă-n picioare ; dar dacă cu asta vreţi să spuneţi că vă pricepeţi să
faceţi mai mulţi bani cu timpul dumneavoastră decît pot face eu cu al meu, aş fi dispus,
judecind după aparenţă, să cred că nu vă înşelaţi.
— Ba eu aş zice că te pricepi să-i şi păstrezi după ce-i faci, zise Cupidon.
— Kidderminster, gura ! spuse domnul Childers. (Numele pămîntesc al lui Cupidon
era maestrul Kidderminster.)
— Aşa ? Atunci de ce vine aici să-şi rîdă de noi ? strigă maestrul Kidderminster, dînd
la iveală un temperament foarte irascibil. Dacă ai chef să-ţi rîzi de noi, abuleşte mai întîi
gologanul la casă, şi distrează-te apoi cît vrei !
— Kidderminster, făcu domnul Childers ridicînd tonul, gura ! Domnule, se întoarse el
apoi către Gradgrind, eu du-mitale m-am adresat. Ştiţi, ori poate nu ştiţi (căci s-ar putea
să nu fi frecventat prea des reprezentaţiile noastre), că de un timp încoace Jupe dădea
foarte des chics.
— Dădea... ce ? întrebă domnul Gradgrind, aruncînd o privire de ajutor
atotputernicului Bounderby.
— Dădea chics.
— Noaptea trecută a încercat de patru ori flic-flac, Ş1 n-a reuşit nici măcar o dată,
spuse maestrul Kidderminste^ A dat chics şi la steguleţe, iar la cabolă a fost prea l
40
__ N-a izbutit sa facă ce trebuia. Salturile erau prea
si tumbele, mizerabile ! traduse domnul Childers. ^° 2- h spuse domnul Gradgrind, va
să zică asta înseamnă
a da chics!
__ pa fu general cam asta înseamnă a da chics, răspunse
domnul E.W.B. Childers.
__ Nouă unsori, Labă-sprintenă, chics, flic-flac, steguleţe
• cabola. Ha, ha ! explodă Bounderby, cu rîsul lui formidabil. Ciudată tovărăşie, n-am
ce zice, pentru un om ca mine, care s-a ridicat atît de sus singur!
__ N-ai decît să cobori atunci ! ripostă Cupidon. Ei,
doamne ! Dacă te-ai ridicat singur chiar aşa de sus, cearcă, rogu-te, de mai coboară
un pic.
 __ Ce băiat impertinent ! spuse domnul Gradgrind, în-
torcîndu-se şi încruntîndu-se la el.
— De .' Dacă am fi ştiut că veniţi, făceam rost de un filfizon să vă primească, replică
maestrul Kidderminster fără a se lăsa intimidat. Păcat că nu anunţaţi o reprezentaţie
specială dacă sînteţi aşa de grozavi ! Desigur că lucraţi numai la drot întins, nu ?
— Ce vrea să spună băiatul ăsta necioplit cu drot întins ? întrebă domnul Gradgrind,
privindu-l cu un fel de disperare.
— Hai, cară-te, cară-te ! zise Childers, împingîndu-şi tînărul prieten afară din cameră
cam după moda preriilor. Drot întins sau drot moale nu înseamnă altceva decît coardă
întinsă şi coardă moale. Doreaţi să comunic ceva lui Jupe ?
— Da.
— în cazul acesta, urmă repede domnul Childers, părerea mea e că n-are să
primească niciodată această comunicare, îl cunoaşteţi bine ?
— Nu l-am văzut în viaţa mea.
Atunci, mă îndoiesc că o să-l mai vedeţi vreodată. Vrei să spui că şi-a părăsit fiica ?
— Da, răspunse domnul Childers dînd din cap, cred că a Şters-o. I^ş-a făcut galerie
noaptea trecută, i s-a făcut gale-ne Şi alaltăieri noapte, i s-a făcut şi azi. în ultima vreme,
ce race, ce drege, mereu îl fluieră publicul, şi el nu mai Poate îndura.
nul ~O A • CC * SC ^aCC a?a ^e mare— galerie ? întrebă dom-yradgrind, scoţînd
greu cuvântul şi rostindu-l cu multă cavitate şi scîrbâ.
41
^ 4. -
— Pentru că încheieturile au început să-i înţepenească şi »-a cam hodorogit, zise
Childers. Cu gargara mai are încă ceva haz, dar numai cu asta n-o poate scoate la capăt.
— Cu gargara ! repetă Bounderby. Poftim, iar începe !
— Ca povestitor, dacă domnul preferă, spuse domnul E.W.B. Childers, aruncînd cu
dispreţ peste umăr această explicaţie, pe care o întovărăşi cu o scuturare din cap ce
făcu să i se scuture dintr-o dată tot păru-i lung. Lucru de mirare, domnule, cum omul
acesta suferea mai mult de faptul că fiica lui ştia de fluierăturile pe care le încasa decît
că era silit să le îndure.
 — Bravo l întrerupse domnul Bounderby. Frumos lucru, Gradgrind ! Un om care îşi
iubeşte aşa de tare fata, că o părăseşte ! Straşnic lucru 1 Ha \ Ha l Acum, să-ţi spun
ceva, tinere. Eu n-am avut niciodată rangul pe care-l ocup acum, aşa că mă pricep la
asemenea treburi. Ai să te miri poate cînd am să-ţi spun că pe mine mama m-a părăsit şi
a
plecat.
La aceasta, E.W.B. Childers răspunse ironic că nu se miră
de loc de aşa ceva.
— Foarte bine, zise Bounderby. M-am născut într-un şanţ, şi mama mea m-a părăsit.
Credeţi că-i găsesc vreo scuză pentru ce-a făcut ? Nu. Credeţi c-am iertat-o vreodată ?
Nici gînd '. Cum o numesc pentru fapta ei ? Probabil cea mai rea femeie de pe lume, în
afară de beţivana de bunică-mea. Eu n-am mîndrie de familie şi nu umblu cu fantezii şi
fleacuri sentimentale. Eu cazmaua o numesc cazma, şi pe mama lui Josiah Bounderby
din Coketown o numesc, fără să-mi fie frică şi fără părtinire, cum aş fi numit-o dacă ar fi
fost mama unui oarecare Dick Jones din "Wapping. La fel mă port şi faţă de acest om, şi-l
declar un dezertor, un potlogar şi un vagabond, cum se spune pe limba voastră.
— Mi-e perfect egal ce-o fi ori ce n-o fi, pe limba noastră ori pe cea franţuzească, îi
întoarse vorba domnul E.W.B. Childers, făcîndu-i faţă şi înfruntîndu-l. I-am spus
prietenului dumitale cum stau lucrurile ; dacă nu-ţi face plăcere să asculţi, n-ai decît să te
duci să iei aer \ Ştii, ai făcut destulă gură aici, mai fă gură şi acasă la dumneata, dacă
poţi! obiectă E. "W. B. Childers cu o severă ironie. Dat aici să nu faci gură pînă nu eşti
mai întîi poftit! îmi în' chipui că-i fi avînd casa dumitale, nu-i aşa ?
— Te pomeneşti! răspunse domnul Bounderby, sunîndu-Ş1 bxnii în buzunar şi
izbucnind în rîs.
42
__ Atunci te-aş ruga să faci gura acasă la dumneata,
,c» iar Childers. Căci, vezi dumneata, clădirea asta nu-i rea solidă, şi daca te vin prea
tare mtr-msa, s-ar putea să-ţi cadă în cap i
Si după ce îl măsură dm nou dm cap pină-n picioare domnul Bounderby, îi întoarse
spatele, ca şi cum terminase definitiv cu el ; apoi se adresă domnului Gradgrind :
 __ Nu-i nici o oră de cînd Jupe a trimis fetiţa să-i facă
un comision, şi apoi a fost zărit strecurîndu-se afară din cameră, cu pălăria trasă pe
ochi, cu o boccea legată într-o basma sub braţ. Copila n-are să creadă niciodată că tatăl
ei a putut să fugă şi s-o părăsească.
__ Te rog, lămureşte-mă, spuse domnul Gradgrind, de
ce n-are să poată crede niciodată asta despre el ?
— Pentru că erau ca unul singur. Pentru că erau nedespărţiţi. Pentru că pînă astăzi
părea că îşi adoră copila, zise Childers, făcînd cîţiva paşi ca să se uite în cufărul gol.
Domnul Childers ca şi maestrul Kidderminster, avea un fel foarte ciudat de a merge,
cu picioarele mult mai depărtate unul de altul decît majoritatea oamenilor şi cu o
ţepeneală a genunchilor ce se vedea prea bine că-i afectată. Acest fel de a merge era
obişnuit la toţi membrii de parte bărbătească a trupei „Sleary", şi voia să arate că sînt
oameni ce-şi petrec viaţa călare.
— Biata Sissy ! Mai bine ar fi dat-o la ucenicie... spuse Childers, provocînd o nouă
scuturătură a părului cînd îşi ridică privirile de la cufărul gol. Aşa, a lăsat-o de izbelişte, şi
fata nu-şi poate găsi nici un rost în viaţă.
Asemenea părere îţi face cinste dumitale, care n-ai fost niciodată ucenic, răspunse
domnul Gradgrind pe un ton aprobator.
A Eu n-am fost niciodată ucenic ? De la şapte ani mi-am
început ucenicia !
. ~ Adevărat ? spuse domnul Gradgrind, puţin cam înciudat, ca şi cum asta îi strica
buna părere ce şi-o făcuse. JNU jţiam câ_; obiceiul să facă tinerii ucenicie la...
Trmdăvie ! completă domnul Bounderby cu un rîs zgomotos. Nici eu, drăcia dracului,
nici eu nu ştiam !
totul âl Ci ÎŞ- VÎrîse în cap' reluâ Childers> ignorînd cu
educ ?rez<ţn^a„ ^ Bounderby, că Sissy trebuie să capete o intrat asa> ?a înveţe
dracu mai ştie ce ! Cum de i-a
mai i *senJenea idee în cap, nu ştiu. Atîta ştiu, că nu i-a ie$». In ultimii şapte ani i-a
făcut rost într-un loc să
înveţe a citi puţin, în alt loc să înveţe puţin a scrie, în altă parte să deprindă a socoti
puţin...
Domnul E. W. B. Childers îşi scoase din buzunar una dintre mîini şi-şi mîngîie obrazul
şi bărbia, privind pe domnul Gradgrind cu multă îndoială şi prea puţină speranţă. De la
început încercase să cîştige simpatia acestui domn, în interesul fetiţei părăsite.
— Cînd Sissy a fost primită aici la şcoală, urmă el, tatăl ei era vesel ca un piţigoi.
Mărturisesc că nu prea înţelegeam de ce, deoarece noi nu sîntem stabili aici, fiind veşnic
călători din loc în loc. Presupun că mai demult îşi pusese în gînd să facă figura asta.
Totdeauna i-a lipsit o doagă, şi în felul ăsta a socotit că şi-a aranjat fata. Dacă cumva ai
venit astă-seară aici cu intenţia de a-i spune că ai de gînd să-i faci vreo mică înlesnire
fetiţei lui, spuse domnul Childers mîngîindu-şi din nou faţa şi privindu-l în acelaşi fel, ar fi
foarte bine venit şi la momentul potrivit ; foarte bine venit şi la momentul potrivit!
— Dimpotrivă ! răspunse domnul Gradgrind. Am venit să-i spun că mediul în care
trăieşte fata face ca prezenţa ei să fie nedorită în şcoală, şi că nu se poate s-o mai
frecventeze. Totuşi, dacă tatăl ei într-adevăr a părăsit-o, fără vreo înţelegere cu dînsa...
Bounderby, vreau să-ţi spun două cuvinte.
Atunci, domnul Childers se retrase politicos, cu mersu-i ecvestru, pe coridorul din faţa
uşii, şi rămase acolo, mîngîindu-şi faţa şi fluierînd încetişor. în timp ce era astfel ocupat,
auzea frînturi de fraze, şi vocea domnului Bounderby spunînd : „Nu. îţi spun că nu. Nu te
sfătuiesc. în nici un caz !" Şi vocea lui Gradgrind, mult mai domoală, răspundea : „Chiar
de ar fi numai să-i demonstrez Louisei unde duc şi cum se sfîrşesc îndeletnicirile acelea
care i-au stîrnit ei o curiozitate atît de vulgară. Caută să priveşti chestiunea din acest
punct de vedere, Bounderby."
între timp, feluriţii membri ai trupei „Sleary" coborîseră unul cîte unul din regiunile
superioare unde îşi aveau locuinţele şi se strînseseră pe coridor, şoptind între ei sau cu
domnul Childers, apoi, pe nesimţite, se strecurară în cameră. Printre ei se aflau vreo
două-trei femei tinere şi chipeşe, cu cei vreo doi-trei bărbaţi ai lor, cu cele vreo două-trei
mame şi cu cei vreo opt-nouă prunci, care erau folosiţi, cînd se ivea prilejul, în feerii. Tatăl
unei familii obişnuia să ţină în echilibru pe tatăl altei familii în vîrful unei prăjini lungi)
t°l celei de-a treia familii forma adeseori cu ceilalţi doi tâ • o piramidă, maestrul
Kidderminster fiind vîrful, iar el, , foţi taţii puteau să danseze pe butoaie ce se rostogoleau
' să stea în echilibru pe sticle, să jongleze cu cuţite şi mingi, să învîrtă farfurii pe degete,
să călărească pe orice si să sară peste orice, fără să se ţină de nimic. Toate mamele
ştiau să danseze, şi chiar dansau pe sîrmă moale ori pe coardă întinsă, executau figuri
rapide pe cai neînşeuaţi, şi nici una dintre ele nu simţea nici cea mai mică jenă să-şi
arate picioarele, iar una, singură într-un car grecesc, conducea cu o singură mînă şase
cai, de fiecare dată cînd intrau într-un oraş. Toţi îşi dădeau aere de şmecheri şi
dezmăţaţi, hainele lor de toate zilele nu prea erau îngrijite, nu erau de loc ordonaţi la
treburile casnice, şi toată erudiţia trupei, adunata la un loc, n-ar fi fost în stare să
înjghebe nici măcar cîteva rînduri despre vreun subiect oarecare. Totuşi, simţeai că sînt
nişte oameni deosebit de blînzi şi de copi-laroşi, cu o totală lipsă de aptitudini pentru
înşelătorie şi cu o neistovită bunăvoinţă de a se ajuta şi mîngîia unul pe altul, calităţi ce
merită adesea tot atîta respect şi sînt la fel de generoase ca şi virtuţile obişnuite ale
oricărei clase de oameni din lumea întreagă.
Cel din urmă apăru domnul Sleary. Era, cum v-am mai spus, un om solid, cu un ochi
fix şi altul care-i fugea, cu o voce (dacă o putem numi astfel) ce hîrîia ca o pereche de
foaie vechi şi stricate, cu o faţă fleşcăită şi un cap buimac, ce nu era niciodată nici treaz,
nici beat.
— Hluga dumneavoahtră, domnule, zise domnul Sleary, ce suferea de astmă, din
care pricină respira atît de greu şi de precipitat, că nu putea pronunţa unele litere. H-a în-
timplat ceva foarte neplăcut. Aţi auzit că clovnul meu he pare că a hterh-o, împreună cu
cîinele lui.
Se adresase domnului Gradgrind, care îi răspunse :
— Da.
• Atunci, domnule, urmă el, scoţîndu-şi pălăria din cap Ş1 Ştergindu-şi căptuşeala cu
batista ce o ţinea înăuntrul ei anume m scopul acesta, aveţi de gînd hă faceţi ceva pentru
^tajată, domnule?
Aş vrea să-i propun ceva, cînd se va întoarce, spuse
Gradgrind.
^ă bucur, domnule. Nu că ah vrea hă hcap de copil, n"a'1 vrea kă-i htau în cale...
Hînt gata h-o iau la vîrhta ei e tîrziu. Vocea mea e puţin cam
 uce ?~
45
tâguhită, domnule, hi cei care mi mă cunohc mă înţeleg cam greu ; dar dacă ai fi foht
hi dumneata ca mine, răcorit hi înfierbîntat, înfierbîntat hi răcorit, răcorit hi înfierbîntat in
arenă cînd erai tînăr, de atîtea ori ca mine, nici vocea dumuale n-ar fi rezihtat mai mult ca
a mea, domnule.
— Aşa cred şi eu, răspunse domnul Gradgrind.
— Ce-aţi dori hă luaţi, domnule, pînă una-alta ? Poate lichior ? Alegeţi, domnule 1
spuse domnul Sleary cu un aer primitor.
— Nu iau nimic, mulţumesc, spuse domnul Gradgrind.
— Nu mă refuzaţi, domnule. Dar prietenul dumnea-voahtră ce hpune ? Dacă nu v-aţi
ohpătat încă, luaţi un pahar de bere.
Fata lui, Josephine (o blondă drăguţă, de 18 ani, care la vîrsta de 2 ani fusese legată
de un cal, iar la 12 ani îşi făcuse testamentul pe care îl purta întotdeauna la ea şi în care
îşi arăta ultima dorinţă : să fie condusă la locul de veci de cei doi ponei bălţaţi), strigă în
clipa aceea :
— Taci, tata ! S-a întors !
Atunci Sissy Jupe intră în cameră alergînd la fel cum plecase. Şi cînd îi văzu pe toţi
cei adunaţi cum o privesc, şi cînd văzu că tatăl ei nu-i acolo, izbucni într-un plînset
deznădăjduit şi se refugie la pieptul unei doamne neîntrecute în evoluţiile pe coardă
întinsă (ea însăşi pe cale de a deveni mamă), care îngenunche pe podea ca s-o mîngîie
şi să-i plîngă de milă.
— Ce ruhine ! Ahta-i nemaipomenit, pe onoarea mea ! spuse Sleary.
— Tată, dragă tată, unde-ai plecat ? Ştiu că ai plecat încercînd să-mi faci un bine !
Sînt sigură că din dragoste pentru mine ai plecat. Cît de nenorocit şi de părăsit ai să fii
fără mine, sărmane tată, pînă te vei întoarce !
Era atît de mişcător s-o auzi rostind o mulţime de vorbe de felul acesta, cu faţa
întoarsă în sus, cu mîinile întinse înainte, ca şi cum încerca să oprească umbra lui fugară
şi s-o cuprindă în braţe, încît nimeni nu rosti un cuvînt, pînă cînd domnul Bounderby
(pierzîndu-şi răbdarea) interveni cu autoritate :
 — Ascultaţi, oameni buni, zise el, asta-i adevărată pie,r-dere de timp. Să-i lămurim
fetei care-i adevărul. Dacă vreţi, pot să i-l spun chiar eu, care am fost un copil lepădat. Ei,
46
uită tu, cum te cheamă ! Tatăl tău a fugit, te-a părăsit, a>SC ă nu-ţi 'închipui că ai să-
l mai vezi vreodată în viaţa ta 1 ?l Atît de puţin preţuiau oamenii aceia adevărul spus pe i
ş[ în asemenea hal de deprimare se aflau în urma ?elor' petrecute, încît în loc să fie
impresionaţi de puternicul bun-simţ al oratorului, găsiră prilejul să se înfurie grozav.
Bărbaţii murmurară : „Ruşine !", şi femeile : „Brută !", iar Sleary se grăbi să-i dea
domnului Bounderby următorul sfat confidenţial: ,
__ Ahculta, domnule, iţi hpun hincer părerea mea, c-ar
fi mai bine hă încetezi hi hă nu te mai amehteci ! Oamenii mei hînt foarte blînzi din
fire, dar h-au obihnuit hă fie iuţi în mihcări ; hi dacă n-ahculţi de hfatul meu, hă fiu afurihit
dacă nu hînt în htare hă te arunce pe fereahtră afară !
Domnul Bounderby fiind calmat de această delicată insinuare, domnul Gradgrind găsi
ocazia să-şi expună punctul său de vedere eminamente practic asupra chestiunii :
— N-are nici o importanţă pentru moment, zise el, dacă e cu putinţă ca persoana
aceea să se întoarcă sau nu. A plecat, şi deocamdată nu-i nici o speranţă să se întoarcă.
Cred că în privinţa asta sîntem cu toţii de acord.
— De acord, domnule, ziceţi-i înainte, făcu Sleary.
— Bine. Am venit aici să înştiinţez pe tatăl bietei fetiţe, Jupe, că nu-i mai pot primi de-
acum înainte copila la şcoală, deoarece există anumite considerente de ordin practic,
despre care nu e cazul să vorbim, ce se împotrivesc la primirea copiilor ai căror părinţi au
anumite profesiuni ; dat fiind insă întorsătura pe care au luat-o lucrurile, m-am hotărît să
fac o propunere. Sînt dispus să am grijă de tine, Jupe, să-ţi fac educaţia şi să te întreţin.
Singura condiţie pe care ţi-o pun (pe lîngă o foarte bună conduită) este să te hotărăşti
acum, pe loc, dacă mergi cu mine sau rămîi aici. De asemenea, dacă mă însoţeşti acum,
rămîne bine stabilit că nu vei mai avea nimic de-a face cu prietenii tăi care sînt aici de
raţă. Iată expunerea completă a cazului.
în acelahi timp, domnule, spuse Sleary, ah vrea hă-mi
Pun hi eu cuvîntul meu, aha ca hă putem privi lucrul pe
 amindouă feţele. Dacă vrei, Cecilia, hă intri la ucenicie,
cunohti ce fel de muncă te ahteaptă, îţi cunohti hi tovarăhii.
mrna Gordon, care în momentul de faţă te htrînge la piep-
eii are hă-ţi fie ca o mamă, iar Johephine, o horă. N-am
47
pretenţie că ah fi bun ca pîinea cea caldă şi n-ah puns mîna-n foc că dacă ai hă
grehehti cumva n-am hă mă hupăr şi n-am hă te ocărăhc. Un lucru htiu, domnule, că bine
hau rău dihpuh, n-am lovit niciodată un cal, cel mult l-am înjurat, hi nu cred că acum, la
vîrhta mea, am hă încep a mă purta altfel, hi încă faţă de o călăreaţă ! N-am foht
niciodată un orator, domnule, am hpuh doar ce aveam de hpuh.
Ultima parte a acestui discurs era adresată domnului Gradgrind, care o ascultă
înclinînd cu gravitate capul, şi apoi răspunse :
— Asupra unui singur lucru îţi mai atrag atenţia, Jupe, pentru a te ajuta să iei o
hotărîre : că este foarte de dorit să capeţi o educaţie serioasă şi practică, şi că însuşi
tatăl tău (după cîte înţeleg), în ceea ce te priveşte, şi-a dat seama şi dorea asta.
Ultimele cuvinte avură un efect vădit asupra ei. încetă să mai plîngă în hohote şi se
îndepărtă puţin de Emma Gordon, privindu-şi drept în faţă protectorul. Toţi tovarăşii ei
băgară de seamă acea bruscă schimbare şi scoaseră în acelaşi timp un lung oftat, ce
spunea limpede : „Are să plece !"
— Gîndeşte-te bine înainte de a lua o hotărîre, Jupe, o preveni domnul Gradgrind.
Atîta îţi spun : gîndeşte-te bine înainte de a lua o hotărîre !
— Şi cînd are să se întoarcă tata, strigă copila, izbucnind din nou în lacrimi, după o
clipă de tăcere, cum are să mă mai găsească dacă eu plec ?
— Poţi să fii fără grijă, zise liniştit domnul Gradgrind (mînuia întreaga afacere
întocmai ca pe o operaţie aritmetică), poţi fi fără grijă, Jupe, >n privinţa asta. Dacă se în-
tîmplă aşa ceva, presupun că tatăl tău are să-l caute pe domnul...
— Hleary. Numele meu ehte Hleary, hi nu mi-i ruhin« de el ! Hi e cunohcut în toată
Anglia ca nume de încredere'
— Are să-l caute pe domnul Sleary, care are să-i spună la cine te afli. Nu voi avea
dreptul să te ţin împotriv» voinţei lui, şi, bineînţeles, lui nu-i va fi de loc greu sa-'
găsească pe domnul Thomas Gradgrind din Coketown. Sîn1 bine cunoscut.
48
L
_ Bine cunohcut ! aprobă domnul Şleary rotmdu-şi ochiul care-i fugea mereu. Hînteţi
dintre aceia, domnule, care mTpTedică hă intre în caha mea o grămada de^ bani. Dar in
Momentul de faţa ahta n-are nici o importanţa. _
Se făcu din nou tăcere ; apoi Sissy strigă, plmgind şi aco-perindu-şi faţa cu manile :
. ,„ • ~ - ,
- Daţi-mi hainele, daţi-mi hainele, şi lasaţi-ma sa plec,
că mi se rupe inima de durere ! , „. , u-
Femeile se grăbiră mîhnite să-i adune hăinuţele, treaba pe care o isprăviră îndată,
căci nu avea multe, şi î^le aşezară într-un paner, ce făcuse multe călătorii împreuna cu
ei. în vremea asta Sissy rămase la pămînt, suspinînd într-una, cu mîinile la ochi. Domnul
Gradgrind şi prietenul său Bounderby se retrăseseră lîngă uşă, aşteptînd s-o ia cu ei.
Domnul Sleary sta în mijlocul încăperii, înconjurat de bărbaţii trupei, întocmai cum ar fi
stat în mijlocul arenei în timpul unui număr executat de fiica sa Josephine. Nu-i lipsea
decît biciul.
După ce îi aşezară în tăcere lucrurile în paneraş, îi aduseră boneta şi, netezindu-i
părul zburlit, i-o puseră pe cap. Apoi se îngrămădiră în jurul ei, aplecîndu-se asupră-i în
atitudini foarte naturale, sărutînd-o şi îmbrăţişînd-o ; aduseră apoi şi copiii ca să-şi ia
rămas bun de la ea. Ah, cît de simple, cît de duioase şi de inimoase erau femeile acelea !
^ — Şi acum, Jupe, dacă te-ai hotărît, spuse domnul Gradgrind, haide !
Sissy însă mai avea să-şi ia rămas bun de la bărbaţii trupei, care, rînd pe rînd, îşi
deschiseră larg braţele (în prezenţa domnului Sleary toţi îşi luau poze profesionale) şi-i
dădură sărutul de despărţire. Numai maestrul Kidderminster, a cărui tînără natură vădea
o oarecare doză de mizantropie, fund ştiut, pe lîngă asta, că mai nutrea şi anumite planuri
matrimoniale, făcu excepţie de la regulă, retrăşîndu-se îmbufnat. Domnul Sleary îşi
rezervă scena finală. Deschizîn-du-şi krg braţele, o apucă de amîndouă minutele, vrînd s-
o Sţ ,\e. m sus' duPă obiceiul profesorilor de călărie cînd felicită pe tinerele doamne ce
descăleca la sfîrşitul unui exer-»ţiu de viteză, dar nu găsi nici un fel de elasticitate la
aissy, care rămase înaintea lui plîngînd. j,ă T~ Adio> draSa ^mea, spuse Sleary.
Nădăjduiehc că ai -ţi taci un drum }n viaţă, hi-ţi garantez că nici unul din
49
I
bieţii nohtri oameni n-are hă te necăjeahcă vreodată. Era mai bine dacă tatăl tău nu
lua clinele ; nu-mi prea convine hă hcot cîinele de pe afih. Dar, la drept vorbind, n-ar
{[ putut hă-hi joace numărul fără htăpînul lui, aha că totuna-i! După aceste vorbe, o privi
atent cu ochiul cel fix, supra-veghindu-şi în acelaşi timp trupa cu ochiul care umbla, apoi o
sărută, clătină din cap şi o prezentă domnului Gradgrind ca şi cum ar fi prezentat-o unui
cal :
— Iat-o, domnule, spuse el învăluind-o într-o privire profesională, de parcă o aşezase
în şa, ai hă fii mulţumit de ea. Adio, Cecilia !
— Adio, Cecilia ! Adio, Sissy ! Domnul să te aibă în paza lui, drăguţo ! se auziră
felurite voci prin cameră.
Dar maestrul de călărie, zărind cu ochiul ager la pieptul fetiţei sticla cu nouă unsori,
interveni iar :
— Lahă hticla, drăguţă. E prea mare ca h-o porţi cu tine ; hi, apoi, nu-ţi mai ehte de
nici un foloh acum. Dă-o încoace !
— Nu, nu ! rosti copila izbucnind din nou în lacrimi. Vai, lasă-mă, te rog, s-o păstrez
pentru tata, cînd o să se întoarcă ! Are să aibă nevoie de ea cînd s-o întoarce. Nu se
gîndea de loc să plece cînd m-a trimis să i-o aduc. Te rog, lasă-mă să i-o păstrez.
— Fie,- cum vrei, copila mea. (Vedeţi cum e hituaţia, domnule...) Adio, Cecilia ! îţi dau
cel din urmă hfat: Hă-ţi îndeplinehti îndatoririle pe care le ai, hă-l ahculţi pe domnul, iar
pe noi, uită-ne. Iar dacă, atunci cînd vei fi mare, măritată hi bogată, vei întîlni vreodată o
trupă de călăreţi acrobaţi, nu-ţi întoarce faţa de la ei, nu-i judeca ahpru, ci mai bine
comandă-le o reprezentaţie, dacă îţi dă mîna, şi gîn-dehte-te că ar fi putut hă-ţi meargă
hi ţie mai rău. Oamenii trebuie hă he dihtreze într-un fel hau în altul, domnule, urmă
Sleary, care de atîta vorbă gîfîia mai tare ca întotdeauna ; nu pot munci într-una, nici
învăţa într-una. Căutaţi hă vedeţi ce-i bun la noi, nu numai ce-i rău. De cînd mă htiu, mi-
am cîhtigat exihtenţa de pe urma reprezentaţiilor de călărie, dar hocot că vă lămurehc
ahtfel latura filozofică a problemei, hpunîndu-vă, domnule : căutaţi hă vedeţi ce-i bun în
noi, nu numai ce-i rău !
Filozofia aceea slearyană le fu oferită pe cînd coborau scările, iar ochiul fix al
filozofiei, împreună cu celălalt ochi care-i fugea pierdură curînd din vedere cele trei siluete
şi panerul, ce se topeau în întunericul străzii.
50
Capitolul Vîl
DOAMNA SPARSIT
Domnul Bounderby fiind celibatar, o doamnă în vîrstă îi atrona gospodăria, în
schimbul unei anumite retribuţii
anuale. Numele doamnei era Sparsit; şi era un personaj de ază printre cei care
însoţeau carul triumfal al domnului
Bounderby, pe cînd înainta purtîndu-l pe acel fanfaron al
umilinţei. . „ „ .. . ,
Căci doamna oparsit nu numai ca văzuse zile mai bune, dar avea şi rude în înalta
societate. Avea o mătuşă care trăia încă şi se numea lady Scadgers. Răposatul domn
Sparsit, a cărui văduvă era, fusese dinspre partea mamei lui ceea ce doamna Sparsit
numea încă „un Powler". Se întîmpla cîte-odată ca străini inculţi şi grei de cap să nu ştie
ce înseamnă un Powler, ba chiar să aibă aerul că se întreabă daca cu-vîntul acela nu
indică o firmă, un partid politic sau o secta religioasă. Minţile mai luminate, însă, n-aveau
nevoie să fie informate că Powlerii erau de viţă veche şi că-şi puteau urmări strămoşii
atît de departe în urmă, încît nu era de mirare dacă se mai pierdeau pe drum, ceea ce, de
altfel, li se întîmpla adeseori cu ajutorul curselor de cai, a ruletelor, a cămătarilor şi a
falimentelor.
Răposatul domn Sparsit, ce se trăgea după mamă din Powleri, se căsătorise cu
această doamnă, ce se trăgea după tată din Scadgersi. Lady Scadgers (o babă colosal
de grasă, cu o poftă nesăţioasă de carne şi un picior misterios ce re-*u2La de patruzeci
de ani să coboare din pat) pusese la cale căsătoria într-o vreme cînd Sparsit abia
împlinise vîrsta de însurătoare, remarcîhdu-se mai cu seamă prin trupu-i deşirat, prost
sprijinit pe două proptele lungi şi subţiri, avind deasupra un cap despre care nici nu
merită să amintim. Moştenise o avere frumoasă de la unchiul lui, pe care o amanetase
toată înainte de a intra în posesia ei, mai cheltuind-o
mea de două ori imediat după aceea. Aşa că atunci cînd mun ia î d 24 d - .11 d îi
di i
d ~~ '. Pricina : alcoolul), nu-i lăsă văduvei sale, de care se sParţise îndată după
luna de miere, o situaţie materială strălucită. Neconsolata soţie, cu cincisprezece ani mai
clecit el, se certă la cuţite îndată după aceea cu singura senin ' " V ^cacteers ; şi, pe de
o parte, ca sa-i facă în ciuda Nei-sale, pe de alta, ca să-şi susţină existenţa, se angaja
...... v ^^.
51
ei
ca salariată. Şi iat-o acum, spre bătrineţe, cu nasu-i în stil Coriolan 1 şi sprîncenele-i
stufoase şi negre cu care îl fermecase pe Sparsit, pregătind ceaiul domnului Bounderby,
pe cînd acesta îşi ia dejunul.
Bounderby n-ar fi putut face mai multă vîlvă decît obişnuia să facă în jurul doamnei
Sparsit nici dacă ar fi fost un cuceritor, iar ea o prinţesă captivă, tîrîtă după el pentru a-i
împodobi alaiul triumfal. După cum vanitatea îl mîna să-şi ponegrească originea, tot
vanitatea îl făcea s-o preamărească pe-a doamnei Sparsit. în aceeaşi măsură în care nu
admitea nici o singură împrejurare favorabilă în propria-i tinereţe, căuta să înfrumuseţeze
tinereţea doamnei Sparsit cu tot ce era posibil, presărînd pretutindeni în calea acelei lady
care încărcate de trandafiri fragezi.
— Şi, totuşi, domnule, obişnuia el să încheie, cum s-a sfîrşit totul pînă la urmă ? Iat-o
aici, cu o sută de lire pe an (îi dau o sută, sumă pe care binevoieşte s-o numească
generoasă), conducînd gospodăria lui Josiah Bounderby din Coketown !
Arăta atît de des lumii acel contrast, încît şi alţii îşi însuşiră sistemul, mînuindu-l în
unele împrejurări cu destulă abilitate. Era una dintre cele mai nesuferite însuşiri ale lui
Bounderby ; nu numai că-şi cînta singur osanale, ci mai îndemna şi pe alţii să i le cînte. în
vecinătatea lui te molipseai îndată de boala lăudăroşeniei. Străini, care în alte părţi se
arătaseră modeşti, se porneau deodată, la banchetele din Coketown, să-l ridice în slavă
pe Bounderby într-un stil din cele mai extravagante. îl asemuiau cu stema regală,
stindardul ţării, Magna charta2, John Bull3, Habeas Corpusi, drepturile omului, casa
englezului este cetatea sa, biserica şi statul şi imnul regal, toate amestecate împreună. Şi
de cîte ori vreun orator dintre aceştia (şi se întîmpla foarte des) cita în discursul lui
versurile :
A prinţilor splendoare uşor se va topi, Căci suflul ce-i înalţă îi poate nimici...5
1 Nas acvilin.
2 Magna charta libcrtatum — document semnat în 1215 de regele Ioan-Fără-de-Tară.
Reprezintă primul document cu caracter constituţional prin care se îngrădesc
prerogativele monarhiei.
3 Personaj care apare în pamfletele politice ale scriitorului iluminist John Arbuthnot
(începutul sec. al XVIII-lea), simbolizînd trăsăturile cetăţeanului burghez din Anglia.
4 Unul din actele constituţionale de baza ale Angliei, editat de Parlament în anul
1679, în perioada revoluţiei burgheze.
' Versuri din poemul Satul părăsit de Olivcr Goldsmith.
52
ti cei de faţă rămîneau mai mult ori mai puţin convinşi că-i vorba de doamna Sparsit.
. w .
__ Domnule Bounderby, in dimineaţa asta va prelungiţi
neobişnuit de mult dejunul, spuse doamna Sparsit.
.__ Drept să-ţi spun, doamnă, mă gîndesc la capriciul lui
Tom Gradgrind (Tom Gradgrind rostit pe un ton foarte brusc şi degajat, parcă cineva
ar fi cercat mereu să-l ispitească oferindu-i sume colosale ca să rostească Thomas, şi el
nu ceda). I s-a năzărit aşa, din senin, doamnă, să crească fata saltimbancului!
— Fata tocmai ar vrea să ştie, spuse doamna Sparsit, dacă trebuie să se ducă direct
la şcoală sau la Stone Lodge.
— Trebuie să mai aştepte, doamnă, răspunse Bounderby, pînă am să ştiu eu mai
întîi. Cred că dintr-o clipă în alta trebuie să sosească aici Tom Gradgrind. Dacă vrea ca
fata să mai rămînă o zi, două aici, bineînţeles că poate să mai ră-mînă, doamnă.
— Desigur că poate să mai rămînă, dacă doriţi dumneavoastră, domnule Bounderby.
— I-am propus lui Tom Gradgrind aseară s-o lase peste noapte la mine, ca el să aibă
vreme să reflecteze, înainte de a îngădui Louisei asemenea tovărăşie.
— într-adevăr, domnule Bounderby ? Foarte înţelept din partea dumneavoastră.
Nasul coriolanesc al doamnei Sparsit suferi o uşoară dilatare a nărilor, iar sprîncenele
negre se încruntară în timp ce sorbea o înghiţitură de ceai.
— Pentru mine este destul de limpede, spuse Bounderby, că pisicuţa nu poate trage
mare folos din asemenea relaţii.
— Vorbiţi de tînăra domnişoară Gradgrind, domnule Bounderby ?
— Da, doamnă, de Louisa vorbesc.
. ~ Observaţia dumneavoastră referindu-se numai la „pi-sicuţă", spuse doamna
Sparsit, şi fiind vorba de două fetiţe, nu ştiam la care din ele făceaţi aluzie în felul acesta.
Louisa, repetă domnul Bounderby, Louisa, Louisa.
, " Sinteţi într-adevăr un al doilea tată pentru Louisa, domnule.
Doamna Sparsit mai sorbi puţin ceai şi, cînd îşi aplecă din nou^ sprîncenele
încruntate deasupra ceştii aburinde, figura-i
asiCa părea că invocă zeităţile infernului. tj J~~ ^acă ai fi spus că sînt un al doilea
tată pentru Tom, arul Tom vreau să spun, nu prietenul meu Tom Gradgrind,
53
ai fi fost mai aproape de adevăr. Am de gînd să-l iau pe tînărul Tom la birou la mine.
Va sta sub aripa mea ocrotitoare, doamnă.
— într-adevăr ? Dar nu e încă prea tînăr pentru asta, domnule ?
Acel „domnule" pe care-l adresa doamna Sparsit domnului Bounderby era un cuvînt
foarte ceremonios, destinat mai degrabă să-i sporească ei demnitatea decît să-l onoreze
pe el.
— N-am de gînd să-l iau chiar acum ; cînd îşi va isprăvi învăţătura şi o să fie tobă de
carte, spuse Bounderby. Ei comedie, cred că o să-i ajungă cu vîrf şi îndesat ! Ce ochi ar
mai căsca băiatul dacă ar afla cît de puţină învăţătură aveam în căpăţîna mea cînd
eram de vîrsta lvti ! (între noi fie zis, băiatul probabil că ştia lucrul acesta, căci îl auzise
destul de des.) Nemaipomenit de greu îmi vine să discut de la egal la egal cu oricine
despre o droaie de subiecte. Uite, de pildă, în dimineaţa asta ţi-am vorbit de saltimbanci.
Ce ştii dumneata despre saltimbanci ? Pe vremea cînd mie mi s-ar fi părut că am prins
norocul de coadă, ori c-am cîştigat lozul cel mare dacă mi s-ar fi oferit să fac pe
saltimbancul în noroiul străzilor, dumneata te aflai la Opera Italiană. Ieşeai de la Opera
Italiană înveşmântată în satin alb, plină de giuvaeruri, strălucind în toată splendoarea, pe
cînd eu n-aveam o leţcaie să cumpăr o făclie cu care să-ţi luminez calea !
— E adevărat, domnule, răspunse doamna Sparsit cu o tristă dar senină demnitate,
că am cunoscut Opera Italiană de la o vîrstă foarte fragedă.
— Şi eu la fel, doamnă, pe cuvîntuî meu, zise Bounderby, numai vezi că mă aflam de
cealaltă parte a porţii ! Te asigur că pavajul de sub arcadele ei era un pat destul de tare.
Oameni ca dumneata, doamnă, obişnuiţi din pruncie să doarmă numai în puf, nu-şi pot
închipui, dacă n-au încercat, cît de tare poate fi piatra pavajului. 'Nu, nu, n-are nici un rost
să-ţi vorbesc dumitale despre saltimbanci. Mai bine ţi-aş vorbi despre dansatori străini,
despre cartierele elegante ale Londrei, despre lorzi, nobili şi nobile doamne.
— Cred că nu-i nevoie, domnule, spuse doamna Sparsit cu o demnă resemnare, să
faceţi aşa ceva. Cred că am ajuns să mă obişnuiesc cu valurile vieţii. Iar dacă mă
interesează cu deosebire experienţele dumneavoastră instructive, pe care nu mă mai
satur să le ascult, nu-mi găsesc cu asta vreun merit fiind încredinţată că toată lumea
simte la fel.
54
__Ei doamnă, zise stăpînul casei, poate că există oameni
abili care spun că le place să asculte, cu toată forma ei gro-a lână istorisirea
încercărilor prin care a trecut Josiah Boun-derby 'din Coketown. Dar trebuie să
mărturiseşti că dumneata te-ai născut în sînul bogăţiei. Haide, haide, ştii prea bine că te-
ai născut în sînul bogăţiei !
— Nu pot să neg, domnule, răspunse doamna Sparsit clătinînd din cap ; nu pot să
neg asta.
Domnul Bounderby fu obligat să se scoale de la masă şi să se proptească cu spatele
la foc, ca s-o privească, atît de mult se simţea pus în valoare de această doamnă.
__ Şi frecventai societatea cea mai aleasă. A dracului de
înaltă societate ! zise el, încălzindu-şi picioarele.
— Foarte adevărat, domnule, răspunse doamna Sparsit cu o umilinţă afectată, cu
totul contrară celei afişate de domnul Bounderby, şi prin urmare nepunîndu-l în primejdia
de a fi concurat.
— Făceai parte din crema societăţii, cu toate mofturile ei, spuse domnul Bounderby.
— Da, domnule, răspunse doamna Sparsit, cu un aer de văduvie socială. Fără
îndoială că e adevărat.
Domnul Bounderby se îndoi din genunchi şi-şi îmbrăţişa pur şi simplu picioarele într-
un acces de supremă mulţumire, rîzînd în gura mare. Anunţîndu-se însă sosirea
domnului şi domnişoarei Gradgrind, le ieşi în întîmpinare, primind pe cel dintîi cu o
strîngere de mînă, şi pe cea de-a doua, cu o sărutare.
— Poţi s-o chemi pe Jupe aici, Bounderby ? întrebă domnul Gradgrind.
— Desigur.
Şi Jupe fu chemată acolo. După ce intră, făcu întîi o reverenţă domnului Bounderby,
apoi prietenului său Tom Grad-gnnd, de asemenea şi Louisei ; dar, din nefericire, în
emoţia ei. o trecu cu vederea pe doamna Sparsit. Băgînd de seamă asta, grozavul
Bounderby îi făcu următoarea observaţie :
- "7 •^?scu^> fetiţo, am să-ţi spun un lucru. Doamna care sţa lingă ceainic se
numeşte doamna Sparsit. Această doamnă loc de Jtăpînă a casei şi este o doamnă cu
relaţii înalte, urmare, dacă se mai întîmplă să intri în vreuna din în-l casei mele şi nu te
porţi cu tot respectul cuvenit faţă
de doa;
cit
mna, să ştii că n-ai să rămîi mult aici. Nu-mi pasă nici negru sub unghie cum te porţi
faţă de mine, deoarece
55
n-âtn pretenţia că sint cineva. Nu numai ca. n-arii neamuri cu vază, dar n-am de loc
neamuri, şi mă trag din drojdia societăţii. Þin însă foarte mult să te porţi cum trebuie cu
doamna aceasta, adică să-i dai tot respectul şi stima ce i se cuvin ; de nu, n-ai ce căuta
aici !
— Sper, Bounderby, zise domnul Gradgrind cu voce împăciuitoare, că n-a fost decît o
scăpare din vedere.
 — Prietenul meu Tom Gradgrind este de părere, doamnă Sparsit, zise Bounderby, că
n-a fost decît o scăpare din vedere. Foarte probabil. Dar ştiţi prea bine, doamnă, că nu
îngădui faţă de dumneavoastră nici măcar o scăpare din vedere.
— Sînteţi prea bun, domnule, răspunse doamna Sparsit cu umilinţa-i pompoasă. Nici
nu merită să vorbim despre asta.
Sissy, care tot timpul acesta îşi ceruse iertare cu voce stinsă şi ochii în lacrimi, fu
trimisă de stăpînul casei, prin-tr-un gest al mîinii, către domnul Gradgrind. Fetiţa rămase
în picioare în faţa lui, privindu-l atentă, iar Louisa stătea alături, cu o expresie îngheţată
pe chip, cu ochii în jos, în timp ce tatăl ei începu astfel :
— Jupe, m-am hotărît să te iau la mine în casă. Cît timp n-ai să fii ocupată cu şcoala,
o vei ajuta pe doamna Gradgrind, care-i cam bolnavă. I-am explicat domnişoarei Louisa,
aceasta-i domnişoara Louisa, sfîrşitul nenorocit, dar firesc, al carierei tale de pînă acum ;
trebuie să înţelegi mai cu seamă că tot ce a fost a trecut şi să nu mai faci niciodată vreo
aluzie la asta. Viaţa ta începe de astăzi. Ştiu că eşti lipsită de învăţătură.
— Da, domnule, sînt foarte neştiutoare, răspunse ea făcînd o reverenţă.
— Voi avea satisfacţia să-ţi dau o educaţie adevărată şi vei fi un exemplu viu pentru
cei ce te vor cunoaşte, dovedind avantajele instrucţiunii pe care o vei primi. Te vom
corecta şi te vom forma. Nu-i aşa că aveai obiceiul să-i citeşti tatălui tău şi oamenilor
printre care te-am găsit ? întrebă domnul Gradgrind făcîndu-i semn să vină mai aproape
şi coborînd vocea.
— Numai tatii şi lui Labă-sprintenă, domnule. Adică vreau să spun că numai tatii,
fiindcă Labă-sprintenă era întotdeauna cu noi.
— Lasă-l în pace pe Labă-sprintenă, Jupe, spuse domnul Gradgrind, încruntîndu-se
uşor. Nu te-am întrebat de el. Va să zică, obişnuiai să-i citeşti tatălui tău ?
56
— Da domnule, de mii de ori. O, au fost cele mai fericite clipe pe care le-am petrecut
împreună !
Louisa o privi pentru întîia oară în clipa aceea, cînd durerea ei izbucnise. . . u
Şj ce anume 11 citeai tatălui tau ? întreba domnul Gradgrind coborînd şi mai mult
vocea.
 poveşti cu zîne, domnule, cu pitici, cu Statu-Palmă si cu duhuri, suspină ea, şi cu...
,__ Sst, făcu domnul Gradgrind, destul ! Să nu cumva
să mai sufli vreodată o vorbă despre prostiile acestea primejdioase. Iată un caz care
cere o educaţie severă, Boun-derby, şi-l voi urmări cu interes.
__ Mă rog, îi răspunse Bounderby, eu ţi-am spus părerea
mea ; n-aş proceda ca dumneata. Dar, foarte bine, foarte bine ! Dacă ţii la asta, foarte
bine !
Şi, astfel, domnul Gradgrind şi fiica sa o luară pe Cecilia Jupe cu ei la Stone Lodge ;
pe drum, Louisa nu scoase nici o vorbă, bună ori rea. Domnul Bounderby plecă la
ocupaţiile lui obişnuite, iar doamna Sparsit se retrase îndărătul sprîn-cenelor ei şi inedită
toată seara în întunecimea acelui adăpost.
Capitolul VIII
SA NU TE MIRI NICIODATÃ
Să dăm din nou tonul, înainte de a ne urma cîntecul. Pe cînd era cu vreo şase ani mai
mică, Louisa fusese surprinsă adresînd fratelui ei Tom următoarele cuvinte, la începutul
unei discuţii : „Tom, mă mir că..." şi în clipa aceea domnul Gradgrind, fiind persoana ce
surprinsese acest început de conversaţie, păşise în lumină, spunînd : -- Louisa, să nu te
miri niciodată ! Asta era cheia şi mecanismul artei misterioase de a •^c.a ™."îtea, Jără a
te înjosi să cultivi sentimente şi afec-j *"'. t\lci°dată să nu te miri. Cu ajutorul adunării,
scăderii, wiţini şi împărţirii se poate rezolva orice, într-un fel Şi nu trebuie să te miri
niciodată. „Aduceţi-mi, de copil care de-abia ştie să meargă, zicea M'Choa-odat" « ' ^ Y^
Sarantez că-l voi face să nu se mire nici-
57
Dar vezi că, pe lîngă o mulţime de prunci care abia ştiau să meargă, se întîmplase să
mai fie în Coketown o întreagă populaţie de copii porniţi pe drumul ce duce către
eternitate de douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci de ani, şi chiar mai mult. Aceşti
monştri de copii fiind făpturi prea periculoase pentru a fi lăsate să se plimbe în libertate în
vreo societate omenească, cele optsprezece secte nu mai conteneau să-şi zgîrie feţele şi
să se tragă de păr între ele, sub pretext că vor să se înţeleagă asupra măsurilor ce
trebuie luate pentru a-i aduce pe calea cea bună, ceea ce nu izbutiseră niciodată ; lucru
foarte de mirare cînd te gîndeşti ce minunat de potrivite erau mijloacele pentru scopul
urmărit. Totuşi, deşi se deosebeau din toate punctele de vedere, închipuite şi neînchipuite
(mai ales neînchipuite), erau perfect de acord asupra unui singur punct : că aceşti
nefericiţi copii nu trebuiau să se mire niciodată. Secta numărul unu le spunea că totul
trebuie privit prin prisma credinţei. Secta numărul doi le spunea că totul trebuie judecat
după teoriile economiei politice. Secta numărul trei scria pentru ei bro-şurele indigeste, în
care se arăta cum copiii mari şi cuminţi ajung fără greş să aibă depuneri la casa de
economii, pe cînd copiii mari şi răi ajung fără greş la deportare. Secta numărul patru, care
făcea lugubre sforţări de a fi amuzantă (de fapt era ceva lamentabil), întindea curse
ştiinţifice prost camuflate, în care aceşti copii trebuiau atfaşi şi prinşi... Dar toate sectele
împreună erau de acord că nu trebuiau niciodată să se mire.
Există în Coketown o bibliotecă la îndemîna oricui. Domnul Gradgrind îşi frămînta
mereu mintea cercînd să-şi dea seama ce vor fi citind oamenii în biblioteca de-acolo.
Preocuparea aceasta stîrnea rîuri întregi de tablouri statistice, ce se revărsau la epoci fixe
în acel ocean furtunos al statisticii în care nimeni n-a putut vreodată să se scufunde şi să
iasă iar teafăr la suprafaţă. Era un fapt descurajator şi jalnic că pînă şi cititorii bibliotecii
acesteia se încăpăţînau să se mire. Se minunau de natura omenească, de pasiunile
omeneşti, de speranţele şi îndoielile omeneşti, de. luptele, victoriile şi înfrângerile, de
grijile, plăcerile, durerile, de viaţa şi moartea unor bărbaţi şi femei de rînd ! Uneori, după
cincisprezece ore de muncă, se aşezau să citească nişte născociri despre oameni şi
femei cu care semănau mai mult ori mai puţin şi despre copii care semănau mai mult ori
mai puţin
58
ax ai lor. Strîngeau la piept pe Daniel Defoe \ în loc să-l însă pe Euclid2 şi păreau mai
încîntaţi de Goldsmiths Hecît de un manual de aritmetică. Zadarnic studia mereu domnul
Gradgrind, în cele scrise şi nescrise, problema aceea curioasa, că tot nu izbutea să-ţi
explice cum se putea ajunge la un asemenea rezultat uimitor.
__ Mi-e silă de viaţa pe care o duc, Loo. Ba chiar o
urăsc, şi urăsc pe toată lumea, afară de tine ! spuse denaturatul tînăr Thomas
Gradgrind, în timp se se lăsa înserarea în încăperea ce semăna a salon de coafură.
 __ pe Sissy însă n-o urăşti, Tom, nu-i aşa ?
__ Nu pot să sufăr că sînt silit să-i spun Jupe ! Şi,
apoi, ea mă urăşte, spuse Tom cu voce posacă.
— Sînt sigură că nu-i adevărat, Tom !
— Ba-i adevărat ! spuse Tom. E normal să nu ne poată suferi, ba chiar să urască
toată banda noastră. N-au s-o lase în pace pînă n-o dau gata cu totul. Deja a început să
fie galbenă ca ceara şi întunecată... ca mine.
Tînărul Thomas mărturisea aceste sentimente stînd călare pe un scaun în faţa
focului, cu braţele pe spetează şi cu chipu-i morocănos rezemat pe braţe. Sora lui se afla
în cel mai întunecos ungher de lîngă foc, privind cînd la tovarăşul ei, cînd la scînteile
luminoase, urmărindu-le cum cad pe vatră.
— Iar eu, spuse Tom cu o voce ursuză, zburlindu-şi în fel şi chip părul cu mîinile, nu-s
decît un măgar ; da, asta sînt! îndărătnic ca un măgar, mai prost ca un măgar, nu mă
distrez nici cît un măgar, şi măcar de-aş putea lovi şi eu cu copita, ca un măgar !
— Dar cred că nu pe mine, Tom ?
_ — Nu, Loo. De tine nu m-aş atinge. De la început pe tine te-am socotit o excepţie.
Nu ştiu ce m-aş face în mizerabila asta de temniţă mucegăită (aici Tom făcu o pauză, in
căutarea de laude mai potrivite şi mai evocatoare la adresa căminului părintesc, apoi
păru că deocamdată se mulţumeşte cu comparaţia găsită) fără tine, sfîrşi el.
— Adevărat, Tom ? Vorbeşti serios şi sincer ?
~~ Da, desigur. Dar la ce bun să mai vorbim de asta ? !
ai,. t an Defoe (166C—1731"), unul dintre întemeietorii romanului realist englez,
autorul Celebrului i>Robinson ^^_
poarr- det>rU matem!»tician din sec. al IlI-lea î.c.n., fondatorul geometriei care îi y »«a
nudele.
^akefiju'.T"- Goldsmith (1728—1774), icriitor englez, autorul romanul»! „Vicarul din
$i a nume.tQ.ase poeme, \
59
răspunse Tom frecîndu-şi faţa cu mîneca hainei, parcă ar fi vrut să-şi chinuiască
trupul pentru a-l aduce la unison cu mintea.
 — Ştii, Tom, spuse sora lui, după ce privi un răstimp în tăcere scânteile, cu cît trece
vremea şi cresc mai mare, stînd adeseori aici, în faţa focului, mă gîndesc tot mai mult şi
cu părere de rău că nu sînt în stare să-ţi îndulcesc mai mult viaţa de acasă. Nu ştiu nimic
din cîte cunosc celelalte fete. Nu mă pricep să-ţi cînt din nici un instrument şi nici măcar
din gură. Vorbele mele nu-s în stare să-ţi alunge urî-tul, căci n-am văzut niciodată
spectacole distractive şi n-am citit cărţi distractive despre care să-ţi pot povesti ca să te
amuz şi să te liniştesc cînd eşti obosit.
— Şi eu la fel. In privinţa asta nu sînt mai înaintat de-cît tine ; şi, pe deasupra, eu mai
sînt şi un catîr, pe cînd tu, nu. Dacă tata s-a hotărît să facă din mine ori un pedant, ori un
catîr, cum pedant nu sînt, atunci e de la sine înţeles că nu-mi rămîne decît să fiu un catîr.
Asta şi sînt... încheie cu deznădejde Tom.
— Ce păcat, Tom... spuse Louisa cu un aer visător, din ungherul întunecos, după un
alt răstimp de tăcere. Ce păcat ! E foarte trist pentru noi amîndoi...
— A, tu eşti fată, Loo, zise Tom, şi o fată se descurcă totdeauna mai bine decît un
băiat. Pentru mine ai toate calităţile. Tu eşti singura mea mîngîiere, poţi înveseli pînă şi
încăperea asta, şi poţi face cu mine ce vrei.
— Eşti un frate nepreţuit, Tom ; şi deoarece crezi că-ţi pot face viaţa mai dulce, nu
mai regret atît că nu ştiu mai multe, deşi am învăţat multe lucruri, Tom, pe care îmi pare
foarte rău că le ştiu.
Se apropie de el şi-l sărută, apoi se întoarse în ungheru-i întunecos.
— Aş vrea să pot aduna grămadă toate „Faptele" cu care ni se împuiază urechile,
zise Tom scrîşnkid din dinţi de ciudă, şi toate „Cifrele", şi pe toţi oamenii care le-au
scornit; să pun o mie de butoaie cu praf de puşcă dedesubtul lor şi să-i spulber pe toţi şi
pe toate de pe suprafaţa pâ-mîntului! Dar lasă, că mă răzbun eu după ce mă. instalez la
domnul Bounderby !
— Să te răzbuni, Tom ?
— Vreau să spun că am să mă distrez şi eu dte puţin, ducîndu-mă să mai văd şi să
aud cîte ceva. Am să 'mă des~ păgubesc singur pentru felul în care am fost crescut.
_- Nu-ţi face iluzii zadarnice, Tom. Domnul Boumderby aceleaşi idei ca şi tata, şi e cu
mult mai aspru. Nici pe departe n-are bunătatea tatii.
 v__ j^[ | zise Tom rîzînd. Nici nu-mi pasă ! Lasă, că ştiu
foarte bine cum să-l îmblînzesc şi să-l duc de nas pe bătrânul Bounderby !
Umbrele lor se conturau pe zid, iar umbrele dulapurilor \nalte din cameră se
învălmăşeau laolaltă pe pereţi şi pe tavan înehizînd ca într-o peşteră sumbră pe frate şi
pe soră. Poate că o imaginaţie bogată (dacă asemenea trădare putea să aibă loc acolo)
ar fi putut presupune eă-i umbra convorbirii lor, prevestitoare a unui viitor ameninţător.
__ Şi care-i metoda aceea grozavă de a-l îmblînzi şi de
a-l duce de nas, Tom ? E o taină ?
— Ei, răspunse Tom, daeă-i taină, nu-i departe. Tu eşti. Eşti răsfăţata lui, favorita lui,
şi pentru tine e în stare să facă orice. Cînd are să-mi spună ceva care n-are să-mi placă,
am să-i răspund : „Sora mea, Loo, are să fie jignită şi dezamăgită, domnule Bounderby.
întotdeauna îmi spunea că veţi fi mai binevoitor cu mine decât văd că vă arătaţi." Dacă
nici cu asta nu reuşesc, atunci nimic pe lume nu-l poate muia.
Ajteptă un timp şi, văzînd că nu primeşte nici un răspuns, Tom reveni plictisit în
prezent, începînd a se răsuci pe picioarele scaunului, căscînd şi zburlindu-şi părul din cap
din ce în ce mai tare. în cele din urmă ridică brusc ochii şi întrebă :
— Ai adormit, Loo ?
— Nu, Tom. Privesc la foc.
— Mi se pare că descoperi într-însul mai multe lucruri aecît aş putea eu vreodată să
văd, spuse Tom. Bănuiesc că-i încă unul din avantajele fetelor.
? Tom, întrebă sora lui cu voce scăzută şi pe un ton ciudat, ca şi cum întrebarea o
citea în foc dar nu vedea limpede ce-i scris, aştepţi cu plăcere să te instalezi la domnul
Bounderby ?
, ~~ Singurul lucru care contează, răspunse Tom, sculîn-
u"se şi împingînd la o parte scaunul, este că voi pleca de acasă.
~~ .^lngurul lucru care contează, repetă Louisa cu aceeaşi °Ce Cludată, este că vei
pleca de acasă. Da. rj . ^u crezi că nu-mi pare foarte rău, Loo, că te pă-S1 ca te las aici.
Ştii prea bine că trebuie să plec,
61
vrînd-nevrind. $î-i mai bine sa mă duc acolo unde-ml poate fi de folos influenţa ta
decît aiurea, unde n-aş avea asemenea avantaj. înţelegi ?
— Da, Tom.
Răspunsul se lăsă aşa de mult aşteptat, deşi nu se simţea nici urmă de ezitare în el,
încît Tom veni să se rezeme de spătarul scaunului Louisei, ca să contemple din acelaşi
unghi focul ce absorbea într-atîta atenţia fetei, cercînd să vadă dacă n-ar putea descoperi
şi el ceva acolo.
— Nu-i decît un foc, spuse Tom, şi-l găsesc la fal de stupid şi lipsit de sens ca tot ce
ne înconjoară. Ce vezi în el ? Nu cumva un circ ?
— Nu văd nimic deosebit în el, Tom. Dar tot uitîndu-mă, m-au furat gîndurile şi m-am
întrebat cu mirare ce vom ajunge noi doi cînd vom fi mari.
— Iar te miri! zise Tom.
— Am gînduri pe care nu le pot ţine în Mu, răspunse sora lui, şi care se miră singure.
— Te rog, Louisa, spuse doamna Gradgrind, care deschisese uşa pe nesimţite,
pentru numele lui dumnezeu, să nu mai faci una ca asta, copil nesocotit, că n-am să mai
am linişte niciodată cu tatăl tău ! Iar tu, Thomas, cînd ştii ce tare mă doare într-una capul,
nu ţi-e ruşine, băiat crescut cum ai fost, cu o educaţie care a costat o groază de bani, să
te găsesc încurajînd pe sora ta să se mire, cînd ştii că tatăl ei i-a pus în vedere că n-are
voie ?
Louisa luă asupra ei întreaga vină, dezvinovăţindu-l pe Tom, dar mama o întrerupse
cu o replică irezistibilă :
— Louisa, cum poţi să-mi spui asemenea vorbe, cînd ştii în ce hal e sănătatea mea ?
Fără să fi fost încurajată, nu-i cu putinţă nici moraliceşte, nici fiziceşte să faci una ca asta
!
— Nu m-a încurajat nimeni, mamă, decît doar scînteile roşii ce săreau din foc şi pe
care le priveam căzînd, albin-du-se şi murind. M-au făcut să mă gîndesc cît de scurtă e
în definitiv viaţa mea şi cît de puţină speranţă pot avea să realizez ceva.
— Fleacuri ! spuse doamna Gradgrind, devenind aproape energică. Fleacuri ! Cum te
apuci să-mi spui în faţă asemenea prostii, Louisa, cînd ştii prea bine că n-aş mai avea
tihnă dacă asta ar ajunge la urechile tatălui tău ? După ce ai fost crescută cu atîta grijă !
După ce ai urmat atîtea cursuri şi ai asistat la atîtea experienţe ! După ce te-am auzit
chiar eu, pe vremea oînd îmi amorţise toată partea
62
tă a trupului, cum îi vorbeai profesorului despre calci-Te evaporaţie, congelaţie şi o
mulţime de alte aţii, care * '"„%ri c\e cap pe o biată invalidă, să-mi spui mie ase-
absurdităţi despre scmtei şi cenuşa ! îmi vine sa cred, doamna Gradgrind lăsîndu-se pe
un scaun şi lansînd "'rnentul suprem înainte de a sucomba sub acele umbre de da zău,
îmi vine să cred că mai bine era dacă n-a-am'cop'ii.' Aş îl vrut sa văd atunci ce aţi fi făcut
voi fără mine !
Capitolul IX
SISSY FACE PROGRESE
Sissy Jupe ducea o viaţă destul de chinuită între domnul M'Choakumchild şi doamna
Gradgrind, şi în primele luni ale supunerii ei la acea încercare cu greu îşi putu stăpîni
violentul îndemn de-a fugi. Asemenea grindină de fapte se abătea asupra ei cît era ziua
de lungă, şi viaţa toată i se înfăţişa în chipul unui caiet de socoteli ţinut cu atîta
străşnicie, încît cu siguranţă ar fi fugit în lume dacă n-ar fi oprit-o un anumit motiv.
E trist de mărturisit, dar motivul care o oprea nu era rezultatul unei operaţii aritmetice;
dimpotrivă, era o ho-tănre luată fără amestecul calculelor şi în contradicţie totală cu_
toate tabelele probabilităţilor pe care le-ar fi putut înjgheba un specialist după premisele
date. Fata era încredinţată că tatăl ei nu o părăsise ; trăia cu speranţa că într-o zi se^ va
întoarce şi cu convingerea că ar fi mai fericit dacă ar ?ti că ea a rămas acolo.
Jalnica neştiinţă în care se încăpăţîna să stăruie Jupe, agaţindu-se de asemenea
consolare şi respingînd satisfacţia superioară a cunoaşterii pe o bază aritmetică,
sănătoasă, că tatăl ei era un vagabond fără inimă, umplea de milă pe jţomaul Gradgrind.
Dar ce era de făcut? M'Choakumchild ^J^porta-sS 5a era foarte grea de cap Ia socoteli ;
că de în-
a ce căpătase o noţiune generală a globului pămîntesc,
mai arătase nici urmă de interes să-i cunoască dimensiu-
ţin p jeciAse 5 că memora extrem de greu( datele şi nu le re-
ecit pe acelea care erau în legătură cu cine ştie ce
întîmplări vrednice de dispreţ ; că izbucnea în lacrimi cînd i se cerea să răspundă
repede (metoda mintală) cît costa două sute patruzeci şi şapte de bonete de muselină a
patrusprezece pence1 bucata; că era elementul cel mai slab din întreaga şcoală ; că
după ce studiase opt săptămîni principiile economiei politice, chiar ieri fusese corectată
de-o puştancă numai de-o şchioapă, fiindcă la întrebarea : „Care-i primul principiu al
acestei ştiinţe ?" răspunsese absurd : „Sa fac celorlalţi ceea ce aş vrea să-mi facă şi ei
mie".
Domnul Gradgrind remarcă atunci, clătinînd din cap, că asta era foarte trist; că se
vădea necesitatea de a-i pune mintea la un neîntrerupt măcinat în moara ştiinţei, în
virtutea sistemelor, statuetelor, rapoartelor oficiale şi tabelelor statistice de la A pînă la Z,
şi că Jupe „trebuie ţinută din scurt". Aşa că Jupe fu ţinută din scurt şi, drept urmare,
deveni mai tristă, fără să devină mai savantă.
— Ce n-aş da să fiu în locul dumitale, domnişoară Louisa, spuse ea într-o seară, pe
cînd Louisa încerca să-i mai lămurească puţin ce nu putea pricepe din lecţia pe a doua
zi.
— Adevărat ?
— Aş şti atîtea lucruri, domnişoară Louisa ! Tot ce mi se pare acum atît de greu ar fi
deodată atît de simplu !
— Dar poate că n-ai fi mai în cîştig. Sissy.
— Cred însă că nici în pierdere, domnişoară Louisa, conveni Sissy după o uşoară
ezitare.
La care Louisa răspunse :
— Ştiu eu ?
Cele două fete avuseseră atît de puţin prilejul să se cunoască, mai întîi pentru că
viaţa de la Stone Lodge se scurgea monoton, şi apoi din cauza interdicţiei ce i se ho-
tărîse lui Sissy de a aminti de trecutul ei, incit rămăseseră aproape străine una faţă de
alta. Sissy, cu ochii ei negri aţintiţi pe chipul Louisei, sta în cumpănă dacă să mai adauge
ceva ori să tacă.
— Eşti mai de folos mamei. Te arăţi mai bine dispusă faţă de ea deoît aş putea fi eu
vreodată. Eşti mai bine di?' pusa şi cu tine însăţi decît sînt eu cu mine.
— Vai, domnişoară Louisa, protestă Sissy, dar eu sînt." ah, sînt atît de proastă !
 Louisa, cu un rîs mai luminos ca de obicei, o încredinţa că în curînd va deveni
savantă.
1 Moneda divizionară în AngHa.
__ Nici nu-ţi închipui, zise Sissy aproape plîngînd, cît A nroastă sînt! în orele de clasă
fac mereu numai greşeli. n ranul şi doamna M'Choakumchild îmi pun mereu întrebări la.
care dau îndeobşte răspunsuri greşite, şi n-am încotro, îmi vin aşa, deodată, ca de la
sine.
— îmi închipui, Sissy, că domnul şi doamna M'Choakumchild nu greşesc niciodată.
__ A, nu ! răspunse ea cu vioiciune. Ei ştiu totul.
__ povesteşte-mi cîteva greşeli de-ale tale.
__ Mi-e cam ruşine, spuse Sissy cu silă. Astăzi, de pildă,
domnul M'Choakumchild ne explica despre prosperitatea naturala. _
__ Naţională cred ca a spus, o corecta Louisa.
— Da, asta era. Dar nu-i acelaşi lucru ? întrebă ea
timid.
— Dacă el a spus naţională, e mai bine să spui ca dînsul, răspunse Louisa cu tonul ei
sec şi rezervat.
— Prosperitatea naţională. „Să zicem că şcoala, de pildă, este o naţiune, a spus el.
Naţiunea aceasta are cincizeci de milioane de bani numerar. Este ori nu o naţiune
prosperă ? Fata numărul douăzeci, răspunde dacă-i o naţiune prosperă şi dacă te afli
într-o situaţie strălucită !"
— Şi ce ai răspuns ? întrebă Louisa.
— Am spus că nu ştiu, domnişoară Louisa. Că nu puteam să-mi dau seama dacă-i o
naţiune prosperă ori nu, şi dacă mă aflam într-o situaţie strălucită, pînă nu voi şti cine
avea banii şi dacă îmi aparţinea şi mie o parte din ei. Dar asta n-avea nimic de-a face cu
problema. N-avea nici o legătură cu cifrele, zise Sissy ştergîndu-şi ochii.
Ai făcut o mare greşeală, observă Louisa. Da, domnişoară Louisa, îmi dau seama
acum. Apoi domnul M'Choakumchild a spus că mai face o încercare cu mine : „Şcoala
aceasta, a spus el, este un oraş colosal, şi in el se află un milion de locuitori, din care
numai douăzeci 51 cinci mor^de foame pe străzi în decursul unui an. Ce ai e răspuns în
privinţa acestei prosperităţi?" Şi răspunsul u a rost — căci n-am putut găsi unul mai bun
— că cei re^ mureau de foame erau tot atît de nenorociţi, indiferent ceilalţi erau un milion
ori un milion de milioane, ^spl
spunsul meu a fost greşit şi de data asta. ' i>e înţelege.
A domnul M'Choakumchild a spus că mă mai
mea la 0 probă. „Să luăm, de pildă, artistica", zise el.
— Statistica, o corectă Louisa.
— Da, domnişoară. Louisa (întotdeauna îmi vine în minte artistica, şi asta-i încă una
dintre greşelile pe care le fac), statistica accidentelor pe mare. „Găsesc în ea, zice
domnul M'Choakumchild, că într-un timp dat pleacă în călătorie lungă pe mare o sută de
mii de persoane, din care numai cinci sute pier înecate ori arse. Care-i procentajul ?" Iar
eu am răspuns, domnişoară (aici Sissy se porni pe plîns de-a binelea, ca şi cum voia să
arate că se căieşte amarnic de cea mai mare greşeală cu putinţă), am răspuns că asta
nu înseamnă nimic.
— Nimic, Sissy.
— Da, domnişoară, nu însemna nimic pentru rudele şi prietenii celor care pieriseră.
N-am să pot învăţa niciodată, spuse Sissy. Şi mai rău ca toate este că deşi tata dorea
aşa de mult să învăţ şi deşi am atîta dorinţă să mă instruiesc, din pricină că asta era şi
dorinţa lui, mă tem că nu mi-i dragă cartea.
Louisa contemplă, fără să spună nimic, capul acela drăgălaş şi modest ce se
aplecase ruşinat înaintea ei, pînă cînd Sissy îl ridică şi-o privi drept în faţă. Atunci o
întrebă :
— îmi închipui că tatăl tău era un om instruit, de asta dorea să primeşti şi tu o
educaţie serioasă, Sissy ?
Sissy ezită înainte de-a răspunde, şi Louisa, citind cu uşurinţă pe chipul ei că se
gîndeşte la domeniul oprit pe care-l încălcau, adaugă :
— Nimeni nu ne aude ; de altfel, chiar dacă ne-ar auzi, sînt sigură că nimeni n-ar
putea găsi ceva de spus împotriva unei întrebări atît de nevinovate.
— Nu, domnişoară Louisa, răspunse Sissy la această încurajare, clătinînd din cap ;
tata nu ştia mai nimic. Abia dacă putea să scrie, şi cei inai mulţi dintre oameni abia erau
în stare să-i înţeleagă scrisul, deşi eu îl descifram cu uşurinţă.
— Dar mama ta ?
— Tata îmi spunea că era foarte instruită. A murit la naşterea mea. Era... (Sissy se
tulbură făcînd teribila mărturisire) era dansatoare.
— Tatăl tău o iubea ?
Louisa punea întrebările cu acea curiozitate vie, nestă-pînită şi lacoma care îi era
caracteristică ; o curiozitate ce umbla haihui, asemenea unei fiinţe izgonite care caută sa.
se aciueze prin locuri singuratice,
66
;__ A da ! Tot âşâ de tare ca şi pe mine. Tata mă iubea * 'mul rînd din pricina ei. Mă
lua cu el peste tot cînd 10 ^"numai de-o şchioapă. De atunci nu ne-am mai despărţit
niciodată. # _ . »' __ c^ totuşi te-a părăsit acum, bissy...
__ Numai pentru binele meu. Nimeni nu-l înţelege ca • e • nimeni nu-l cunoaşte cum îl
cunosc eu. Cînd m-a pă-"ăsit pentru binele meu — nu m-ar fi lăsat niciodată pentru binele
lui — sînt sigură că i se rupea inima de durere. N-are să He fericit nici o clipă pînă nu
vine înapoi.
.__ Mai spune-mi ceva despre el, zise Louisa. îţi făgăduiesc că n-am să te mai întreb
niciodată. Unde Iocuiaţi ?
— Călătoream prin ţară şi n-aveam locuinţă fixă. Tata este... (Sissy rosti în şoaptă
cuvîntul groaznic) un clovn.
— Care face lumea să rîdă ? spuse Louisa, dînd din cap a înţeles.
— Da. Dar uneori oamenii nu rîdeau, şi atunci tata plîngea. în vremea din urmă se
întîmpla foarte des să nu rîdă, şi tata se întorcea mereu acasă deznădăjduit. Tata nu
seamănă cu ceilalţi oameni. Cei care nu-l cunoşteau aşa de bine ca mine şi nu-l iubeau
cum îl iubesc eu puteau crede că nu-i tocmai întreg la minte. Uneori îi jucau feste, şi
nimeni nu ştia cît sînge rău îşi făcea şi cum îl apuca disperarea cînd rămînea singur cu
mine ! Era cu mult mai timid decît credeau ei.
— Şi erai mîngîierea tuturor necazurilor sale ?
Sissy dădu din cap, pe cînd lacrimi îi alunecau de-a lungul obrajilor.
. 7~^Aşa spunea tata, şi cred că-i adevărat. Tocmai din pricină că devenise cu
vremea aşa de fricos şi de sperios, socotindu-se un om de nimic, slab, neştiutor şi
neputincios (astea erau cuvintele lui), dorea atît de tare să ştiu eu multă carte şi să nu-i
semăn lui. Adeseori îi citeam, ca să-l încurajez, şi-i plăcea foarte mult să mă asculte.
Aveam nişte cărţi proaste, de care nici nu mi-i îngăduit să amintesc aici, ar noi habar n-
aveam că-n ele se ascundeau lucruri urîte.
~ 9l-l plăceau ? întrebă Louisa, aţintind-o tot timpul Pe bissy cu priviri iscoditoare.
7~ .Pa' foarte mult ! De cîte ori nu i-am îndepărtat unje chinuitoare ! Cîte nopţi, cîte
nopţi în şir nu şi-a sulf1" n,ecf.Zun^e aŞteptînd, plin de curiozitate, să afle dacă îi U Va
*n§^ui doamnei să-şi urmeze istorisirea, sau
îi v •a *n§^ui doamnei săşi a tăia capul înainte de-a o sfîrşi.
67
— Şi tatai tau a fost întotdeauna bun cu tine ? Pînă la sfârşit ? întrebă Louisa, din ce
în ce mai curioasă, fără să mai ţină de loc seama că încalcă marele principiu.
— întotdeauna, întotdeauna ! răspunse Sissy, împreu-nîndu-şi mîinile. Atît de bun era,
nici nu pot spune cît de bun ! S-a supărat numai o singură dată, într-o seară, şi nu pe
mine, ci pe Labă-sprintenă, mărturisi ea pe şoptite adevărul îngrozitor. Este cîinele lui
dresat.
— De ce s-a supărat pe cîine ? întrebă Louisa.
— Tata, îndată după ce s-au întors amîndoi de la reprezentaţie, i-a spus lui Labă-
sprintenă să sară pe două scaune şi să se ţină în echilibru pe spetezele lor ; e unul dintre
numerele lui. El s-a uitat la tata şi nu s-a grăbit să-l asculte. Toate-i merseseră anapoda
tatii în seara aceea, şi publicul nu fusese de loc mulţumit de el. Deodată a prins să strige
că pînă şi cîinele lui îşi dă seama că nu mai este bun de nimic şi nici n-are pic de milă
faţă de el. Şi s-a apucat să-l bată, iar mie mi-a fost frică şi am strigat : „Tată, tată, te rog,
nu-l bate, ştii doar ce mult te iubeşte ! Pentru numele lui dumnezeu, tată, opreşte-te !"
Atunci s-a oprit, dar cîinele era tot plin de sînge. Apoi tata s-a aşezat jos pe podele cu
cîinele în braţe şi a început să plîngă, iar cîinele îl lingea pe faţă.
Louisa, văzînd că plînge cu hohote, se apropie, o sărută, o luă de mîini şi se aşeză
alături de ea.
— Povesteşte-mi pînă la sfîrşit, Sissy, cum te-a părăsit tatăl tău. Tot te-am întrebat
atît de multe, vreau să ştiu cum s-a terminat. Dacă există vreo vină, e a mea, nu a ta.
— Dragă domnişoară Louisa, rosti Sissy printre suspine, acoperindu-şi ochii cu mîna,
în după-amiaza aceea, cînd m-ain întors acasă de ia şcoală, l-am găsit pe bietul tata care
şi ei de-abia se întorsese de la circ. Stătea pe un scaun în faţa focului, legănîndu-se,
parcă îl durea ceva. „Te-ai lovit, tată ?" l-am întrebat (i se întîmpla şi lui ca şi celorlalţi să
se lovească uneori), şi el mi-a răspuns : „Puţin, scumpa mea". Şi cînd m-am aplecat şi i-
am privit faţa, am văzut că plîn-gea. Cu cît îi vorbeam, cu atît îşi ascundea faţa mai tare ;
la început tremura din tot trupul şi nu spunea nimic altceva deoît : „Scumpa mea... draga
mea..."
în clipa aceea Tom intră păşind alene şi contemplă p2 cele două fete cu o privire
rece, ce arăta că numai proprii"1
68
ă avea privilegiul să-l intereseze, şi că în momentul
faţă nu-l prea interesa nici acel privilegiu.
__ H pun cîteva întrebări lui Sissy, Tom, îl lămuri sora
i ' Nu-i nevoie să pieci ; dar te rog să nu ne întrerupi încă vUreo două clipe, dragă
Tom.
__. A, foarte bine ! răspunse Tom. Dar să ştii că tata
'-a adus la noi pe bătrînul Bounderby şi aş dori să vii şi tu în salon. Dacă te arăţi, sînt
multe şanse să mă invite la masă bătrînul Bounderby ; iar dacă nu vii, n-am nici una.
__ Vin numaidecît.
__ Te aştept aici, zise Tom, pentru mai multă siguranţă.
Sissy urmă cu voce mai înceată :
__ Pînă la urmă bietul tata mi se tîngui că nici în ziua
aceea nu putuse mulţumi publicul, şi că nu va mai fi în stare să-l mulţumească
niciodată, că a ajuns de rîsul şi batjocura tuturor şi că m-aş fi descurcat în viaţă mult mai
bine fără el. L-am mîngîiat cu vorbele cele mai drăgăstoase pe care le-am găsit în inima
mea şi, încetul cu încetul, s-a liniştit. Atunci m-am aşezat lîngă el şi i-am povestit tot ce s-
a întîmplat la şcoală, toate cîte se spuseseră şi se făcuseră acolo. Cînd n-am mai avut ce
povesti, tata şi-a trecut braţul pe după gîtul meu şi m-a sărutat de nenumărate ori. Pe
urmă m-a rugat să-i aduc puţin leac dintr-acela pe care-l lua de obicei ca să-şi vindece
locul unde se lovise puţin, şi să i-l cumpăr de la prăvălia cea mai bună, aflată la celălalt
capăt al oraşului. Apoi m-a mai sărutat încă o dată şi m-a lăsat să plec. Am coborît
scările, dar m-am întors înapoi să-i mai ţin încă un pic tovărăşie ; crăpînd uşa, l-am
întrebat : „Tată draga, să nu-l iau şi pe Labă-sprintenă cu mine ?" Tata a clătinat din cap
şi mi-a răspuns : „Nu, Sissy, nu ; nu lua cu tine nimic din ce se ştie că-mi aparţine,
drăguţa niea . Aşa că l-am lăsat pe scaun în faţa focului. Desigur ca atunci^ trebuie să-i fi
venit gîndul, bietul, bietul tata !
plece in lume pentru binele meu, deoarece cînd m-am întors, nu l-am mai găsit.
, r~ Ascultă, Loo ! Hai mai repede la bătrînul Boun-aerby! spuse Tom cu reproş. sţ-
,~~ u mai am ce povesti, domnişoară Louisa. îi păstrez
înt "^ CU n°U5 unso" 5 smt sigură că într-o bună zi se va fc?' ^e cîte ori văd o
scrisoare în mîna domnului g"nd, mi se taie răsuflarea şi mi se împăienjenesc ochii,
69
căci trag nădejde să fie de la tata, ori de la domnul Sleary, cu veşti despre el. Domnul
Sleary mi-a făgăduit să-mi scrie imediat ce va auzi ceva despre tata, şi am încredere în el
că-şi va ţine cuvîntul.
— Hai mai repede la bătrînul Bounderby, Loo i spuse Tom, fluierînd nerăbdător. Are
să plece dacă nu te grăbeşti !
Din ziua aceea, de cîte ori Sissy făcea o reverenţă domnului Gradgrind de faţă cu
copiii, întrebînd cu glas ce tremura puţin : „Vă rog să nu vă supăraţi, domnule, că
îndrăznesc să vă plictisesc tot întrebîndu-vă... dar... n-aţi primit vreo scrisoare pentru
mine ?" Louisa îşi întrerupea ocupaţia, oricare ar fi fost, pentru o clipă şi aştepta
răspunsul tot atît de nerăbdătoare ca şi Sissy. Şi de fiecare dată, la răspunsul neschimbat
al domnului Gradgrind : „Nu, June, n-am primit aşa ceva, tremurul buzelor lui Sissy se
reflecta pe chipul Louisei, şi ochii ei o urmăreau plini de compătimire pînă Ia uşă. De
obicei, după ce pleca Jupe, domnul Gradgrind profita de ocazie pentru a face observaţia
că dacă ar fi fost educată cum se cuvine din fragedă pruncie, ar fi putut să-şi
demonstreze singură, bazîndu-se pe principii sănătoase, netemeinicia acelor speranţe
iluzorii. Şi totuşi se părea (dar el habar n-avea de asta) că nişte speranţe iluzorii pot avea
tot atîta putere asupra spiritului ca şi faptele adevărate.
Constatarea aceasta se referă exclusiv la fiica lui. Cit priveşte pe Tom, ajunsese, ca
mulţi alţii dinaintea lui, să rezolve cu succes toate calculele referitoare la numărul unu,
adică la el însuşi. Iar doamna Gradgrind, dacă atingea vreodată subiectul acesta,
spunea, desfăcîndu-se puţin din învelitorile în care sta ghemuită ca o larvă :
— Doamne, apără-mă ! Mi-i capul năucit şi mă doare de nu mai pot de atîta cît
întreabă mereu şi cu asemenea îndărătnicie fata asta, Jupe, de scrisorile ei plicticoase!
Zău, pe cuvîntul meu, îmi vine să cred că sînt sortita, blestemată şi condamnată să
trăiesc în mijlocul unor în-tîmplări pe care nu le voi vedea niciodată sfîrşindu-se. Soun
drept, cel mai extraordinar lucru este impresia pt
n-am să ajung niciodată să văd ceva sfîr-
ea cam în acest punct, ochiul domnului Grad-asupră-i şi, sub înrîurirea acelui fapt
glacial, în toropeala ei.
g
68
\
\
Capitolul X
STEPHEN BLACKPOOL
Sînt obsedat de ideea ciudată că poporul englez este tot -, ^g Crunt exploatat ca şi
oricare alt popor de sub soare. Mărturisesc că această ridicolă slăbiciune este pricina ce
mă face să le acord acestor oameni un rol puţin mai mare.
în cartierul cel mai industrial din Coketown, chiar în inima fortificaţiilor hîdei cetăţi,
unde construcţiile de cărămidă alungaseră natura, dar reţinuseră prizoniere miasmele şi
gazele otrăvitoare ; în mijlocul acelui labirint de curţi strimte, îngrămădite unele în altele,
şi străzi înghesuite peste străzi ce luaseră fiinţă rînd pe rînd, fiecare din ele într-o grabă
nebuna pentru a satisface nevoia cutărui sau cutărui om, formînd împreună o familie
monstruoasă care se înghiontea, se strivea şi în care se înăbuşeau unii pe alţii de moarte
; în cotlonul cel mai afund al acestui uriaş recipient secătuit, unde hornurile, ca să poată
prinde puţin aer pentru tiraj, erau construite într-o mare varietate de forme, care de care
mai rahitice şi mai strîmbe, ca şi cum fiecare casă exprima prin astfel de semne ce soi de
oameni te puteai aştepta să se nască acolo ; în mulţimea din Coketown, numită cu un
termen general „braţe", o rasă de oameni care ar fi găsit mai multă trecere în ochii
anumitor persoane dacă soarta ar fi socotit mai potrivit să-i facă numai cu braţe, sau ca
pe unele fiinţe inferioare ce populează ţărmul mării, numai cu braţe şi stomac, trăia un
oarecare Stephen Blackpool, în vîrstă de 40 de ani.
Stephen părea mai bătrîn ; avusese însă o viaţă grea. Se spune că fiecare viaţă are
trandafirii şi spinii ei ; în cazu^ lui Stephen, însă, părea că fusese o întîmplare nenorocită
ori o greşeală, că altcineva primise trandafirii lui, iar el se alesese şi cu spinii acestuia
într-adaus la ai lui. Avusese nenorociri cu duiumul, cum zicea el. De asta i se şi spunea
„unchiul Stephen", ca un fel de omagiu al acelor oameni^ simpli pentru suferinţele
îndurate.
Puţin aplecat de spate, cu sprinceana încruntată, cu un aup ginditor şi un cap sever şi
cam masiv, încadrat de păr Ung> cărunt şi rar, unchiul Stephen ar fi putut trece drept Ur>
om deosebit de inteligent printre cei de condiţia lui. Şi t0<-uşi nu era. Nu făcea parte
dintre acele „braţe" remarcabile care, adunînd bucată cu bucată ani de zile rarele
71
momente de răgaz, izbutiseră să posede ştiinţe complicate şi să adune un bagaj de
cunoştinţe cu totul deosebit. Nu se afla nici printre acele „braţe" care ştiu să rostească
discursuri şi să conducă întruniri. Oricînd se găseau unii dintre camarazii lui care puteau
vorbi mult mai bine decît el. Era un bun ţesător la războiul mecanic şi un om de o
integritate desăvîrşită. Dacă ar mai fi ceva de spus despre el, dacă se mai afla ceva
ascuns înlăuntrul lui, să-4 lăsăm să ne-o arate singur.
Luminile care noaptea dădeau marilor fabrici aspectul unor palate din poveşti (cel
puţin aşa spuneau călătorii ce treceau pe acolo cu expresul) tocmai se stinseseră toate ;
clopotele sunaseră sfîrşitul zilei de muncă, aşa că amorţiseră apoi şi „braţele" — bărbaţi
şi femei, băieţi şi fete se îndreptau tropăind grăbiţi către casă. Unchiul Stephen se oprise
în stradă, stăpînit de acea stranie senzaţie pe care i-o stîrnea întotdeauna oprirea
maşinăriilor, senzaţia că ele lucraseră şi se opriseră chiar în capul lui.
„încă n-o vad pe Rachael !" îşi spuse el.
 Era o noapte ploioasă, şi o mulţime de grupuri de femei tinere treceau pe lîngă el cu
şalurile puse pe cap şi strînse bine sub bărbie, ca să se apere de ploaie. Se vede că o
cunoştea bine pe Rachael, deoarece era de ajuns o singură privire asupra unui grup ca
să-şi dea seama că. nu se găsea printre ele. Pînă la urmă, cînd nu mai trecu nimeni,
plecă şi el, rostind cu voce dezamăgită :
— Va să zică, iar am scăpat-o !
Dar nu străbătuse mai mult de trei străzi, cînd zări înaintea lui o formă înfăşurată în
şal, pe care o privi atît de pătrunzător, încît pentru a o recunoaşte i-ar fi fost poate de
ajuns să vadă numai umbra ei vag reflectată pe pavajul ud, fără de silueta ce înainta de
la un felinar la altul, devenind cînd luminoasă, cînd întunecoasă. începînd imediat să
meargă cu pas mult mai iute şi mai sprinten, zori pînă ajunse din urmă silueta aceea ;
atunci îşi reluă pasul obişnuit şi strigă :
— Rachael !
Femeia, care tocmai se afla sub lumina unui felinar, se întoarse şi, ridicîndu-şi puţin
gluga, dădu la iveală un obraz oval, plăcut, cu ten brun delicat, luminat de nişte ochi
nespus de blînzi, puşi şi mai mult în valoare de părul negru strălucitor, pieptănat cu multă
grijă. Faţa ei nu mai avea strălucirea primei tinereţi ; era o femeie de 35 de ani.
__ A, tu erai, băiatule ?!
După ce rosti vorbele acestea cu un surîs ce i se putea ghici doar privindu-i ochii
dulci, căci numai ei se ve-A u ÎŞ' trase iar ?'u8a Pe ^aîa 5* porniră mai departe împreună.
.A
__ Am crezut ca eşti in urma mea, Rachael.
— Nu. • __ Eşti grăbită in seara asta, draga mea ?
__ Uneori plec ceva mai devreme, Stephen, alteori ceva
mai tîrziu. Nu pot fi sigură niciodată de ora cînd mă întorc
acasă. , .
__ Şi nici cind pleci de acasă, pare-mi-se, nu-i aşa,
Rachael ?
— Aşa-i, Stephen.
Se uită la dînsa, şi pe chip i se putea citi o oarecare dezamăgire, dar totdeauna o
respectuoasă şi neclintită convingere că ea trebuia să aibă dreptate în tot ce făcea.
Expresia aceea nu-i scăpă lui Rachael, căci îşi aşeză uşor mîna pe braţul lui o clipă, ca
şi cum îi mulţumea pentru asta.
— Sîntem atît de buni prieteni, băiete, atît de vechi prieteni, şi acum începem şi noi
să îmbătrînim...
— Nu, Rachael, tu ai rămas la fel de tînără ca întotdeauna.
— Ce încurcătură ar fi pentru noi, Stephen, să îmbătrînim unul fără celălalt, cît mai
sîntem în viaţă, răspunse ea rîzînd. în tot cazul, sîntem prieteni atît de vechi, încît ar fi
păcat şi ruşine să nu ne spunem unul altuia adevărul în faţă. Ar fi mai cuminte să nu prea
umblăm împreună. Doar rar, cîteodată. Ar fi într-adevăr prea greu să nu ne mai vedem de
loc, spuse ea cu o dulce voioşie, pe care încerca să o comunice şi tovarăşului ei.
— Oricum, tot e greu, Rachael.
Cearcă să nu te gîndeşti, şi are să-ţi fie mai uşor. .. ~ De multă vreme tot încerc, şi
nu-mi merge mai bine. Ai insa dreptate, oamenii ar putea scorni vorbe, chiar şi pe
socoteala ta. Ştii doar, Rachael, că tu ai fost mîngîierea m^ atltaamar de ani; mi-ai făcut
atît de mult bine, redmdu-mi curajul cu vorbele tale inimoase, încît cuvîntu! 'e lege pentru
mine. Ah, fată dragă, bună şi blinda lege ! _JUna decît unele legi adevărate !
"^ ma* Anunţa, mintea cu ele, Stephen, răspunse {e -i P» > aruncînd o privire
îngrijorată pe chipul lui. Lasă SUe m pace.
— Da, zise ci, clătmînd uşor din cap de cîteva ori. ba le lăsăm în pace. Să lăsăm totul
în pace, în voia soartei. Totul e o mizerie, asta-i !
— Iarăşi mizerie ? spuse Rachael, atingîndu-i din nou uşurel braţul, ca să-l trezească
din gîndurile care-l furaseră, pe cînd mergea înainte muşcînd de capetele lungi ale
fularului înfăşurat larg în jurul gîtului.
Atingerea avu un efect instantaneu. Dînd drumul capetelor fularului, întoarse spre ea
un chip zîmbitor şi spuse, izbucnind într-un hohot de rîs plin de voie bună :
— Da, Ilachael, draga mea, mereu mizeria ! Se tine scai de mine. Degeaba mă zbat
de atîta timp în fel şi chip să scap de ea, că nu izbutesc.
Merseseră o bucată bună de drum, aşa că se aflau acum aproape de locuinţele lor.
întîi ajunseră la casa ei. Era pe una din numeroasele ulicioare cărora antreprenorul de
pompe funebre la modă (ce scotea o sumă frumuşică de la înmor-mîntările mizere din
împrejurimi) le rezerva o scară neagră, care ajuta celor ce sf'îrşiseră cazna suitului şi
coborîtului zilnic pe treptele strimte să alunece mai uşor afară din lumea asta necăjită pe
ferestre. Rachael se opri la colţul străzii şi, dîndu-i mina, îi ură noapte bună.
— Noapte bună, draga mea ; noapte bună. Rachael coborî strada întunecoasă cu
ţinuta-i simplă dar
îngrijită şi mersu-i modest, feminin, iar el rămase privind în urma ei pînă ce o văzu
intrînd într-una din căsuţele acelea umile. Poate că nici cea mai uşoară fluturare a şalului
ei ieftin nu era lipsită de interes în ochii omului aceluia ; şi poate că nu exista sunet al
vocii ei care să nu-i răscolească ecouri în adîncul inimii.
După ce o pierdu din vedere, îşi urmă drumul spre casă privind din cînd în cînd cerul,
pe care se alungau nori repezi şi mînioşi. Dar iată că norii încep a se împrăştia, ploaia
încetează, şi luna se iveşte strălucitoare, privind prin coşurile înalte din Coketown pînă în
adîncul furnalelor, aruncînd umbrele uriaşe ale maşinăriilor în repaos pe zidurile între care
stăteau închise. Omul păru că se înseninează o dată cu noaptea, în timp ce păşea mai
departe.
Locuinţa lui, de pe altă stradă, aidoma celei dintîi, doar ceva mai îngustă, se afla
deasupra unei prăvălioare. Cufl) puteau exista oare oameni care găseau că merită să
cumperf ori să vinzi jucărioarele jalnice îngrămădite în ferestrele ej laolaltă cu ziare ieftine
şi carne de porc (se vedea şi o pulpa
74
ce trebuia pusă la loterie a doua zî) nu ne intere-*~° aici. Stephen îşi luă capătul lui
de luminare de pe Se* îl aprinse de la alt^capăt de luminare de pe tejghea, trezească pe
stăpîna prăvăliei, adormită în odăiţa ări iă î ă
?ţi urcîndu-se pe scări, intră în cameră. e1' Era o încăpere ce cunoscuse şi ea pe
vremuri, sub feluriţi chiriaşi, scara cea neagră ; în clipa^de faţă părea însă bine îngrijită,
bineînţeles pe cît putea fi îngrijită o asemenea locuinţă. Într-un colţ, pe un_ birou vechi,
se aflau cîteva cărţi şi nişte foi scrise ; mobila era modestă, dar îndestulătoare, şi cu
toate că domnea un aer viciat, camera era
curată. „ . v IA ~
 Cînd păşi spre cămin, sa aşeze luminarea pe o măsuţa rotundă cu trei picioare ce se
afla alături, se împiedică de ceva. Se dădu îndărăt, privind în jos ; atunci acel ceva se
ridică singur, luînd aspectul unei femei ce zăcea pe podele.
— Doamne, apără-mă ! Tu eşti, femeie ? strigă el dîn-du-se îndărăt din faţa arătării.
Ai venit iar înapoi ?
Vai, ce femeie ! O fiinţă pierdută, beată, ce abia era în stare să se ţină în capul
oaselor, sprijinindu-se de podea cu o mînă murdară, în timp ce cu cealaltă se străduia
zadarnie să-şi dea la o parte de pe faţă părul încîlcit, izbutind numai să-şi acopere şi mai
tare vederea cu noroiul de care-i era plină mina. Era o viziune respingătoare prin
zdrenţele, murdăria şi petele de noroi ce o acopereau, dar părea şi mai respingătoare din
pricina ticăloşiei morale, încît îţi era ruşine s-o priveşti.
După ce slobozi înciudată vreo două înjurături şi se zgtrie singură, prosteşte, cu mina
pe care n-o folosea ca sprijin, izbuti să-şi îndepărteze îndeajuns părul din ochi, încît să-l
poată zări pe Stephen. Apoi, rămînînd mai departe pe jos, începu^ să se legene încolo şi
încoace, făcînd cu braţu-i neputincios gesturi ce păreau a avea intenţia să acompanieze
un hohot de rîs, cu toate că faţa urma să-i rămînă adormită Şi nepăsătoare.
. „~~.Ei,^băiete î Va să zică tu erai? Cu greu izbutiră să wsa dm gîtlejul ei cîteva
sunete răguşite, ce voiau să exprime cuvintele acestea pe un ton batjocoritor, apoi capul
îi căzu Jn piept.
Iar înapoi ? ţipă ea ascuţit după cîteva minute, ca să CU1? AStePhen rostise în clipa
aceea cuvintele. Da ! Şi am des î lntorc nr- Am să mă întorc mereu, mereu, toţ mai
lnaP°i ? Da, înapoi ! Şi de ce nu ?
75
Trezită de violenţa nebunească cu care strigase acele vorbe, izbuti să se ridice
anevoie în picioare şi rămase aşa, rezemîndu-se cu spatele de perete, bălăbănind într-o
mînă. de capetele şnururilor, o bucată de bonetă parcă scoasă din gunoi, încercînd să-l
privească dispreţuitor.
— Am să-ţi vînd iar tot ce ai, şi după asta am să-ţi vind din nou tot ce ai, şi am să-ţi
vînd tot ce ai de nenumărate ori ! răcni ea făcînd o mişcare ce semăna mai mult cu
începutul unui dans răzbunător decît cu o ameninţare furioasă. Cară-te de pe pat !
(Stephen se lăsase pe marginea patului, cu faţa ascunsă în mîini.) Şterge-o de-acolo ! E
patul meu şi am dreptul să mă culc în el !
Cînd se apropie împleticindu-se, Stephen se feri într-o parte, cutremurîndu-se, apoi,
tot cu faţa ascunsă în mîini, trecu de partea cealaltă a camerei. Femeia se trînti greoaie
pe pat şi începu îndată a sforăi tare. Stephen se lăsă pe un scaun şi nu se mişcă de
acolo decît o singură dată în tot timpul nopţii : atunci cînd luă o cuvertură şi o aruncă
peste ea, ca şi cum mîinile cu care îşi acoperea faţa nu i-o ascundeau îndeajuns nici pe
întuneric.
Capitolul XI NICI O PORTIÞA DE SCAPÃR*
Palatele fermecate se luminară dintr-o dată înainte ca palidele zori să fi dat la iveală
şerpii monstruoşi de fum ce se tîrau pe deasupra Coketown-ului. Tropăiali de saboţi pe
pavaj, un sunet grăbit de clopot, şi toţi elefanţii aceia care sufereau de o nebunie
melancolică, proaspăt unşi şi lustruiţi pentru monotona muncă a zilei, îşi reîncepură
gimnastica lor greoaie. t
Stephen stă aplecat pe războiul lui, calm, atent, neclintit. Formează un contrast
ciudat, laolaltă cu toţi ceilalţi oameni din pădurea aceea de războaie unde munceşte el,
cu huruiala, izbiturile şi violenţa maşinăriei la care lucrează. Nu vă temeţi, oameni buni,
care sînteţi din fire mai sperioşi, că ar putea vreodată Arta să ne facă să dăm uitării
Natura, Puneţi oriunde alături creaţia naturii şi creaţia omului, şi veţi vedea că primas
chiar dacă s-ar întînîpla să fie numai un
76
fuP de braţe fără nici o importanţă, va cîştiga în demnitate nrin comparaţie.
într-un atelier sînt atîtea sute de braţe şi atîtea sute de •putere. Se ştie că se poate
socoti aproape pînă la un ° ilimetru de ce este în stare maşina ; dar toţi calculatorii
datoriei naţionale puşi laolaltă n-ar fi în stare să-mi spună cît rău ori bine, cîtă ură ori
iubire, cît patriotism ori revoltă, cîtă forţă de prefacere a virtuţii în viciu şi invers poate fi în
stare să cuprindă numai într-o clipă sufletul unuia dintre liniştiţii slujitori, cu chipuri
cuminţi şi gesturi precise, ai acelor maşini. Căci nu există nici o taină într-o maşinărie,
dar există o taină de-a pururi nepătrunsă în cel mai sărman dintre oamenii aceia. N-ar fi
oare mai bine să folosim aritmetica noastră la lucruri materiale şi să căutăm alte mijloace
pentru a putea dirija acele teribile forţe necunoscute ?
Ziua crescu, şi contururile de afară începură a se distinge, în ciuda luminilor
strălucitoare din fabrică. Lămpile fură stinse, şi lucrul continuă. Ploaia cădea într-una, şi
şerpii de fum, supunîndu-se vechiului blestem ce se abătuse asupra neamului lor,
prinseră a se tîrî pe pămînt. Afară, în curtea de deşeuri, aburul ţevii de eşapament,
resturile de butoaie şi fierării vechi, grămezile lucitoare de cărbuni şi cenuşa împrăştiată
pretutindeni erau învăluite într-o pînză de ceaţă şi ploaie.
Truda continuă pînă la sunetul clopotului de amiază. Alte tropăieli pe pavaje.
Războaiele, roţile şi „braţele", toate fură scoase din angrenaj pentru o oră.
^Stephen ieşi din căldura atelierului în vîntul umed, pe străzile ude şi reci, buimac şi
istovit. Se îndepărtă de tovarăşii şi de cartierul lui, neluînd nimic altceva în drum decît o
bucată de pîine, în timp ce se îndrepta spre colina unde 151 avea locuinţa patronul. Era o
casă roşie, cu obloane negre pe dinafară şi storuri verzi pe dinăuntru, o poartă neagra, ia
care ajungeai urcînd două trepte albe, o placă de ronz pe care scria Bounderby (cu litere
ce-i semănau), şi placa, ui» rruier rotund de bronz, ca un punct de bronz, ast ^nu'
.Bounderby îşi lua dejunul. Stephen contase pe trea' ^inevoia slujitorul să-l anunţe pe
stăpîn că unul din-»braţe" cerea voie să-i vorbească ? Răspunsul vine : se
fa numele acelui muncitor. Stephen Blackpool. Nu există R1, 1 ° Pricmă de
nemulţumire împotriva lui Stephen BIackPool ; da, poate să intre.
îată-i pe Stephen Blackpool în sufragerie. Domnul Boufi--derby (pe care-l cunoştea
numai din vedere) se ospătează cu cotlete şi vin de Xeres. Doamna Sparsit tricotează
lîngă foc, parcă ar călări pe o şa de amazoană, sprijinindu-şi un picior într-o scară de
aţă. Atît serviciul, cît şi demnitatea doamnei Sparsit nu-i îngăduiau să prînzească.
Prezida cina în calitate oficială, dar dădea a înţelege prin atitudinea măreţei sale
persoane că socotea prînzul drept o slăbiciune.
— Ei, Stephen, zise domnul Bounderby, ce te aduce pe aici ?
Stephen salută înclinîndu-se. Dar nu se înclină slugarnic. Deşi din categoria
„braţelor", el n-ar face niciodată una ca asta ! Nu, domnule, nu l-ai putea prinde, doamne
fereşte, făcînd asemenea lucru nici dacă ar sta douăzeci de ani cu dumneata ! Dar în
semn de bună-cuviinţă faţă de doamna Sparsit, îşi vîrî capetele fularului în jiletcă.
 — Ei, zise domnul Bounderby, gustînd puţin Xeres, după cîte ştiu, n-am avut
niciodată neplăceri cu dumneata ; n-ai făcut niciodată parte dintre cei neînţelegători.
Cred că n-aştepţi, ca atîţia alţii, să fii purtat în caleaşca cu şase cai şi hrănit cu supă de
broască-ţestoasă şi vînat, cu o lingură de aur ! (Domnul Bounderby pretindea
întotdeauna că acesta ar fi ţelul unic, urgent şi direct al acelor „braţe" care nu se arătau
pe deplin mulţumite.) Aşa încît sînt pe deplin încredinţat că n-ai venit aici ca să te piîngi.
Să ştii că sînt sigur de asta dinainte.
— Nu, domnule, fără îndoială că n-am venit pentru aşa ceva.
Cu toată convingerea pe care şi-o exprima, domnul Bounderby păru agreabil surprins.
— Foarte bine ! răspunse el. Eşti un muncitor vrednic, nu m-am înşelat. Şi acum să
auzim despre ce este vorba. Deoarece nu-i ceea ce am pomenit, să auzim despre ce e
vorba. Ce ai de spus ? Dă-i drumul, băiete i
Stephen se uită ca din întîmplare spre doamna Sparsit,
— Dacă doriţi, domnule Bounderby, eu pot să mă retrag, spuse doamna aceea
întotdeauna gata de sacrificiu, făcînd o mişcare ca să-şi scoată piciorul din scară.
Domnul Bounderby o opri, întîrziind înghiţirea unei bucăţi de cotlet şi întinzînd mîna
stingă. Apoi, retrăgîndu-Şi mîna şi înghiţind bucata de cotlet, se adresă lui Stephen :
— Află că doamna aceasta respectabilă este o doamnă de viţă nobilă, o doamnă din
lumea mare. Să nu cumva să-ţi
. , ? uj cg. dacă îmi gospodăreşte casa, n-a fost pe vremuri persoana foarte sus pusă,
da, cît se poate de sus pusă ! Ei, ° r\ dacă ai l'.e spus ceva ce nu se cade să rosteşti în
faţa acl ?' joamne de viţă nobilă, atunci doamna va părăsi camera. T>r dacă ce ai de
spus se poate spune în faţa unei doamne H^viţă nobilă, atunci doamna va rămîne la
îocul ei.
__ Domnule, cred că în viaţa mea n-am spus ceva ce nu
cade să audă urechile unei doamne nobile, veni răspunsul întovărăşit de o uşoară
roşeaţă a obrazului.
'__ Foarte bine, zise domnul Bounderby, împingînd la o
parte farfuria şi lăsîndu-se pe spate. Dă-i drumul !
__ Am venit, începu Stephen după o clipă de gîndire, ridi-
 cîndu-şi ochii din podea, să vă cer un sfat. Am mare nevoie de- el. M-am căsătorit
într-o luni, de Paşti, să tot fie de atunci şaisprezece ani, lungi şi grei. Am luat o fată
tînără, destul de frumuşică şi cu reputaţie bună. Ei, ce credeţi ? N-a trecut mult, şi a luat-
o pe drumul cel rău. Nu din pricina mea. Dumnezeu mi-e martor că n-am fost un soţ rău.
— Am mai auzit despre toate astea, spuse domnul Bounderby. S-a apucat să bea, a
părăsit lucrul, a -vîndut mobila şi a amanetat pînă şi hainele ; cu alte cuvinte, şi-a făcut de
cap !
— Am fost răbdător cu dînsa.
(„Asta mă face să cred că eşti un prost", se adresă confidenţial paharului său de vin
domnul Bounderby.)
— Am fost foarte răbdător cu dînsa. Am încercat de nenumărate ori s-o întorc pe
calea cea bună. Am încercat una, am încercat alta, am încercat în toate felurile. De cîte
ori, întorcîndu-mă acasă, n-am găsit dispărute toate cîte agonisisem la sufletul meu, iar
pe dînsa, beată moartă, întinsă pe jos. Şi asta nu mi s-a întîmplat o dată, de două ori, ci
de douăzeci de ori !
în timp ce vorbea, toate cutele feţei i se adînciră şi mai tare, aducînd o dureroasă
mărturie a suferinţelor îndurate.
„ JT ^m r^u în mai rău şi din mai rău în şi mai rău. M-a părăsit. A ajuns cea din urmă
dintre fiinţele decăzute în toate privinţele. S-a întors, şi iar s-a întors, şi iar s-a întors. ^e
puteam face ca s-o împiedic ? Decît să mă mai întorc acasă, umblam hoinar pe străzi
nopţi de-a rîndnl. M-am
us o dată pînă la pod, cu gîndul să mă arunc în apă şi să
lrfesc cu toate. Atîtea am îndurat, tinar.
p ş încît am îmbătrînit de
k\
S?ars!t' înaintînd agale în buestru cu anrlre- împletit, îşi ridică sprîncenele-i
coriolaneşu şi clă-
tină din cap, ca şi cum ar fi spus : „Şi cei mari pot avea necazuri, nu numai cei mici.
N-ai decît să-ţi întorci privirea ta umilă spre Mine".
— I-am dat bani să scap de ea. De cinci ani o plătesc. Am izbutit să-mi agonisesc iar
ceva mobilă în casă. Viaţa mea a fost grea şi tristă, dar cel puţin nu-mi mai era ruşine şi
groază în fiecare clipă. Aseară, cînd m-am întors acasă, am găsit-o zăcînd jos lîngă
cămin. Şi acum e acolo !
Nenorocirea ce-l copleşea izbucnise cu atîta forţă şi suferinţa-i era atît de vie, îneît
pentru o clipă uită de sine si ridică fruntea cu semeţie. O clipă numai, apoi îşi reluă
atitudinea pe care o avusese tot timpul, cu umerii gîrboviţi cum avea obiceiul. Chipu-i
gînditor, îndreptat către domnul Bounderby, avea o ciudată expresie, pe jumătate şireată,
pe jumătate nedumerită, ca şi cum mintea lui se căznea să descurce o problemă foarte
grea : în mîna stingă, rezemată în şold, îşi ţinea strîns pălăria, în timp ce cu mîna
dreaptă întărea cele ce spunea prin gesturi pline de energie şi hotarîre, şi chiar cînd
făcea cîte o pauză, mîna-i răniînea mereu întinsă puţin înainte, parcă continua să spună
mai departe ceva.
— Află că de mult ştiam despre toate acestea, zise domnul Bounderby, afară de
ultima întîmplare. Ce să spun ? Urîtă afacere ! Mai bine te-ai fi mulţumit să rămîi cum
erai, şi să nu te însori. Dar acum nu mai are nici un rost să spunem asta.
— Nu cumva, domnule, era o căsătorie nepotrivită în ce priveşte vîrsta ? întrebă
doamna Sparsit.
— Auzi ce întreabă doamna ? Era o căsătorie nepotrivită în ce priveşte vîrsta
afacerea asta nenorocită a dumitale ? spuse domnul Bounderby.
— Nici măcar atît. Eu aveam douăzeci şi unu de ani, şi ea, aproape douăzeci.
— într-adevăr, domnule ? se adresă doamna Sparsit cu mult calm către patronul ei.
Am presupus ca pricina unei căsătorii atît de nenorocite trebuie să fie diferenţa de vîrsta.
Domnul Bounderby aruncă acelei doamne cumsecade o privire pătrunzătoare, în care
se putea citi o ciudată stinghereală. Se îmbărbăta apoi gustînd iar puţin Xeres.
— Ei ? De ce nu continui ? întrebă el atunci, întoreîn-du-se cam enervat spre Stephen
Blackpool.
— Am venit să vă întreb, domnule, cum aş putea sa scap de femeia asta ?
Expresia complexă de pe chipul atent al lui Stephen căpăta şi mai multă gravitate.
Doamna Sparsit scoase o uşoară exclamaţie, ca şi cum ar fi primit un şoc moral.
__ Ce înseamnă asta ? spuse Bounderby, sculîndu-se ca
 să se rezeme cu spatele de cămin. Ce vrei să spui ? Ai luat-o doar cum spune
preotul, şi la bine, şi la rău.
— Trebuie să scap de ea ! Nu mai pot îndura ! Dacă am putut-o duce atîta timp, apoi
asta o datoresc numai milei şi vorbelor de încurajare ale celei mai bune fiinţe care a
existat vreodată pe lumea asta. Norocul meu, căci fără ea aş fi ajuns nebun de legat.
— Am impresia, domnule, că vrea să fie liber ca să se căsătorească cu femeia
despre care vorbeşte, observă doamna Sparsit cu voce scăzută, foarte întristată de
imoralitatea poporului.
— Da, aşa e. Doamna are dreptate. Asta vreau. Aici voiam să ajung. Am citit în ziare
că cei din lumea mare (foarte bine fac, n-am nimic împotriva lor !) nu se leagă atît de tare
la bine şi la rău încît să nu se poată elibera dintr-o căsătorie nenorocită şi să se
căsătorească din nou. Cînd nu se înţeleg, avînd caractere nepotrivite, au mai multe
camere decît le trebuie în casele lor, ca să poată trăi despărţiţi. Noi, cei din popor, n-
avem decît o cameră, şi nu putem face asta. Lor, dacă nu le convine nici aşa, au aur sau
alte bogăţii şi pot spune : asta-i pentru tine şi asta-i pentru mine, apoi poate pleca fiecare
în drumul lui. Noi nu putem. Pe bngă astea, ei se pot despărţi pentru motive mai puţin
grave decît al meu. Aşa că trebuie să scap de femeia asta, şi vreau să ştiu în ce chip.
— în nici un chip, răspunse domnul Bounderby.
— Dacă o lovesc, domnule, este o lege care să mă pedepsească ?
Desigur că este. • Dacă o părăsesc, este o lege care să mă pedepsească ?
— Desigur că este.
. ~~ Dacă mă căsătoresc cu cea care mi-i dragă, este o e§e care să mă
pedepsească ?
D
esigur ca este.
Dacă aş trăi cu ea fără să mă căsătoresc, presupunînd s"ar putea una ca asta, deşi
n-are să se întîmple niciodată,
81
căci ea e un suflet prea drept, este o lege care să mă pedepsească, lovind în copiii
nevinovaţi pe care i-aş avea ?
 — Desigur că este.
— Atunci, pentru numele lui dumnezeu, spuse Stephen Blackpool, arătaţi-mi legea
care mă poate ajuta !
— Hm ! Această legătură socială este oarecum sfinţită, spuse domnul Bounderby,
şi... şi... trebuie păstrată.
— Nu, nu, domnule, nu spuneţi una ca asta ! Nu poate fi păstrată în felul acesta. Nu
în felul acesta. în felul acesta se distruge. Sînt un ţesător şi lucrez în fabrică de cînd eram
copil, dar am urechi de auzit şi ochi de văzut. Urmăresc în ziare fiecare sesiune, fiecare
şedinţă a tribunalului. Şi dumneavoastră citiţi, ştiu 'bine ! — cu groază — că aşa-zisa
neputinţă de a se elibera din lanţurile căsătoriei într-un fel oarecare, în orice chip şi cu
orice preţ, face să sîngereze ţara asta, provocînd în căsniciile celor de rînd bătăi, crime
şi morţi năprasnice. Trebuie să înţelegem bine asta. Cazul meu e grav şi aş vrea, dacă
binevoiţi, să cunosc legea care poate să-mi vină în ajutor.
— Ei, atunci ascultă ce-ţi spun ! zise domnul Bounderby, vîrîndu-şi mîinile în
buzunare. Asemenea lege există !
Stephen, revenind la atitudinea lui calmă, cu întreaga atenţie încordată, încuviinţă din
cap.
— Dar nu-i de loc făcută pentru dumneata. Costă bani. Costă o grămadă de bani.
— Cît de mult ar putea să coste ? întrebă cu linişte Stephen.
— Mai întîi ar trebui să intentezi o acţiune la tribunalul pentru problemele de familie,
să mai intentezi încă una la tribunalul cetăţenesc, şi apoi să intentezi o a treia la Camera
care ar trebui să obţii un act al Parlamentu-\ voie să te recăsătoreşti, şi te-ar costa,
dacă strună, cred, cam între o mie şi o mie cinci ~>mnul Bounderby. Ba poate chiar
dublu, ă lege ?
lule, zise Stephen pălind şi făcînd un ~i cum voia să spulbere totul în cele -e mizerie !
Totu-i o mizerie, şi cu cu atît are să fie mai bine !
(f)oamna Sparsît se întristează din nou de lipsa de evlavie a oamenilor de jos.)
— Ei, ei ! Nu vorbi prostii, omule, zise domnul Boun-rlerby despre lucruri pe care nu le
înţelegi şi nu mai numi ' stituţiile ţării tale nişte mizerii dacă nu vrei să ţi se întîm-
le şi ţie ° mizerie adevărată într-una din zilele astea. Instituţiile ţării tale nu-s treaba
ta, şi cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut este să-ţi vezi de muncă, Nu ţi-ai luat
nevastă ca s-o păstrezi ori ca s-o arunci după cheful uu, ci ca să trăieşti cu ea la bine şi
la rău. Dacă ea a luat-o pe drumul cel rău, ei, nu putem spune altceva decît că s-ar fi
putut s-o ia şi pe drumul cel bun.
— Ce mizerie ! zise Stephen, clătinînd din cap, pe cînd păşea spre uşă. Ce mizerie !
— Ia ascultă ! începu domnul Bounderby un fel de discurs de despărţire. Cu părerile
dumitale, pe care eu le-aş numi nişte ticăloşii, ai scandalizat-o foarte tare pe doamna,
care, după cum ţi-am mai spus, este de viţă nobilă şi, după cum nu ţi-am spus încă, a
avut şi ea nenorocirile ei casnice, ce s-au ridicat la zeci de mii de lire, zeci de mii de lire !
repetă el cu mare satisfacţie. Deşi pînă acuma te-am socotit întotdeauna un muncitor
vrednic, părerea mea este, îţi spun pe şleau, că ai apucat pe druirml cel rău. Se vede că
ai ascultat pe vreunul dintre străinii aceia care seamănă revoltă şi care veşnic dau
tîrcoale pe aici, dar cel mai bun lucru ce-ţi rămîne de făcut este să-ţi vîri minţile-n cap !
Să ştii (aici trăsăturile domnului Bounderby căpătară o extraordinară fineţe) că sînt în
stare să văd mai departe decît mi-i lungul nasului ; mai departe decît mulţi alţii, poate
pentru că mi-a fost mult ascuţit nasul la tocilă în tinereţile mele. întrezăresc parcă
amestecîndu-se aici ceva supă de broască-ţestoasă, vînat şi lingură de aur ! Da, le
întrezăresc ! strigă domnul Bounderby, clătinînd din cap cu o şiretenie îndîr-)ltă- P5
cuvîntul meu că le întrezăresc !
Clătinînd şi el din cap, dar cu totul în alt chip şi oftînd admc, Stephen răspunse :
~- Vă mulţum.esc, domnule ; rămîneţi cu bine. A Şi ii lăsă pe domnul Bounderby
umflîndu-se de mîndrie n raţa portretului său din perete, de parcă avea de gînd să ţ
exp.ozie, iar pe doamna Sparsit, care tot mai călărea Ş *e cu un picior în scară, arătînd
nespus de întristată de Vlc»le poporului.
•*
Capitolul XI! BATRINA
Unchiul Stephen închise în urma lui uşa cea neagră cu placă de bronz, trăgînd de
minerul de bronz, căruia îi dădu un lustru de bun rămas cu mîneca hainei, fiindcă
observase că mîna-i fierbinte îl aburise, coborî cele două trepte albe şi trecu strada.
Mergea aşa, cu ochii aţintiţi în pămînt, copleşit de întristare, cînd deodată simţi că o
mînă îl atinge pe braţ.
Nu era atingerea de care ar fi simţit nevoie în momentul acela — atingerea care putea
linişti apele furtunoase a!e sufletului său, aşa precum mîna înălţată a iubirii şi răbdării
sublime poate îmblînzi furia mărilor — era totuşi o mînă de femeie. Oprindu-se locului şi
întorcîndu-se, zări o bătrînă înaltă şi încă în putere, deşi veştejită de vreme. Era
îmbrăcată foarte simplu şi cuviincios, iar ghetele aveau noroi de la ţară pe ele, ca şi cum
abia sosise de la drum. Felul ei agitat de a se comporta în mijlocul zgomotului neobişnuit
al străzii, al doilea şal ce-l purta împăturit pe braţ, umbrela grea şi paneraşul, mănuşile
largi, cu degete prea lungi, cu care mâinile ei nu erau obişnuite, toate arătau că-i o
bătrînă de la ţară, îmbrăcată în hainele ei bune de sărbătoare, pentru care călătoria la
Coketown era un eveniment rar. Stephen Blackpool observă totul dintr-o singură privire,
cu acea pătrunzătoare agerime caracteristică pentru clasa lin, şi îşi aplecă faţa atentă să
audă mai bine ce-l întreba, cu aerul obişnuit tuturor celor de meseria lui care, lucrând
îndelungat cu ochii şi mîinile în mijlocul unui vacarm îngrozitor, capătă evoresia aceea
concentrată ce apare de obi-
cei numai pe
surzilor.
ule, spuse bătrînă, mi s-a părut ca aţi
.. şi arătă înapoi către locuinţa dom-
i că dumneavoastră eraţi. Te pome-
ghinionul să pierd din vedere per-
nse Stephen, eu eram. iertaţi curiozitatea unei bătrîne-'1 casei ?
Părea sănătos şi voios, ţanţoş>
f timp ce îşi îndrepta statura şi îşi înălţa capul potri-
' du-si atitudinea după cuvinte, Stephen avu impresia că
vlILaj văZuse cîndva pe bătrîna aceea şi nu-i fusese prea
simpatica. ... . , „ A
r__ ??)?&, răspunse el privind-o mai atent. Arata întocmai
cum spui. ~ . ~ * , - , __ Şi sănătos, urma batnna, ca vremea cea buna ?
— Da, răspunse Stephen. Se ospăta şi bea, şi-i gras şi gălăgios ca un bărzăun.
 .__ îţi mulţumesc ! zise bătrîna, nespus de încîntată. îţi
mulţumesc! _ ,„„„
Cu siguranţa ca o vedea pentru prima oara pe batnna. Si totuşi în mintea lui stăruia o
vagă amintire, ca şi cum visase în repetate rînduri o bătrînă ca aceea.
Păşea alături de el, şi lucrătorul, din delicateţe, se sili să ia acelaşi ton de bună
dispoziţie întrebînd-o dacă nu găsea că Coketown era un oraş aglomerat. De bună
seamă, i se părea grozav de aglomerat, răspunse ea. Desigur că venea de la ţară,
întrebă el iar, la care bătrîna răspunse afirmativ.
— Cu trenul parlamentar 1, azi-dimineaţă. Am călătorit patruzeci de mile cu
parlamentarul în dimineaţa asta, şi după masă străbat iar patruzeci de mile înapoi. Am
mers pe jos nouă mile pînă la gară dis-de-dimineaţă, şi dacă nu găsesc la întors pe
nimeni în drum care să mă ia în căruţă o bucată de cale, astă-seară, merg pe jos încă
nouă mile pînă acasă. Nu-i rău, la vîrsta mea, domnule ! spuse guraliva bătrînă, şi ochii îi
străluceau de plăcere.
— Adevărată ispravă ! Dar să n-o repeţi prea des, doamnă.
— Nu, nu ! O dată pe an, răspunse ea clătinînd din cap. Pe asta îmi cheltuiesc
economiile în fiecare an. Vin regulat să mă plimb pe străzi şi să-l văd pe domnul acela.
—• Numai ca să-l vezi ? întrebă Stephen.
— Mi-i de ajuns, răspunse ea cu multă însufleţire şi interes. Nu cer mai mult! Am tot
dat tîrcoale prin partea aceea a uliţei ca să-l văd pe domnul care locuieşte acolo, Spuse
ea întorcînd capul şi privind iar către locuinţa domnu-'ui Bounderby. Dar anul acesta văd
că întîrzie aşa de mult, ca n~am să apuc să-l văd. în locul lui ai ieşit dumneata. La ,rma
urmei, dacă o să fiu silită să plec fără a-l zări — nu
esc decit să-l zăresc — atunci am să mă mulţumesc că ^_jn^vazut pe dumneata,
care ai fost la el şi î-ai văzut.
•c* , 1>acca epoc* existau trenuri suplimentare, cu tarif redus, aprobate printr-un
Parlamentului. Dt aici si denumirea.
85
Rostind vorbele acestea, îl privi pe Stephen ca şi cum voia să-şi întipărească în minte
trăsăturile lui, iar ochii ei îşi mai pierdură din strălucire.
 Deşi era un om cu multă înţelegere faţă de ciudăţeniile gusturilor şi supus întru totul
faţă de patricienii Coketown-u-lui, i se părea totuşi un lucru atît de extraordinar să se
intereseze cineva în asemenea măsură de persoana domnului Bounderby, încît se simţea
intrigat. Dar tocmai atunci treceau prin faţa bisericii şi, cînd Stephen văzu cît arăta ceasul,
iuţi pasul.
Se ducea la lucru r întrebă bătrîna, grăbindu-şi şi ea pasu! cu multă uşurinţă. Da, de-
abia avea vreme să ajungă la timp. Cînd îi spuse unde lucra, bătrîna deveni şi mai
ciudată decît pînă atunci.
— Nu eşti fericit ? îl întrebă ea.
— Ştiţi... în lumea asta fiecare om îşi are necazurile lui, doamnă.
Evită răspunsul, fiindcă bătrîna părea încredinţată că era cu neputinţă să nu fie
foarte fericit, şi nu avea inimă s-o dezamăgească. Stephen ştia prea bine că lumea
aceasta e plină de necazuri ; dar dacă bătrîna, care trăise aşa de mult, putea să-şi
închipuie că el fusese cruţat, cu atît mai bine pentru ea, iar el nu pierdea nimic.
— Da, da ! Ai cumva nemulţumiri acasă ? zise ea.
— Uneori. Din cînd în cînd, răspunse el vag.
— Dar muru^nd la asemenea stăpîn desigur că nu te urmăresc necazurile şi la
fabrică ?
Nu, nu. Nu-l urmăreau pînă acolo, răspunse Stephen. Acolo totul era în ordine. Toate
în perfectă armonie. (Nu merse atât de dep?-te încît să-i mărturisească, pentru a-i face
plăcere, ca^' ->mnea un fel de drept divin ; de altfel,
m _i*l*>*^' • mai auzit de unele pretenţii aproape
'ntunecoasa ulicioară dosnică ce ducea
icitori ce soseau în grupuri. Clopotul
1 şarpe foarte încolăcit, iar elefantul
Pe ciudata bătrîna totul o încînta,
N-auzise niciodată un clopot su-
> şi mai măreţ !
Stephen se opri să-i strîngă i ă de cită vreme lucra acolo.
du-o % scap de
 i- De doisprezece ani, îi spuse el. __ Se cade să sărut mina, zise ea, care a lucrat
doispr6-e ani în fabrica aceasta ! Şi, cu toată împotrivirea lui, ridi-Sdu-i mîna pînă l- buze,
i-o sărută
în ciuda vîrstei şi simplităţii ei? femeia aceea părea ca
" oîndeşte în juru-i un farmec tainic, de care ea însăşi nu-şi
dădea seama, căci pînă şi gestul acela straniu părea nimerit
' la locul lui; aveai impresia că nimeni nu l-ar fi ^utut să-
vîrşi cu atîta seriozitate şi naturaleţe şi cu un aer atu de
înduioşător. .... . „ , „ , , ,
Se scursese mai bine de o jumătate de ora de cina tot ţesea cu gîndul la bătrînă,
cînd, trebuind să se scoale şi să umble în jurul războiului ca să-l mai aranjeze, îşi aruncă
întîmplător ochii pe fereastra ce se afla în colţul unde lucra şi o văzu pe bătrînă stând în
acelaşi loc şi privind în sus la clădirile fabricii, ca într-un extaz. Fără să-i pese de fum şi
noroi, de umezeală şi oboseala celor două călătorii lungi, stătea locului contemplînd
edificiul, de parcă huruitul monoton ce se auzea de la nenumăratele etaje era pentru ea o
muzică de care se simţea mîndră.
Nu mult după aceea dispăru, şi ziua dispăru în urma ei, luminile se aprinseră iar,
expresul trecu în viteză prin faţa Palatului Fermecat, peste viaductul din vecinătate,
aproape nebăgat în seamă din pricina puternicelor vibraţii ale maşinăriilor şi abia auzit în
mijlocul trosniturilor şi huruielilor. Cu mult înainte de asta gîndurile lui Stephen se
întoarseră către lugubra cameră de deasupra prăvălioarei şi către făptura infamă culcată
în pat, inertă ca o piatră, şi care-i apăsa pe suflet mai greu decît o piatră.
Maşinăria îşi încetineşte mişcarea, bate tot mai slab, parcă ar fi un puls ce se pierde ;
apoi se opreşte. Din nou clopotul ; luminile orbitoare şi căldura dispar. Siluetele greoaie
ale fabricilor se zăresc doar vag estompate în noaptea neagră Şi umedă, cu coşurile lor
înalte ridicîndu-se în văzduh ca nişte turnuri Babei ce s-au luat la întrecere.
drept că abia cu o seară înainte vorbise cu Rachael şi
mersese puţin cu ea ; de atunci însă se abătuse o nouă neno-
,.ire asuPra iui, pe care nimeni afară de ea nu i-o putea
,a mei o clipă ; pentru asta şi pentru că simţea nevoia
 audă vocea, căci nici o voce afară de a ei nu era în
87
stare să-i potolească mînia, socoti că-şi poate îngădui sa treacă peste hotărîrea ei şi
s-o aştepte iar. O aşteptă, dar ea se ferise din nou din calea lui. Plecase. în nici o seară,
cît e anul de lung, nu-i lipsise atît de mult chipul ei blînd.
— O ! Mai bine să n-ai nici un cămin unde să-ţi odihneşti capul decît să ai un cămin
la care să-ţi fie groază să te întorci pentru un astfel de motiv. Mîncă şi bău, căci era frînt
de oboseală, dar fără să ştie şi fără să-i pese ce mănîncă. Hoinări în neştire prin ploaia
rece, gîndindu-se, gîndindu-se mereu, meditînd şi iar meditînd.
între ei nu fusese niciodată vorba despre o nouă căsătorie ; cu mulţi ani în urmă
Rachael se arătase plină de milă faţă de el, şi de atunci numai ei îşi deschisese inima-i
zăvorită, mărturisindu-i mereu necazurile. Ştia foarte bine că dacă ar fi fost liber şi ar fi
putut-o cere în căsătorie, ea ar fi primit. Se gîndea la căminul spre care s-ar fi putut
îndrepta în clipa aceea, fericit şi mîndru ; la omul cu totul diferit care ar fi ptut fi el în
noaptea asta ; la veselia care ar fi înlocuit tristeţea apăsătoare din pieptu-i ; la onoarea,
respectul de sine însuşi şi liniştea sufletească distruse, pe care şi le-ar fi recăpătat. Se
gîndea cum îşi risipise cei mai frumoşi ani ai vieţii, cum i se schimba în rău firea zi de zi ;
cît de groaznică viaţă ducea, ca legat de mîini şi de picioare, lîngă o femeie moartă şi
chinuit de un demon cu chipul ei. Se gîndea la Rachael, atît de tînără, cînd urmările
căsătoriei lui îi apropiaseră prima oară unul de altul, şi atît de matură acum, atît de
aproape de vîrsta îmbătrînirii. Se gîndea cîte fete şi femei văzuse ea căsătorindu-se, cîte
căminuri pline de copii ce crescuseră mari în jurul ei, cît de mulţumită îşi urmase calea
singuratică şi liniştită — de dragul lui — şi cum uneori zărise pe chipul binecuvîntat o
umbră de
lli ' î dîl ddjdii i l
melancolie, car" muşcării
du
scap de fem«
p p
'uncase în adîncul deznădejdii şi al re-rtretul ei ca să-l pună alături de ima-tptea
trecută şi se întrebă dacă-i cu nîntească a unei făpturi atît de blînde, fie jertfită unei
creaturi atît de tică-
nduri, atît de împovărat încît avea
devine tot mai mare, că lucrurile
?>chii lui un aspect nou şi ciudat,
•ui fiecărui felinar ceţos ia o cu-
^a, căutîndu-şi tot acolo un
«ro
Capitolul XIII RACHAEL
O luminare pîlpîia slab în fereastra de care fusese ade-ori rezemată scara cea neagră
ca să poată aluneca în josul s? tQţ ce era mai de preţ pe lumea asta pentru o soţie chi-
61 ită şi o droaie de prunci flămânzi, şi Stephen adăugă la "elelalte gînduri trista
constatare că dintre toate nenorocirile vieţii noastre pămînteşti nici una nu ne este mai
nedrept împărţită decît moartea. Diferenţa din naştere nu înseamnă nimic pe lîngă asta.
Să presupunem că pruncul unui rege şi pruncul unui ţesător se nasc amîndoi în aceeaşi
clipă în noaptea asta ; se poate asemui inegalitatea dintre ei cu moartea ce răpeşte o
fiinţă omenească de ajutor ori dragă altora şi lasă în viaţă o creatură pierdută ?
De afară trecu în casă cu obrazul posomorit, ţinîndu-şi răsuflarea şi păşind încet. Sui
scările pînă la uşă, o deschise şi păşi în cameră.
înăuntru era linişte şi pace. Rachael se afla acolo, pe scaun, lîngă pat.
îşi întoarse capul, şi chipul ei luminos străluci în noaptea neagră a minţii lui Stephen.
Şedea lîngă pat, veghind şi îngrijind pe soţia lui. De fapt, întrezărise pe cineva stînd
întins în pat şi ştia prea bine că nu putea fi decît ea ; dar mîinile Rachaelei agăţaseră o
perdea în aşa fel încît s-o ascundă ochilor lui. Zdrenţele mizerabile fuseseră scoase
afară, şi în cameră se vedeau numai cîteva haine de-ale Rachaelei. Toate erau în ordine,
la locul lor, aşa cum obişnuia el întotdeauna să-şi aşeze lucrurile. Focul abia aţîţat ardea
molcom, şi vatra fusese de curînd maturată. I se păru că toate acestea le vedea pe faţa A
achaelei, fără a mai avea nevoie să privească în jur. Dar
timp ce o privea, lacrimile duioase ce-i împăienjeniră ochii ^ascunseră privirilor lui,
însă nu înainte de a fi putut zări a ea se uita îngrijorată la dînsul şi ochii îi sînt de
asemenea P1"» de lacrimi.
că t , se .întoarse iar spre pat şi, după ce se încredinţa voioa Cra ^n^t acolo, spuse
cu voce scăzută, calmă şi
tareT~tîrSî.nt bucuroasă că te-ai întors, în sfîrşit, Stephen. Vii ~~ Am umblat aşa, în
neştire.
89
... jvii-am închipuit. Dar e prea urît afară in astă noapte Plouă foarte tare şi a prins a
bate vîntul.
Vîntul. Adevărat. Bate foarte tare.
Auzi-l cum răbufneşte pe horn, vuind ca valurile înfuriate. Să stai afară pe asemenea
vînt şi să nu-ţi dai seama ce tare suflă !
— Am mai fost încă o dată aici, astăzi, Stephen. Pro-prietăreasa a venit să mă caute
la ora mesei. Era cineva aici care avea nevoie de îngrijiri, mi-a spus ea. Şi, într-adevăr,
avea dreptate. Sărmana, aiurează şi nu mai ştie ce-i cu ea, Stephen. Pe lîngă asta e şi
rănită şi plină de vînătăi.
Stephen se îndreptă încet către un scaun şi, lăsîndu-se pe el, îşi aplecă fruntea
înaintea Rachaelei.
— Am venit s-o ajut şi eu pe cît pot, Stephen, în primul rînd fiindcă am lucrat
împreună în tinereţe, fiindcă i-ai făcut curte şi te-ai căsătorit cu ea pe vremea cînd eram
prietene...
Cu un geamăt înăbuşit, el îşi lăsă în palme fruntea brăzdată.
— Şi apoi îţi cunosc inima şi sînt pe deplin încredinţată că eşti prea milos ca s-o laşi
să moară, sau chiar numai să sufere, fără să-i vii în ajutor. Ştii cine a spus : „Acela dintre
voi care-i fără de păcat să arunce primul cu piatra." S-au găsit destui să facă asta. Tu nu
eşti omul care să arunce ultima piatră asupra ei, Stephen, cînd o vezi cît de jos a coborît.
— O, Rachael, Rachael !
— Ai îndurat suferinţe cumplite, cerul să te răsplătească ! spuse ea cu glas plin de
compătimire. Sînt sărmana ta prietenă din toată inima şi cu tot sufletul !
Rănile desp-~ - re vorbise păreau să fie în jurul gîtuiui
'. Rachael se apucă să i le panseze, con-ie bolnavă de privirile lui. Muie o buj lighean
în care turnase puţin lichid eză cu o mînă blîndă pe rană. Măsuţa să chiar lîngă pat, şi
pe ea se :n ele turnase.
ît de departe încît să nu poată c
?nma Rachaelei, ce era scris cu li'
id^ ca un mort, şi o groază de
p
Stephen, zise ea aşezîndu-se $ ce clopotul va suna ceasuri''
" La ora aceea trebuie să-i schimb pansamentul, şi apoi trel- i d altceva pînă îi
diieaţă
n draga mea.
La ora p,
l-maj are nevoie de altceva pînă mîine dimineaţă. n __ Dar tu ai nevoie de odihnă ca
să poţi munci mîine,
Am dormit bine noaptea trecuta. Pot veghea nopţi i rmdul cînd este nevoie. Mai multă
trebuinţă ai tu de odihnă, după cît te văd de palid şi de obosit. Cearcă să dormi 'pe scaun
cit stau eu de veghe. Nu mai încape nici
îndoială că n-ai dormit de loc noaptea trecută. Munca zilei de mîine este cu mult mai
grea pentru tine decît pentru mine.
Ascultînd vîntui care vuia şi urla afară, lui Stephen i se
împotriva lui însuşi.
— Ştii, Stephen, că nici nu mă recunoaşte. Bolboroseşte buimacă vorbe fără şir şi se
uită în jur fără să vadă. Am cercat să-i vorbesc în repetate rînduri, dar nu mă aude !
Poate-i mai bine aşa. Cînd are să fie din nou cu mintea întreagă, habar n-are să aibă că
eu am făcut pentru ea tot ce-am putut.
— Cîtă vreme se presupune că va mai ră.mîne în starea asta, Rachael ?
— Doctorul spune că s-ar putea să-şi vină în simţiri chiar mîine.
^Ochii lui se opriră din nou asupra sticlei, şi un fior îl străbătu, făcîndu-l să tremure
din toate mădularele. Rachael crezu că răcise din pricina ploii. Nu, răspunse e!, nu era
asta. Avusese o spaimă.
— O spaimă ?
 Da, da ! Cînd mă întorceam. Pe cînd veneam încoace. pe cînd mă gîndeam. Pe
cînd...
L>m nou îl străbătu un fior ; se ridică în picioare şi, s_pnjmindu-se de poliţa
căminului, îşi netezi părul umed 51 rece cu o mînă ce tremura ca de paralizie.
— Stephen !
Rachael veni către dînsul, dar Stephen întinse mîna, oPnnd-o.
t T\ u> nu te apropia. Te rog, nu te apropia. Vreau să ,X ?ezînd acolo lîngă pat. Să te
văd cît eşti de bună şi de °are Să te văd aşa cum te-am văzut cînd am intrat
91
aici. Niciodată ochii mei n-or să te poată vedea într-o lumină mai frumoasă.
Niciodată, niciodată, niciodată !
Din nou îl scutură un fior violent, apoi se prăbuşi pe scaunul lui. După un răstimp,
izbutind să-şi recapete stăpî-nirea de sine, îşi rezemă cotul de un genunchi şi, sprijinin-
du-şi capul în mînă, putu să se uite spre Rachaol. Privind-o prin lumina slabă a luminării
şi prin lacrimile ce-i înceţoşau ochii, i se părea că zăreşte o aureolă luminoasă în jurul
capu-uii ei. Parcă o vedea chiar aievea. Da, o vedea cu adevărat, pe cînd vijelia de afară
zguduia fereastra, zgîlţîia uşa de jos şi se învîrtea în jurul casei urlînd şi gemînd.
— Cînd se va mai însănătoşi, Stephen, să sperăm că are sa te lase în pace şi n-are
să-ţi mai pricinuiască necazuri. în orice caz, să nădăjduim că va fi aşa. Şi de acum am
să tac, căci vreau să dormi.
Stephen închise ochii mai mult pentru a-i face ei plăcere decît pentru a-şi odihni capul
trudit; dar cum sta aşa ascul-tînd zgomotul cel mare al vîntoasei, începu treptat să nu-l
mai audă, părîndu-i-se că se schimbă în zgomotul războiului său, sau chiar în vocile
auzite în timpul zilei (împreună cu a lui), ce şopteau cuvinte într-adevăr rostite. La sfîrşit,
însă, chiar această vagă conştiinţă a realităţii dispăru cu totul şi visă un vis lung şi
frămîntat.
Se făcea că el şi cineva căruia îi dăruise de multă vreme inima lui — dar acel cineva
nu era Rachael, şi asta îl mira chiar în mijlocul fericirii închipuite — se cununau în
biserică. In timpul ceremoniei, pe cînd recunoştea printre cei de faţă pe unii pe care-i ştia
în viaţă şi pe mulţi alţii pe care-i ştia morţi, se făcu întuneric beznă, apoi străluci o
lumină orbitoare. Lumina aceea ţîşnea dintr-un rînd al Tablelor legii ce^*» " u deasupra
altarului, şi acele litere
Ele şi răsunau în biserică, de parcă glas. In clipa aceea toate se schim-'. rămase
nimic din cele ce fuseseră cit el şi preotul. Se aflau acum i mulţimi atît de mari, încît i se i
un loc toţi oamenii de pe p&-numeroşi. Toţi îl urau, şi nu se ori prietenoasă printre milioa-
Stătea pe o platformă ridicata. cînd privi în sus, la forma pe tvpede cum se citea slujba în-
olo ca să-ţi primească
Dupâ o clipa, platforma pe care stătea îi fugi de sub picioare, şi el trecu în nefiinţă. ^
, ..
Prin ce împrejurare misterioasa se întorsese înapoi m
' ta obişnuită şi în locuri cunoscute îi era cu neputinţă V- i dea seama ; dar se
întorsese în acele locuri printr-un
uloc oarecare, avînd hotărîtă pedeapsa ca niciodată în lu-
ea asta sau în cea viitoare, de-a pururi, pînă la sfîrşitul veacurilor, să nu mai poată
privi chipul, nici auzi vocea Rachaelei. Rătăcind de ici-colo, neîncetat, fără speranţă,
căutînd ceva fără să ştie ce (ştia numai că era sortit să caute), îl stăpînea o groază
oribilă, nemaipomenita, o spaimă de moarte, de o anumită formă, pe care o luau toate
lucrurile Tot ce privea se transforma, mai devreme ori mai tîrziu, în acea formă. Scopul
ticăloasei lui existenţe era să împiedice ca acea formă să fie recunoscută de diferiţii
oameni pe care îi întîlnea. Caznă zadarnică ! Dacă-i scotea din camerele unde se afla ea,
sau închidea sertarele şi cămările unde era vîrîtă ; dacă îndepărta curioşii din locurile
unde ştia că stă ascunsă şi—I ducea afară în stradă, pînă şi coşurile fabricilor luau
deodată acea formă, şi în jurul lor se vedeau cuvintele scrise.
Vîntul vuia din nou, ploaia răpăia pe acoperişuri, şi întinderile vaste prin care rătăcise
se restrînseră la cei patru pereţi ai camerei sale. în afară de focul care se stinsese, nimic
nu se schimbase de cînd închisese ochii. Rachael părea că aţipise pe scaunul de lingă
pat. Şedea înfăşurată în şal, într-o desăvîrşită neclintire. Masa era în acelaşi loc, aproape
de pat, şi pe pat, sub înfăţişarea şi cu proporţiile ei adevărate, se afla forma aceea care-l
urmărise mereu.
. I se păru că vede perdeaua mişeîndu-se. Privi din nou şî se încredinţa că se mişcă.
Văzu cum o mină se întinde Şi tnjbue in jur. Apoi perdeaua se mişcă mai vizibil ; femeia
im pat, jdînd-o la o parte, se ridică în capul oaselor.
. ^nn ei deznădăjduiţi, rătăciţi şi sălbatici, mari şi grei, *: c»^ m jur rara sa se
oprească asupra colţului unde
orrnea Stephen pe scaun. Apoi, privirea revine către colţul
a, cercetindu-l, în timp ce-şi umbreşte ochii cu palma.
nou ochii cercetează camera de jur împrejur, părînd
, m.ci n'° bagă în seamă pe Rachael, şi se întorc spre
ca w ace-a- Pe cînd îşi umbreşte iar ochii cu mîna, nu atît
ave ' V~ c^ ca sa~^ caute cu un instinct bestial ce-o
aceţe1Za c* e} era acolo, Stephen se gîndeşte că în trăsăturile
Ve?tejite de viciu şi în spiritul aidoma, chipului nu
mai exista nici urmă din femeia pe care o luase in căsătorit cu optsprezece ani în
urmă. Dacă n-ar fi văzut-o devenind încetul cu încetul ceea ce ajunsese acum, n-ar fi
putut crede cu nici un chip că era aceeaşi femeie.
Tot timpul acesta stătu neclintit şi neputincios, simţin-du-se ca sub puterea unei vrăji,
nefiind în stare decît să o privească.
Ea râmase o vreme ridicata în capul oaselor, cu mîinile la urechi, sprijinindu-şi capul
în palme, moţăind buimacă şi adresîndu-şi în neştire vorbe fără şir. Apoi din nou prinse a
cerceta camera de jur împrejur. Şi deodată, pentru prima oară, ochii i se opriră asupra
măsuţei pe care se aflau sticlele.
Imediat îşi întoarse ochii către colţul lui, cu aceeaşi expresie sfidătoare din noaptea
trecută, şi, mişcîndu-se încet, cu mare precauţie, întinse o mînă avidă. Apucă o ceaşcă,
luînd-o în pat, şi stătu un timp chibzuind pe care din cele două sticle s-o aleagă. în sfîrşit,
înşfacă cu un gest nebunesc sticla ce conţinea o moarte iute şi sigură şi, sub ochii iui,
trase dopul cu dinţii.
Era vis ori realitate ? Vocea îi pierise lui Stephen şi-i era cu neputinţă să se
clintească. Dacă toate se întîmplă aievea, şi ei nu i-a sunat încă ceasul din urmă,
trezeşte-te, Rachael, trezeşte-te !
Şi bolnava se gîndeşte la asta. Se uită la Rachael şi, încet de tot, cu mare precauţie,
îşi toarnă din sticlă. Duce băutura la buze. încă o clipa, şi nimic n-o va mai putea salva,
nici chiar dacă lumea întreagă i-ar alerga într-ajutor şi ar încerca din toate puterile s-o
scape. Dar în momentul acela Rachael se repede cu un strigăt înăbuşit. Nenorocita se
luptă, o loveşter ^ —' de păr, dar Rachael i-a luat
>ă vraja şi să se scoale de pe ?e ; sînt oare treaz, ori visez,
n. Am adormit şi eu. S-a făcut lopotul.
?eastră dangătul clopotului de
iră bătînd orele trei. Stephen
^palidă, îi observă dezordine*
nor pe frunte şi se convinse
că auzise şi văzuse cele pe'
du-o
•5 • <?
scap de
De altfel, Rachael încă mai ţinea ceaşca în mînă. _ Mi-am închipuit că trebuie să fie
aproape ora trei, turnînd liniştită conţinutul ceştii în lighean şi muind ' je pînză, ca şi prima
oară. Sînt mulţumită că am s. Acum s-a isprăvit, după ce pun şi asta.^ Aşa ! S-a ,. • tjţ din
nou. Am să arunc ce a mai rămas în lighean,
- * p o doctorie prea periculoasă ca să laşi în casă chiar căci ** . <.
cîteva picaturi din ea. w ..
în timp ce vorbea, varsă ligheanul in cenuşa rocului şi sparse sticla de vaţră.^ ^
_
Acum nu-i mai raminea decit sa se învelească bine cu şalul înainte de a ieşi în vîntul
şi-n ploaia de afară.
__ îmi dai voie să te întovărăşesc Ia ora asta, Rachael ?
__ Nu, Stephen. într-o clipă sînt acasă.
__ Nu ţi-e teamă, zise el cu vocea înceată, în vreme ce
se îndreptau spre uşă, să mă laşi singur cu ea ?
Pe cînd ea îl privea rostind : „Stephen !", el se lăsă în genunchi înainte-i, pe treptele
acelea mizerabile, ducînd la buze un capăt al şalului ei.
 — Eşti un înger. Fii binecuvîntată ! Fii binecuvîntată !
— Nu-s decît sărmana ta prietenă, cum ţi-am mai spus, Stephen. îngerii nu seamănă
cu mine. între ei şi o biată lucrătoare plină de defecte este o adîncă prăpastie. Surioara
mea este acum printre ei, dar e schimbată.
Ridică o clipă ochii rostind acele cuvinte, apoi şi-i coborî din nou, plină de blîndeţe şi
de bunătate, pe chipul ţesătorului.
— Tu m-ai schimbat, făcîndu-mă din rău bun. Tu m-ai tăcut să doresc umilit să-ţi
semăn tot mai mult, de teamă sa nu te pierd cînd vom trece în altă viaţă şi toată mizeria
asta se va sfîrşi. Eşti un înger, nu se poate altfel, căci tu mi-ai salvat sufletul.
Privi la el cum stătea în genunchi la picioarele ei, tirand *
/Oi --îl A Au . 111 1 • w ? .„1
lui^m mina, şi vorbele de dojana î se opnra pe buze văzu chipul frămîntat. #— M-am
întors acasă disperat. M-am întors acasă fără ci o^speranţă, clocotind de furie că o dată
am încercat eu sa mă plîng, şi numaidecît am fost socotit un răzvrătit. ___ m spus că am
avut o spaimă. Era din pricina sticlei lva de pe masă. De cînd sînt n-am făcut rău nimă-ar
dmd aşa deodată cu ochii de ea, m-am gîndit : Ştie dacă n-aş fi în stare să-mi fac felul
chiar mie, °» amândurora. ?"
'
Palidă de groaza, Rachael îşi puse amîndouă mîinile pe gura lui, pentru a-l opri să
mai spună ceva. El i le prinse în mîna lui liberă, reţinîndu-i-le, şi, fără a slobozi capătu]
şalului, spuse precipitat:
— Te-am, privit însă, Rachael, stînd lîngă pat. Te-am privit noaptea asta întreagă.
Chiar şi în somnul meu chinuit te-am simţit că erai acolo şi am să te văd întotdeauna
acolo. Niciodată n-am s-o pot vedea şi n-am să mă pot gîndi la ea fără ca tu să fii alături.
Niciodată n-am să pot vedea şi n-am să mă pot gîndi la ceva care mă supără fără ca tu,
care eşti cu atît mai bună decît mine, să nu-mi apari alături. Voi încerca să aştept, să las
să treacă vremea şi să am încredere că va veni timpul cînd în sfîrşit vom pleca amîndoi
departe, dincolo de abisul fără fund, în ţinutul unde se află surioara ta.
Sărută din nou capătul şalului şi o lăsă să plece. Ea ii ură noapte bună cu o voce
tulburată şi ieşi în stradă.
 Vîntul sufla dinspre partea din care trebuia să se ivească ziua, şi avea încă destulă
putere. Risipise norii din calea lui, iar ploaia îşi isprăvise rezervele ori se călătorise în altă
parte ; stelele străluceau pe cer. Stephen rămase cu capiii gol în stradă, urmărind-o cu
privirea cum dispare grăbită. Ca strălucirea stelelor faţă de candela din geam, aşa
strălucea şi Rachael faţă de întîmplările mărunte ale vieţii în închipuirea acelui om
simplu.
Capitolul XIV
MARELE FABRICANT
rsul în Coketown în ritmul maşinŞ'
terial brut prelucrat, atîta combust'"
i întrebuinţată, atîţia bani cîştig^1'
'ecat decît fierul, oţelul şi aram3'
variate chiar în pustiul acela "e
singurul care îndrăznise vreochţ1
isei monotonii a vieţii de pe ac?lL
^ Louisa ! Acuşi e femeie ! lfii
Timpul) cu ma?ina ^U1 ^e nenumăraţi cai-purere, îşi ur-a calea fără să-i pese de ce
spune cutare ori cutare ins, ?- - cg l-a făcut pe tînărul Thomas să crească cu o palmă ^ '
mult decît ultima dată cînd l-a băgat în seamă tatăl său. m _ Ia uite cum a crescut
Thomas ! Acuşi e bărbat ! zise domnul Gradgrind.
Timpul continua sa-l fasoneze pe lhomas in vastele-i ateliere, în vreme ce tatăl lui se
gîndeşte la asta, şi iată-l pe Thomas cu redingotă şi guler tare.
*- __ într-adevăr, zise domnul Gradgrind, a sosit timpul
ca Thomas sa se ducă la Bounderby.
Timpul, înverşunîndu-se asupra lui Thomas, îl duce la banca lui Bounderby, îl
instalează în casa lui Bounderby, îl sileşte să-şi cumpere cel dintîi brici şi-l îndeamnă să
se antreneze cu hărnicie la calculele privitoare la numărul „unu", adică la persoana lui.
Acelaşi mare fabricant, ce are veşnic în lucru o imensă varietate de materiale în toate
stadiile de transformare, o fasonează şi pe Sissy în atelierele lui, scoţînd din ea un articol
foarte drăgălaş, într-adevăr !
 — Mă tem, Jupe, zise domnul Gradgrind, că n-are nici un rost să urmezi mai departe
şcoala.
— Şi eu mă tem, domnule, că nu mai are nici un rost, răspunse Sissy, făcînd o
reverenţă.
— Nu-ţi pot ascunde, Jupe, zise domnul Gradgrind încruntând din sprîncene, că
rezultatul acestei încercări m-a dezamăgit; m-a dezamăgit foarte mult. Nu ţi-ai putut
însuşi de la domnul şi doamna M'Choakumchild, nici pe departe măcar, suma de
cunoştinţe la care mă aşteptam. Eşti extrem de redusă în privinţa faptelor. Nu te-ai putut
deprinde aproape de loc cu cifrele. Eşti foarte înapoiată, sub nivelul mediocru.
w ~~ frfii pare rău, domnule, răspunse ea. Ştiu că-i adevărat. Dar mi-am dat toată
silinţa, domnule.
"3" ~*.a> 2ise domnul Gradgrind ; da, cred că ţi-ai dat ata silinţa. Te-am observat şi,
în privinţa asta, n-am a-ţi -ace nici un reproş.
<-• ~~ •Mulţumesc, domnule. M-am gîndit uneori... (iat-o pa 7 oarte timidă) că poate
am încercat să învăţ prea multe
cpv n"".P°at:e> dacă aş fi cerut să mi se îngăduie să învăţ _mţl Pu^ aş fi putut...
Cap * ">. JuPe, nu, spuse domnul Gradgrind clătinînd din ipul cel mai profund şi mai
eminamente practic.
Nu ! Cursurile pe care le-ai urmat le-ai urmat după Un sistem ; dacă spun „sistem",
înseamnă că nu mai am nimic de adăugat. Nu-mi rămîne decît să presupun că în frageda
ta copilărie ai trăit în împrejurări prea nefavorabile dezvoltării puterii de judecată şi că am
început prea tîrziu. Şj totuşi, cum am mai spus, sînt dezamăgit.
— Aş fi vrut, domnule, să vă pot arăta mai bine recunoştinţa mea pentru bunătatea
dumneavoastră faţă de o biată fată părăsită, care n-avea nici un drept să pretindă
ocrotire şi bunăvoinţă de la dumneavoastră.
— Nu plînge, zise domnul Gradgrind. Nu plînge. Nu-ţ| fac reproşuri. Eşti o fată bună,
iubitoare şi serioasă, şi... şi va trebui să ne mulţumim cu asta.
— Vă mulţumesc, domnule, din suflet, răspunse Sissy cu o reverenţă plină de
recunoştinţă.
— îi eşti de ajutor doamnei Gradgrind şi, în general, eşti de folos tuturor celorlalţi din
familie. Aşa am înţeles din cele ce-mi spune domnişoara Louisa, lucru pe care l-am
observat într-adevăr şi eu. Sper, deci, zise domnul Gradgrind, că te vei putea aranja să fii
fericită în condiţiile acestea.
— N-aş mai dori nimic altceva, domnule, dacă...
— Te înţeleg, spuse domnul Gradgrind. Tot te mai gîndeşti la tatăl tău. Am aflat de la
domnişoara Louisa că mai păstrezi încă sticla aceea. Ei, dacă ai fi izbutit să studiezi mai
bine metoda de a ajunge la rezultate precise, ai fi fost mai înţeleaptă în privinţa asta. Nu-i
nevoie să spun mai mult.
Adevărul era că o iubea pe Sissy prea mult ca s-o poată dispreţui, căci altfel, avînd
atît de puţină stimă pentru talentul ei la calcule, ar fi putut într-adevăr ajunge la
asemenea rezultate. Nu ştiu cum se făcuse, dar îi intrase în cap că fata aceea avea ceva
care foarte greu putea fi exprimat printr-o formulă precisă. Capacitatea ei de a defini ar f1
putut fi evaluată la o cifră foarte mică, cunoştinţele ei matematice, la zero ; totuşi, nu era
sigur că s-ar fi priceput, de pildă, cum s-o împartă ca s-o poată aşeza pe coloanele unui
raport oficial, dacă i s-ar fi cerut asemenea lucru.
Metoda folosită de timp la fabricarea materialului uman este în anumite faze foarte
rapidă. Tînărul Thomas şi Sissy aflîndu-se amîndoi într-o astfel de fază a prelucrării l°r;
schimbările de care am pomenit s-au petrecut într-un an ori
în vreme ce domnul Gradgrind părea că rârnîne locului, a suferi vreo alterare. _ _
în afară de una, totuşi, care n-avea nici o legătura cu 'oluţia lui neînduplecată în
marea fabrică. Timpul îl îm-6\sese într-o maşinărie destul de zgomotoasă şi cam mur-!f ra
undeva într-un colţ, alegîndu-l în Parlament deputatul -iciîinî Coketown : unul dintre
respectabilii membri care
OrSwull-lA . r- 1 i i*
drămuiesc şi socotesc fiecare ban, unul dintre reprezentanţii tablei înmulţirii, unul
dintre acei preaonorabili domni surzi, preaonorabili domni muţi, preaonorabili domni orbi,
preaonorabili domni şchiopi, preaonorabili domni morţi la tot ce nu ţinea de cifre şi
socoteli. Altfel, cum am putea să trăim într-o ţară creştină, în anul 1800 şi ceva după
Mîntuitor ?
în timpul acesta, Louisa înainta şi ea pe drumul ei, atît de liniştita şi de rezervată şi
atît de înclinată să contemple cum cădeau şi se stingeau pe vatră, în amurg, scînteile
strălucitoare, încît tatăl ei aproape nu o mai băgase în seamă din epoca aceea cînd
observase că devenise aproape femeie (parcă fusese abia ieri), cînd deodată descoperi
că devenise într-adevăr femeie.
— închipuieşte-ţi ! A devenit într-adevăr femeie ! spuse domnul Gradgrind, dus pe
gînduri.
Curînd după descoperirea aceasta deveni şi mai gînditor ca de obicei pentru cîteva
zile, părînd foarte preocupat de o anumită problemă. într-o seară, cînd se pregătea să
iasă, şi Louisa veni să-i spună bună seara înaintea plecării lui — deoarece urma să se
întoarcă acasă tîrziu şi ea n-avea să-l mai vadă pînă a doua zi dimineaţă — o cuprinse în
braţe şi, privind-o ca multă blîndeţe, îi spuse :
— Draga mea Louisa, iată-te femeie !
Ea îi răspunse cu acea privire ascuţită şi scrutătoare pe care o avusese, pe vremuri,
cînd fusese găsită la circ, apoi îşi aplecă ochii în jos.
— Da, tată.
Draga mea, spuse iar domnul Gradgrind, trebuie sa vorbesc cu tine serios între patru
ochi. Vino mîine după dejun în odaia mea, auzi ?
— Da, tată.
Ai nninile cam reci, Louisa. Nu te simţi bine ?
Mă simt foarte bine, tată. ~~ Şi veselă ? Ea îl privi din nou, şi zîmbi în felul ei ciudat.
— Sînt veselă, tată, cum sînt de obicei şi cum am fost întotdeauna.
— Mă Lucur, zise domnul Gradgrind.
După asta o sărută şi plecă. Louisa se întoarse în camera liniştită ce semăna a salon
de coafură şi, sprijinindu-şi cotul în mînă, prinse a se uita la scînteile efemere ce se
prefăceau atît de repede în cenuşă.
— Eşti aici, Loo ? întrebă fratele ei din uşă. Tînărul Thomas arăta acum ca un om de
lume, deşi nu
tocmai dintre cei mai izbutiţi.
— Dragă Tom, răspunse ea, ridicîndu-se şi îmbrăţişîn-du-l, ce mult e de cînd n-ai mai
venit să mă vezi !
 — Ştii, am fost mereu invitat serile, Loo ; iar ziua bă-trînul Bounderby mă cam ţine din
scurt. Noroc că-mi slujeşti tu drept armă cînd prea întrece măsura ; şi în felul acesta
izbutim să rămînem în termeni buni. Ascultă ! Nu ţi-a spus tata nimic deosebit astăzi ori
ieri, Loo ?
— Nu, Tom. Dar m-a înştiinţat în astă seară că doreşte să-mi vorbească mîine
dimineaţă.
— Aha ! E ceea ce cred eu, zise Tom. Ştii unde s-a dus în seara asta ? spuse Tom
luînd o înfăţişare gravă.
— Nu.
— Atunci am să-ţi spun eu. S-a dus la bătrînul Bounderby. Au împreună o consfătuire
în regulă, la bancă. Şi de ce crezi că s-au dus la bancă ? Am să-ţi lămuresc şi asta. Ca
să fie cît mai departe cu putinţă, se pare, de urechile doamnei Sparsit.
Cu mîna pe umărul fratelui, Louisa continua să privească focul. Fratele ei o privi cu
mai mult interes ca de obicei îşi, luînd-o de talie, o trase către el cu un gest linguşitor.
— Mă iubeşti mult, Loo, nu-i aşa ?
— Da, Tom, te iubesc mult, deşi vii aşa de rar să mă vezi.
— Ei bine, surioară scumpă, zise Tom, vorbele tale corespund aproape întru totul
gîndului meu. Ar trebui să ne vedem cu mult mai des, nu-i aşa ? Să fim mereu împreună,
aproape nedespărţiţi, nu-i aşa ? Mi-ai face un mare bine, Loo, dacă te-ai putea hotărî ştiu
eu la ce. Pentru mine ar fi un lucru splendid ! Ar fi ceva extraordinar !
O cercetă cu priviri iscoditoare, dar rămase încurcat în faţa aerului ei gînditor. Nu
putea descoperi nimic pe chipul
100
•m^mm^mmms^m&B^
• O strînse în braţe şi-o sărută pe obraz. Ea îi întoarse brutul, dar urmă a privi mai
departe în foc. s __ 'ştii; Loo, am crezut că-i bine să vin să te avertizez ? cele ce se pun
la cale, deşi presupun că tu ai fi putut hici şi singură, chiar fără să ştii nimic. Nu pot
rămîne mai mult în astă seară, căci mi-am dat întîlnire cu cîţiva prieteni. Aşa-i ca n-ai să
uiţi cît de mult mă iubeşti ?
__ Nu, dragă Tom, n-am să uit.
 __ Straşnică fată ! zise Tom. La revedere, Loo !
Urîndu-i drăgăstos noapte bună, Louisa îl întovărăşi nînă afară la poartă, de unde se
puteau zări focurile din Coketown înroşind slab depărtările. Rămase acolo locului, cu
ochii aţintiţi la ele, ascultînd paşii lui ce se îndepărtau. Se duceau grăbiţi, de parcă ar fi
fost bucuroşi ca au scăpat din Stone Lodge. Totul era acum liniştit, Tom plecase de mult,
dar ea stătea tot acolo locului, neclintită. Părea că încearcă să descopere, întîi în
flăcările focului din casă, şi apoi în ceaţa roşiatică de afară, ce fel de material va ţese
Moş Timp, cel mai mare şi mai bun meşter ţesător, din firele pe care le torsese deja ca s-
o facă femeie. Dar fabrica lui este un loc tainic, maşinile lui lucrează fără zgomot, şi
lucrătorii lui sînt muţi.
Capitolul XV
TATÃL ŞI FIICA
Deşi domnul Gradgrind nu semăna cu Barbă-albastră, camera lui s-ar fi putut numi
camera albastră, atît de plină era de cărţi albastre l. Tot ce pot dovedi rapoartele (în
general iţi dovedesc orice vrei) era dovedit de către acea oaste mereu întărită prin
sosirea de noi recruţi. în încăperea aceea fermecată, cele mai complicate chestiuni
sociale erau adunate, totalizate precis şi perfect stabilite pe vecie. Şi măcar e~ar ti putut
şti ceva despre asta cei interesaţi ! Asemenea .nui ast_ronom ce şi-ar construi un
observator fără ferestre Şi s-ar instala înăuntru ca să alcătuiască întregul univers eIar
numai cu ajutorul condeiului, al cernelei şi al hîrtiei,
m; ' B!*"-l"">k! _ cSrţi albastre, rapo; 3!tfe! din Pricina culorii copertei.
•arte imprimate din ordinul Parlamentului, nu-
101
ia fel şi domnul Gradgrind în observatorul lui (există multe de felul acesta), fără a
avea nevoie să arunce măcar o singură privire asupra puzderiei de fiinţe ce mişunau în
juru-i, putea să le hotărască destinele pe o plăcuţă şi să le şteargă toate lacrimile cu o
bucăţică murdară de burete.
Spre acest observator, încăpere severă, ce avea un orologiu teribil de statistic,
măsurînd fiecare secundă cu o bătaie ce lovea parcă. în capacul unui sicriu, îşi îndrepta
paşii Louisa în dimineaţa întîinirii stabilite. Una din ferestre avea vedere spre Coketown,
şi de lîngă masa tatălui ei, unde se aşezase, putea zări coşurile înalte şi dîrele lungi de
fum stăruind nelămurite şi ameninţătoare în depărtările mohorîte.
— Draga mea Louisa, zise tatăl ei, cele ce ţi-am spus noaptea trecută te-au pregătit,
cred, să dai toată atenţia cuvenită discuţiei pe care o vom avea acum împreună. Eşti o
fată atît de instruită şi faci atîta cinste, sînt fericit s-o spun, educaţiei pe care ai primit-o,
încît am perfectă încredere în bunul tău simţ. Nu eşti nici pasionată, nici romantică, şi eşti
obişnuită să priveşti toate cu calmul rece al raţiunii şi calculului. Sînt sigur că aşa vei privi
şi vei înţelege cele ce-ţi voi comunica.
Aşteptă ca şi cum ar fi dorit ca fata să spună ceva. Dar ea nu rosti nici o vorbă.
— Louisa, draga mea, află că prin intermediul meu ţi se adresează o cerere în
căsătorie.
Din nou aşteptă, şi din nou ea nu răspunse nici o vorbă. Foarte surprins de asta,
repetă cu blîndeţe :
— O cerere în căsătorie, draga mea.
— Am auzit, tată. Te asigur că sînt foarte atentă, răspunse ea atunci, fără a trăda nici
o urmă de emoţie.
— Ei ! zise domnul Gradgrind zîmbitor dintr-o dată, după ce irămăsese o clipă
dezorientat. Dar eşti mai puţin emotivă chiar decît mă aşteptam eu, Louisa. Ori poate ca
nu erai cu totul nepregătită să auzi comunicarea pe care am fost însărcinat să ţi-o
transmit ?
— N-aş putea să-ţi spun, tată, pînă nu o aud întîi. Pregătită ori nepregătită, doresc
să aud totul din gura du-mitale. Doresc să mi-o expui dumneata, tată.
Ciudat lucru, în clipa aceea domnul Gradgrind era mai puţin stăpîn pe sine decît fata
lui. Luă în mină un cuţit de tăiat hîrtie, îl răsuci, î! aşeză la loc, apoi îl luă din nou, ba
chiar simţi nevoia să privească de-a lungul lamei înainte de a se hotărî cum să urmeze.
102
__?e spUi tu este foarte rezonabil, draga Louisa. Ara
. . a sa-ţi fac cunoscut că... pe scurt, domnul Bounderby
nl*S comunicat că de mult urmăreşte cu mare plăcere şi
î121" s progresele tale şi de mult trage nădejde că va sosi
 "flata clipa cînd îţi va putea oferi mîna lui. Clipa aceea,
° care a aşteptat-o atîta vreme, şi desigur cu atît de mare
^tornicie, a sosit. Domnul Bounderby mi s-a adresat mie
entru cererea în căsătorie, rugîndu-mă să ţi-o comunic,
mpreună cu speranţa lui că o vei primi în mod favorabil.
Tac amîndoi. Orologiul teribil de statistic sună dogit. Fumul depărtărilor pare negru şi
mohorît.
__ Tată, spuse Louisa, crezi că-l iubesc pe domnul
Bounderby ?
întrebarea aceasta neaşteptată îl zăpăci cu totul pe domnul Gradgrind.
— Vezi, copila mea, răspunse el, eu... spun drept... n-aş putea să-ţi răspund la asta.
— Tată urmă Louisa exact pe tonul de mai-nainte, îmi ceri să-l iubesc pe domnul
Bounderby ?
— Nu, dragă Louisa, nu. Nu-ţi cer nimic.
— Tată, repetă ea din nou, îmi cere domnul Bounderby să-l iubesc ?
— Ştii, draga mea, spuse domnul Gradgrind, e foarte greu să-ţi răspund la întrebarea
ta.
— Greu de răspuns cu un da ori un nu, tată ?
— Desigur, draga mea. Din cauză (aici fiind ceva de demonstrat, îşi recapătă iarăşi
siguranţa), din cauză ca răspunsul depinde în primul rînd, Louisa, de sensul pe care îl
dăm expresiei folosite. Or, cum crezi că domnul Bounderby te-ar nedreptăţi pe tine şi s-ar
nedreptăţi pe el însuşi, pretinzînd ceva fantezist, fantastic ori (folosesc termeni sinonimi)
sentimental ? Ar însemna că degeaba te-a văzut domnul Bounderby crescînd sub ochii lui
dacă ar uita în-tr-atita de respectul pe care îl datorează bunului tău simţ, °n bunului său
simţ, îneît să considere lucrurile dintr-un astrel de punct de vedere. Prin urmare, s-ar
putea ca presia d i i d l
ex-
p edre. Prin urmare, sar put
presia de care te-ai servit — asta-i doar o simplă sugestie, ra§a mea — să fie cam
nepotrivită. ~ v c.e m^ sfătuieşti să întrebuinţez în locul ei, tată ? ~~* Vezi^ draga mea
Louisa, spuse domnul Gradgrind, (A* mtre tImP îşi revenise complet la normal, te-aş
sfătui b) bl
p , ş
fost A • - lnt*"ebi) sa priveşti problema aceasta cum ai cPnnsă să priveşti orice altă
problemă, pur şi simplu
103
ca pe un fapt pozitiv. Numai inculţii şi smintiţii pot rti plică asemenea probleme cu
fantezii absurde şi alte prostii care nu corespund realităţii ; la drept vorbind, nu corespund
de loc realităţii ! Dar nu-ţi fac un compliment spunîndu-ţi că tu ştii foarte bine toate
acestea. Să vedem, acum, ce fapte trebuie să luăm în consideraţie în acest caz ? Tu ai,
să spunenij cu o cifră rotundă, douăzeci de ani ; domnul Bounderby are, să spunem cu o
cifră rotundă, cincizeci. Există o oarecare disproporţie între vîrstele voastre respective,
dar în privinţa averii şi a poziţiei sociale nu există nici una. Dimpotrivă, este o mare
potrivire. Atunci, se pune problema : această unică disproporţie este suficientă pentru a
împiedica o astfel de căsătorie ? Referitor la această problemă este destul de important
să consultăm statisticile căsătoriilor, ce le avem deja stabilite pentru Anglia şi "Wales.
Găsesc, cercetînd cifrele, că un mare număr dintre căsătorii s-au contractat între
persoane de vîrste foarte diferite şi că în mai mult de trei sferturi din cazuri cel mai vîrstnic
dintre părţile contractante era mirele. E remarcabilă constatarea (ce vădeşte marea
răspîndire a acestei legi) că la indigenii coloniilor engleze din India, că la cea mai mare
parte dintre chinezi şi pînă la calmucii din Tartaria, cele mai exacte date statistice aduse
de călători conduc la rezultate similare. Disproporţia pe care am menţionat-o încetează
deci oarecum de a fi disproporţie, şi (virtual) aproape dispare.
— Ce mă sfătuieşti, tată, întrebă Louisa, a cărei atitudine rezervată nu părea cîtuşi
de puţin tulburată de rezultatele acelea îmbucurătoare, să întrebuinţez în locul termenului
folosit mai înainte ? în locul expresiei nepotrivite ?
— Louisa, răspunse tatăl ei, găsesc că e cît se poate de simplu. Trebuie să te
mărgineşti la cercetarea stricta a Faptului. întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui relativ la
Fapt este : Mă cere în căsătorie domnul Bounderby ? Da, mă cere. Singura întrebare
care mai rămîne este : Să mă căsătoresc cu el ? Mi se pare că nimic nu-i mai simplu
decît asta !
— Să mă căsătoresc cu el ? reperă Louisa cu mult sînge rece.
— Exact. Şi am o satisfacţie ca tată, draga mea Louisa, să constat că nu porneşti la
examinarea acestei probleme cu idei preconcepute şi obiceiuri convenţionale, ca multe fe
de vîrsta ta.
104
_ Nu, tată, răspunse ea, nu.
__, Te ]as să judeci tu singură, spuse domnul Gradgrind.
Am expus problema, aşa cum se obişnuieşte să fie expusă
emenea problemă între oameni cu spirit practic. Am ex-
us-o la fel cum a *ost expusă la timpul ei problema mamei
tale ?i a mea- Acum rămîne, scumpa mea Louisa, ca tu să
hotărăşti. T .„...„ „, .
Tot timpul acesta, Louisa ii privise ţmta pe tatăl ei. Cum stătea acum rezemat în
scaun, coborînd spre ea privirea ochilor săi adînciţi în orbite, s-ar fi putut întîmpla să
observe acel moment de ezitare, cînd ea simţea îndemnul să se arunce la pieptul lui şi
să-i mărturisească tot ce păstra înăbuşit în inimă. Dar ca să vadă asta, ar fi trebuit să se
avînte dintr-un salt peste barierele artificiale pe care le ridicase de atîţia ani de zile între el
şi toate acele însuşiri subtile ale umanităţii, ce vor scăpa celor mai iscusite cercetări
algebrice pînă în clipa cînd glasul trompetei de apoi va spulbera în neant însăşi algebra.
Dar pentru un asemenea salt erau prea multe bariere, şi prea înalte. Chipul lui de om
rigid, pozitiv, practic, îi opri elanul, şi acel moment zbură în adîncurile fără fund ale
trecutului, ca să se amestece cu toate celelalte momente pierdute, înecate acolo.
întorcîndu-şi privirea de la el, rămase atît de mult privind tăcută spre oraş, încît pînă
la urmă domnul Gradgrind întrebă :
— Te sfătuieşti cu coşurile fabricilor din Coketown, Louisa ?
— Se pare că nu-i nimic altceva acolo în afară de fumul leneş şi monoton. Totuşi, cînd
vine noaptea, se vede izbucnind focul, tată ! răspunse ea întorcîndu-se iute.
?— Bineînţeles că ştiu asta, Louisa. Nu văd însă ce legătură are observaţia ta cu
discuţia noastră.
 Să-i dăm dreptate, nu vedea nici una.
înlăturînd cu un uşor gest al mîinii acea observaţie, răspunse îndreptîndu-şi din nou
atenţia către el:
Tată, m-am gîndit adesea că viaţa este atît de scurtă...
Acesta fiind unul dintre subiectele lui de predilecţie,
°ninul Gradgrind nu se putu stăpîni să n-o întrerupă :
—^ E scurtă, fără îndoială, draga mea. Totuşi, s-a consta-
. ca durata mijlocie a vieţii omeneşti a crescut în ultimii
ni" Calculele făcute de feluritele societăţi de asigurare pe
105
viaţă şi rentă viagera, pe lingă aite rezultate indiscutabile, au stabilit acest fapt.
— Vorbesc de viaţa mea, tată.
— A, da ? zise domnul Gradgrind. Cred că nu-i nevoie să-ţi mai atrag atenţia, Louisa,
că existenţa ta este supusă aceloraşi legi ce guvernează şi existenţa oamenilor în
general.
— Pînă nu se sfîrşeşte, aş fi dorit să fac puţinul bine pe care-l pot face, pe care sînt
în stare să-l fac. Dar ce importanţă are ?
Domnul Gradgrind păru că nu prea înţelege ultimele cuvinte.
— Cum ce importanţă ? Care importanţă, draga mea ? întrebă el.
— Domnul Bounderby, urmă ea cu hotărîre şi fără înconjur, neluînd în seamă
întreruperea, mă cere în căsătorie. Singura întrebare pe care trebuie să mi-o pun este :
Să mă căsătoresc cu el ? E bine aşa, tată, nu ? E întocmai ceea ce mi-ai spus tu, tată,
nu-i aşa ?
— Fără îndoială, draga mea.
— Fie ! Deoarece domnului Bounderby îi convine să mă ia în condiţiile acestea, sînt
dispusă să-i accept propunerea. Poţi să-i spui, tată, oricînd doreşti, că acesta este
răspunsul meu. Şi dacă poţi, repetă-l cuvînt cu cuvînt, căci aş dori să ştie exact ce-am
spus.
— E foarte bine, draga mea, replică domnul Gradgrind pe un ton aprobator, să fii
exact. Voi ţine seama de pretenţia ta, pe care o găsesc foarte rezonabilă. Ai vreo dorinţă
în ceea ce priveşte data căsătoriei tale, copila mea ?
— Nici una, tată. Ce importanţă are ?
Domnul Gradgrind îşi trăsese scaunul mai aproape de ea şi-i luase mîna. Dar avu
impresia că în repetarea acelor cuvinte era ceva discordant. Se opri să se uite la ea, apoi
urmă, ţinîndu-i înainte mîna :
— Louisa, n-am socotit necesar să-ţi pun o anumită întrebare, căci mi se pare
nepotrivită pentru tine. Şi, totuşi, poate că ar trebui să ţi-o pun. N-ai primit niciodată, într-
ascuns, vreo altă propunere ?
— Tată, răspunse ea pe un ton aproape dispreţuitor, ce altă propunere ar fi putut să
mi se facă mie ? Am văzut eu pe cineva ? Am fost eu undeva ? Am eu vreo experienţă
sentimentală ?
1CNJ
__Draga mea Louisa, i-o întoarse domnul Gradgrind,
Tnistit şi satisfăcut, ai dreptate să mă mustri. Dar am vrut numai să-mi, fac datoria.
,,.,..
_— Ce ştiu eu, tata, spuse Louisa cu calmul ei obişnuit, despre gusturi şi capricii,
despre aspiraţii şi simpatii, despre acea latura a firii mele în care asemenea porniri frivole
ar fi putut să fie cultivate ? Am putut scăpa eu măcar o singură clipă de problemele care
se pot demonstra şi de realităţile pe care le poţi strînge în mîini ? Spunînd asta, îşi
strînse instinctiv pumnul, ca şi cum ar fi apucat un obiect consistent, apoi îl desfăcu încet,
lăsînd parca să curgă din ei pulbere ori cenuşă.
__ Adevărat, adevărat, draga mea, încuviinţă acel părinte eminamente practic.
— Mi se pare atît de ciudat, urmă ea, să-mi pui mie asemenea întrebare, tată ! Acele
plăceri copilăreşti, despre care ştiu doar din auzite că ar fi obişnuite la cei mici, nu şi-au
găsit niciodată un nevinovat adăpost în inima mea. Ai avut atîta grijă de mine, că
niciodată n-am avut o inimă ide copil. M-ai educat atît de bine, încît n-am visat niciodată
un vis copilăresc. Te-ai purtat cu mine atît de înţelept, tată, din leagăn pînă în clipa de
faţă, încît n-am :avut niciodată nici credinţă, nici teamă copilărească.
Domnul Gradgrind se simţi pe deplin măgulit de succesul lui, care îi era dovedit în
felul acesta.
 — Draga mea Louisa, spuse el, mă răsplăteşti cu prisosinţă de toată grija mea.
Sărută-mă, copilă dragă.
Şi copila îl sărută. Tatăl, cuprinzînd-o în braţe, îi spuse :
— Te asigur, copila mea iubită, că hotărîrea înţeleaptă pe care ai luat-o mă face
fericit. Domnul Bounderby este un om remarcabil, şi neînsemnata disproporţie care ar
putea să fie între voi — daeă există aşa ceva — e cu prisosinţă compensată de judecata
pe care ţi-ai format-o. Scopul meu a rost întotdeauna să vă cresc în aşa fel încît de la cea
mai rragedă vîrstă să fiţi (dacă mă pot exprima astfel) aproape
ara de vîrstă. Sărută-mă încă o dată, Louisa. Acum, baidem la mama ta.
Deci coborîră în salon, unde acea onorabilă doamnă,
/Psita cu totul de orice frivolitate, sta întinsă ca de obicei,
,r, ssy Jucra lîngă ea. în clipa cînd intrară, dădu semne
e de întoarcere la viaţă, şi nu mult după aceea umbra
consistentă se prezentă ridicată între perne.
107
— Doamnă Gradgrind, spuse soţul ei, care aşteptase cu oarecare nerăbdare
săvîrşirea acestei isprăvi, dă-mi voie să-ţi prezint pe doamna Bounderby.
— A, spuse doamna Gradgrind, va să zică s-a aranjat ?! Ei bine, sper că ai să-ţi
păstrezi sănătatea, Louisa, căci altminteri, dacă o să înceapă a-ţi plesni capul de durere
de cum te-ai măritat, aşa cum mi s-a întîmplat mie, nu socotesc că eşti de invidiat, deşi
fără îndoială tu îţi închipui contrariul, ca toate fetele. Totuşi, te felicit, draga mea, şi sper
să-ţi poată fi acum de mare folos toate studiile tale ologice ; nu mă îndoiesc de asta !
Vino să primeşti sărutul de felicitare, Louisa, dar să nu-mi atingi umărul drept, căci mă
înjunghie încă de azi-dimineaţă. Şi ce mă fac eu de acum înainte, se vaită doamna
Gradgrind, înfofolindu-se în şaluri după acea tandră ceremonie, căci am să mă frămînt zi
şi noapte să aflu cum trebuie să-i spun.
— Ce vrei să spui, doamnă Gradgrind ? întrebă solemn soţul ei.
— Cum să-l numesc, domnule Gradgrind, după ce se va căsători cu Louisa ! Căci va
trebui să-i spun într-un fel. Este cu neputinţă, urmă doamna Gradgrind cu un ton în care
se amesteca un simţămînt de politeţe şi indignare, să stau mereu de vorbă cu el şi să
nu-i spun niciodată pe nume. Nu pot să-i spun Josiah, căci mi-e nesuferit numele acesta.
De Joe, dumneata nici nu vrei să auzi, ştii foarte bine. Trebuie să-i spun „domnule"
ginerelui meu ? Nu cred că se poate una ca asta, doar dacă a venit vremea — din pricină
că sînt invalidă — să fiu călcată în picioare de familie. Atunci, cum să-i spun ?
Nici unul dintre cei prezenţi neputînd să-i dea o sugestie în această gravă
împrejurare, doamna Gradgrind se topi iarăşi în nefiinţă, după ce mai întîi adăugă
următorul codicil la observaţiile expuse mai sus :
— Cît priveşte nunta, cer un singur lucru, Louisa, şi-l cer cu o palpitaţie de inimă pe
care o simt pînă în tălpi : să aibă loc cît mai curînd. Altfel, ştiu că va fi iar unul dintre
lucrurile pe care n-am să le văd niciodată sfîrşindu-se.
Cînd domnul Gradgrind prezentase pe doamna Bounderby, Sissy întorsese deodată
capul către Louisa şi o privise cu uimire, milă, tristeţe şi neîncredere, cu un amestec de
multe sentimente. Louisa le ghicise, le văzuse fără s-o pri-vească. Din acel moment
deveni indiferentă, mîndră şi rece faţă de Sissy, ţinînd-o la distanţă, schimbîndu-se cu
totul faţă de ea.
108
Capitolul XVI
SOÞ ŞI SOÞIE
Cum auzi de fericirea lui, domnul Bounderby se simţi dată îngrijorat de faptul că
trebuia neapărat să împărtăşească această noutate doamnei Sparsit. Nu-şi dădea
seama nici cum ar fi mai nimerit să procedeze, nici ce urmări ar putea să aibă pasul pe
care-l făcuse. Nu putea de loc să prevadă dacă doamna Sparsit va pleca imediat cu căţel
şi purcel la lady Scadgers, ori va refuza net să cedeze locul ; dacă se va porni pe
văicăreli ori pe ameninţări, dacă va vărsa lacrimi ori se va repezi cu ghearele, dacă-şi va
simţi inima sfărîmată ori va sfărîma oglinda. Dar cum n-avea altă ieşire, trebuia să se
hotărască să-i spună. Aşa că după mai multe încercări neizbutite de a compune o
scrisoare, se hotărî s-o înştiinţeze prin viu grai.
In seara rezervată pentru îndeplinirea acestui plan măreţ, în drum spre casă, socoti
prudent să intre într-o farmacie şi să cumpere o sticluţă cu cele mai tari săruri volatile.
— Ei comedie ! zise domnul Bounderby. Dacă se porneşte pe leşinuri, măcar să-i
jupoi nasul !
Deşi înarmat astfel din timp, n-avea de loc o înfăţişare vitează cînd păşi în propria-i
casă. Apăru în faţa fiinţei ce-i inspira temeri ca un cline conştient că vine direct de la
cămară.
— Bună seara, domnule Bounderby !
— Bună seara, doamnă, bună seara.
Cind îşi trase scaunul înainte, doamna Sparsit îşi trase scaunul ei înapoi, ca şi cum
voia să spună : ,,E locul dumitale din faţa focului, n-am nici o pretenţie, ai dreptul să-l
ocupi numai dumneata dacă îţi place".
— Nu pleca la Polul Nord, doamnă, spuse domnul Bounderby.
— Mulţumesc, domnule, răspunse doamna Sparsit reve-d, dar nu chiar pînă la locul
ei de mai înainte.
Domnul Bounderby rămase imobil privind-o cum găurele cu o pereche de foarfece
solide şi ascuţite o bucată de atistă, într-un scop ornamental misterios, operaţie care,
asociată cu sprîncenele stufoase şi nasul roman, sugera uşor 1Inagmea unui vultur ce se
înverşunează asupra ochilor unei Pasarele greu de sfîrtecat. Era atît de ocupată, că
trecură mai
109
t
multe minute pînă îşi ridică ochii de pe lucru ; atunci, doiV,: nul Bounderby îi atrase
atenţia printr-un semn cu capul.
— Stimată doamnă Sparsit, zise domnul Bounderby vîrîndu-şi mîinile In buzunare şi
încredinţmdu-se cu mina dreaptă că dopul sticluţei cu săruri era gata să fie scos ; ara
mai avut prilejul să-ţi spun că nu eşti numai o doamnă de viţă nobilă şi manierată, ci şi o
femeie al naibii de sensibilă,
— Domnule, răspunse doamna Sparsk, într-adevăr, nu-i prima oară cînd mă onoraţi
cu asemenea expresii, ce dovedesc că aveţi o părere buna despre mine.
— Stimată doamnă Sparsit, spuse domnul Bounderby, am să-ţi fac o surpriză.
— Adevărat, domnule ? răspunse doamna Sparsit, interogativ şi cu cel mai perfect
calm din lume. îşi lăsă apoi lucrul jos, şi cum avea obiceiul să poarte mănuşi fără degete,
începu să şi le netezească.
— Doamnă, zise domnul Bounderby, mă căsătoresc cu fiica lui Tom Gradgrind.
— Da, domnule ? răspunse doamna Sparsit. Sper că vei fi fericit, domnule
Bounderby. Da, într-adevăr, sper că vei fi fericit, domnule !
Rosti cuvintele acestea cu atîta condescendenţă şi cu atît de mare compătimire, încît
domnul Bounderby îşi pierdu cumpătul mai rău decît dacă ar fi văzut-o aruncîndu-şi cutia
de lucru în oglindă, ori leşinînd pe covor, aşa că îndesă cît putu dopul sticluţei cu săruri
din buzunar, spunîndu-şi : „Afurisită femeie ! Cine ar fi putut bănui ca are s-o ia în felul
acesta ?"
— Doresc din toată inima, domnule, zise doamna Sparsit pe un ton de o înaltă
distincţie (părea că-şi luase într-o clipă dreptul de a-l compătimi de acum încolo în vecii
vecilor), să fiţi fericit în toate privinţele.
— îţi mulţumesc, doamnă, răspunse domnul Bounderby, puţin cam înciudat, deşi
vocea i se cam stinsese fără voia lui. Cred că voi fi fericit.
— Credeţi, domnule ? zise doamna Sparsit extrem de amabilă. Fără îndoială că veţi
fi fericit ; fără îndoială !
Urmă o pauză foarte jenantă a domnului Bounderby ? Senină, doamna Sparsit îşi
reluă lucrul, făcînd să se audă din cînd în cînd o uşoara tuse, ce suna ca o tuse a puterii
conştiente şi a mărinimiei.
— Ei, doamnă, urmă domnul Bounderby, în situaţia aceasta îmi închipui că pentru o
personalitate ca dumneata
no
n-ar fi convenabil să rămîi aici, cu toată plăcerea pe care o am de a te reţine.
.__ Vai de mine, domnule, dar nici nu poate fi vorba de
una ca asta ! Doamna Sparsit clătină din cap cu aceeaşi înaltă distincţie şi schimbă
uşurel tonul tusei, tuşind acum de parcă se trezise într-însa darul profeţiei, pe care
socotea că-i mai bine să-l tuşească afară.
— Totuşi, doamnă, spuse domnul Bounderby, sînt la bancă apartamente unde mi-ar fi
foarte de folos prezenţa unei doamne de viţă nobilă şi manierată, care s-ar instala acolo
în calitate de administratoare. Şi dacă aceeaşi leafă...
 — Iertaţi-mă, domnule, dar aţi avut bunătatea să-mi făgăduiţi că veţi înlocui acest
cuvînt cu expresia : gratificaţie anuală.
— Bine, doamnă, gratificaţie anuală. Dacă aceeaşi gratificaţie anuală vi se pare
suficientă dincolo, şi nu mai aveţi nici o obiecţie, eu, dinspre partea mea, nu văd nici un
motiv să ne despărţim.
— Propunerea aceasta e demnă de dumneavoastră, domnule, şl dacă pot accepta
situaţia pe care mi-o oferiţi la bancă fără să cobor pe scara socială...
— Dar nici nu încape îndoială, răspunse domnul Bounderby. Dacă n-ar fi demnă de
dumneata, cum îţi închipui că aş oferi-o unei doamne care a frecventat societatea pe care
ai frecventat-o dumneata ? Ştii bine că nu spun asta pentru că fac caz de asemenea
societate ! Dar dumneata faci caz.
— Domnule Bounderby, sînteţi foarte amabil.
— Vei avea apartamentul dumitale separat, cărbuni, luminări, şi toate celelalte. Vei
avea slujnica dumitale să te servească şi un om de serviciu să te apere. Vei fi instalată,
îmi iau libertatea să mă exprim astfel, fain de tot !
_— Domnule, interveni doamna Sparsit, nu-i nevoie să
raai adăugaţi nici un cuvînt. Renunţînd la rolul de încredere
ce-l aveam aici, nu m-am eliberat de necesitatea de a-mi cîş-
"ga o pune amară ca subordonată (ar fi trebuit să spună
j*\ de viţel, căci felul acela ales, asezonat cu un sos gustos
e nntaş, era cina ei favorită), şi prefer s-o primesc din mîna
umneavoastră decît de la altcineva. Aşa că accept cu re-
unoŞtinţă oferta dumneavoastră, mulţumindu-vă sincer pen~
,ru bunăvoinţa ce mi-aţi arătat-o pînă acum. Şi nădăjduiesc,
nule, încheie doamna Sparsit cu un ton de compătimire
Pasionant, nădăjduiesc din tot sufletul să găsiţi în dcni-
111
nişoara Gradgrind soţia pe care o doriţi şi pe care o
meritaţi.
Nimic n-o mai putea clinti de acum încolo pe doamna Sparsit de pe poziţia ei. Domnul
Bounderby putea să tune şi să fulgere, să facă pe grozavul cît o pofti, totul era zadarnic ;
doamna Sparsit rămînea hotărîtă să-l compătimească mereu, ca pe o victimă. Era
politicoasă, serviabilă, veselă, optimistă ; dar cu cît era ea mai politicoasă, mai serviabilă,
mai veselă, mai optimistă, cu atît apărea el şi mai mult o jalnică victimă, un sacrificat.
Atîta milă părea că simte pentru soarta-i nenorocită, încît chipul butucănos şi roşu al
fabricantului se acoperea de o sudoare rece cînd doamna Sparsit se uita la el.
între timp se hotărîse ca ceremonia nunţii să aibă loc peste opt săptămîni, şi domnul
Bounderby se ducea în fiecare seară la Stone Lodge în calitate de logodnic oficial.
Dragostea se manifesta în acele ocazii sub formă de brăţări, şi de fapt tot timpul cît dură
logodna apăru sub un aspect industrial. Se confecţionară rochii, se confecţionară
bijuterii, se confecţionară prăjituri şi mănuşi, se confecţionară acte dotale şi un mare
sortiment de Fapte onorară acel contract. întreaga afacere se vădi o alcătuire numai de
Fapte. Orele se feriră a săvîrşi vreuna din isprăvile acelea de culoare roz, pe care le
descriau unii poeţi nebuni în împrejurări asemănătoare. Pendulele nu merseră nici mai
repede, nici mai încet ca în alte epoci. Lugubrul înregistrator statistic din observatorul
Gradgrind lovea în cap fiecare secundă de cum se arăta, si o înmormînta apoi cu
obişnuita-i regularitate.
Aşa că sosi şi ziua hotărîtă, cum soseşte oricare zi pentru cei ce se conduc numai
după raţiune ; şi cînd sosi, fură căsătoriţi sub turnuleţele din lemn sculptat ale bisericii
(gen popular de arhitectură) Josiah Bounderby din Coketown cu Louisa, fiica cea mai
mare a lui Thomas Gradgrind de la Stone Lodge, membru în Parlamentul din partea acelui
oraş. Iar după ce fură uniţi prin legătura sfîntă a căsătoriei, se întoarseră să ia dejunul la
acelaşi Stone Lodge amintit mai sus.
Fericitul eveniment adunase o societate dz elită ce cunoştea perfect de unde veneau
toate produsele pe care Îs beau şi le mîncau, în ce fel se importau sau se exportau acele
produse, în ce cantităţi şi în ce soi de corăbii, engleze ori străine ; cunoşteau, mă rog,
totul. Domnişoarele de onoare, chiar şi micuţa Jane Gradgrind, erau, din punct de vedere
112
telectual, aproape pe măsura faimosului băiat-calculator, şi ci unul dintre oaspeţi nu-
şi îngădui vreo fantezie. După ospăţ, mirele li se adresă în termenii următori :
 __ Doamnelor şi domnilor, sînt Josiah Bounderby din
Coketown. Deoarece ne-aţi făcut onoarea, soţiei mele şi mie, să închinaţi pentru
sănătatea şi fericirea noastră, cred că e Ae datoria mea să vă răspund cu aceleaşi urări,
cu toate că, după cât mă cunoaşteţi cu toţii şi ştiţi cine sînt şi care-i originea mea, n-o să
vă aşteptaţi la un discurs din partea unui om care atunci cînd vede un stîlp spune : „Ãsta-i
un stîlp", $i cmd vede o pompă spune : „Asta-i o pompă", şi pe care nu-l va putea nimeni
convinge să spună stîlpului pompă ori pompei stîlp, ori că vreuna din ele e scobitoare.
Dacă aveţi chef în dimineaţa aceasta de un discurs, îl aveţi aici la îndemână pe prietenul
şi socrul meu, Tom Gradgrind, membru al Parlamentului. Eu nu sînt omul nimerit. Totuşi,
sper că mă veţi ierta dacă am un sentiment oarecum de independenţă cînd privesc în
jurul acestei mese, gîndindu-mă cît de departe eram de a-mi închipui că mă voi însura cu
fiica lui Tom Gradgrind pe vremuri, cînd eram doar un vagabond zdrenţăros ce nu se
spăla niciodată pe faţă, afară de cazul când dădea de vreo cişmea, şi încă şi atunci cel
mult o dată la două săptămîni. Cred că vă place sentimentul meu de independenţă ;
dacă nu vă place, n-am ce să vă fac. Eu mă simt independent. După cum am spus, şi
după cum aţi spus ţi dumneavoastră, astăzi m-am căsătorit cu fiica lui Tom Gradgrind.
Asta mi-a prilejuit o mare mulţumire. De multă vreme o doream. Am urmărit felul cum a
fost crescută, şi cred că e demnă de mine. în acelaşi timp — ca să fiţi pe deplin mulţumiţi
— cred că şi eu sînt demn de ea. Aşa că vă mulţumim amîndoi de bunăvoinţa pe care
ne-aţi arătat-o. s»i iată acum cea mai bună urare pe care o pot face celor necăsătoriţi din
prezenta societate : tuturor celibatarilor le urez să găsească o soţie la fel de bună cum
am găsit eu, şi tuturor domnişoarelor le urez să găsească un soţ la fel de bun ca al soţiei
mele.
Îndată după acel discurs, fericita pereche se pregăti să
P ece la gară, căci făcea o călătorie de nuntă la Lyon, pentru
ca domnul Bounderby să poată cerceta, cu acest prilej, cum
comportau prin acele locuri „braţele", să vadă dacă şi
°o pretindeau la fel să fie hrăniţi cu linguri de aur. Co-
rind scările în costum de călătorie, mireasa îl găsi pe Tom
U3
 nişoara Grad^>
meritaţi. <?o
Nimigf ?-
Soarsit" 2. "
ui congestionat, nu se ştie dacă de emoţie> na laturii vinicole a ospăţului, grozavă şi
o soră nepreţuită ! şopti Tom, 1 braţe, aşa cum ar fi trebuit să strîn<>a va cu un suflet
mult mai ales, şi pentru •du stăpînirea de sine. underby te aşteaptă, spuse Tom. E timpul
zre ! Am să-ţi ies în întîmpinare cînd te Iragă Loo ? Nu-i aşa că-i minunat acum ?!
CARTEA A DOUA «RECOLTA

nişoara meritaţi, â' FT Nimijf H-Soarsif' n. S

Capitolul I
VALORI IN BANCA
O zi însorită de vară. Se întîmplă uneori asemenea lucru chiar şi în Coketown.
Privit din depărtare pe asemenea vreme, Coketown-ul se întrezărea învăluit într-un
nimb de pîclă, pe care parcă nici razele soarelui nu-l puteau străpunge. De fapt, bănuiai
numai că oraşul se află acolo, căci pata aceea mohorîtă ce strica peisajul nu s-ar fi putut
explica altfel decît prin prezenţa unui oraş, pată de funingine şi fum ce se mişca nelămurit
cînd încolo, cînd încoace, uneori părînd că vrea să se ridice în înaltul cerului, alteori
tîrîndu-se întunecată la suprafaţa pămîntului, după cum se pornea şi se liniştea vîntul, ori
după cum îşi schimba direcţia ; o încîlceală densă şi fără formă, cu fîşii de lumină ce o
străbăteau, luminând doar mase de întuneric ; astfel îşi arăta de la distanţă
personalitatea Coketown-ul, înainte chiar de a-i zări o singură cărămidă.
Era însă de mirare că oraşul se mai afla încă acolo. Atît de des fusese ruinat, încît era
o minune că putuse rezista la atitea zguduituri. Se înţelege că nu s-a pomenit de cînd e
lumea porţelan mai fragil ca acela din care sînt fabricaţi rnari^ industriaşi din Coketown.
Ori cu cîtă grijă i-ai fi ?11?U1K e^ tot se sfărîmau în bucăţele cu aşa mare uşurinţă, lncit
iţi venea să crezi că fuseseră stricaţi dinainte. Erau ruinaţi de îndată ce se vedeau
nevoiţi să trimită la şcoală copui muncitorilor ; erau ruinaţi chiar cînd li se trimiteau
•nspectori care să le cerceteze atelierele ; erau ruinaţi cînd asemenea inspectori îşi
exprimau îndoiala că fabricanţii ar r"]Z 1lntr~ac'evăr dreptul să ciopîrţească oamenii cu
maşină-alu Or-' erau ^oborîţi la pămînt cînd li se făcea numai asa !? C^ Poate nu era
întotdeauna absolut necesar sa se facă e niult fum. în afară de lingura de aur a domnului
117
nişoara Grad**' adoptată pretutindeni în Coketown,
meritaţi d~ ic'ire foarte la mo.3 Pnntre 'ndus-
\r '.^c ? S ab formă de ameninţare. De cîte ori
cD„. ;1(.n?1Ş IT Coketown-ului se socotea nedreptăţit
f"-/ar Ş nu era lăsat în pace şi era ameninţat
„;., Js'sT X, re pentru urmările vreuneia din faptele
r că se va sluji de teribila ameninţare aruncă toată averea în Atlantic". De coşase de
moarte ministrul de interne
nuy., i din Coketovra dăduseră dovada de un
atît de mare patriutism, încît nu numai ca nu-şi aruncaseră niciodată avuţiile în
Ocean, ci, dimpotrivă, se înduplecaseră să şi le păstreze cu cea mai mare grijă. Astfel că
oraşul se afla tot acolo, învăluit în nimbul lui, crescînd şi înmulţin-du-se.
în acea zi de vară străzile erau încinse de căldură şi pline de colb, iar soarele
strălucea cu atîta putere, încît razele lui pătrundeau chiar prin pîcla groasă ce plutea
peste Coketown, de nu puteai să te uiţi la el. Fochiştii apăreau de prin scunde uşi
subterane în curţile fabricilor şi, aşezîndu-se pe trepte, pe stîîpi şi pe ziduri, îşi ştergeau
feţele năduşite, contemplînd mormanele de cărbune. Întregul oraş părea că se prăjeşte
în ulei. Peste tot se răspîndea un miros înăbuşitor de ulei fierbinte. Uleiul strălucea pe
maşinile cu abur, murdărea straiele muncitorilor, transpira prin pereţii numeroaselor etaje
ale fabricilor, prelingîndu-se de-a lungul zidurilor. Atmosfera acelor palate fermecate era
aidoma cu suflul simunului, iar locuitorii lor, istoviţi de căldură, păreau că se trudesc să
meargă mai departe prin deşert. Dar nici o temperatură nu era în stare să sporească ori
să micşoreze nebunia elefanţilor melancolici. Căpăţîniîe lor se mişcau in sus şi în jos în
acelaşi ritm obositor, şi pe frig şi pe căldură, şi pe ploaie şi pe secetă, şi pe vreme bună
şi pe vreme rea. Umbra pe care mişcarea lor uniformă o proiecta pe ziduri era singura de
care dispunea Coketown-ul pentru a înlocui umbra pădurii fremătînde ; la fel, în locul
zumzetului insectelor verii putea oferi tot timpul anului, de luni dimineaţa pînă sîmbătă
seara, huruitul osiilor şi al roţilor.
Tot astfel huruiau somnoroase, fără încetare, în ziua aceea însorită de vară, făcînd
pe călătorul ce trecea de-a lungul zidurilor zumzuitoare ale atelierelor să se simtă mai
somnoros şi mai înfierbîntat. Storurile lăsate şi stropitul cu apa
118
' -Scoreau puţin străzile principale şi magazinele, dar ate-^3i ] curţile şi ulicioarele se
coceau într-o căldură teribilă, rfvale, pe aPa r^ul înnegrită şi îngroşată de vopsea, cîţiva
us' tandri din Coketown, în libertate (lucru ce se vedea rar
Io) se plîrnbaîJ cu o rablă de barcă ce lăsa o dîră spu-SC asa' pe aP^ ?* înainta,
bălăbănindu-se, iar fiecare bătaie mioperii stîrnea mirosuri infecte. Chiar soarele, de
obicei f binefăcător în Coketown, era mai puţin generos decît \i~al năprasnic şi, de cele
mai multe ori cînd îşi aţintea pri-virea-i pătrunzătoare asupra cartierelor mai populate,
aducea mai degrabă moarte decît viaţă. Aşa se face că însuşi ochiul ceresc poate ajunge
un ochi nefast atunci cînd mîini nevrednice ori mîrşave se aşază între el şi cei pe care
razele lui ar vrea să-i binecuvînteze.
La bancă, doamna Sparsit şedea în salonul ei de după-a-miază, ce dădea înspre
partea umbrită a străzii dogorite de soare. Birourile se închiseseră, şi la acea oră a zilei,
pe vreme caldă, doamna Sparsit obişnuia să împodobească prin pre-zenţa-i încîntătoare
sala de consiliu de deasupra holului pentru public. Salonul apartamentului ei se afla cu un
etaj mai sus. De la una din ferestrele de acolo, ce-i slujea ca observator, în fiecare
dimineaţă cînd domnul Bounderby traversa strada, îl întîmpina cu acel salut compătimitor,
potrivit faţă de o victimă. Trecuse un an de cînd se căsătorise, şi în tot acest timp
doamna Sparsit nu-l cruţase nici o clipă de mila ei neînduplecată.
Banca nu tulbura cu nimic temeinica monotonie a oraşului. Era doar încă o casă de
cărămidă roşie, cu obloane negre pe dinafară şi storuri verzi pe dinăuntru, cu poartă
neagră, la care urcai pe două trepte albe, placă de bronz Şi mîner rotund de bronz, ca un
punct. Clădirea băncii era puţin mai mare decît casa domnului Bounderby, care, la nndu-i,
era de vreo cinci-şase ori mai mare decît celelalte case din oraş. In afară de asta, în toate
privinţele era făcută exact după acelaşi tipic.
 „ Doamna Sparsit rămînea încredinţată că pogorirea ei pe
inserat printre pupitrele şi accesoriile de scris răspîndea în
F biroul un farmec feminin, fără să mai vorbim de cel
aristocratic. Instalată la fereastră, cu broderia ori cu instru-
nţele de împletit, se simţea mîndră că mai atenuează prin
anierele ei distinse vulgaritatea comercială a acelui locaş.
°ntă impresiei că posedă această interesantă însuşire,
ai«na Sparsit se considera un fel de zînă a băncii. Orăşenii,
119
insa, care treceau. încolo şi încoace, văzînd-o la fereastră o socoteau mai degrabă
balaurul băncii, pusă acolo de strajă comorilor din mină.
Ce-or fi fost acele comori nici doamna Sparsit nu şua mai bine decît ei. Bani de aur şi
argint, hîrtii de valoare secrete care, date la iveală, ar fi prilejuit în vreun fel oarecare ruina
nu se ştie cui (în general, desigur, ruina unor oameni ce-i erau cu totul nesuferiţi), iată
principalele articole ce figurau în inventarul ideal întocmit de ea. Cît priveşte restul, ştia că
după închiderea birourilor domnea singură ca stăpînă absolută peste întreg mobilierul
băncii şi peste o cameră blindată, încuiată cu trei lacăte, pe a cărei uşă îşi rezema capul
în fiecare seară omul de serviciu cînd se culca pe patul de campanie ce dispărea la
cîntatul cocoşilor. Pe lîngă asta, mai era doamnă suverană peste anumite hrube din
subsol, ferecate cu străşnicie împotriva lumii prădalnice de afară, şi peste toate resturile
rămase de la munca zilnică obişnuită, ce se compuneau din pete de cerneală, pene
tocite, sfărîmături de ceară de la peceţi şi bucăţele de hîrtie rupte atît de mărunt, încît
doamna Sparsit nu putuse descoperi niciodată ceva interesant de cîte ori încercase să le
descifreze. în sfîrşit, tot sub paza ei se mai afla un mic arsenal de cuţite şi carabine,
aşezate într-o ordine ameninţătoare deasupra unuia din căminurile solemne, şi, în plus,
acea respectabilă şi tradiţională colecţie, ce nu se cade să lipsească niciodată dintr-un
locaş de afaceri cu pretenţie de bogăţie, şi care se compune dintr-o baterie de găleţi de
incendiu, ustensile născocite pentru a nu fi de nici un folos la nevoie, dar care s-a
observat că exercită o înaltă influenţă morală, aproape egală cu a lingourilor de aur,
asupra majorităţii spectatorilor.
 O slujnică surdă şi omul de serviciu completau împărăţia doamnei Sparsit. Se şoptea
că slujnica cea surdă ar H bogată, şi de ani de zile umbla zvonul printre oamenii de rînd
din Coketown că într-o noapte, după închiderea băncii) avea să fie omorită şi prădată. Se
spunea chiar, în general, ca depăşise de mult termenul prevăzut cînd trebuia să cadă
victimă, dar ea se agăţa de viaţă şi de situaţia ei cu o înverşunare prostească, ce
pricinuia mare indignare şi dezamăgi?^
Ceaiul doamnei Sparsit tocmai fusese servit pe o măsuţa cochetă, ce părea că-şi dă
aere pe cele trei picioare ale ei f pe care distinsa doamnă o strecura înăuntru după
închidere* birourilor, ca să ţină tovărăşie mesei celei mari şi severe de
120
siliu, acoperită cu piele, ce se lăfăia în mijlocul camerei. Omul d'e serviciu puse pe ea
tava de ceai, ducîndu-şi apoi
urnnul la frunte în semn de respectuos omagiu. P __ Mulţumesc, Bitzer, spuse
doamna Sparsit.
.__ ?u trebuie să vă mulţumesc, doamnă, răspunse omul
de serviciu. . . . ...
Era un om de serviciu toarte pirpiriu, la tel de pirpiriu
pe vremuri, cînd, clipind mereu din ochi, dăduse definiţia calului în locul fetiţei
numărul douăzeci.
__ Totul este închis, Bitzer ? întrebă doamna Sparsit.
__ Totul este închis, doamnă.
— Şi care sînt noutăţile zilei} întrebă doamna Sparsit turnîndu-şi ceaiul. Ai auzit
ceva ?
— Vedeţi, doamnă, n-aş putea spune că am auzit ceva mai de seamă. Oamenii de
aici sînt înrăiţi, doamnă ; dar asta nu-i o noutate, din nefericire.
— Ce s-au mai apucat să facă viermii aceia neadormiţi ? întrebă doamna Sparsit.
— Tot vechea poveste, doamnă. Fac tot soiul de asociaţii, de coaliţii şi de
angajamente ca să se susţină între ei.
— Este foarte regretabil, spuse doamna Sparsit cu o severitate atît de grozavă încît
nasul îi deveni mai roman şi sprâncenele mai coriolane ca întotdeauna, că patronii
asociaţi îngăduie astfel de combinaţii între lucrători.
— Da, doamnă, răspunse Bitzer.
— Deoarece şi ei sînt uniţi, ar trebui să ia cu toţii odată hotărîrea de a nu mai primi la
lucru pe nici un om care s-a asociat cu alt om, zise doamna Sparsit.
— Au făcut-o şi pe asta, doamnă, răspunse Bitzer, dar n-au ajuns la vreun rezultat.
— N-am pretenţia să înţeleg asemenea lucruri, spuse cu demnitate doamna Sparsit,
căci îmi fusese sortit să trăiesc 1iltr"O sferă cu totul diferită. (Doamna Sparsit, fiind o
Powler, se simţea cu mult deasupra unor conflicte de soiul acesta.) Un singur lucru ştiu,
că oamenii aceştia trebuie su-Puşi şi că e timpul să se facă asta, o dată pentru
totdeauna.
— Da, doamnă, răspunse Bitzer arătînd un respect fără °e margini faţă de autoritatea
profetică a doamnei Sparsit.
ară îndoială că mai bine nu puteţi pune problema, doamnă. deoarece era ora cînd
obişnuia să aibă o mică convorbire confidenţială cu doamna Sparsit şi cum observase
din pri-•* e_i ca voia să-l întrebe ceva, se prefăcu îndată că aran-liniile, călimările şi alte
lucruri, în timp ce nobila
121
lih
doamnă îşi bea ceaiul, aruncînd din cînd în cmd priviri jos, în stradă, prin fereastra
deschisă.
— A fost mult de lucru astăzi, Bitzer ? întrebă doamna Sparsit.
— Nu prea, miîady. A fost o zi obişnuită.
Din cînd în cînd Bitzer strecura cîte un milady, în loc de doamnă, ca şi cînd
recunoştea involuntar titlul ce i se cuvenea unei persoane atît de demne şi venerabile ca
doamna Sparsit,
— Dar funcţionarii, zise doamna Sparsit, scuturînd cu grijă de pe mănuşa ei stîngă o
firimiturică aproape invizibilă de pîine cu unt, desigur că sînt cinstiţi, punctuali şi harnici ?
— Da, doamnă, se prezintă destul de bine. Afară de excepţia pe care o ştiţi.
Bitzer îndeplinea respectabila funcţie de spion genera! şi informator în acea instituţie
şi, în schimbul serviciului benevol, primea un cadou de Crăciun, în afara de leafa-i săp-
tămînală. Devenise acum un tînăr cu o minte deosebit de ascuţită, prudent şi prevăzător,
care, nu mai încăpea îndoială, avea să reuşească în viaţă. Capul lui era atît de perfect
organizat, încît n-avea nici simpatii, nici pasiuni. Toate acţiunile lui erau rezultatul celui
mai perfect şi mai rece calcul. Nu degeaba obişnuia doamna Sparsit să spună despre el
că e tînărul cu cele mai solide principii pe care-l întîlnise în viaţa ei. Descoperind, cînd îi
murise tatăl, că mama lui avea dreptul de a locui în Coketown, faimosul nostru economist
stăruise cu atîta perseverenţă să i se acorde acel drept, încît văduva fusese închisă în
azilul săracilor pe tot restul vieţii. Trebuie să recunoaştem că Bitzer îi trimitea în fiecare
an o jumătate de livră de ceai, ceea ce era o slăbiciune din partea \m ; în primul rînd,
fiindcă, inevitabil, darurile îl fac pe primitor să se considere sărac, şi, în al doilea rînd,
pentru că singurul lucru rezonabil pe care îl poţi face cu asemenea marfă este s-o
cumperi la preţul cel mai ieftin şi s-o vinzi cît mai scump cu putinţă ; mai ales cînd filozofii
afirmau foarte limpede că principiul acesta cuprinde toate îndatoririle omului, nu numai o
parte din îndatoririle omului, ci absolut toate.
— Se prezintă destul de bine. Afară de excepţia pe care o ştiţi, doamnă, repetă
Bitzer.
— A-ah ! exclamă doamna Sparsit clătinînd din cap deasupra ceştii de ceai şi sorbind
îndelung din ea.
122
__ Domnul Thomas, doamnă. Am mari îndoieli în pri-
? ta domnului Thomas, doamnă. Nu-mi place de loc conduita lui- .
— Bitzer, spuse doamna bparsit pe un ton impresionant, "ti aminteşti ce ţi-am spus eu
cu privire la întrebuinţarea
numelor proprii ? „ r , . „ . • »
__ Iertaţi-ma, doamna, h. adevărat ca smteţi împotriva
folosirii numelor proprii şi, fără îndoială, e mai bine să le eviţi întotdeauna. .
.__ Te poftesc că nu uiţi că am o răspundere aici, spuse
doamna Sparsit, luîndu-şi aerul ei cel mai măreţ. Ocup aici un loc de încredere,
Bitzer, ca subalternă a domnului Bounderby. Deşi, cu ani în urmă, domnul Bounderby şi
cu mine eram departe de ideea că el ar putea ajunge cîndva patronul meu şi că-mi va da
o gratificaţie anuală, acum nu-l pot privi decît sub aspectul acesta. Domnul Bounderby a
avut întotdeauna cea mai mare consideraţie pentru poziţia mea socială şi o înalta
apreciere pentru nobleţea familiei din care cobor ; chiar mai mult decît m-aş fi aşteptat.
Cu mult mai mult decît m-aş fi aşteptat. De aceea sînt sincer devotată patronului meu. Şi
nu consider, nu vreau să consider şi nu pot să consider, spuse doamna Sparsit, ce părea
că dispune de o provizie foarte însemnată de onoare şi moralitate, că sînt sincer devotată
patronului meu dacă îngădui să se rostească sub acest acoperământ nume care, din
nefericire, cu adevărat din nefericire — nu mai încape îndoială — sînt legate de numele
lui.
Bitzer îşi duse iar pumnul la frunte, cerîndu-şi din nou iertare.
— Nu, Bitzer, urmă doamna Sparsit, spune „individ", Şi atunci te ascult ; însă dacă
spui Thomas, nu vreau să mai aud nimic.
Afară de excepţia pe care o ştiţi, a unui individ, doamnă, încercă iar Bitzer.
.„ 7~ A-ah ! făcu doamna Sparsit repetîndu-şi exclamaţia, atinatul din cap deasupra
ceştii de ceai şi sorbitura cea , nga, ca şi cum relua convorbirea din punctul unde fusese
lntreruptă.
_ Există un individ, doamnă, zise Bitzer, care nu s-a
ai " v CUrn se cuvme chiar din prima clipă cînd a intrat
nic"' A-Un e^! un cheltuitor şi un descreierat. Nu merită
Punea pe care o mănîncă, doamnă. De altfel, nici n-ar
123
mînca-o dacă n-ar avea o prietenă şi o rudă la putere doamnă !
— A-ah ! exclamă doamna Sparsit, clătinînd iar din cap cu melancolie.
— Sper, totuşi, doamnă, urmă Bitzer, că ruda şi prie. tena aceea n-are să-i mai poată
pune la dispoziţie resursele cu care duce asemenea trai. între noi fie zis, ştim foarte bine
din al cui buzunar vin banii aceia !
— A-ah ! oftă iar doamna Sparsit, repetîndu-şi melanco-licu-i clătinat din cap.
— Este de plîns, doamnă. Vreau să spun că ultima persoană la care am făcut aluzie
este de plîns, spuse Bitzer.
— Da, Bitzer, răspunse doamna Sparsit. Am compătimit întotdeauna pe cei orbiţi,
întotdeauna.
— Cît priveşte un anumit individ, doamnă, zise Bitzer coborînd vocea şi dîndu-se mai
aproape, e tot aşa de neprevăzător ca mulţi din oraşul nostru. Şi dumneavoastră ştiţi în
ce fel sînt neprevăzători. Nimeni nu poate şti mai bine decît o doamnă ilustră ca
dumneavoastră.
— Ar face bine să ia cu toţii exemplu de la dumneata, Bitzer, răspunse doamna
Sparsit.
— Vă mulţumesc, doamnă. Dar fiindcă aţi adus vorba despre mine, iată, de exemplu,
eu am pus ceva bani deoparte de pe acum, doamnă. De darul pe care îl primesc la
Crăciun nu mă ating niciodată, doamnă. Nu cheltuiesc nici leafa întreagă, deşi nu-i prea
mare, doamnă. De ce nu fac şi ei ca mine, doamnă ? Ce e în stare să facă un om e în
stare să facă şi altul.
Şi asta era una din invenţiile Coketown-ului. Orice capitalist de acolo, care făcuse o
avere de şaizeci de mii de lire începînd de la cîţiva penny, arăta întotdeauna o mirare
grozavă că nu-s în stare cei şaizeci de mii de muncitori localnici să facă fiecare cîte
şaizeci de mii de lire din cîţiva penny> ba chiar într-o măsură reproşa fiecăruia dintre ei
că nu sa-vîrşeşte acea mică ispravă. Ce am făcut eu poţi face şi dumneata. De ce nu te
apuci să faci la fel ?
— Cît despre pretenţiile lor la aşa-zisele distracţii & care au nevoie, toate-s numai
fleacuri şi prostii, doamnă zise Bitzer. Mie de ce nu-mi trebuie distracţii ? Nu nii-^ trebuit şi
n-au să-mi trebuiască niciodată ; de altfel, nlC! nu-mi plac. Cît despre asociaţiile lor, sînt
sigur că mult1 dintre ei, dacă s-ar pîndi şi s-ar denunţa unii pe alţii- a putea să mai
cîştige cîte ceva din cînd în cînd, fie băneŞte'
124
.. fjcîndu-se bine văzuţi de către cei mari, îmbunătăţin-jie.si astfel traiul. Atunci, de ce
nu şi—1 îmbunătăţesc, doamnă ? Este primul lucru la care trebuie să se gîndească o
finţa cugetătoare, şi asta-i tocmai ceea ce pretind ei că vor.
— Au pretenţii, mă rog ! zise doamna Sparsit.
— Şi atîta te bat mereu la cap cu soţiile şi familiile lor, ca pînă la sfîrşit ţi se face
greaţă, zise Bitzer. Uite, de pildă, eu doamnă ! Eu n-am nevoie de soţie şi copii. Atunci,
lor de' ce le trebuie ?
.__ Pentru că sînt oameni neprevăzători, zise doamna
Sparsit.
— Da, doamnă, răspunse Bitzer. întocmai aşa este. Dacă ar fi prevăzători şi mai
puţin stricaţi, doamnă, ştiţi ce-ar face ? Şi-ar spune : „Cît timp pălăria îmi adăposteşte
întreaga familie, sau cît timp boneta îmi adăposteşte întreaga familie — după genul
persoanei, doamnă — n-am de hrănit decît pe unul singur, şi acela este omul pe care îmi
place cel mai mult să-l hrănesc".
— Fără îndoială, aprobă doamna Sparsit, muşcînd din-tr-o franzeluţă.
— Vă mulţumesc, doamnă, zise Bitzer ducîndu-şi din nou pumnul la frunte şi arătînd
astfel cît de mult aprecia interesanta conversaţie cu care-l onora doamna Sparsit. Poate
mai doriţi încă puţină apă fierbinte, doamnă, sau aveţi nevoie să vă mai aduc ceva ?
— Deocamdată n-am nevoie de nimic, Bitzer.
— Mulţumesc, doamnă. N-aş vrea să vă stingheresc în timpul mesei, doamnă, mai
ales în timpul ceaiului, la care Ştiu că ţineţi cu deosebire, zise Bitzer întinzîndu-şi puţin
gitul ca să poată privi, de unde se afla, jos în stradă. Dar vad un domn ce se tot uită
încoace de cîteva minute şi *reiiar acum strada, ca şi cum ar avea intenţia să bată
Iată, nu mai încape îndoială că bate, doamnă. Se duse la fereastră şi privi afară în
stradă, apoi îşi re-e capul înăuntru, confirmînd presupunerile :
Da, dpamnă, aşa este. Doriţi să-l primiţi, doamnă ?
d ~~ i?^U ^u c*ne ar Putea ft> z^se doamna Sparsit ştergîn-u"Şi^ buzele şi aranjîndu-
şi mînuşile cu un deget. "~ Un străin, fără îndoială, doamnă. ~7 u înţeleg ce treabă
poate avea la bancă un străin 1001^ asta de seară. Te pomeneşti că vine pentru vreo i^
pentru aşa ceva este prea tîrziu, zise doamna domnul Bounderby mi-a încredinţat o
funcţie
a
125
in
instituţia aceasta şi nu voi ezita niciodată sa-mi fac da. toria. Dacă una din îndatoririle
postului pe care l-am accep. tat este să-l primesc, atunci îl voi primi. îndeplineşte-ţi rolul
dumitale, Bitzer.
Vizitatorul, fără să aibă habar de vorbele pline de mărinimie ale doamnei Sparsit, lovi
din nou în uşă cu atîta străşnicie, încît omul de serviciu se repezi jos să deschidă uşa pe
cînd doamna Sparsit, după ce avu grijă să-şi ascundă rnai întîi măsuţa cu toate
ustensilele de pe ea într-un dulap, o ştergea pe scări în sus, ca să poată apărea apoi, la
nevoie cu mai multă demnitate.
— Doamnă, vă rog, domnul acela doreşte să vă vadă, o anunţă Bitzer pe doamna
Sparsit prin uşă, cu ochiu-i decolorat pus la gaura cheii.
Doamna Sparsit, care profitase de acel scurt răstimp să-şi mai aranjeze boneta, îşi
transportă iar pe scări în jos per-soana-i clasică şi intră în sala de consiliu în stilul unei
matroane romane ce păşeşte în afara zidurilor cetăţii ca să trateze cu căpetenia
năvălitorilor.
Dar vizitatorul se apropiase de fereastră şl stătea privind afară cu un aer nepăsător,
aşa că fu cît se poate de puţin impresionat de intrarea aceea măreaţă. Stătea acolo
fluierînd pentru sine, cu cel mai desăvîrşit calm din lume, cu pălăria încă pe cap, avînd în
toată înfăţişarea lui un aer de mare oboseală, ce părea că se datorează în parte căldurii
excesive şi în parte distincţiei sale excesive, căci se vedea de la prima aruncătură de
ochi ca era un gentleman desăvîrşit, fasonat întocmai după modelul epocii: plictisit de
toate şi nemaicre-zînd în nimic, întocmai ca Lucifer.
— Dacă nu mă înşel, domnule, doriţi să vorbiţi cu mine, deschise vorba doamna
Sparsit.
— Scuzaţi, spuse el, întoreîndu-se şi scoţîndu-şi pălăria, vă rog să mă iertaţi.
„Hm ! eînri; A-
- a °*J-tre-s •-*SO
Cinu-iîii,?3dintre's.oputeasăm1. Sparsit, în timp ce-i adresa un salut ~i de ani,
înfăţişare plăcută, chip plăcut, plăcută, maniere distinse, îmbrăcat ele' ivea îndrăzneaţă."
observă doamna Sparsit în felul ei i?' 1 din poveste, ce-şi vîra capul într-° totul numai
cît îl cufunda şi îl scotea. îule, vă rog, zise doamna Sparsit. i-mi voie, spuse el oferindu-i
un ° ;, rezemat alene de masă. L-am
124
 servitorul meu la gară, să aibă grijă de bagaje — tren ? te aglomerat, vagon de
bagaje încărcat — şi am luat-o
jos înainte, să privesc oraşul. Grozav de ciudată localitate ! Sînteţi bună să-mi
spuneţi dacă-i întotdeauna aşa de
neagră? . . ^ . __ De obicei e mult mai neagra, replica doamna Sparsit
cu tonul ei categoric. . „ , „ . A , ,
__ E cu putinţa aşa ceva r lertaţi-ma daca va întreb, desigur, dumneavoastră nu
sînteţi localnică ?
_1 Nu, domnule, răspunse doamna Sparsit. Pe vremuri, înainte de a rămîne văduvă,
am avut norocul, ori nenorocul, cum vreţi s-o luaţi, să trăiesc într-o sferă cu totul diferită.
Soţul meu era un Powler.
— Scuzaţi-mă, vă rog, spuse străinul. Era un ?...
— Un Powler, repetă doamna Sparsit.
— Familia Powler, rosti necunoscutul după cîteva clipe de gîndire.
Doamna Sparsit aprobă din cap. Străinul păru cuprins de o oboseală şi mai mare.
— Trebuie să vă plictisiţi foarte tare aici, trase el concluzia la acea comunicare.
— Sînt sclava împrejurărilor, domnule, zise doamna Sparsit. Am învăţat de mult să
mă supun forţei care-mi conduce existenţa.
— Foarte înţelept lucru, răspunse necunoscutul, foarte edificator şi lăudabil, şi...
Socotind, se vede, că nu merită să-şi termine fraza, se opri şi începu să se joace plictisit
cu lanţul ceasornicului.
— îmi îngăduiţi, domnule, să vă întreb cu cine am onoarea ?... spuse doamna
Sparsit.
— Fără îndoială, răspunse necunoscutul. Vă sînt recunoscător chiar că mi-aţi amintit.
Sînt purtătorul unei scrisori de recomandare adresate domnului Bounderby, bancherul.
Ieşind să mă plimb prin oraşul acesta extraordinar de ^egru, am întrebat un individ de pe
stradă, un lucrător de
vreo fabrică, ce părea că făcuse un duş cu ceva scămos, Ce mi~am închipuit că
trebuie să fie materie primă...
Doamna Sparsit înclină din cap.
 , T —baterie primă... unde locuieşte domnul Bounderby,
bancherul. Individul, înşelîndu-se probabil asupra cuvîntuîui
ncner,^m-a îndreptat la bancă. Astfel stînd lucrurile, pre-
P n ca domnul Bounderby nu locuieşte în edificiul unde
onoarea să vă prezint această lămurire.
127
— Nu, domnule, răspunse doamna Sparsit, nu locu'.eşte aici.
— Mulţumesc. N-am avut şi n-am intenţia să predau scrisoarea în momentul de faţă.
Dar, plimbîndu-mă pîna lj bancă, să mai treacă timpul, şi avînd norocul să observ la
fereastra de acolo (şi o arătă cu un gest obosit, după care se înclină uşor) o doamnă cu o
înfăţişare cît se poate de agreabilă şi distinsă, m-am gîndit că cel mai bun lucru ar fi să-
mi iau libertatea de a o întreba unde locuieşte domnul Boun-derby, bancherul. Ceea ce şi
îndrăznesc să fac acum, cu toate scuzele cuvenite.
Purtarea distrată şi indolentă a străinului era pe depUn compensată în ochii doamnei
Sparsit de tonul degajat, curtenitor, ce o măgulea. în clipa de faţă, de pildă, aproape
aşezat pe masă, se pleca alene către ea, ca şi cum îi recunoştea un farmec ce o făcea
foarte atrăgătoare, în felul ei.
— Ştiu că băncile sînt întotdeauna bănuitoare şi, ca instituţii oficiale, se şi cade să
fie, spuse străinul, a cărui conversaţie uşoară şi curgătoare era şi ea foarte plăcută,
lăsînd să se bănuiască mai multă sensibilitate şi umor decît conţinea în realitate, ceea ce
era o invenţie abilă a fondatorului acestei numeroase secte, cine va fi fost omul acela
mare. Aşa că trebuie să lămuresc că scrisoarea mea — iat-o ! — este de la deputatul
acestui oraş, Gradgrind, pe care am avut plăcerea să-l cunosc la Londra.
Doamna Sparsit recunoscu scrisul, observă că asemenea confirmare nu era de loc
necesară şi îi dădu adresa domnului Bounderby, cu toate îndrumările şi lămuririle
necesare.
— Mii de mulţumiri, spuse străinul. Fără îndoială că-l cunoaşteţi bine pe bancher ?
— Da, domnule, replică doamna Sparsit. îl cunosc de zece ani, de cînd sînt în relaţii
de dependenţă faţă de el.
— De-o veşnicie ! Mi se pare că s-a căsătorit cu fiica lui Gradgrind ?
 — Da, zise doamna Sparsit strîngîndu-şi dintr-o dată buzele, a avut această...
onoare.
— Am auzit că doamna este o adevărată savantă...
— în adevăr, domnule, răspunse doamna Sparsit, aşa se spune...
— Iertaţi curiozitatea mea impertinentă, urmă străinul planînd deasupra sprîncenelor
doamnei Sparsit cu un aer curtenitor, dar cunoaşteţi şi familia şi sînteţi o femeie ue lume.
Am să cunosc în curînd familia aceasta şi o sa am-
V) biî> relaţii destul de strînse cu ea. Doamna e chiar Pr° i teribilă ? Tatăl ei îi creează
o reputaţie atît de alar-a?a tă de femeie practică, încît ard de nerăbdare s-o cunosc. J?a?
cu totul inaccesibilă ? Excesiv de respingător de deş-tă^? Vad după zîmbetul dumitale că
nu eşti de părerea ^r Mi-ai alinat neliniştea sufletului. Dar în privinţa vîrstei ? Patruzeci ?
Treizeci şi cinci ?
Doamna Sparsit izbucm in ns.
__ O copilă ! N-avea nici douăzeci de ani cînd s-a căsă-
__ Pe cuvîntul meu de onoare, doamnă Powler, că n-am
fost în viaţa mea aşa de uimit ! răspunse străinul, sculîndu-se de pe masă.
Părea într-adevăr că fusese impresionat pină la limita de care era capabil. Privi la
informatoarea lui mai bine de un sfert de minut, tot timpul acesta părînd că nu-şi poate
reveni din uimire.
— Te asigur, doamnă Powler, spuse el atunci cu aerul unui om sleit de puteri, că felul
de a fi al tatălui mă făcuse să-mi închipui o maturitate mohorîtă şi dură. Vă rămîn obligat
pentru toate, şi fiindcă aţi îndreptat o greşeală atît de absurdă. Vă rog să mă scuzaţi că
v-am deranjat. Mulţumesc foarte mult. Bună ziua.
Se înclină şi ieşi. Doamna Sparsit, ascunsă după perdeaua ferestrei, îl văzu coborînd
alene strada pe partea umbrită, urmărit de ochii întregului oraş.
— Ce crezi despre domnul acesta, Bitzer ? întrebă ea pe omul de serviciu care venise
să strîngă masa.
— Cheltuieşte o grămadă de bani pe haine, doamnă.
— Trebuie să recunoaştem, spuse doamna Sparsit, că are foarte mult gust.
— Dar, doamnă, replică Bitzer, nu ştiu dacă merită să cheltuieşti bani pe asta. Şi
apoi, încheie Bitzer în timp ce lustruia masa, am impresia că e jucător.
Este imoral să joci, zise doamna Sparsit. , ~~^ E ridicol, doamnă, spuse Bitzer, pentru
că şansele smt împotriva jucătorilor.
A. Nu se ştie dacă din pricina zăpuşelii, ori fiindcă manile u erau obosite, dar doamna
Sparsit nu mai lucră de loc în far? aceea. Soarele începuse a se cufunda în dosul perdelei
ce r m' Şi ea sta tot la fereastră ; fumul se coloră în roşu a . Ocu(J> apoi culoarea i se
stinse, întunericul păru că prinde von pe nesimţite din pămînţ, furişîndu-se în sus, tot mai
în sus, deasupra acoperişurilor, deasupra clopotniţei, deasu. pra coşurilor fabricii,
pînă la cer, şi ea şedea tot acolo. Făr* să aprindă luminarea în cameră, doamna Sparsit
stătea ]a fereastră cu mîinile în poală, părînd că nu bagă în seamă zgomotele serii :
chiotele băieţilor, lătraturile cîinilor, huru-iala roţilor, paşii şi glasurile trecătorilor, strigătele
ascuţite ale străzii, tropăitul saboţilor pe caldarîm la ora întoarcerii acasă, închiderea
obloanelor de la prăvălii. Abia cînd omul de serviciu veni s-o anunţe că nocturnul ei pilaf
de viţel era gata, se trezi doamna Sparsit din visare şi-şi transportă \t etajul de sus
sprîncenele-i negre, stufoase, atît de încreţite de meditaţie, încît păreau că au nevoie să
fie călcate.
— Ah, ce neghioabă ! exclamă doamna Sparsit cînd râmase singură în faţa cinei.
Despre cine vorbea nu spuse ; dar probabil că nu despre mîncarea de viţel.
Capitolul II
DOMNUL JAMES HARTHOUSE
Partidul lui Gradgrind avea nevoie de ajutoare ca sa sucească gîtuî Graţiilor. Aşa că
era în căutare de noi adepţi; şi unde îi era nădejdea să găsească mai uşor decît printre
acei gentlemeni rafinaţi care, după ce descoperă că nimic n-are vreo valoare pe lumea
asta, se arată gata la orice ?
De altfel, mulţi din şcoala Gradgrind găseau atrăgătoare acele minţi viguroase ce
atinseseră atît de sublime înălţimi. Admirau pe gentlemcn-n rafinaţi. Deşi pretindeau
contrariul, totuşi îi admirau. Se dădeau în vînt să-i imite. îşi rosteau discursurile cu ezitări,
întocmai ca şi ei, şi distribuiau cu un aer istovit mici porţii mucegăite de economie
politică, cu care îşi tratau discipolii. De cînd e lumea nu s-a pomenit o rasă hibridă mai
surprinzătoare decît aceea care luă fiinţa astfel.
 Printre domnii rafinaţi care nu aparţineau propriu-zis şcolii Gradgrind, exista unul de
familie bună, cu o înfăţişa1'2 mai deosebită şi cu un remarcabil simţ al umorului, c.U'e
produsese o impresie extraordinară în Camera Comunele" atunci cînd distrase distinsa
adunare povestind din punctul
im
» Ae vedere (şi al consiliului de administraţie) un accident *A cale ferată. Arătase cum
funcţionarii cei mai vigilenţi ce u văzut vreodată, conduşi de cei mai generoşi directori ce
S" existat vreodată, ajutaţi de instalaţiile cele mai perfecţio-a te ce au fost inventate
vreodată, toate funcţionînd pe cea n „; hună linie ce s-a construit vreodată, uciseseră
cinci că-lâtori Şi răniseră treizeci şi doi, in urma unei derecţiuni fără de care acel minunat
sistem ar fi fost cu siguranţă incomplet. Printre victime se afla o vacă, şi printre lucrurile
împrăştiate rămase nereclamate, o bonetă de văduvă. Onorabilul membru distrase atît de
mult Camera (înzestrată cu un rafinat simţ al umorului) aşezînd boneta pe capul vacii,
încît adunarea nici nu mai voi să audă despre ancheta procurorului, absolvind de orice
vină societatea de cale ferată, în mijlocul aplauzelor şi rîsetelor.
Or, domnul acesta avea un frate mai mic, cu o înfăţişare şi mai agreabilă decît a lui,
care la început încercase viaţa ca stegar într-un regiment de dragoni şi o găsise foarte
plicticoasă ; plecase atunci în străinătate în suita unui ambasador, dar iar găsise că viaţa-
i foarte plicticoasă ; făcuse o călătorie la Ierusalim, dar se plictisise şi acolo ; umblase cu
iahtul prin lume, dar pretutindeni se plictisise de moarte. Onorabilul şi glumeţul membru al
Parlamentului îi spusese acestuia, frăţeşte, într-o zi :
— Jem, este un prilej bun acum să-ţi faci o situaţie printre adepţii Faptelor precise,
căci au nevoie de oameni. Mă întreb dacă n-ar fi bine să încerci în statistică.
Jem, oarecum cîştigat de noutatea acestei idei, şi foarte doritor de o schimbare, fu tot
atît de gata „să încerce" în statistică, sau în oricare alt domeniu. Aşa că încercă. Se
pregăti citind cîteva cărţi albastre, iar fratele lui puse chestiunea adepţilor Faptelor
precise, spunîndu-le :
— Dacă aveţi nevoie, oriunde, de un tip elegant care să vă facă nişte discursuri pe
cinste, adresaţi-vă fratelui meu,
. El e omuil care vă trebuie.
 _ După cîteva încercări gen miting public, domnul Grad-lnJ^i un consiliu de înţelepţi
politici îl acceptară pe Jem, ^să fie trimis la Coketown, ca să devină cunoscut şi în
împrejurimi. Astfel se explică scrisoarea pe care \ ° arătase doamnei Sparsit în seara
trecută şi pe care ţinea acum în mînă domnul Bounderby, adresată dom-ui Josiah
Bounderby, bancher, Coketown. Pentru a induce pe domnul Jarnes Harthouse. Thomas
Gradgrmd.
181
fără, storuri verzi pe dinăuntru şi uşă neagră la intrare, Ja care urcai pe două trepte
albe. în salonul acestei măreţe reşedinţe apăru curînd cea mai deosebită fată pe care o
văzuse vreodată domnul James Harthouse. Era atît de stingherită şi totuşi atît de
nepăsătoare, atît de rezervată şi totuşi aşa de atentă, atît de rece şi mîndră şi totuşi atît
de sensibilă, aşa de ruşinată de umilinţa fanfaroană a soţului ei, de parcă primea o
lovitură de fiecare dată cînd acesta şi-o manifesta, încît Jem trăi o senzaţie cu totul nouă
observîn-d-o. Chipul îi era la fel de deosebit ca şi purtarea. Avea trăsături frumoase, dar
jocul fizionomiei atît de stăpînit, încît ar fi fost cu neputinţă să-i ghiceşti adevărata
expresie. Era cu totul indiferentă, perfect sigură de sine, niciodată în încurcătură, totuşi
niciodată în largul ei, ţinîndu-le tovărăşie cu persoana şi totuşi izolată cu gîndurile, încît
n-avea nici un rost „să încerce" deocamdată s-o înţeleagă pe fata aceea care zădărnicea
puterea de pătrundere a inteligenţei lui.
După ce o privi pe stăpâna casei, musafirul cercetă cu privirea şi casa. Nu exista nici
unul din acele indicii tăcute care vădesc prezenţa unei femei. Nicăieri vreuna din acele
podoabe mici şi graţioase, din acele nimicuri încîn-tătoare care ar fi trebuit să arate
influenţa ei. Mo-horîtă şi incomodă, de o bogăţie pompoasă şi arogantă, camera îi fixa
pe cei prezenţi, neîmblînzită şi neluminată de cea mai mică urmă a unei preocupări
feminine. Aşa cum sta domnul Bounderby în mijlocul zeilor săi domestici, la fel si acele
divinităţi neînduplecate îl înconjurau pe domnul Bounderby, demni unii de alţii şi
potrivindu-se de minune.
— Soţia mea, domnule, zise Bounderby, doamna Bounderby, fiica cea mai mare a lui
Tom Gradgrind. Loo, domnul James Harthouse a intrat în rîndurile partidului tatălui tău.
Dacă nu ajunge curînd colegul lui Tom Gradgrind, sper măcar că vom auzi varbindu-se
despre el în legătură cu unul din oraşele noastre învecinate. După cum vezi, domnule
Harthouse, soţia mea este mai tînără decît mine. Nu ştiu ce-o fi găsit la mine de m-a ales
de soţ, dar ceva trebuie să fi găsit, căci presupun că altfel nu m-ar fi luat. Are o
sumedenie de cunoştinţe foarte valoroase, domnule, în politică şi în altele. Dacă ai vrea
să te informezi într-o privinţă oarecare, mi-ar veni greu să-ţi recomand un consilier mai
bun decît Loo Bounderby.
134
A fi cu neputinţă sa i se recomande domnului Harthouse silier mai plăcut şi de la care
să înveţe cu mai multă „ere de inima.
__ Haide, haide ! zise gazda. Daca eşti pornit pe com-rmente, să ştii că ai să ajungi
departe, căci aici n-ai nici o curentă. Eu n-am învăţat niciodată să fac complimente,
C°nici n-am pretenţia să înţeleg arta de a le face. De fapt, le !!' nreţuiesc. Dar dumneata
n-ai fost crescut ca mine ; eu am ut o creştere sănătoasă, pe onoarea mea ! Dumneata
eşti un îentleman, iar eu n-am pretenţia asta. Eu sînt Josiah Bounderby din Coketown, şi
asta îmi ajunge. Deşi pe mine nu mă ^mpresionează manierele aleseşi originea nobilă, s-
ar^ putea ca pe Loo Bounderby s-o încînte. Ea n-are avantajele mele (poate dumneata le-
ai numi dezavantaje, dar eu le numesc avantaje), aşa că fără îndoială n-o să-ţi cheltuieşti
energia zadarnic.
— Domnul Bounderby, spuse Jem întorcîndu-se cu un zîmbet către Louisa, este un
nobil animal care îşi mai păstrează încă firea neîmblânzita, ce nu ştie de hamurile
convenţiilor cu care-i deprins un cal de corvoadă ca mine.
*fc- îl respectaţi foarte mult pe domnul Bounderby, răspunse ea cu linişte. E, de altfel,
cît se poate de natural.
Deşi era un om de lume care văzuse multe, simţindu-se pus la punct fără milă, se
întrebă : „Oare cum s-o iau pe asta ?"
— Sînteţr-pe cale de a vă pune în slujba patriei dumneavoastră, după cîte am înţeles
din cele spuse de domnul Bounderby. V-aţi "flotant să arătaţi naţiunii mijloacele prin care
se pot birui toate dificultăţile, urmă Louisa, rămasă în picioare pe locul unde se oprise de
la început, în timp ce chipul ei urma să exprime acelaşi bizar contrast între o pertectă
stăpînire de sine şi o foarte^, mare stinghereală.
 ~ Nu, doamnă Bounderby, răspunse el rîzînd, vă dau cuvintul meu de onoare că nu !
Nu pot să am asemenea P etenţu in faţa dumneavoastră. Cunosc puţin lumea, căci "ain
vinturat încolo şi încoace, în sus şi în jos, şi m-am vins că nimic nu are preţ. De altfel,
oricine e convins numai că unii o mărturisesc, iar alţii nu. Şi acum tat principiile onoratului
dumneavoastră tată, pur Iu fiindcă toate principiile îmi sînt indiferente şi pot * de bine să
le susţin pe acestea ca şi pe altele. vi n-ai principiile dumitale proprii ? întrebă Louisa.
135
— N-am nici cea mai mica urmă de preferinţa pentru vreunul. Credeţi-mă că nu dau
nici un fel de important nici unei opinii. După diferitele plictiseli pe care le-an îndurat, am
ajuns la convingerea (numai dacă cuvîntul convingere nu-i prea tare faţă de lîncezeala
care-mi e caracteristică în privinţa acestei teme) că orice curent de ide; poate face tot
atîta bine ca oricare altul, sau tot atîta rău ca oricare altul. Există o familie engleză care
şi-a ales 0 încântătoare deviză italiană : „Ce va fi, va fi"1. Este singurul adevăr valabil
astăzi !
Harthouse observa că poza perfidă de sinceră mărturisire a neonestităţii lui, viciu atît
de primejdios, atât de fatal şi de obişnuit, părea să facă asupra ei o impresie destul de
favorabilă. Se folosi din plin de acest avantaj, adăugind cu tonul lui cel mai agreabil, în
aşa fel ca ea să-i poată lua vorbele mai în glumă ori mai în serios, cum îi va plăcea:
— Partidul care poate dovedi totul printr-o serie de unităţi, zeci, sute şi mii, mi se
pare, doamnă Bounderby, cel mai amuzant dintre toate, oferind totodată oricui cele mai
mari posibilităţi de reuşită. Mă simt tot atît de integrat în el ca şi cum aş crede în el. Şi
sînt gata să lupt pentru eî cu aceeaşi ardoare ca şi cum aş fi sincer convins. Şi, într-
adevăr, ce aş putea face mai mult chiar dacă aş fi sincer convins ?...
— Eşti un politisian ciudat, spuse Louisa.
— Iertaţi-mă, dar n-am nici măcar meritat acesta. Dacă toţi cei de felul meu am
părăsi rândurile celor ce i-au adoptat şi ne-am organiza împreună, vă asj^ur, doamnă
Bounderby, că am deveni cel mai mare partid din ţară.
Domnul Bounderby, care fusese în pericol să plesnească, atît de tare se umflase în
tăcere, întrerupse conversaţia, propunînd amânarea cinei în familie pentru orele şase §'
jumătate, ca să aibă timg să-l conducă pe domnul Harthouse într-un turneu de vizite pe la
toate notabilităţile marcante ce contau la alegerile în Coketown şi împrejurimi-Făcură
turneul de vizite, şi domnul Harthouse, datorita folosirii discrete a cunoştinţelor culese de
prin cărţile albas' tre, ieşi victorios din acea încercare, deşi cu un considerabil spor de
plictiseală.
Seara găsi masa aranjată pentru patru persoane, d^1 se aşezară numai trei. Domnul
Bounderby nu lăsă să-i scap
1 Cht Sara, sară — deviza de pe stema familiei engleze Russell.
136
prilej atît de nimerit de a povesti despre gustuî pe care M aveau tipării fierţi,
cumpăraţi pe stradă cu jumătate de \ence porţia, pe vremea cînd avea 8 ani, şi despre
apa de alitate inferioară, de fapt destinată potolirii colbului, cu care îşi astîmpărase setea
după acel ospăţ. Cît timp se servi supa şi peştele, urmă a-şi întreţine musafirul cu calcule
ce arătau că el (Bounderby) consumase în tinereţea lui cel puţin ţrei cai, sub formă de
cîrnaţi şi salam. Acele povestiri, pe care Jem le asculta cu un aer obosit, întrerupîndu-le
din oînd în cînd cu cîte un „interesant !", fără îndoială că l-ar fi hotărît „să încerce" chiar
de a doua zi dimineaţa încă o călătorie la Ierusalim dacă Louisa nu i-ar fi stîrnit atît de
mult curiozitatea.
„Oare nu există nimic, se gîndea el privind-o cum stă în capul mesei, unde silueta-i
tinerească, mică şi zveltă, dar nespus de graţioasă, părea pe cît de drăgălaşă, pe atît de
deplasată, nu există oare nimic în stare să însufleţească chipul acesta ?"
Ba da ! Pe Jupiter, există ceva, şi iată că se iveşte sub o formă neaşteptată. Apăru
Tom. De îndată ce se deschise uşa, înfăţişarea ei se schimbă, şi chipul i se lumină de un
zîmbet.
Un zîmbet frumos. Domnul James Harthouse nu l-ar fi apreciat aşa de mult dacă nu s-
ar fi mirat atîta timp de figura ei nepăsătoare. Louisa întinse mîna, o mînuţă delicată şi
blîndă, şi apucă degetele fratelui ei, ca şi cum ar fi vrut să le ducă la buze.
„Ia te uită ! gîndi musafirul. Secătura asta e singura fiinţă care o interesează. Da, da,
da !"
Secătura fu prezentată şi se aşeză la masă. Denumirea nu era măgulitoare, dar nici
nemeritată.
 — Cînd eram de vîrsta ta, Tom, zise Bounderby, rămî-neam nemîncat dacă nu eram
punctual.
— Cînd erai de vîrsta mea, replică Tom, n-aveai de îndreptat conturi greşite şi nici nu
trebuia după aceea să te îmbraci pentru masă.
— Bine, destul cu asta, zise Bounderby.
— Dacă e aşa, bombăni Tom, atunci nu te mai tot lega de mine.
— Doamnă Bounderby, spuse Harthouse, care auzea
Perfect schimbul acesta de cuvinte în surdină, figura fratelui dumneavoastră mi se
pare cunoscută. Nu cumva l-am văzut în străinătate ? Ori poate la vreo şcoală politică ?
137
— Nu, răspunse ea cu interes, încă n-a fost în străinătate, şi educaţia şi-a făcut-o
aici, acasă. Tom, scumpule, tocmai îi spuneam domnului Harthouse că n-a putut să te
întîlnească în străinătate.
— N-am avut asemenea noroc, domnule, zise Tom.
Nu găseai la Tom mai nimic care să justifice acea expresie radioasă.a chipului ei, căci
era un tînăr morocănos, cu purtări neplăcute chiar faţă de sora lui. Cît de mare trebuia să
fie pustiul din inima ei şi nevoia de o fiinţă căreia să i se devoteze !
„Iată cum se face că secătura asta este singura fiinţă care a interesat-o vreodată,
cugetă domnul James Harthouse, preocupat într-una de acelaşi gînd. Iată cum se face !
Iată cum se face !"
Şi în prezenţa surorii lui, şi după ce ea părăsi camera, secătura nu-şi dădu osteneala
să-şi ascundă dispreţul pentru domnul Bounderby ori de cîte ori putea să şi—1 manifeste
fără să atragă atenţia acelui personaj independent, strîm-bîndu-se sau făcînd cu ochiul.
Domnul Harthouse, fără să răspundă acestor comunicări telegrafice, îi dădu foarte multă
atenţie tot timpul serii, părînd că are chiar o deosebită simpatie pentru dînsul. La urmă,
oînd se sculă pentru a se întoarce la hotel şi îşi arătă îndoiala că ar putea nimeri drumul
pe întuneric, secătura se oferi imediat să-i servească drept călăuză şi ieşi cu el să-l
însoţească pînă acolo.
Capitolul III
SKCATUBA
 Era de mirare cum un tînăr, crescut sistematic într-o continuă şi exagerată
constrîngere, putea fi un ipocrit; fără îndoială însă că aşa se întîmplase cu Tom. Era
foarte ciudat cum un tînăr, care nu fusese lăsat de capul lui nici măcar cinci minute în şir,
ajunsese pînă la urmă incapabil de a se conduce pe el însuşi ; dar aşa se întîmplase cu
Tom. Era de asemenea de neînţeles cum un tînăr, a cărui imaginaţie fusese sugrumată
chiar din leagăn, putea fi urmărit de fantoma acelei imaginaţii ce se manifesta sub forma
unei senzualităţi
188
îndoială că
astfel de
osolane, dar făra îndoială că un astfel de monstru
e__, pumezi ? îl întrebă domnul James Harthouse cînd
ajunseră la hotel ^_
— Mai e vorba ? răspunse Tom.
Trebuia deci să-l poftească pe Tom pînă sus ; iar Tom nu putea decît să primească
invitaţia. Cu o băutură răcoritoare potrivită anotimpului, dar nu atît de slabă pe cît de
răcoritoare, cu un tutun mai fin decît se putea găsi prin acele locuri, Tom se simţi curînd
foarte la largul lui în capătul sofalei unde se instalase şi mai dispus ca oricînd să-şi
admire noul prieten instalat la celălalt capăt al ei.
După ce fuma cîtva timp, alungind fumul din juru-i, Tom se apucă să-şi examineze
prietenul.
„Ai zice că nici nu-i pasă de haine, gîndi Tom. Cu toate acestea, cît de minunat se
îmbracă ! Ce tip elegant !"
Domnul James Harthouse, întîlnind întâmplător privirea lui Tom, observă că tînărul lui
prieten nu mai avea de băut şi-i umplu paharul cu o mişcare neglijentă a mîinii.
— Mulţumesc, zise Tom, mulţumesc. Ei, domnule Harthouse, cred că ai înghiţit o
doză bună de Bounderby astă-seară. Tom rosti vorbele acestea făcînd din nou cu ochiul
şi privind cu subînţeles spre gazda lui pe deasupra paharului.
— Pare, într-adevăr, un om foarte de treabă ! răspunse domnul James Harthouse.
— Eşti convins de asta, nu-i aşa ? întrebă Tom făcînd iar cu ochiul.
 Domnul James Harthouse zâmbi. Scuîîndu-se apoi din celălalt capăt al sofalei, se
rezemă alene de cămin să fumeze la ?ura vetrei goale, în faţa lui Tom, şi privind în jos
către el îi spuse:
— Caraghios cumnat mai eşti !
— Vrei să spui : caraghios cumnat e bătrînul Boun-b ! replică Tom.
p
Eşti cam sarcastic, Tom, remarcă domnul James Harthouse.
Era atît de plăcut să te pomeneşti deodată aşa de intim
rU ? asemenea vestă; să-ţi spună Tom pe un ton atît de
^miliar o asemenea voce; să te vezi atît de repede pe
Picior de egalitate cu asemenea pereche de favoriţi, încît
Om se simţi nespus de încîntat de el însuşi. J r~, *^> puţin îmi pasă de bătrînul
Bounderby, zise el, Ca 'a asta faci aluzie ! De cîte ori am vorbit despre el,
188
1
î-am spus „bătrînul Bounderby", şi întotdeauna l-am privit astfel. N-am de gînd să
încep a fi politicos cînd e vorba de bătrînul Bounderby. Ar fi şi cam tîrziu acum.
— Mie îmi este egal, răspunse James ; dar, ştii, fii mai atent cînd e de faţă soţia lui.
— Soţia lui ? se miră Tom. Sora mea, Loo ? Ei, asta-i ţ Izbucni în rîs şi mai luă o
înghiţitură din băutura răcori-toare.
James Hartbouse rămase rezemat alene în acelaşi loc, în aceeaşi atitudine, fumîndu-
şi ţigara cu aeru-î degajat, privind cu plăcere la secătură, ca şi cum s-ar fi simţit un fel de
demon simpatic ce n-avea decît să fîlfiie din aripi în juru-i ca să-l facă să-şi dea şi sufletul
dintr-însul dacă i l-ar cere. Şi, într-adevăr, s-ar fi zis că secătura căzuse pradă acelei
influenţe. Se uită la tovarăşul lui pe furiş, se uită la el admirativ, se uită la el cu
îndrăzneală şi îşi ridică un picior pe sofa.
— Sora mea, Loo ? repetă Tom. Nu l-a iubit niciodată pe bătnînuil Bounderby.
— Vorbeşti la timpul trecut, Tom, răspunse domnul James Hartbouse, scuturînd
scrumul ţigării cu degetul ce! mic. Dar noi sîntem la timpul prezent acum.
— A nu iubi, verb tranzitiv. Modul indicativ, timpii! prezent, persoana întîia, singular, nu
iubesc ; persoana a doua, singular, nu iubeşti ; persoana a treia, singular, ea nu iubeşte,
răspunse Tom.
— Bravo ! Amuzant de tot ! zise prietenul lui. Dar nu vorbeşti serios.
— Ba vorbesc serios ! strigă Tom. Pe onoarea mea I Doar n-ai să-mi spui mie,
domnule Harthouse, că dumneata crezi într-adevăr că sora mea Loo îl iubeşte pe bătrînul
Bounderby!
— Dragul meu, răspunse celălalt, ce aş putea crede cînd întîlnesc doi oameni
căsătoriţi trăind în armonie şi fericire'
Tom, între timp, ajunsese cu amîndouă picioarele pţ sofa. Dacă al doilea picior n-ar fi
fost deja pe sofa cînd * se spusese „dragul meu", desigur că l-ar fi ridicat imediat Ja acel
punct culminant al conversaţiei. Simţind totuşi nevoi* să se manifeste într-un fel, se
întinse cît era de lung f1' rezemîndu-şi ceafa de marginea sofalei, fumînd cu un aer
extrem de degajat, îşi întoarse faţa-i vulgară şi ochii tulburi spre chipul ce-l privea de sus
atît de nepăsător, dominîndu-l.
140
^ îl cunoşti pe şeful, domnule Harthouse, spuse lom,
? orin urmare nu trebuie să fii surprins că Loo s-a căsătorit
u bătrânul Bounderby. N-a avut niciodată un curtezan,
°eful i l"a ProPus Pe bătrînul Bounderby, şi ea a acceptat.
* .__ Cît de ascultătoare e interesanta dumitale soră, zise
domnul James Harthouse. _
— Da, dar n-ar 11 rost aşa de ascultătoare şi n-ar fi mers a« de uşor, răspunse
secătura, dacă n-aş fi fost şi eu la
Demonul ademenitor ridică doar puţin sprîncenele, şi secătura se simţi obligată să
continue.
— Eu am convins-o, lămuri el cu un aer de suparioiri-tate. M-au băgat la banca
bătrînului Bounderby (unde n-aveam de loc chef să intru), şi mi-am dat seama că aici am
să intru rău la apă daca Loo îi dă răvaş de drum bătrânului Bounderby ; aşa că i-am spus
care-i dorinţa mea, şi ea mi-a îndeplinit-o. E în stare de orice pentru mine. Nu e aşa c-a
fost frumos din partea ei ?
 — Splendid, Tom !
— De fapt, pentru dînsa nu era aşa de important ca pentru mine, urmă netuilburat
Tom, căci libertatea, confortul şi poate chiar viitorul meu depindeau de asta. Şi, apoi, ea
n-avea alt curtezan, iar ca să rămînă acasă, era ca şi cum ar fi stat la închisoare, mai
ales după ce am plecat eu. N-a fost ca şi cum ar fi renunţat la un iubit pentru bătrânul
Bounderby, totuşi a fost generos din partea ei.
— Minunat! Şi ia lucrurile cu atâta calm !
— Ah, răspunse Tom cu un dispreţ protector, Loo e o adevărată fată, şi o fată se
împacă repede cu orice. Şi-a aranjat viaţa şi nu-i mai pasă. îi convine tot aşa de bine ca
oricare alt fel de viaţă. Dar cu toate că-i fată, Loo nu e ca toate fetele. Se poate închide în
ea cu gîndurile ei, aşa cum am văzut-o adesea stînd şi contemplînd focul ore în Şir fără
să se clintească.
— Aha, are resurse proprii, spuse Harthouse fumînd "^pasibil.
, — Nu chiar aşa de multe pe cît îţi închipui, răspunse lom, căci şeful a avut grijă să-i
îmbîcsească mintea cu tot telul de ciolane vechi şi alte fleacuri prăfuite de genul acesta. b
sistemul lui.
— Şi-a format fiica după propriul său tipar ? sugeră rth
141
ii
— Numai pe fiica lui ? Pe toţi ceilalţi. Chiar si pe mine m-a format în acelaşi fel, spuse
Tom.
— Cu neputinţă !
— Totuşi, aşa >e, răspunse Tom clătinînd din cap. Să ştii, domnule Harthouse, că
atunci cînd am plecat pentru prima oară de acasă, la bătrînul Bounderby, eram un
nătărău fără pereche şi nu ştiam despre viaţă nici cît ştie o scoică.
— Haide, haide, Tom, nu-mi vine să cred aşa ceva. Gluma-i glumă !
— Pe onoarea mea ! spuse secătura. Crede-mă că vorbesc serios ! Fuma un timp
plin de gravitate şi demnitate, apoi adăugă cu un aer extrem de satisfăcut: Ei, de atunci
am mai învăţat eu cîte ceva. Nu pot să neg. Dar asta numai datorită mie ; şefului n-am de
ce-i mulţumi.
 — Şi inteligenta dumitale soră ?
— Inteligenta mea soră a rămas aproape la fel cum era. Adesea mi se plîngea că n-
are nici o preocupare dintr-aceiea de care se agaţă în mod obişnuit toate fetele ; şi nu
văd cum ar fi putut să se schimbe de atunci. Da<r ei nu-i pasă, urmă el cu înţelepciune,
pufăind iar din ţigară. Fetele se aranjează întotdeauna într-un fel sau altul.
— Aseară, cînd am trecut pe la bancă să întreb de adresa domnului Bounderby, am
găsit acolo o antică doamnă, care pare să aibă o mare admiraţie pentru sora dumitale,
observă domnul James Harthouse aruncînd mucul ţigării pe care o isprăvise.
— Mătuşa Sparsit ! zise Tom. Ai şi văzut-o va să zică ? Prietenul încuviinţă din cap.
Tom îşi scoase ţigara din
gură să poată închide dintr-un ochi (care începuse să nu-l mai asculte) cît mai
expresiv şi să se lovească peste nas de câteva ori cu degetul.
— Sentimentul pe care îl nutreşte mătuşa Sparsit pentru Loo aş putea zice că-i mai
mult decît admiraţie, spuse Toni' Să zicem afecţiune şi devotament. Mătuşa Sparsit nu şi-
*
-- 'v.hii pe Bounderby cînd era burlac. A, nu,
sa~ ÎJ rezk. Ş? extrem* tulburi sK dominîndu-.
110
cuvinte rostite de secătură înainte
opeală ciudată, urmată de o totală
u trezit din ultima stare de un V1Ş
părea că era împins de o gheată Ş1
erge-o 1
__. ?i; spuse el, căznindu-se să se ridice de pe canapea,
red că trebuie să te părăsesc. Ascultă, ştii că ai un tutun foarte bun, dar e prea slab.
__, Da, e prea slab, îi răspunse gazda.
__ E... e ridicol de slab, spuse Tom. Unde-i uşa ? Noapte
Mai avu inca un vis ciudat : ca era dus de un chelner printr-o ceaţă, care, după ce-i
făcu fel de fel de dificultăţi si de necazuri, se prefăcu în strada principală, unde rămase
singur. Apoi merse pînă acasă ou destulă uşurinţă, deşi simţea încă prezenţa şi influenţa
nouilui său prieten, ca şi cum acesta ar fi planat undeva prin văzduh, cu aceeaşi atitudine
degajată, aţintindu-l cu aceeaşi privire.
Secătura ajunse acasă şi se culcă. Dacă şi-ar fi dat cît de cât seama de ceea ce
făcuse în acea noapte şi ar fi fost mai puţin secătură şi mai mult frate, poate că i-ar fi
venit să se oprească locului în drum, să coboare la rîul infect, înnegrit de vopsea, şi să se
culce în el pentru a nu se mai scula, acoperindu-şi pe vecie capul cu undele-i murdare.
Capitolul IV OAMENI 91 FRAÞI
— Prieteni, oropsiţi muncitori din Coketown ! Prieteni şi
compatrioţi, sclavi ai tiraniei asupritoare ce vă strînge în gneara-i de fier ! Fraţi şi
tovarăşi de suferinţă, tovarăşi de muncă şi tovarăşi de viaţă! Ascultaţi ce vă spun: a
sosit ora să ne strîngem cu toţii laolaltă într-o singură putere unită, ca să-i prefacem în
pulbere pe asupritorii noştri, ce s-au îngrăşat atâta vreme din despuierea familiilor
noastre, din sudoarea frunţilor noastre, din munca mîinilor noastre, sugîndu-ne măduva
noastră, călcînd în picioare repturile divine ale umanităţii şi privilegiile sacre şi eterne ale
fraternităţii !
~~ Bravo ! Ascultaţi-l ! Ascultaţi-l ! Uraa !
felurite strigăte de genul acesta, slobozite de o mulţime
Sun, izbucniră din toate colţurile sălii, peste seamă de
°nierată şi supraîncălzită, în care oratorul, cocoţat pe
estra<jă, îşi debita tirada, mai adăugind şi alte vorbe, cu
143
mult patos şi clocotind de furie. Se înfierbîntase atît de tare declamînd, încît nu era
numai roşu, ci şi răguşit. De mult ce strigase, cît îl ţineau puterile, sub lumina orbitoare a
becurilor de gaz, strîngînd din pumni, încruntînd din sprâncene, scrîşnind din dinţi şi
vînturîndu-şi braţele, se consumase aşa de grozav, încît fu silit să se oprească şi să
ceară un pahar cu apă.
Aşa cum stătea acolo, încercînd să-şi răcorească fierbinţeala feţei cu cîteva
înghiţituri de apă, comparaţia pe care nu te puteai opri să o faci între orator şi mulţimea
de chipuri atente îndreptate către el era extrem de dezavantajoasă pentru personajul
acela. Judecând după aparenţe, nu depăşea nivelul gloatei din juru-i decît cu înălţimea
estradei pe care sta. în foarte numeroase privinţe era vădit cu mult mai prejos. Era mai
puţin cinstit, mai puţin loial, mai puţin simpatic decît ei ; în locul simplităţii lor, el avea
viclenia, în locul bunului-simţ, sănătos şi sigur, pasiunea. Era un om pocit la trup, cu
umeri aduşi, cu sprîncenele încruntate, mereu cu o expresie duşmănoasă pe faţa-i
crispată, şi contrasta într-un chip defavorabil, deşi îmbrăcat mai pretenţios cu marea
masă a ascultătorilor în hainele lor simple de lucrători. Dacă ţi se pare întotdeauna ciudat
cînd vezi o adunare oarecare supunîndu-se docilă dictaturii plictisitoare a unui personaj
pretenţios, fie el lord ori om de rînd, pe care nici o putere omenească nu-l poate scoate
din abisul prostiei ca să-l ridice pînă la nivelul intelectual pe care-î posedă trei sferturi din
adunare, era încă mai straniu şi cît se poate de întristător să vezi mulţimea aceea de feţe
atente, de a căror cinste mai ales nici un observator competent şi de bună-credinţă nu s-
ar fi putut îndoi, arătîndu-se atit de impresionată de un asemenea lider.
— Bravo ! Ascultaţi-4 ! Ascultaţi-l ! Uraa !
Acei obraji animaţi de o atenţie şi o pornire la fel de înflăcărate erau o privelişte
foarte impresionantă. Nici o urmă de indiferenţă, de neatenţie, de lîncedă curiozitate, nici
una dintre feluritele nuanţe ale nepăsării vizibile m alte întruniri nu se arătă măcar pentru
o clipă aici. Fiecare dintre oamenii aceia simţea că, într-un fel sau în altul, situaţia lui era
mai nenorocită decît ar fi trebuit să J'e '?> fiecare dintre oamenii aceia socotea de datoria
lui sa se alăture grupului în vederea ameliorării soartei lui; fiecare om simţea că singura
speranţă era să se alieze cu ceila'P tovarăşi din juru-i.
IU
Toată mulţimea aceea avea o credinţă profundă, gravă şi
• eră în cauza dreaptă ori greşită (din nefericire greşită)
sin° are o îmbrăţişase. Iată lucruri tot atît de vizibile, pentru
Pe. -e ar fi căutat să înţeleagă ce se petrecea acolo, ca
urnele din tavan ori ca pereţii văruiţi din jur. Un asemenea
ectator imparţial n-ar fi putut să nu recunoască în adîncul
imii lui că oamenii aceia, chiar cînd se înşelau, dădeau
dovadă de calităţi mari, ce ar fi putut fi dirijate către
scopuri mai bune şi mai frumoase. Iar ca să susţii (în baza
 unor axiome generale, oricît ar fi ele de bine stabilite) ca
apucau pe un drum greşit fără nici un motiv, aşa, numai
dintr-o pornire nesăbuită de răzvrătire, era ca şi cum ai
fi pretins că poate exista fum fără foc, moarte fără naştere,
recoltă fără însămînţare şi că totul şi orice poate fi zămislit
din nimic.
După ce se racon, oratorul îşi şterse de citeva ori, de la stînga la dreapta, cu batista,
făcută sul, fruntea-i brăzdată şi—şi concentra toate forţele reînviate într-un rînjet plin de
dispreţ şi amărăciune.
— Dar, o, prieteni şi fraţi ! Oameni ai acestei ţări şi oropsiţi muncitori din Coketown !
Ce putem spune despre acel om, despre acel muncitor — sînt silit, vai, să-l numesc
astfel, dar socot că defăimez un titlu atît de glorios — ce puteţi spune despre cel care,
cunoscând prea bine din propria-i experienţă nedreptăţile şi ticăloşiile pe care le înduraţi
voi, necăjiţilor, care sînteţi sarea acestui pămînt, de cel care, auzindu-vă dînd declaraţie,
într-o unanimitate plmă de nobleţe şi măreţie, ce va face pe tirani să tremure, că sînteţi
hotărîţi să subscrieţi la fondul Tribunalului Unificat J şi să rămîneţi credincioşi hotărîrilor,
oricare ar fi ele, pe care le va lua acea instituţie în folosul vostru, vă întreb : ce puteţi
spune despre acel lucrător (căci n-am încotro, trebuie^ să-l recunosc ca atare) care, în
asemenea clipe, lsi părăseşte postul şi îşi vinde drapelul; care, în asemenea cllPe> se
arată un trădător, un laş, un mişel ; care, în ademenea clipe, nu se sfieşte să vă facă
mărturisirea neobră-ata şi umilitoare că el va rămîne deoparte şi nu va fi nu' dintre vitejii
luptători în mişcarea pe care o pornim Penjru dreptate şi libertate?
n acel punct al discursului, adunarea nu se arătă în si rj11îni^ate. de aceeaşi părere.
Se auziră cîteva murmure ^^^ăţuri, dar simţul onoarei era prea puternic la toţi
enumire a unei organizaţii imaginar?..
145
pentru a îngădui ca un om să fie condamnat înainte <je a fi ascultat.
— Bagă de seamă să nu te înşeli, Slackbridge !
— Să se arate !
— Să-l auzim ce spune !
 Astfel de strigăte izbucniră din mai multe părţi. \n sfîrşit, o voce puternică strigă:
— Omul acela e aici ? Dacă e aici, Slackbridge, vrem să-l auzim pe el, nu pe
dumneata !
Propunerea fu primită cu o furtună de aplauze.
Sîackbridge, oratorul, privi în jur cu un zîmbet batjocoritor şi, întinzînd braţul drept
înainte pentru a linişti marea înfuriată (după obiceiul tuturor celor de felul lui Slackbridge),
aşteptă pînă se făcu tăcere adîncă.
— Prieteni şi tovarăşi, spuse atunci Slackbridge scuturînd din cap cu un violent
dispreţ, mi mă mir că voi, umiliţi fii ai muncii, vă îndoiţi de existenţa unui astfel de om.
Dar după cum a existat cel care şi-a vîndut dreptul de prim-născut pentru un blid de linte,
după cum a existat Castle-reagh1, la fel există şi omul acesta !
Aici se produseră o scurtă agitaţie şi o înghesuială m apropierea tribunei, ce se
sfîrşiră cu apariţia onrului alături de orator, în faţa adunării. Era palid şi cu chipul puţin
tulburat, asta se cunoştea mai ales după buze, dar statei liniştit, cu mîna stîngă la bărbie,
aşteptînd să poată vorbi. Pentru desfăşurarea dezbaterilor exista un preşedinte care luă
acum în mînă conducerea discuţiilor.
— Prieteni, spuse el, în virtutea rolului meu de preşedinte, rog pe prietenul nostru
Slackbridge, care a mers poate prea departe în afacerea asta, să stea jos, în timp cejl
vom asculta pe omul acesta, Stephen Blackpool. îl cunoaşteţi cu toţii pe Stephen
Blackpooil. îi cunoaşteţi de mult necazu- ! rile şi bunul său renume.
După aceste vorbe, preşedintele îi strînse prietenos nuna şi se aşeză din nou.
Slackbridge se aşeză şi el, ştergîndu-Şi fruntea înfierbîntată, întotdeauna numai de la
stînga spre dreapta, şi niciodată în sens invers.
— Prieteni, începu Stephen în mijlocul unei linişti mor* mintale. Am auzit ce s-a spus
aici despre mine şi probabi că n-am să pot drege lucrurile. Dar prefer să auziţi adevărul
în ceea ce mă priveşte din gura mea, nu de la alţii, deşi
1 Politician englez, autorul uaor legi «otijjiuncitorefti.
140
• ' dată n-am fost în stare să vorbesc în faţa atîtor oameni f-lC- să mă fîstîcesc şi să
nu-mi pierd cumpătul.
 Slackbridge scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să i_l arunce jos de ciudă.
' __ gînt singurul muncitor din fabrica „Bounderby" şi
ingurul dintre toţi cei de faţă care nu accept organizarea oropusă. N-o pot accepta şi
mă îndoiesc, prieteni, că are sa iasă vreun bine de aici pentru voi. Mai degrabă are să
iasă vreo pacoste.
Slackbridge rîse şi-şi încrucişa braţele pe piept, încruntând sarcastic sprâncenele.
__ ?)ar nu-i numai asta pricina pentru care stau deoparte. Dacă ar fi numai atît, m-aş
alătura celorlalţi. Am, însă, motivele mele — ştiţi, numai ale mele — care mă opresc
nuroumai acum, ci pentru totdeauna... pentru totdeauna... cît voi trăi !
Slackbridge sări ars de pe scaun şi se propti lîngă al, scrîşnind din dinţi şi gesticulînd.
— Ce v-am spus, prieteni şi concetăţeni ? Nu v-am prevenit eu că întocmai aşa stau
lucrurile ? Şi cum calificaţi voi o purtare atît de laşă din partea unui om pe care ştim că
legile rău întocmite l-au apăsat atît de greu ? Vă întreb pe voi, compatrioţi, ce credeţi
despre asemenea corupţie din partea unuia dintre voi, ce consimte astfel la propria-i
ruină, la ruina voastră, la ruina copiilor voştri şi a copiilor copiilor voştri ?
Se auziră cîteva aplauze şi cîteva strigăte : „Ruşine lui !" dar cei mai mulţi rămaseră
tăcuţi. Priveau la figura chinuită a lui Stephen, devenită şi mai patetică prin semnele
vizibile ale suferinţelor căsniciei; şi, în adîncul inimii lor bune, erau mai degrabă întristaţi
decît indignaţi.
— Meseria acestui delegat este să vorbească, zise Ste-pnen, pentru asta este plătit,
şi el ştie ce are de făcut. Deci jjMi facă datoria. De ce i-ar păsa lui de toate cîte am
indurat eu ? Asta nu-i treaba lui. Asta nu-i treaba nimănui, c* numai a mea !
Vorbea atît de cuviincios, ba, am putea spune, cu atîta emnitate, încât ascultătorii
deveniră mai tăcuţi şi mai
a enţi. Aceeaşi voce puternică ce se auzise şi mai înainte strigă;
.• Slackbridge, lasă omul să vorbească, şi dumneata toe-ţi gura ţ
v1 deodată se aşternu în sală o linişte impresionantă.
io* '
147
— Fraţilor, spuse Stephen, a cărui voce slaba se auzea desluşit, tovarăşi de muncă
— căci asta sînteţi pentru mine, dar nu şi pentru delegatul de faţă, după oîte ştiu — nu
mai am decît o vorbă de adăugat, şi n-aş putea spune mai mult chiar dacă aş vorbi pînă
mîine în zori. Ştiu bine ce mă aşteaptă, ştiu bine că sînteţi hotărîţi să nu mai aveţi nici un
fel de legătură cu cel care nu-i alături de voi în împrejurarea aceasta. Ştiu bine că de s-ar
încîmpla să pier în mijlocul drumului, aţi socoti că merit să treceţi pe lingă mine ca pe
lîngă cineva străin şi necunoscut. Dar hotărîrea pe care am luat-o trebuie s-o duc cit mai
bine pînă la capăt.
— Stephen Blackpool, rosti preşedintele sculîndu-se, gîndeşte-te bine. Gîndeşte-te
bine, băiete, înainte de a ajunge să fii ocolit de vechii tăi prieteni!
Se ridică un. murmur general, ce exprima acelaşi îndemn, deşi nimeni nu rosti un
cuvînt. Toţi ochii erau aţintiţi pe chipul lui Stephen. Să-şi schimbe hotărîrea ar fi însemnat
să ia o piatră de pe inima lor. Privind în jur îşi dădu bine seama de asta. în sufletul lui nu
exista nici urmă de supărare împotriva lor. îi cunoştea prea profund ca să se oprească la
suprafaţă, unde se vădeau slăbiciunile şi concepţiile lor greşite, îi cunoştea cum numai
un tovarăş de muncă îi poate cunoaşte.
— Ei, domnule, de-ai şti cît m-am gîndit eu la asta ! Dar vezi că nu pot să fiu cu voi.
Trebuie să-mi urmez calea pe care mi-am ales-o. Aşa că îmi iau rămas bun de la toţi de
aici.
îşi ridică braţele, într-un fel de salut adresat celor din jur, rămânând o alipă în această
atitudine, fără să mai spună nimic pînă şi le lăsă iar, încet, în jos.
— Multe vorbe plăcute am schimbat cu o seamă din cei de aici şi văd multe chipuri pe
care le cunosc de cînd eram tînăr şi cu inima mai uşoară decît acum. De cînd mă ştiu, nu
m-am certat niciodată cu vreunul dintre semenii mei. Dumnezeu mi-e martor că n-am nici
o vină în cearta ,din astă seară. O să mă faceţi trădător şi multe altele, de .dumneata
vorbesc, se adresă el lui Slackbridge, dar e ma1 ?uşor să spui decît să dovedeşti. Fie şi
aşa !
Făcuse cîţiva paşi să coboare de pe estradă, cînd iŞ1 aminti că mai avea ceva de
spus şi se întoarse iar.
— S-ar putea, zise el ridiaîndu-şi încet faţa-i brăzdata, ca şi cum ar fi vrut să se
adreseze fiecăruia în parte, Ş] celor de aproape, şi celor de departe, s-ar putea ca atunci
 148
ij problema de azi va fi din nou pusă şi discutată, să 01 ameninţe cu grevă dacă sînt
lăsat să lucrez printre voi. Mai bine aş muri decît să ajung să văd una ca asta. Voi răniîne
să lucrez singuratic printre voi dacă nu se ajunge nînă acolo. Gredeţi-mă, mă văd silit să
fac asta, prieteni, nu ca să vă înfrunt, ci ca să-mi cîştig existenţa. Trăiesc numai din
munca mea, şi unde aş putea să mă duc eu, care am lucrat aici în Coketown de cînd
eram de-o şchioapă ? Nu mă plîng că de acum înainte nu mai vreţi să ştiţi de mine, că
mă respingeţi şi mă izgoniţi dintre voi, dar trag nădejde că voi fi lăsat să lucrez. Socot,
fraţilor, că dacă am un drept pe lume, atunci acesta este.
Nimeni nu rosti o vorbă. Nu se auzi nici un zgomot în sală, în ^ară de uşorul freamăt
al mulţimii ce se dădea în lături^in mijlocul încăperii, deschizînd drum de ieşire omului pe
care se hotărîseră să nu-l mai considere tovarăşul lor. Fără să se uite la nimeni,
urmîndu-şi drumul cu o înfăţişare modestă, dar plină de hotărîre, care nu cerea şi nu
pretindea nimic, unchiul Stephen părăsi scena, ducînd în spate povara necazurilor sale.
Atunci, Slackbridge, care în timpul ieşirii lui Stephen, îşi ţinuse întins braţul oratoric,
ca şi cum ar fi căutat să potolească pasiunile dezlănţuite ale mulţimii printr-o
extraordinară forţă morală şi o nemărginită grijă, încercă să. le ridice moralul.
— Oare romanul Brutus, fraţilor, nu l-a condamnat la moarte pe Cezar ? Şi oare
mamele spartane, o, fraţilor, şi în curînd tovarăşi victorioşi, n-au silit pe copiii lor, care
fugeau, să înfrunte săbiile duşmanilor ? Şi atunci nu era o datorie sfîntă pentru oamenii
din Coketown, care au în urmă strămoşi, m prezent o lume care-i admiră, şi în viitor o
posteritate ce-i va moşteni, să alunge trădătorii afară din corturile pe care le-am ridicat
pentru o cauză sacră şi divină ? Vîntu-nle cerului răspunseră : „Da", şi purtară acest „da"
la răsărit, 'a aPus, la miazănoapte şi la miazăzi. Prin urmare, de trei ori ura pentru
asociaţia Tribunalului Unificat !
Mackbridge, ca un dirijor, bătu măsura. Mulţimea de
^e pe care se citea îndoiala (şi puţină mustrare de con-
? wnţa) se învioră la acest îndemn, răspunzînd semnalului.
nce sentiment personal trebuia să cedeze în faţa cauzei
omune. Ura ! Acoperişul mai vibra încă de urale după ce
 ««marea se împrăştiase.

149
Astfel alunecă Stephen Blackpool atît de uşor într-o viaţă cît se poate de singuratică,
trăind izolat în mijlocul unei mulţimi de cunoscuţi. Străinul ce caută pe mii de feţe o
privire prietenoasă fără s-o găsească niciodată se află într-o societate plăcută în
comparaţie cu cel care întîlneşte zilnic zeci de feţe ce altădată îi erau prietene, iar acum
îşi întorc privirile de la el. Prin această încercare trecea acum Stephen în fiecare clipă a
vieţii lui cînd ieşea din casă, în drum spre fabrică, la întoarcere, în faţa uşii, la fereastră,
pretutindeni. înţeleşi cu toţii, evitau pînă şi partea străzii pe care avea obiceiul să
meargă, lăsîndu-l să se folosească de dînsa numai el între toţi muncitorii.
De multă vreme devenise un om tăcut, avînd puţin de-a face cu ailţii şi obişnuind să
stea numai în tovărăşia gîndu-rilor lui. Nu ştiuse pînă atunci oît de multă nevoie avea
inima lui de un salut uşor la tot pasul, de o privire, de o vorbă; cît de multă alinare îi
strecuraseră în ea, picătură cu picătură, acele neînsemnate atenţii. Era chiar mai greu
decît şi-ar fi închipuit să despartă în conştiinţa lui faptul că fusese părăsit de toţi
camarazii de sentimentul neîntemeiat al ruşinii şi dezonoarei.
Primele patru zile ale suferinţei lui fură atît de lungi şi grele, încît începu să se
înspăimînte de perspectiva ce i se deschidea înainte. Nu numai că n-o văzu de loc pe
Rachael în tot timpul acesta, ba chiar evită orice ocazie de a o întîlni, căci deşi ştia că
opreliştea nu era încă impusă pe faţă femeilor ce lucrau la fabrică, observase că vinele
din ele, dintre cele pe care le cunoştea, se schimbaseră faţă de el, aşa că îi era teamă să
se mai apropie de vreuna, şi se îngrozea la gîndul că Rachael ar putea fi şi ea ţinută U
distanţă dacă ar fi văzută în tovărăşia lui. Astfel trăise cu desăvîrşire singur în aceste
patru zile, fără a vorbi cu nimeni, cînd, întorcîndu-se seara de la lucru, fu oprit în stradă
de un tînăr cu o înfăţişare foarte decolorată.
— Te nume'şti Blackpool, nu-i aşa ? întrebă tînărul. Stephen se înroşi, trezindu-se
deodată cu pălăria în mîna.
recunoscător că cineva îi vorbea, ori din cauza surprize1 ce o simţise, ori poate din
amîndouă motivele. Prefăcîndu-se că-şi aranjează căptuşeala, răspunse :
 — Da.
— Dumneata eşti lucrătorul boicotat de ceilalţi ? întreba Bitzer, tînărul decolorat pe
care îl cunoaştem.
— Da, răspunse iar Stephen.
150
*__ Am ghicit asta văzînd cum te ocolesc toţi. Domnui ""derby vrea să-ţi vorbească.
Ştii unde locuieşte, nu-i
a$aJ__ pa> răspunse iar Stephen.
— Atunci du-te neîntîrziat acolo, auzi ? zise Bitzer. Fsti aşteptat, şi slujnica are să-ţi
dea drumul numaidecît rlacă spui cine eşti. Eu sînt funcţionar la bancă şi am fost trimis
special să te caut; aşa că pe mine mă scuteşti de un drum dacă te duci singur acolo.
Stephen, care mergea în direcţie opusă, se întoarse în loc, ca la o poruncă, şi porni
către castelul de cărămidă roşie al uriaşului Bounderby.
Capitolul V -'
OAMENI ŞI STAPlNI
— Ei, Stephen, zise Bounderby în felul lui furtunos, ce-am auzit ? Ce ţi-au făcut
nemernicii aceia ? Intră şi vorbeşte fără sfială.
Astfel era poftit să intre în salon. Masa fusese aranjată pentru ceai şi se aflau acolo
tînăra soţie a domnului Bounderby, fratele ei şi un domn de vază din Londra. Stephen ii
salută, închise uşa şi rămase lîngă ea cu pălăria în mînă.
— Acesta e omul despre care ţi-am vorbit, Harthouse, spuse domnul Bounderby.
Domnul căruia i se adresase stătea de vorbă cu doamna Bounderby pe sofa ; se
sculă, spunînd cu un aer plictisit:
— A, adevărat ? şi păşi alene pînă la cămin, unde se «la domnul Bounderby.
Haide, spuse domnul Bounderby, dă-i drumul !
, După cele patru zile petrecute în singurătate, felul acesta
i1 c?re i se adresa suna brutal şi displăcut în urechile lui
ephen. Nu numai că-i lovea cu grosolănie inima rănită,
jlr Parea să admită ca adevărată învinuirea ce i se aducea
dezertor interesat. Bla i v^ fre cu supărare, domnule, spuse Stephen
 ttckpool, Ce doriţi de la mine?
pe r „?*"> doar ţi-am spus, răspunse Bounderby. Vorbeşte f^ ^a " un bărbat, că doar
eşti bărbat, şi spune-ne ce-a cu dumneata şi cu liga aceea.
=— lertaţi-mă, domnule, zise Stephen Blackpool, u<u n-am nimic de spus despre
asta.
Domnul Bounderby, care clocotea veşnic ca un fel de furtună, întîlnind un obstacol în
cale, începu imediat $j sufle asupră-i.
— Ascultă, Harthouse, spuse el, iată o mostră de lucrator. Omul acesta a mai fost aici
o dată. L-am prevenit atunci împotriva străinilor ticăloşi care ne dau mereu tîrcoale —
care ar trebui să fie spînzuraţi pe loc unde sînti găsiţi — şi i-am spus omului acestuia că
a apucat pe ua drum greşit. Ei, îţi vine a crede că, deşi ceilalţi au pUs pe el pecetea
infamiei, le-a rămas atît de robit, încît îi e frică să deschidă gura împotriva lor}
— Am spus că n-am nimic de spus, domnule ; nu că mi-i frică să deschid gura.
— Ai spus. Hm ! Ştiu eu ce-ai spus ; ba chiar mai mult decît atît... ştiu ce-ai vrut să
spui, înţelegi ? Nu-i acelaşi lucru, ei comedie l E cu totul altceva. Mai bine ne-ai spune
imediat că individul acela, Slackbridge, nu se află în ori; îndemnînd poporul la revoltă, că
nu-i unul dintre liderii re-. cunoscuţi ai poporului, adică o canalie neruşinată. Mai bine ai
spune asta imediat; pe mine nu mă poţi înşela. Asta vrei să spui. De ce nu spui ?
— îmi pare tot atît de rău ca şi dumneavoastră, domnule cînd conducătorii poporului
nu sînt vrednici, spuse Stephe; clătinând din cap. Aleg şi ei pe cine găsesc. Poate ca-
destul de mare nenorocire că nu găsesc şefi mai buni.
Vîntul începu să sufle furtunos.
?— Ce zici, Harthouse, destul de frumos a început, nu spuse domnul Bounderby. Se
pare că nu întrece prea n* măsura. Se pare, pe onoarea mea, că-i numai o w mostră a
oamenilor cu care au de-a face prietenii mei. D' asta nu-i încă nimic, domnule. Ascultă
numai ce am st întreb pe omul acesta. Vă rog, domnule Blackpool (şi vi^-începu a sufla
vijelios), îmi permiteţi să vă întreb curo face că nu aţi intrat în asociaţie 1
— Cum se face ?
— Da 1 spuse domnul Bounderby, cu degetele mari v^1 în subsuorile vestei, scuturînd
capul şi închizlnd °c! parcă făcea un semn de complicitate peretelui din Cum se face î
 m
__Aş ii preferat să nu aduc vorba despre asta, domnule.
Deoarece însă îmi puneţi întrebarea, nu vreau să fiu nepoliticos, aşa ca voi răspunde
: pentru că am făgăduit.
__. Nu mie, ştii prea bine, zise Bounderby (vreme furtunoasă, întreruptă în răstimpuri
de cakn înşelător; pentru moment, domneşte calmul).
— A, nu, domnule, n-u dumneavoastră.
__ Desigur, în ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu
contez în afacerea asta absolut de loc, spuse Bounderby, mărturisindu-se mai departe
peretelui din faţa lui. Dacă ar fi fost la mijloc Josiah Bounderby din Coketown, ai fi intrat în
asociaţie fără să stai o clipă Ia îndoială ?
— Da, domnule. E adevărat.
— Deşi ştie bine, spuse Bounderby, devenit acum uragan, că sînt o adunătură de
canalii, de răzvrătiţi, pentru care deportarea ar fi o pedeapsă prea blîndă ! Domnule Har-
thouse, dumneata eşti un om care te-ai vînturat prin lume. Ai mai întîlnit în altă parte, în
afară de binecuvîntata noastră ţară, un om care să semene cu acesta ? şi domnul
Bounderby îl arătă cu un deget mînios, ca pentru a cere să fie examinat.
— Nu, doamnă, zise Stephen Blackpool, protestînd cu tărie împotriva epitetelor
întrebuinţate şi adresîndu-se instinctiv Louisei, după ce îi privise o clipă faţa. Nu-s nici
canailii, nici răzvrătiţi. Nu-s de loc, doamnă, vă asigur. Nu s-au purtat bine cu mine,
doamnă, ştiu asta şi o simt pe pielea mea. Dar nu se află printre ei nici o duzină de
oameni, doamnă, ce spun duzină, nici măcar şase care să nu fie încredinţaţi că si-au
îndeplinit datoria faţă de ceilalţi şi faţă de ei înşişi. Ferească dumnezeu ca tocmai eu,
care-i cunosc aşa de bine din experienţa mea de o viaţă întreagă, eu, care am mîncat şi
am băut cu ei, care am stat şi am muncit alături de ei, eu, care i-am iubit, tocmai eu să nu
le iau apărarea pentru dreptate, deşi au putut să-mi facă râul pe care mi l-au făcut!
, Vorbea cu aspra seriozitate caracteristică clasei şi firii 'ui, SpOrită poate de un
sentiment de mîndrie că rămîne credincios tovarăşilor săi, în ciuda neîncrederii ce i-o
arătaseră cu toţii. Nu uita însă de loc unde se afla şi nu ridică ° cupâ vocea.
i ..' Nu, doamnă, nu. îs sinceri şi devotaţi unii faţă de [U' J^găstoşi şi legaţi între ei
pînă la moarte. Cînd te sărac, ori bolnav, ori apăsat de vreuna din nenumăratele
pricini ce tac sa poposească necazul la uşa omului, sa-i vezi atunci cît pot fi de duioşi,
de blînzi, cum încearcă să te mîngîie, cît de creştini se arată. "Vă încredinţez de asta,
doamnă. Să-i tai bucăţi, şi tot nu i-ai putea schimba !
— Pe scurt, zise domnul Bounderby, din pricină că sânt atît de plini de virtuţi, te-au
azvîrlit la gunoi. Hai, spune-o şi pe asta, acum, că te-ai pornit. Dă-i drumul!
— Cum se face, doamnă, urmă Stephen, părînd că tot pe chipul Louisei găseşte un
refugiu, cum se face că ce este mai bun în noi, oamenii sărmani, e tocmai ceea ce ne
pricinuieşte cele mai mari necazuri, nenorociri şi greşeli, nu pot înţelege. Dar aşa este.
Ştiu asta tot aşa de bine cum ştiu că există cerul undeva sus, deasupra mea, dincolo de
fum. Sîntem doar răbdători şi, de obicei, vrem să facem toate după rînduiala cea dreaptă.
De aceea nu-mi vine a crede că toată vina să fie numai de partea noastră.
— Ascultă, prietene, spuse domnul Bounderby, pe care nimic nu-il putea exaspera
mai tare decît faptul că lucrătorul nu i se adresa lui, ci altcuiva — deşi făcea asta fără să-
şi dea seama — dacă binevoieşti să mă onorezi cu atenţia dumitale o jumătate de minut,
aş dori să schimbăm împreună cîteva vorbe. Ne-ai declarat chiar acum că n-ai nimic a ne
spune în privinţa acestei afaceri. înainte de a trece mai departe, te întreb : eşti bine
încredinţat de ce spui ?
— Da, domnule, sînt bine încredinţat.
— Iată aici de faţă un domn din Londra, şi domnul Bounderby arătă peste umăr cu
degetul cel mare spre domnul James Harthouse ; e un gentleman din Parlament. Aş vrea
să audă o mică discuţie între noi amîndoi, în loc să-i lămuresc eu singur fondul
problemei, căci ştiu perfect dinainte cum va decurge; nimeni nu poate şti mai bine decât
mine, bagă de seamă ! Prefer s-o audă cu urechile lui în loc să mă creadă pe cuvînt.
Stephen îşi aplecă fruntea înaintea domnului din Londra, şi mintea păru că i se
tulbură şi mai tare. îşi întoarse fără voie ochii spre acelaşi refugiu de mai înainte, dar o
privire expresivă şi rapidă din acea parte îl făcu să şi-i aţintească iar pe faţa domnului
Bounderby.
— Spune, de ce te plîngi ? întrebă domnul Bounderby-
— N-am venit aici să mă plîng, domnule, îi aminti Stephen. Am venit pentru că am
fost chemat.
154
__ Şi, mă rog, cam de ce vă plîngeţi voi, lucrătorii, în ani ~> repetă domnul
Bounderby, încrucişîndu-şi braţele. Stephen se uita Ia el, ezitmd o ohpa, apoi păru ca se
hotărăşte. _ ..,„„,
__ Domnule, nu m-am priceput niciodată sa dau ex-
olicaţii, deşi am avut şi eu partea mea de necazuri. Să ştiţi, domnule, că pentru noi
toate-s prost rînduite. Uitaţi-vă la oraşul nostru, aşa bogat cum este, şi la toţi oamenii
care au venit aici să ţeasă şi să dărăcească, să-şi cîştige o bucată de pîine, mergînd pe
acelaşi drum, tot la fel, din leagăn pînă la mormînt. Uitaţi-vă cum trăim, unde trăim, şi cît
de îngrămădiţi, cu ce speranţe, cînd toate merg mereu pe acelaşi făgaş. Uitaţi-vă cum
fabricile lucrează fără încetare şi cum niciodată nu ne ajută să facem un pas înainte,
decît doar către moarte. Gîndiţi-vă cum ne judecaţi, ce scrieţi despre noi, ce vorbiţi
despre noi, cum trimiteţi delegaţi la miniştri, să vă plîngeţi de noi, cum dumneavoastră
aveţi totdeauna dreptate, şi noi sîntem totdeauna vinovaţi, cum n-am avut niciodată
dreptate de cînd sîntem pe lume. Uitaţi-vă cum cresc toate acestea din ce în ce, domnule,
cum totul se măreşte, se lăţeşte şi se înăspreşte din an în an, din generaţie în generaţie.
Poate cineva să privească la toate acestea, domnule, şi să nu spună sincer că-i o
proastă rînduială ?
— Desigur, zise domnul Bounderby. Şi acum poate că ai să-i explici acestui domn
cum ai face dumneata ca să îndrepţi rînduială asta proastă (cum îţi place s-o numeşti).
— Nu ştiu, domnule. De unde să ştiu eu ? Nu e treaba mea, domnule. E a celor ce
sînt deasupra mea şi deasupra noastră a tuturor. Careţi rostul lor dacă nu să se ocupe de
asta ?
. 7" Dacă-i aşa, am să-ţi spun eu ce am putea face în
Privinţa asta, răspunse domnul Bounderby. O să dăm un
exemplu cu vreo jumătate de duzină de Slackbridge. îi
™ acuza pe ticăloşi de crimă şl—î vom deporta în închi-
SQr>le coloniale !
Stephen clătină grav din cap.
 2j ~~7 Mie să nu-imi spui că nu putem face asta, omule, Pent -U' Bounderby, care
între timp devenise un uragan, ru că o s-o facem, îţi spun eu !
~~ •^oninule, răspunse Stephen cu încrederea şi liniştea d ci ° slSuranîa absoluta,
chiar daca aţi lua o
e Slackbridge, dacă sînt atîţia, sau chiar de zece ori
155
I*
mai mulţi, şi i-aţi coase pe fiecare întMin sac să-i aruncaţi în cel mai adînc ocean
care a existat vreodată de cînd e lumea, proasta rîndulală va rămîne la fel, neschimbată.
Străini ticăloşi... spuse Stephen cu un zîmbet neliniştit. De cînd îmi aduc aminte, mereu
am auzit vorbindu-se de străini ticăloşi. Nu ei sînt pricina răului, domnule ; n-a pornit de la
ei. Nu le iau apărarea ; n-am nici un motiv să-i apăr, dar e zadarnic şi inutil să vă
închipuiţi că i-aţi putea face să-şi părăsească meseria. Mai bine ar fi să faceţi aşa ca
meseria să-i părăsească pe ei. Tot ce văd în jurul meu în această, cameră se afla înainte
de a intra, şi totul va rămîne lia fel după ce voi pleca. Dacă aţi trimite pendula din perete
cu un vapor tocmai în insula Norfolk1, asta n-ar împiedica curgerea timpului. întocmai aşa
sţ întîmplă şi cu Slaekbrldge.
Indrap'tîndu-şi din nou ochii către refugiul lui de mai înainte, observă că ochii ei îi
făceau un semn de avertizare către uşă. Dîndu-se înapoi, puse mîna pe clanţă. Dar nu
spusese încă tot ce avea de spus, şi în adîncul inimii lui simţi un impuls nobil să
răspundă tratamentului jignitor de mai înainte, rămînînd credincios pînă la urmă celor ce-
3 renegaseră. Aşa că rămase să sfîrşească de spus ce avea pe suflet.
— Eu, domnule, ca om simplu ce sînt şi cu prea puţina carte, nu mă pot încumeta
să^i lămuresc dumnealui cum s-iar putea îmbunătăţi lucrurile — deşi sînt în oraşu! nostru
o seamă de muncitori mai luminaţi decît mine care ar fi în stare de asta — dar pot să-i
spun ceea ce ştiu că nu va aiuta niciodată la îndreptarea situaţiei. Silnicia nu va fi
niciodată un mijloc bun. Succesul şi triumful nu vw putea niciodată aduce vreun bine. Să
dai mereu şi veşnic dreptate numai uneia din părţi, iar celeilalte să-i găse$n mereu şi
veşnic vină, este ceva cu totul nefiresc şi c?re niciodată, niciodată nu va fi un mijloc bun !
Nu-i ^binţ însă nici să-i laşi la o parte, de capul lor. Dacă mii şi ^ de oameni sînt lăsaţi de
capul lor, în părăsire, să ^ înainte aceeaşi viaţă, să se zbată tot în aceleaşi neînţele^r1;
vor ajunge de la un timp să se izoleze de o parte, iar v°l' toţi, de cealaltă parte, cu o
prăpastie neagră de netrecu căscată la mijloc, atîta timp cît va mai dura mizeria aSt!J
Dacă nu te apropii de popor cu blîndeţe şi răbdare, o1' nu cauţi să-i mîngîi pe cei care în
noianul de necazuri
1 Insula în Oceanul Pacific, loc de deportare.
150
1* a â îd
de alţii, ajutîndu-se între ei la nenorocire, î li
a u^ ţ j ,
pîndu-şi de la gură ca sa împartă cu cei loviţi (aşa cum r a văzut desigur dumnealui,
după umila mea părere, în n'ci una din ţările pe unde a călătorit), atunci nu se vor
Vdrepta niciodată lucrurile, pînă ce se va preface soarele într-un sloi de gheaţă ! Şi, mai
cu seama, dacă-i socoteşti numai ca pe nişte braţe de muncă şi-i mînuieşti ca pe nişte
cifre într-o socoteală, ori ca pe nişte maşini, de parcă n-ar putea simţi şi ei dragoste şi
plăcere, de parcă n-ar avea judecată ori gusturi, de parcă n-ar avea şi ei un suflet care ar
putea obosi, care ar putea spera ; dacă-i socoteşti, cînd stau liniştiţi, ca şi cum n-ar avea
nimic din toate astea, iar .oînd se agită, le reproşezi că n-au simţăminte omeneşti faţa
,de dumneavoastră, atunci nu se vor îndrepta niciodată lucrurile, domnule, pînă la sfîrşitul
veacurilor !
Stephen sta cu mîna pe uşa deschisă, aştaptînd să vadă dacă i se mai cere ceva.
— Stai o clipă, zise domnul Bounderby, care se înroşise la faţă peste seamă. Ultima
dată cînd ai venit aici cu un necaz ţi-am spus s-o apuci pe altă cale şi să nu te mai
amesteci în astfel de treburi. Şi ţi-am spus, dacă-ţi aminteşti, că-mi dădeam seama de
aspiraţiile la lingura de aur.
— Nu mă gîndeam de loc la asta, vă asigur, domnule.
— Acum m-aim lămurit, spuse domnul Bounderby, că eşti unul dintre acei indivizi care
găsesc veşnic motive de nemulţumire. Umbli peste tot semănîndu-ile şi făcîndu-le să
rodească. Numai cu asta te ocupi în viaţă, amice !
Stephen clătină din cap : protest mut, ce voia să spună că el are altceva de făcut în
viaţă.
—? Eşti un tip atît de înveninat, de colţos, un soi atît de rău, spuse domnul
Bounderby, încît chiar cei din asocia-Ua dumitale, oamenii care te cunosc cel mai bine, nu
mai vor să aibă de-a face cu dumneata. Nu credeam că indivizii pCeia Pot să aibă
vreodată dreptate. Dar am să-ţi spun una ! entru o dată, am să fiu şi eu de partea lor, aşa
că nu mai vreau nici eu să am de-a face cu dumneata ! Stephen ridică iute ochii spre el.
Poţi termina ce-ai început, zise domnul Bounderby î
de T
cu înţeles din cap, şi apoi du-te în altă parte.
Ştiţi bine, domnule, spuse Stephen cu glas schimbat, 1 Pot ?^ ^e lucru în a^ta parte
dacă mă daţi afară
dumneavoastră.
157
— Eu ştiu ce ştiu, îar dumneata ştii ce ştii; nu mai arri nimic de adăugat la asta ! fu
răspunsul.
Stephen privi din nou la Louisa, dar nu-i mai întîlni ochii ; atunci, suspinînd şi rostind
abia auzit : „Cerul să ne ocrotească pe toţi în lumea asta !" plecă.
Capitolul VI
DISPARIÞIE
Cînd Stephen părăsi casa domnului Bounderby, se întunecase. Umbrele nopţii se
adunaseră atît de repede, că nu se mai uită în juru-i şi, după ce închise uşa, o porni
îndărăt, cu paşi apăsaţi, de-a lungul străzii. Uitase cu totul de ciudata bătrînă pe care o
întîlnise cu prilejul vizitei sale precedente în aceeaşi casă, cînd, auzind în urma lui un pas
cunoscut, se întoarse şi o văzu în tovărăşia Rachaelei.
O zări întîi pe Rachael, căci numai pasul ei îl auzise.
— Tu eşti, Rachael, draga mea ? ! Şi dumneata, împreună cu ea ?!
— Te miri, desigur, şi crebuie să recunosc că ai dreptate, răspunse bătrîna. După
cum vezi, am venit din nou.
— Dar cum se face că eşti împreună cu Rachaal ? o întrebă Stephen, trecînd între
ele, potrivindu-şi pasul după al lor şi uitîndu-se cînd la una, cînd la cealaltă.
 — Păi am făcut cunoştinţă cu fata asta de treabă tot cam ,1a fel ca şi cu dumneata,
zise veselă bătrîna, luînd ea iniţiativa răspunsului. Anul acesta am venit mai tîrziu ca de
obicei, pentru că m-a cam chinuit astmul, aşa că mi-am amînat vizita pînă ce s-a făcut iar
vreme frumoasă şi caldă. Tot din pricina asta nu mai fac toată călătoria într-o singură zi,
ci o împart în două zile ; noaptea asta dorm l* „Cafeneaua călătorilor", lingă calea ferată
(un han plăcut şi curat), şi plec înapoi mîine, cu trenul parlamentar de şase dimineaţa.
Bine, bine, dar ce legătură are toată povestea cu fata asta de treabă, ai să-ntrebi
dumneata ? îţi spun îndată. Am aflat că domnul Bounderby s-a însurat. Ar"1 văzut
anunţul în ziar, făcea o impresie grozavă, măreaţa' insistă bătrîna cu un entuziasm
straniu, şi vreau să-i v^ şi eu nevasta, pentru că pînă acum n-am văzut-o niciodată
158,
V' bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar de azi de la prînz scos piciorul din casă. Şi
cum n-am vrut să renunţ aşa n"or s-o văd, am mai aşteptat puţin învîrtindu-mă prin ^ j
Casei, şi astfel am trecut de vreo două-trei ori pe lingă fata asta ^e treabă. Văzînd că are
un chip atît de nrietenos, i-am vorbit, şi ea mi-a răspuns. Cam asta-i, zise bătrîna către
Stephen. Şi acum restul poţi să-.l ghiceşti şi singur, mai repede decît ţi l-aş povesti eu,
sînt sigură ! _
Din nou Stephen trebui să-şl înfrîngă o pornire instinctivă de antipatie faţă de bătrîna
aceea, deşi felul ei de a fi era oît se poate de sincer şi simplu. Cu o blîndeţe ce devenise
şi mai firească la el, ştiind-o la fel şi în inima Raehaelei, urmă să-i vorbească bătrînei
despre lucrurile ce o interesau la vîrsta ei înaintată.
— Află, doamnă, spuse el, că am văzut-o pe doamna Bounderby. E tînără şi
frumoasă ; are ochi negri, frumoşi şi gînditori şi o privire atît de liniştită, Rachael, cum n-
am mai întâlnit în viaţa mea.
— Tînără şi frumoasă. Aşa-i ? exclamă bătrîna, încîn-tată. Frumoasă ca un trandafir!
Şi ce nevastă fericită !
— Da, doamnă, aşa se pare, zise Stephen privind cu îndoială spre Rachael.
— Se pare ? Trebuie să fie ! E doar nevasta stăpînului duimitale, replică bătrîna.
Stephen încuviinţă din cap.
— Cît priveşte pe stăpîn, zise el privind-o din nou pe Raichael, nu-mi mai este stăpîn.
între noi doi totul s-a
cu •
snrşit.
— Te-ai hotărît să părăseşti fabrica lui, Stephen ? îl întrebă grăbită şi îngrijorată
Rachael.
f , T~ Păi, Rachael, răspunse Stephen, dacă eu. părăsesc 'abnca lui sau fabrica lui
mă părăseşte pe mine, cam totuna e- Eu şi fabrica lui ne-am despărţit. Cînd m-ai ajuns
din urmă, tocmai mă gîndeam că poate-i mai bine aşa. Să ramm acolo, ar fi însemnat
bucluc peste bucluc. Poate Pentru mulţi e o fericire că plec; poate-i o fericire şi Pentru
mine. Şi, apoi, n-am încotro. Trebuie să întorc Ratele Coketown-ului pentru un timp, draga
mea, şi să-mi lncerc norocul aiurea, luînd-o iar de la capăt. ~~ Unde ai să pleci,
Stephen ?
ă nu ştiu, răspunse el, ridicîndu-şi pălăria şi cu i
i
p n?tezindu-şi părul rar. Dar nu plec chiar noaptea
159
asta, Ra.ch.ael, ci mîine. Nu-i uşor să-ţi dai seama încotro trebuie s-o apuci, dar am
să prind eu curaj.
Şi de data asta felul lui altruist de a gîndi îl ajută. Chiar înainte de a închide uşa
domnului Bounderby, se gîndise că plecarea lui silită va fi, cel puţin, spre binele
Raehaelei, înlăturînd primejdia de a fi învinuită că nu vrea să rupă relaţiile cu el. Deşi
despărţirea de Rachael era o grea lovitură pentru el, deşi ştia că nu există un loc unde să
poată scăpa de condamnarea oamenilor, pentru el era pesemne o uşurare să fie
îndepărtat cu sila de suferinţele îndurate în ultimele patru zile şi s-o pornească spre
greutăţi şi necazuri necunoscute.
Aşa că spuse din inimă :
— îndur încercarea asta mai uşor deoît aş fi crezut, Rachael.
Dmdu-şi seama că nu trebuie să-i îngreuneze povara, ea îi răspunse cu zîmbetul ei
liniştitor şi îşi urmară toţi trei drumul împreună.
Bătrîneţea, mai cu seamă cînd caută să fie independentă şi voioasă, se bucură de
mult respect printre săraci. Bătrîna era atît de cumsecade şi de mulţumită şi făcea atîta
haz de infirmităţile ei, care de fapt se agravaseră de la ultima întîlnire cu Stephen, că
începură amîndoi s-o cerceteze cu interes. Era atît de sprintenă, încît nu le îngăduia să-ii
încetinească pasul din cauza ei, părînd foarte mulţumită să i se vorbească şi foarte
dispusă să pălăvrăgească oricît, astfel că, atunci cînd ajunseră în cartierul unde locuiau,
bătrîna era mai vioaie şi mai însufleţită ca niciodată.
— Pofteşte în locuinţa mea sărăcăcioasă, doamnă, spuse Stephen, să bei o ceaşcă
de ceai. Atunci are să vina S1 Rachael ; iar după aceea am să te însoţesc pînă la
„Cafeneaua călătoriilor". Poate să treacă multă vreme, Rachael, pînă voi mai avea
norocul să fiu iară împreună cu tine.»
Femeile se învoiră, şi se îndreptară toţi trei spre casa în care locuia ţesătorul. Cînd
cotiră pe ulicioara strimţi' Stephen îşi aruncă ochii spre fereastra camerei sale cu °
groază pe care i-o trezea întotdeauna trista-i locuinţă ; "af fereastra era deschisă, aşa
cum o lăsase, şi înăuntru nu s' afla nimeni. Piaza-rea a vieţii sale plecase de cîteva luni,
5 de atunci nu mai auzise nimic desipre ea. Singurele urjn ale ultimei ei treceri pe acolo
erau mobila mai împuţinata 5 părul mai încărunţit al lucrătorului.
J80
aprinse o luminare, aranja măsuţa pentru ceai, rost de apă fiartă de jos şi cumpără
un pacheţel de ceai ouţin zahăr, o pîine şi ceva unt de la prăvălia cea mai ^ opiată-
Pîinea era caldă şi rumenă, untul proaspăt, iar a^hărul> fireşte, în bucăţi — ca o
confirmare a declaraţiilor obişnuite ale magnaţilor din Coketown, cum că oamenii ă<ia,
domnule, trăiesc ca nişte prinţi !
Rachael pregăti ceaiul (o adunare atît de numeroasă reclamase împrumutarea unei
ceşti de ceai), pe care vizitatoarea îl găsi minunat. Era prima oară după atîtea zile cînd
gazda se bucura puţin de societatea semenilor săi. Şi Stephen, deşi lumea i se deschidea
înainte ca o nesfîrşită cîmpie de mărăcini, făcu cinste ospăţului, întărind astfel, din nou,
afirmaţia magnaţilor despre totala lipsă de simţ practic a acestor oameni, domnule !
— Nu m-am gîndit pînă acum, doamnă, spuse Stephen, să vă întreb cum vă cheamă.
Bătrîna răspunse că se numea doamna Pegler.
— Sînteţi cumva văduvă ? întrebă Stephen.
 — A, da, de mulţi ani de zile !
Soţul doamnei Pegler (unul dintre cei mai buni care au existat vreodată) se
prăpădise, după toate socotelile doamnei Pegler, înainte de naşterea lui Stephen.
— Mare nenorocire să pierzi un soţ atît de bun, zise Stephen. Copii n-aveţi ?
Ceaşca doamnei Pegler începu a zăngăni pe farfurioara pe care o ţinea în mină,
trădînd o tulburare adîncă.
— Nu, răspunse ea. Nu mai am copii, nu mai am...
— Au murit, Stephen, îi strecură încet Rachael.
— îmi pare rău că am adus vorba despre asta, zise Stephen. Trebuia să mă gîndesc
că s-ar putea să ating o rană dureroasă. Mă simt... mă simt vinovat.
In timp ce îşi cerea iertare, ceaşca bătrînei zăngănea din ce m ce mai tare.
~- Am avut un băiat, zise ea cu mîhnire ciudată, ce
-avea aspectul unei supărări obişnuite, care ajunsese bine,
j ^^v de bine. Dar, vă rog, nu trebuie să mai vorbim
.e el. Este... şi punînd ceaşca jos, îşi muşcă mâinile, ca
vo^1101 *>"'n ^stul ei ar fi adăugat „mort", apoi rosti cu e tarp • i_.zrn pJercJut-
mai regreta încă mîhnirea ce o pricinuise d proprietara lui veni sus împiedicîndu-se pe
lngustă şi, chemîndu-l la uşă? îi şopti ceva la ureche.
9reI« 161
Pesemne că doamna Pegler au era de loc surdă, deoarece prinse imediat din zbor un
cuvin t.
— Bounderby ! exclamă ea cu o voce înăbuşită, sărind în sus de la masă. Vai,
ascundeţi-mă! Pentru nimic în lume nu vreau să mă vadă. Nu-l lăsaţi să intre pînă nu
plec de aici. Vă rog, vă rog !
Tremura toată şi era grozav de agitată, iar cînd Rachael încercă s-o liniştească, se
ascunse în spatele ei, părînd că nu mai ştie ce face.
— Stai, doamnă, linişteşte-te, spuse Stephen mirat. Nu-i domnul Bounderby, ci soţia
lui. Doar nu te temi de ea. Nu-i nici o oră de cînd parcă te dădeai în vînt s-o vezi!
— Dar eşti sigur că-i doamna, şi nu doimnul ? întrebă ea, tremurînd încă.
— Nu mai încape îndoială.
 — Bun, atunci te rog să nu-mi vorbeşti de loc şi să te porţi ca şi cum n-aş fi aici, zise
bătrîna. Lăsaţi-mă să stau singură în colţul de colo.
Stephen dădu afirmativ din cap, uitîndu-se la Rachael ca pentru a-i cere o lămurire,
pe care ea nu era în stare să i-o dea, apoi luă luminarea, coborî scările şi, după cîteva
clipe, se întoarse, luminând calea Louisei. Era urmată de secătură.
Rachael se sculase şi sta deoparte, cu şalul şi pălăria :n mână, pe cînd Stephen,
foarte uimit de o vizită atît de neaşteptată, punea luminarea pe masă. Apoi rămase şi el
în picioare, cu pumnul rezemat de masă, lîngă lumânare, aşrep-tînd să i se vorbească.
Pentru întîia oară în viaţa ei punea Louisa piciorul într-una din locuinţele muncitorilor
din Coketown ; pentru prima oară în viaţa ei se găsea faţă în faţă cu ceva real în
legătură cu ei. Ştia de existenţa lor numai ca (ţrupe «e sute şi mii. Ştia cîtă marfă putea
produce un anumit număr dintre ei într-am anumit timp. Ştia cum plecau şi se întorceau,
treoînd în cîrduri, ia cuiburile lor, ca furnicile sau ca gîndacii. Dar din lecturile ei ştia infinit
mai multe despre obiceiurile insectelor lucrătoare decît despre ac?Şn bărbaţi şi femei ce
munceau din greu. .
Pentru Louisa, muncitorii din Coketown formau un toţ care trebuia pus să muncească
atît, să fie plătit atît, §| nimic altceva ; care trebuia să se supună orbeşte legii cere1'11 şi
ofertei; care se poticnea de această lege şi se zbătea in greutăţi ; care se cam scofîlcea
la faţă cînd grîul era scurop
162
' se îndopa cînd griul era ieftin ; care creştea cu un anumit ^ ocentaj şi dădea un
anumit procentaj de criminali şi un ^ urnit procentaj de săraci, de pe urma căruia se
făceau aDi imense ; care se răscula, uneori, ca apele mării, prici- li i b (i l i îi) dă
eri im ; p p
uind unele neplăceri şi pagube (mai ales sie însuşi), după care se potolea din nou ;
dar nu se gîndise niciodată să despartă acest tot în unităţi, cum nu se gîndise vreodată
să despartă marea în picăturile din care-i alcătuită.
Rămase cîteva clipe uitîndu-se în jur la cele cîteva scaune, la puţinele cărţi, la
gravurile ieftine, la pat, apoi îşi îndreptă privirile spre cele două femei şi spre Stephen.
_. Am venit să-ţi vorbesc în urma celor petrecute adineauri. Aş dori să-ţi fiu de folos,
dacă-mi îngădui. Doamna e soţia dumitale ?
Rachael îşi ridică ochii, care spuneau limpede : „nu", apoi îi lăsă din nou în jos.
— Mi-aduc aminte, spuse Louisa, roşind de greşeala ce o făcuse, îmi reamintesc
acum ca am auzit vorbindu-se despre necazurile dumitale casnice, deşi atunci n-am prea
dat atenţie amănuntelor. N-am avut intenţia să pun o întrebare care să mîhnească pe
careva dintre cei de faţă. Dacă voi mai pune vreo întrebare care, fără voia mea, ar avea
acelaşi efect, vă rog să mă credeţi că o fac din pricină că nu ştiu cum trebuie să vă
vorbesc.
După cum Stephen, puţin mai înainte, i se adresase instinctiv ei, la fel şi ea i se
adresa acum instinctiv lui Rachael, pe un ton sec şi sacadat, dar totuşi şovăielnic şi sfios.
— Þi-a povestit ce s-a petrecut între el şi soţul meu ? v^red că eşti prima fiinţă la care
a căutat sprijin.
— Mi-a spus numai sfîrşitul, doamnă dragă, zise Rachael. '— E adevărat că dacă e
alungat de un patron, va fi
probabil alungat de toţi ceilalţi ? Cam aşa spunea, cred.
E foarte greu, drăguţă doamnă, aproape cu neputinţă, a un muncitor căruia i-a ieşit
nume rău printre patroni să mai capete de lucru.
~~ N-am prea înţeles bine, ce vrei să spui prin nume rău ? ~~ Adică are faimă că e
zurbagiu. , ~~ -Prin urmare, este sacrificat atît prejudecăţilor propriei v clase, cît şi
prejudecăţilor celeilalte clase ? E atît de adîncă i. Pastla- intre cele două clase, în oraşul
nostru, îneît nu-i . P pentru un muncitor cinstit să-şi poată găsi un loc ntfe e!e?
163
U*
Rachael clatină din cap, tăcută.
— A ajuns să fie bănuit de tovarăşii lui ţesători, spuse Louisa, pentru ca a făgăduit să
nu li se alăture lor. Cred că dumitale ţi-a făgăduit. îmi dai voie să te întreb de ce ?
Rachael izbucni în plîns.
— Nu i-am cerut să-mi făgăduiască, bietul băiat. Pentru binele lui l-am rugat să se
ferească de încurcături, negîndin-du-rnă o clipă că va ajunge aici din pricina mea. Dar
ştiu că mai degrabă ar muri de o mie de ori decît. să-şi calce cu-vîntul. îl cunosc bine în
privinţa asta.
Stephen rămase liniştit şi atent, cu bărbia rezemată în mină, în atitudinea gînditoare
care-i era obişnuită. Cînd prinse să vorbească, vocea îi era mai puţin sigură ca de obicei
:
— Nimeni, afară de mine, nu va şti vreodată cit de mult o cinstesc, o iubesc şi o
respect pe Rachael, şi din ce motive. Cînd i-am făcut acea fâgăduială, i-am spus fără
ocol că e îngerul vieţii mele. A fost o făgăduială solemnă, şi o voi ţine toată viaţa !
Louisa îşi întoarse capul spre el şi îl înclină cu un sim-ţamînt de respect cu totul nou
pentru ea. Apoi privirea i se întoarse către Rachel, şi trăsăturile i se îndulciră.
— Şi ce ai de gînd să faci ? îl întrebă ea, şi vocea-i se îndulcise de asemenea.
— Cînd o să termin lucrul, doamnă, răspunse Stephen biruindu-şi supărarea şi
zîmbind, va trebui să părăsesc oraşul şi să-mi încerc norocul aiurea. Fericit ori nenorocit,
omul e dator să tot încerce ; altfel, nu i-ar mai rămîne decît să se întindă jos şi să moară.
— Cum vei călători ?
— Pe jos, milostivă doamnă, pe jos.
Louisa se roşi, şi în mîna ei apăru o pungă. Se auzi foşnetul unei bancnote pe care o
desfăcea şi o punea pe masa.
— Rachael, vrei să-i spui dumneata — deoarece Ş^1 să-i vorbeşti fără a-l jigni' — că
banii ăştia sînt ai lui, făr* nici o obligaţie, pentru a-i fi de ajutor pe drum ? Vrei sa-* rogi
să-i primească ?
— Nu pot face asta, drăguţă doamnă, răspunse Rachael întorcînd capul. Cerul să te
binecuvînteze că te-ai gîndit la bietul om cu atîta milă. însă trebuie să hotărască singur
ce se cuvine să facă.
Louisa păru totodată neîncrezătoare, speriată şi cupnfljj* de o simpatie neaşteptată
cînd bărbatul acela atît de stăp'0
164
care în timpul convorbirii cu soţul ei avusese o atît de hotărîtă şi de simplă, îşi pierdu
deodată şi îşi ascunse faţa în mîini.
întinse mîna, ca şi cum ar fi vrut să-l atingă, apoi se tăpîni şi rămase nemişcată.
._ Nici Rachael, zise Stephen după ce îşi descoperi din
 ou faţa. n-ar fi putut să-mi facă o propunere mai inimoasă, *ntr-un- chip mai delicat.
Şi, ca să arăt că nu-s un om lipsit J judecată şi de recunoştinţă, am să iau două lire. Le
iau împrumut şi le voi da înapoi. în viaţa mea n-am muncit cu atîta drag cum o să
muncesc pentru a vă putea dovedi încă o dată veşnica mea recunoştinţă pentru binele ce
mi-aţi
ut- . , .„-..A -i • A,
Louisa tu nevoita sa-şi ia înapoi bancnota şi s-o înlocuiască prin suma mult mai mică
pe care o acceptase Stephen. Deşi nu era de loc elegant, chipeş sau interesant, totuşi
felul lui de a primi banii şi de a-şi exprima recunoştinţa în cîteva cuvinte avea o eleganţă
pe care lordul Chesterfield n-ar fi izbutit s-o insufle fiului său chiar de l-ar fi dăscălit un
veac.
De la începutul vizitei pînă în clipa aceea, Tom stătuse pe pat, legănîndu-şi un picior
şi sugîndu-şi bastonul, destul de nepăsător. Văzînd că sora lui se pregăteşte de plecare,
se ridică, oarecum grăbit, şi se amestecă în vorbă.
— Aşteaptă o clipă, Loo ! înainte de-a pleca, aş vrea să-i vorbesc o clipă. Mi-a venit o
idee. Dacă vrei să ieşi pînă in capul scării, Blackpool, am să-ţi spun despre ce e vorba.
Nu-i nevoie de lumină, omule ! Tom deveni ciudat de nerăbdător cînd Stephen se
îndreptă spre dulap pentru a lua ° luminare. Nu ne trebuie.
Stephen îl urmă afară, şi Tom închise uşa camerei, rămî-
d cu mîna pe clanţă.
^Ascultă, îi şopti el, cred că pot să-ţi fac un bine. mă întreba ce anume, fiindcă s-ar
putea să nu izbutesc. nu strică să încerc.
suflarea lui era atît de fierbinte, că atinse urechea lui stePhen ca o pală de foc.
0 T" Cel care ţi-a adus biletul astă-seară, zise Tom, era f;; J Jlostru de serviciu de la
bancă. îţi spun „al nostru"
Ok VU sînt de la banca" grăbit VÎ"« CÎt de încîlcît vorbe5te> Stephen gîndi : „Ce
"-"• Ascultă, zise Tom. Cînd pleci ?
165
II
U
 — Păi azi e li#ni, răspunse Stephen chibzuind. Cred câ pe vineri sau sîmbătă,
domnule.
— Vineri sau sîmbătă, repetă Tom. Ascultă ! Nu-s sigUr că am să-ţi pot face binele
pe care vreau să ţi—1 fac — şt{\ doamna care a venit la dumneata e sora mea — dar s-ar
putea să izbutesc, iar dacă dau greş, nu-i nici o nenorocire Deci să-ţi spun despre ce e
vorba. Ai să-l recunoşti pe omul nostru de serviciu ?
— Fireşte, răspunse Stephen.
— Foarte bine, zise Tom. Cu începere de mîine şi pînă pleci, seara, după terminarea
lucrului, plimbă-te prin faţa băncii timp cam de vreo oră, înţelegi ? Dacă el te va vedea
învîrtindu-te pe acolo, să nu-i dai impresia că urmăreşti ceva, fiindcă n-am să-l pun să-ţi
vorbească decît dacă văd că pot să-ţi fac serviciul pe care vreau să ţi-l fac. Numai în
cazul acesta va avea un bilet sau îţi va comunica ceva din partea mea ; altfel, nu.
Ascultă ! Eşti sigur c-ai înţeles ?
Izbutise să-şi strecoare, prin întuneric, un deget într-una din butonierele hainei lui
Stephen, tot sucind şi răsucind cu putere acel colţ de haină într-un chip nemaipomenit de
ciudat.
— Am înţeles, domnule, răspunse Stephen.
— Ascultă, repetă Tom. Vezi să nu uiţi ce ţi-am spus şi să nu cumva să faci vreo
încurcătură. în drum spre casă voi spune surorii mele ce-am plănuit şi sînt sigur că mă va
aproba. Ascultă ! Ai înţeles, nu-i aşa ? Eşti pe deplin lămurit? Atunci e-n regulă ! Hai să
mergem, Loo !
O strigă, deschizmd uşa, dar fără să intre în odaie şi fără să mai aştepte ca Stephen
să-i lumineze scara îngustă. Cînd Louisa începu să coboare, el ajunsese jos şi ieşi în
stradă înainte ca ea să-i poată lua braţul.
Doamna Pegler rămase în colţul ei, după ce fratele Şi sora plecară, pînă ce Stephen
se întoarse cu luminarea m mînă. Nu găsea cuvinte să-şi exprime admiraţia pentru
doamna Bounderby, şi, ca o bătrînă ciudată ce era, plînse „fiindcă e atît de frumoasă,
drăguţa de ea". Totuşi, doamna Pegler se arătă aşa de îngrijorată ca nu cumva obiectul
ad' miraţiei sale să se întoarcă din întîmplare, sau să nu pice altcineva, încît îşi pierdu
toată voioşia pentru seara aceea; Cum şi ora era tîrzie pentru oameni care se scoală în
zof şi muncesc din greu, reuniunea luă sfîrşit, şi Stephen cu Rachael o însoţiră pe
misterioasa lor cunoştinţă pînă la u$ „Cafenelei călătorilor", unde îşi luară rămas bun de
la ea'
166
Se întoarseră împreună pînă în colţul străzii pe care
l uia Rachael, şi, pe măsură ce se apropiau de el, tăcerea
nea tot mai mult stăpînire pe ei. Cînd ajunseră în colţul
P tunecos, unde se sfîrşeau totdeauna rarele lor întîlniri, se
oriră tăcuţi, parcă s-ar fi temut să vorbească.
__. Am să-ncerc să te mai văd înainte de plecare, Rachael,
dar dacă n-am...
__. N-ai să poţi, Stephen, ştiu bine. E mai bine să ne
fiotârîm să vorbim deschis unul cu altul.
__ Ai întotdeauna dreptate. E mai bine şi mai curajos
aşa. M-am gîndit, Rachael, că deoarece n-au mai rămas decît
0 zi sau două, e mai bine pentru tine, draga mea, să nu fii văzută împreună cu mine.
Þi-ar pricinui neplăceri fără nici un rost.
— Nu mă gîndesc la asta, Stephen, dar cunoşti vechea noastră înţelegere. Ãsta-i
motivul.
Bine, bine, zise el. Oricum, e mai bine aşa.
— Ai să-mi scrii, Stephen, ca să ştiu şi eu ce-i cu tine ?
— Da. Şi-acum ce-aş mai putea să-ţi spun decît ca domnul să fie cu tine, domnul să
te binecuvînteze, să-ţi mulţumească şi să te răsplătească ?
— Să te ocrotească şi pe tine, Stephen, oriunde îţi vei îndrepta paşii, şi să-ţi dea, în
sfîrşit, pace şi odihnă !
— Þi-am spus, draga mea, în noaptea aceea, zise Stephen Blackpool, că n-am să mă
uit şi n-am să mă mai gîndesc niciodată la ceva care mă supără fără să-mi apari tu, care
eşti cu atît mai bună decît mine, alături de acel lucru. Şi acum eşti alături. Şi mă faci să
vad totul într-o lumină mai bună. Fii binecuvîntată ! Noapte bună. Rămîi cu bine !
Era doar o despărţire grabnică pe o neînsemnată stradă, dar care avea să fie o
amintire sfîntă pentru acele două "inţe neînsemnate.
O> economişti utilitari, spectre de belferi, consilieri ai aptelor, necredincioşi sclivisiţi şi
storşi de vlagă, propovăduitori flecari a atîtor crezuri răsuflate, pe săraci pururi
1 aveţi cu voi ! Cultivaţi în ei, cît mai e timp, neasemuitele aruri ale dragostei şi
fanteziei, pentru a le înfrumuseţa
A ţue, pe care-s atît de dornici să le împodobească ; altfel, ziua izbîndei voastre, cînd
tot ce e romantic va fi smuls sufletele lor şi vor rămîne faţă în faţă cu viaţa crudă, ACUm
e, realitatea va lua o înfăţişare fioroasă, şi aceasta Jnsemna sfîrsitu! vostru.
167
Stephen lucră a doua zi şi ziua următoare fără a pmi un cuvînt îmbucurător din partea
cuiva şi fiind ocolit, Ca şi mai înainte, la venire şi la plecare. La sfîrşitul celei de a doua
zile văzu că se apropie sorocul ; la sfîrşitul celei de 3 treia zile, războiul lui se odihnea
părăsit. Atît în prima, cîţ şi-n cea de a doua seară stătuse mai bine de o oră pe stradă, în
faţa băncii, dar nimic nu se întîmplase acolo, bun sau rău. Pentru a nu fi acuzat că nu a
respectat înţelegerea, în a treia şi ultima noapte se hotărî să aştepte două ore încheiate.
Acolo, la fereastra primului etaj, sta privind, ca şi-n alte rînduri, doamna care ţinuse
pe vremuri casa domnului Bounderby ; mai era acolo şi omul de serviciu, care uneori
stătea de vorbă cu ea, alteori privea peste oblonul de jos, pe care sta scris BANCÃ, iar
alteori venea pînă la uşă şi se aşeza pe trepte ca să mai respire puţin aer curat. Cînd îl
văzu ieşind pentru prima oară, Stephen se gîndi că poate îl caută pe el şi trecu prin
apropierea lui, dar omul de serviciu se mulţumi să-i arunce în treacăt o privire, clipind din
ochi, fără să scoată o vorbă.
E cam mult să te tot învîrteşti în acelaşi loc două ore după o zi grea de muncă.
Stephen se aşeză pe treapta unei scări, se sprijini cu spatele de peretele unui gang, se
plimbă încoace şi încolo, ascultă bătăile orologiului de la biserică, se opri să privească la
copiii care se jucau pe stradă. E atît de firesc ca fiecare să aibă un scop oarecare, încît
dacă cineva se plimbă fără rost, întotdeauna pare şi simte că atrage atenţia asupra lui.
După ce se scurse prima ora, Stephen începu chiar să aibă neplăcuta impresie că a
devenit o persoană suspectă.
Apoi sosi lampagiul şi, o dată cu el, apărură două dîre de lumină ce se întinseră pe
întreaga lungime a străzii, îm-preunîndu-se şi pierzîndu-se în depărtare. Doamna Sparsit
închise fereastra de la primul etaj, lăsă storul şi urcă scările-Curînd, o lumină urcă scările
în urma ei şi îşi continua calea trecînd mai întîi prin dreptul oberlihtului uşii, ap01 prin
dreptul celor două ferestre de la scară. Din cînd in cînd, unul din colţurile storului de la
etajul al doilea mişca din loc, ca şi cum acolo ar fi stat Ia pîndă h doamnei Sparsit ; apoi
se mişca şi celălalt colţ, ca şi în partea aceea ar fi fost ochiul omului de serviciu. Stephen
nu primi nici o veste. Cînd, în sfîrşit, cele
168
???•'• ie scurseră, plecă foarte uşnrat, cu pas grăbit, ca şi 0I* jfj lua răsplata pentru
atîta cît îşi tîrîse paşii.
Tsfu-i rnai rămînea decît să-şi ia rămas bun de la pro-
cum
'etăreasa lui şi să se întindă pe patul pe care şi-l impro-P- se pe podea ; îşi făcuse
bocceaua pentru a doua zi, şi Vom\ era pregătit de plecare. Avea de gînd să părăsească
1 .-ocnl în zori, înainte ca lucrătorii să iasă pe străzi.
O* **y i r<^ A i**i' *J f w
Se crăpa de ziua cind ieşi din casa după ce aruncase o rivire de despărţire camerei
sale, întrebîndu-se cu mîhnire dacă o va mai vedea vreodată. Oraşul era atît de pustiu,
de parcă toţi locuitorii l-ar fi părăsit ca să nu mai aibă de loc de-a face cu el. La ora
aceea toate păreau şterse. Pînă şi soarele ce răsărea nu răspîndea pe cer decît un
pustiu palid, asemenea unei mări întristate.
Trecu prin faţa casei în care locuia Rachael, deşi nu era în drumul lui ; pe străzile de
cărămidă roşie ; pe lîngă uriaşele fabrici amuţite, ce nu vibrau încă ; pe lîngă gară, unde
semnalele luminoase păleau în lumina din ce în ce mai puternică a zilei; prin vecinătatea
haotică, parte în ruină, parte reclădită, a căii ferate ; pe lîngă vilele de cărămidă roşie,
împrăştiate între brazii afumaţi şi presăraţi cu o pulbere murdară, ca nişte fumători
neîngrijiţi; pe. potecile de praf de cărbune şi pe lîngă tot soiul de privelişti urîte ; ajungînd
în vîrful colinei, Stephen îşi aruncă privirile înapoi.
Acum ziua îşi împrăştia asupra oraşului lumina strălucitoare, şi clopotele chemau
muncitorii la lucru. Focurile din sobele caselor nu erau încă aprinse, şi coşurile înalte
stapineau singure cerul, pe care în curînd aveau să-l ascundă varsind vîrtejuri de fum
otrăvitor ; dar, pentru o jumătate de oră, cîteva din numeroasele ferestre deveniră aurii,
îngăduind oamenilor din Coketown să vadă, prin intermediul unei sticle afumate, un soare
veşnic în eclipsă. __ Ce ciudat e să pleci de la coşurile fabricilor înspre pă-n • Ce ciudat e
ca în loc de zgură să ai pe picioare colbul ^ rumujui ! Ce ciudat e ca un om ajuns la vîrsta
lui să ^ziua aceea de vară ca un copil ! Cu acele gînduri în Ş^ cu bocceaua sub braţ,
Stephen îşi îndreptă privirile -a lungul şoselei ce-i sta în faţă, iar deasupra lui u se arcuiră
fremătînd, şoptindu-i că lăsase în urmă un
)i
sul]
ă et credincios şi iubitor.
169
Capitolul VII PRAF DE PUŞCA
Domnul James Harthouse, tot „încercînd" pentru partidul pe care îl alesese, începu
curînd să înregistreze unele rezultate. Cu ajutorul cîtorva noi studii pe care binevoi să le
facă în spiritul înţelepţilor politici, a unui spor de indiferenţă amabilă faţă de societate în
general şi a folosirii cu măsură a sincerităţii în neonestitate, cel mai cultivat şi mai ocrotit
dintre păcatele grele ale lumii moderne, ajunsese în scurt timp să fie socotit drept un om
plin de viitor. Nepăsarea lui faţă de toate era un mare avantaj pentru el, căci îi îngăduia
să se alăture cu atîta bunăvoie de adepţii Fap-te'or precise, de parcă s-ar fi născut în
tribul lor, şi, în acelaşi timp, să se lepede de toate celelalte triburi ca de-o adunătură de
făţarnici neruşinaţi.
— Pe care nimeni dintre noi nu-i crede, scumpă doamnă Bounderby, şi care nu cred
ei înşişi în vorbele lor. Singura deosebire între noi şi cei ce predică virtutea, ori
bunăvoinţa, ori filantropia — numele nu are nici o importanţă — este că noi ştim şi
recunoaştem că toate acestea nu înseamnă nimic, pe cînd ei, deşi ştiu tot aşa de bine ca
noi, nu vor s-o mărturisească.
De ce s-ar fi indignat sau s-ar fi alarmat Louisa la auzul acestor declaraţii ? Nu se
deosebeau atît de mult de principiile tatălui ei şi de educaţia pe care o primise în copilărie
încît s-o poată speria. Ce mare deosebire era între cele două şcoli, cînd amîndouă o
înlănţuiau de realităţi seci şi nu-i insuflau credinţă în nimic altceva ? Ce mai putea
distruge James Harthouse, o dată ce Thomas Gradgrind apucase să-i educe din copilărie
sufletul ei nevinovat ?
Şi mai grav pentru Louisa în această situaţie critică era faptul că în mintea ei (înainte
ca tatăl eminamente practic să înceapă a i-o forma) se înrădăcinase o pornire ce se
străduia să creadă într-o omenire mai generoasă şi mai nobili decît cea pe care o
cunoştea, pornire ce se lupta neîncetat cu îndoieli şi resentimente. Cu îndoieli, pentru că
toate năzuinţele îi fuseseră irosite din tinereţe. Cu resentimente, din pricina răului ce i se
făcuse, dacă această pornire a ei erî într-adevăr o şoaptă a adevărului. Pentru o fire
obişnuit* timp îndelungat cu renunţările, atît de frămîntată şi chinuită, filozofia lui
Harthouse veni ca o alinare şi o justifi'
170
Totul fiind lipsit de miez şi fără de valoare, Louisa care';erduse nimic şi nu sacrificase
nimic. „Ce importanţă nU ?" îi răspunsese tatălui ei cînd îi propusese soţul. „Ce ?ar?
ortanţă are ?" mai spunea şi acum. „La urma urmei, are 1 „ vreo importanţă ?" se întreba
ea cu o amară încredere
jfsine, Şi î?1 urma calea- ,
încotro ? Pas cu pas aluneca necontenit spre o anumita 'ntă dar atît de lin, încît
credea că stă pe loc. Cît priveşte e domnul Harthouse, lui puţin îi păsa înspre ce tinde, şi
ici nu se gîndea la asta. Nu urmărea nici un ţel sau plan numit, nu era stăpînit cu putere
de nici un viciu c-"-e să-i tulbure starea Iui de indiferenţă. în prezent îl in'"3u şl—1
interesau cele din juru-i, atît cît era îngăduit unui gentleman aşa de rafinat ca el ; poate
chiar ceva mai mult decît ar fi putut s-o mărturisească fără a-şi pierde reputaţia. Curînd
după ce sosi, scrise cu indiferenţă fratelui săr, onc rabilul şi glumeţul membru al
Parlamentului, că soţii Boun-derby constituiau „o mare distracţie" şi, mai departe, că
specimentul feminin Bounderby, în loc de Gorgona1, la care se aşteptase, era tînără şi
nespus de drăguţă. După aceea nu mai scrise nimic despre soţii Bounderby şi-şi
consacră timpul liber mai ales vizitelor în casa lor. Venea foarte des pe la ei, în trecerile şi
turneele sale prin districtul Coke-town, fiind mereu încurajat la asta de către domnul
Bounderby. Convenea minunat spiritului fanfaron al domnului Bounderby să se fălească
faţă de lumea în care se învîrtea că lui nu-i pasă de ,,oersoanele cu rude sus puse", dir
dacă soţiei lui, fiicei lui Tom Gradgrind, îi face plăcere, n-avea decît să-şi petreacă timpul
în tovărăşia lor.
Domnul James Harthouse începu să se gîndească că i-prilejui o senzaţie nouă să
vadă chipul Louisei schimbîndu-Şi pentru el atît de miraculos cum se schimba pentru
secă tură.
Era destul de bun observator, avea o memorie excelentă Şi nu uita o vorbă din
destăinuirile fratelui. Le împleti cu tot ce observa la sora acestuia si începu s-o înţeleagă.
De-S1gur, partea mai bună şi mai adîncă a caracterului ei depă-5ea posibilităţile lui de
percepere, deoarece în firea omenească, la fel ca şi la mări, adîncul răspunde adîncului ;
dar, n curind, reuşi să citească restul cu ochiul unui cunoscător.
«neie-monţtru, care conform legendelor antice, de piatră pe oricine o privea.
puterea să transforme
171
Domnul Bounderby intrase în posesia unei case şi a unor terenuri aşezate la o
distanţă de vreo cincisprezece mile de oraş şi cam la vreo două mile de o cale ferată
care trecea' peste numeroase poduri, străbătînd o regiune sălbatică, brăzdată de galeriile
unor mine de cărbuni părăsite şi presărată,, noaptea, de focurile şi siluetele întunecate
ale maşinilor cu abur de la guri'e puţurilor. Þinutul se îmblînzea treptat în apropierea
conacului domnului Bounderby, luînd aspectul unui peisaj rustic, aurit de ierburi, înălbit de
măceş primăvara şi răcorit de freamătul frunzişului şi al umbrei lui în timpul verii. Banca
executase o ipotecă instituită asupra acestei proprietăţi, atît de frumos situată, care
aparţinuse unuia dintre magnaţii Coketown-ului, care, hotărîndu-se să ajungă pe o cale
mai scurtă decît cea obişnuită la o avere imensă, speculase nebuneşte şi rămăsese
descoperit cu vreo două sute de mii de lire. Asemenea accidente se întîmplau uneori chiar
şi în familiile cete mai aşezate şi mai chibzuite din Coketown, deşi faliţii n-âveau nici un
fel de legături cu clasele neprevăzătoare.
Domnul Bounderby se instala cu o nemăsurată satisfacţie în acest mic şi plăcut
domeniu şi se aoucă să cultive,, cu o umilinţă demonstrativă, varză în grădina de flori.
Era în-cîntat să ducă o viaţă de cazarmă, înconjurat de mobile elegante, şi sfida cu
originea lui pînă şi tablourile. „închî-puie-ti, domnule, spunea el către vreun musafir, am
auzit că Nickits, fostul proprietar, a dat şapte sute de lire pe tabloul ăsta de Seabeach !
Dar îţi spun sincer, cred că în toată viaţa mea n-am să mă uit mai mult de şapte ori Îs el,
ceea ce îmi revine la o sută de lire privirea. Nu ! Pe onoarea mea ! Nu uit că sînt Josiah
Bounderby din Coketown ! Ani şi ani de zile, singurele tablouri pe care le-am avut, ori pe
care le-aş fi putut dobîndi fără să fur. au fosr pozele ce înfăţişau un bărbat bărbierindu-se
în faţa unei cizme de pe borcanele de vacs, pe care eram încîntat să-î folosesc lustruind
cizmele altora ; iar borcanele goale le vindeam cu o para bucata, şi eram bucuros cînd o
căpătăm şi pe aceea !"
Apoi se adresa domnului Harthouse pe acelaşi ton :
— Harthouse, ai aici o pereche de cai. Poţi să mai aduci încă o jumătate de duzină
dacă vrei, şi vom găsi loc şi pentru ei. Proprietatea asta are un grajd în care încape o
duzină de cai. Se spune despre Nickits că avea doispre-zece cai, nici mai mult, nici mai
puţin, dacă n-or fi numai
172
eli. Da, domnule, O duzină de cai ! Şi omui acesta, în iiărie, a învăţat la şcoala din
Westminster. A învăţat la Wi i b lă î i
opiiări, ţ ş ţ
Ccoala din Westminster şi avea bursă regală, în timp ce eu Lă hrăneam cu resturile
de prin gunoaie şi dormeam în coşurile din piaţă. Dar să ştii că dacă aş vrea sa ţin o
duzină (Je cai — însă nu vreau, fiindcă unul îmi ajunge — n-aş putea suferi să-i văd
lăfăindu-se aici, în boxele lor, cînd m-aş gîndi la ce fel de locuinţă aveam eu. N-aş putea
să-i văd, domnule, fără să dau ordin să-i scoată imediat afară. Ce să-i faci, aşa se
schimbă lucrurile... Vezi casa asta ? Cred că-ţi dai seama ce fel de casă este şi ştii că nu
există o altă aşezare de mărimea ei şi mai bine aranjată în tot regatul ăsta ori chiar
aiurea, nu-mi pasă unde ! Ei, aici, chiar în mijlocul ei, ca un vierme într-o gogoaşă, stă
Josiah Bounderby. Pe cînd Nickits (după cum pi-a spus cineva care a venit ieri la mine la
bancă), Nickits, care-i dădea pe latineşte cînd juca în piesele de teatru la şcoala din
Westminster, iar înalţii magistraţi şi nobilimea acestei ţări îl aplaudau pînă se învineţeau
la faţă, în clipa asta aiurează — aiurează, domnule ! — la etajul al cincilea, într-o
ulicioară întunecată din mahalalele Anvers-ului.
Aici, printre umbrele de frunziş ale acestui loc de odihnă, în zilele lungi şi înăbuşitoare
de vară, domnul Harthouse se hotărî să încerce dacă chipul care îl uimise într-atîta cînd îl
văzuse prima oară nu se poate schimba şi faţă de el.
— Ce întîmplare norocoasă să vă găsesc singură aici, 4®amnă Bounderby ! De mai
mult timp nutream o vie do->rinţ$ să vă vorbesc între patru ochi.
Ny o întîlnise nicidecum datorită unei întîmplări feri-?Ate, deoarece ştia că la ora
aceea era întotdeauna singură *n locul ei preferat de odihnă, o poiană dintr-o pădure
întunecoasă, cu cîţiva copaci doborîţi la pămînt. Acolo avea 'obiceiul să stea şi să
privească frunzele căzute în toamna rti-ecută, aşa cum se uita acasă la scînteile ce
cădeau pe vatră Prefăcîndu-se în cenuşă.
i>e aşeză lingă ea aruncîndu-i o privire.
~- Fratele dumitaie, tînărul meu prieten Tom... ,VU chipul deodată luminat, Louisa se
întoarse spre el, Pnvondu-l plină de interes.
«In viaţa mea, gîndi el, n-am văzut ceva mai deosebit
m3j ^ermecător ca lumina aceasta ce-i transfigurează din- dată chipul !" Faţa îi trăda
gîndurile, dar poate fără
tr
173
sâ-l trădeze şi pe el, căci s-ar fi putut foarte bine s-o facă într-adins, ascultînd de
poruncile primite.
— Te rog, iartă-mă, dar interesul frăţesc se reflectă atît de frumos pe faţa dumitale !
Tom ar trebui să fie nespus de mîndru de asta. Ştiu că este de neiertat, dar nu mă pot
opri să nu te admir.
— Fiind aşa de impulsiv... spuse ea liniştită.
— Nu, doamnă Bounderby, ştii bine că faţă de dumneata nu mă prefac. Ştii că sînt un
exemplar netrebnic al speciei omeneşti, gata să mă vînd oricînd pentru o sumă
convenabilă şi cu totul incapabil de un procedeu dezinteresat.
— Aştept, replică ea, să-mi vorbeşti mai departe de fratele meu.
— Eşti aspră cu mine, şi o merit. Sînt cel mai mare ticălos din lume, dar nu mint, nu
mint niciodată ! Am fost surprins, şi asta m-a îndepărtat de la ceea ce-mi propusesem,
adică să-ţi vorbesc de fratele dumitale. Tom mă interesează.
— Cum, există ceva care să te intereseze, domnule Harthouse ? îl întrebă ea cu un
amestec de neîncredere şi recunoştinţă.
— Dacă m-ai fi întrebat cînd am venit pentru întîia oară aici, aş fi răspuns: „Nu".
Acum, chiar cu riscul de a părea ca mă prefac şi de a trezi, pe drept cuvînt, neîncrederea
dumitale, sînt nevoit să răspund : „Da".
Louisa făcu o mişcare uşoară, ca şi cum ar fi încercat să vorbească, dar vocea parcă
îi pierise ; în cele din urmă ' răspunse :
— Domnule Harthouse, îţi dau crezare că-i porţi fratelui meu interes.
— Mulţumesc. Cred că o merit. Ştii cît de puţine lucruri pretind, dar de data asta
pretind că merit măcar atît. Ai făcut atîtea pentru Tom, ţii atît de mult la el, *n' treaga
dumitale viaţă, doamnă Bounderby, vădeşte o atît de fermecătoare dăruire de sine cînd e
vorba de el... din nou, iartă-mă, iar mă depărtez de la subiect... Tom mă intere' sează
pentru el însuşi.
Louisa făcuse o extrem de uşoară mişcare, ca şi cum ^ fi vrut să se ridice repede şi
să plece ; dar în aceeaşi clip? Harthouse schimbase cursul discuţiei, şi ea rămase locuH"'
174
__poamnă Bounderby, urmă el pe un ton mai super-
r 'al lăsînd însă să se vadă cît de greu îi venea să facă asta, ţ t 'şi mai semnificativ
decît tonul pe care-l părăsise, pen-un tînăr de vîrsta fratelui dumitale nu e o crimă de tr
iertat dacă-i nesocotit, uşuratic şi cheltuitor, adică puţin cam zvăpăiat, cum se spune. Aşa
e?
__ Crezi ?
__ Dă-mi voie să fiu sincer. Nu te-ai gîndit niciodată că
.__ Cred că face pariuri. Deoarece domnul Harthouse
aştepta, ca şi cum răspunsul n-ar fi fost întreg, adăugă :
Ştiu sigur- _
— Şj, fireşte, pierde !
— Da.
 — Cine pariază pierde. îmi îngădui să fac presupunerea că uneori i-ai dat bani pentru
asta ?
Privea în jos, dar la acea întrebare ridică ochii şi-l cercetă scrutător şi oarecum
indignată.
— Nu lua în nume de rău curiozitatea mea impertinentă, scumpă doamnă Bounderby.
Cred însă că Tom e pe cale să intre într-o mare încurcătură şi vreau să-i dau o mînă de
ajutor, pe cît îmi îngăduie păcătoasa mea experienţă. Trebuie să repet că o fac de dragul
lui ? Mai e nevoie ?
Ea păru că încearcă să răspundă, dar fără să izbutească.
— Vreau să-ţi mărturisesc sincer şi pe de-a-ntregul gîn-dul meu, spuse James
Harthouse, părînd că face aceeaşi sforţare ca să-şi păstreze mai departe tonul uşuratic ;
mă îndoiesc că Tom a fost îndeajuns de bine pregătit pentru viaţă 5i că a existat vreodată
— iartă-mi sinceritatea — destulă încredere între el şi venerabilul lui părinte.
' E puţin probabil, răspunse Louisa, roşind la aminti-rea pe care i-o trezea acea
remarcă.
— Sau între el — sînt convins că vei înţelege perfect e vreau să spun — sau între el
şi veneratul lui cumnat.
?Louisa roşi din ce în ce mai tare, şi cînd răspunse, cu o v°ce scăzută :
~~ E şi mai puţin probabil... se făcu roşie ca focul.
p ~T doamnă Bounderby, zise Harthouse după o scurtă
Þ UZa> nAu s-ar putea să-mi acorzi mai multă încredere ?
m a împrumutat de la dumneata o sumă importantă ?
dUD^~ Pei c^ ve* înţelege, domnule Harthouse, răspunse ea
Pa ce stătu o clipă în cumpănă (în tot timpul convorbirii
175
fusese destul de nehotărîtă şi de tulburată, însă nu-şî pierduse nici o clipă stăpînirea
de sine), sper_ că vei ^înţelege, dacă răspund la întrebările dumitale stăruitoare, că n-o
fac pentru a mă plînge ori pentru că aş regreta ceva. Nu m-aş plînge niciodată de ceva şi
nu regret de loc ceea ce am făcut.
„E şi atît de inimoasă !" gîndi James Harthouse.
 — Chiar îndată după ce m-am căsătorit, ^m descoperit că fratele meu datora o
mulţime de bani. Vreau să spun o mulţime de bani pentru un tînăr de vîrsta lui. Destui
însă ca să fiu nevoită să vînd cîteva bijuterii neînsemnate. N-a fost un sacrificiu. Le-am
vîndut cu dragă inimă. Nu ţineam de loc la ele. Pentru mine n-aveau nici o valoare.
Poate citise pe faţa lui că ştia, poate în sinea ei se temea ca nu cumva Harthouse să-
şi dea seama că era vorba de unele daruri pe care i le făcuse soţul ei, fapt e că Louisa se
opri şi roşi din nou. Dacă Harthouse n-ar fi ştiut asta de la început, de bună seamă că ar
fi înţeles-o acum, chiar de ar fi fost mai puţin ascuţit la minte decît era.
— De atunci i-am dat fratelui meu, în diferite rînduri, toţi banii pe care-i puteam pune
deoparte ; pe scurt, toţi banii pe care i-am avut. O dată ce m-am hotărît să mă destăinui
dumitale, văzînd interesul pe care i-l porţi, nu vreau să o fac pe jumătate. De cînd ai
început să ne vizitezi, a avut nevoie, la un moment dat, de o sută de lire. N-am avut
posibilitatea să-i procur suma asta. Am fost îngrijorată de urmările posibile ale încurcăturii
în care intrase, dar am păstrat numai pentru mine aceste taine, iar acum le încredinţez
cinstei dumitale. Nu m-am destăinuit nimănui pentru că... motivele le-ai bănuit.
Se opri brusc.
Fiind un om ager, prinse îndată ocazia ce i se oferea de a-i prezenta Louisei propria ei
imagine, uşor deghizată sub trăsăturile lui Tom.
— Doamnă Bounderby, deşi nu sînt decît un om de lume fără nici o credinţă, simt un
profund interes, te asigur
-pentru tot ce-mi spui. Mi-e cu neputinţă să-l judec aspru ?pe fratele dumitale. Înţeleg
şi împărtăşesc întru totul atitudinea înţeleaptă pe care ai adoptat-o faţă de greşelile lui.
Cu ? tot respectul ce-lport atît domnului Gradgrind, cît şi domnului Bounderby, -cred însă
că Tom n-a avut parte de 0 educaţie prea fericită. Creşterea primită nepregătindu-l în'
deajuns pentru societatea .în care .avea un rpl de jucat. ,1
J7?
Je dintr-o extremă ce i-a fost impusă vreme îndelungată 1_ fără îndoială cu cele mai
bune intenţii — în altă extremă. Poza de independenţă britanică a domnului Boun-derby,
ce nU~i decît o glumă straşnică şi o trăsătură simpatică a lui, nu te îndeamnă — aici
sîntem de acord amîndoi
 __]a destăinuiri. Dacă mi-i îngăduit să remarc că domnului
Bounderby îi lipseşte poate o fărîmă din acea delicateţe spre care s-ar îndrepta
pentru sprijin şi îndrumare un tînăr rătăcit, un caracter greşit format şi cu aptitudini prost
îndrumate, ţi-aş exprima atunci limpede punctul meu de vedere, în timp ce Louisa privea
drept înainte, prin luminile Jucăuşe de deasupra ierbii, spre întunericul pădurii din fund,
Harthouse îi citi pe chip cît de perfect găsea ea că i se potrivesc cuvintele pe care el le
rostise intenţionat.
— Trebuie să fim cît se poate de indulgenţi, urmă el. Totuşi, găsesc că Tom face o
mare greşeală, pe care nu pot să i-o iert şi pentru care îl condamn cu asprime.
Louisa îşi întoarse privirile spre el şi întrebă care era acea greşeală.
— Poate, răspunse e], am spus prea multe. Poate, la urma urmei, ar fi fost mai bine
dacă nu mi-ar fi scăpat nici o aluzie.
— Mă înspăimînţi, domnule Harthouse ! Te rog, spune-mi, despre ce e vorba ?
_ — Pentru a te scuti de temeri zadarnice şi deoarece în privinţa fratelui dumitale
între noi s-a stabilit o încredere Pe^re o preţuiesc mai mult ca orice, mă supun. Nu pot
să-i iert că nu se arată cu fiecare cuvînt, privire şi faptă a vieţii lui mai sensibil faţă de
afecţiunea, faţă de devotamentul, faţă de generozitatea, faţă de sacrificiul celei mai bune
prietene a lui. După cîte am observat, ceea ce îi oferă în schimb este foarte puţin. Tot ce
a făcut prietena aceea pen-tru el merită dragostea şi recunoştinţa lui de fiecare clipă, »i
nu toanele şi proasta lui dispoziţie. Oricît de uşuratic aş !, doamnă Bounderby, nu sînt atît
de nesimţitor încît să Jec <~u vederea defectul acesta al fratelui dumitale, şi nu mVvfPUS
S^ consider o greşeală ce poate fi iertată.
: adurea plutea în faţa ochilor ei, care se umpluseră de ^ crimi. Izbucniseră dintr-un
izvor rămas multă vreme „ ns> şi sufletul îi era stăpînit de o durere vie, ce nu-si gasea
alinare în ele.
• un cuvînt, ţelul meu este să îndrept defectul l dumitaJe, doamnă Bounderby, O
cunoaştere mai
177
precisă a dificultăţilor în care se află, precum şi îndrumările şi sfaturi'e mele pentru a-
l scăpa de ele — destul de preţioase, nădăjduiesc, venind de la o secătură de un calibru
atît de mare — mă vor face sa cîştig o oarecare înrîurire asupra lui, pe care o voi folosi,
desigur, ca să-mi ating scopul. Am spus destul, ba chiar mai mult decît destul. Dau
impresia poate că vreau sa apar ca un om de treabă, iar eu, pe cinstea mea, n-am nici
cea mai mică intenţie de felul acesta şi declar deschis că sînt departe de a fi aşa ceva !
Iată, colo, printre copaci, adăugă el după ce îşi ridică ochii şi privi în jur — căci pînă
atunci o observase atent — e chiar fratele dumitale ; fără îndoială că acum a sosit.
Deoarece se pare că vine plimbîndu-se spre noi, poate că ar fi mai bine să-i ieşim în
întîmpinare. în ultima vreme a fost foarte tăcut şi amărît... Poate că-l mustră conştiinţa de
frate, dacă există cumva asemenea sentiment. Deşi, pe cinstea mea, am au?,it atît de
des vorbindu-se de conştiinţă, că nu mai cred în ea.
O ajută să se ridice, Louisa îi luă braţul, şi amîndoi porniră în întîmpinarea secăturii.
Tom mergea fără grabă, lovind alene ramurile, sau se apleca smulgînd cu răutate
muşchiul de pe copaci cu bastonul. Cînd se pomeni cu ei alături, surprins în această din
urmă distracţie, tresări şi se schimbă la faţă.
— Salutare ! se bîlbîi el. Nu ştiam că eraţi pe aici.
— Al cui nume îl săpai pe copaci, Tom ? îl întrebă domnul Harthouse şi, punîndu-i
mîna pe umăr, îl întoarse în loc, astfel că porniră toţi trei spre casă.
— Numele cui ? răspunse Tom. A, numele unei fete vrei să spui ?
— Ai o înfăţişare ce dă de bănuit că scrii pe scoarţa copacilor numele unei fiinţe
încîntătoare, Tom.
— Nu prea sînt eu omul care să facă asta, domnule Harthouse, afară de cazul cînd s-
ar îndrăgosti de mine o fiinţă încîntătoare şi cu avere frumuşică. Chiar de-ar fi tot atît de
pocită pe cît de bogată, tot n-ar trebui să se teama că mă pierde. I-aş săpa numele pe
copaci ori de cîte ori ai' vrea.
— Mă tem că eşti cam interesat, Tom.
— Interesat ? repetă Tom. Cine nu-i interesat ? întreab-o pe soră-mea... . . ,
m ' ???''.
__Ai avut vreodată dovada că ar fi unul din cusururile
ie Tom ? îl întrebă Louisa fără a reacţiona altfel la ne-Julţ'umirea şi răutatea lui. ^
__ Tu ştii mai bine daca scufia ţi se potriveşte ori nu, T oo îi răs.punse morocănos
fratele ei. Dacă-ţi vine, n-ai decît s-o porţi ! ^
.__ Tom e mizantrop astăzi ; aşa smt uneori oamenii necăjiţi» interveni domnul
Harthouse. Nu-l crede, doamnă Bounderby, are o părere mai bună despre dumneata. Iar
dacă nu se potoleşte puţin, am să-ţi destăinui cîteva din părerile lui despre dumneata, pe
care mi le-a spus între
patru
ochi.
— în tot cazul, domnule Harthouse, zise Tom, mai îmblînzindu-se puţin din admiraţie
pentru protectorul său, dar continuînd totuşi să dea morocănos din cap, nu poţi să-i spui
că am lăudat-o vreodată afirmînd că ar fi interesată. Poate că am lăudat-o că e tocmai
dimpotrivă, şi aş face-o din nou dacă aş mai avea vreun motiv tot aşa de întemeiat ca
atunci. în sfîrşit, n-are nici o importanţă, pentru voi nu-i prea interesant, iar eu sînt sătul
de subiectul ăsta !
îşi continuă împreună drumul spre casă, şi, cînd ajunseră, Louisa lăsă braţul
musafirului şi intră înăuntru. Harthouse o urmări cu privirea pe cînd urca treptele şi
pătrundea în umbra uşii, apoi puse din nou mîna pe umărul fratelui ei şi, cu o mişcare
discretă a capului, îl invită la o plimbare prin grădină.
— Dragă Tom, vreau să stau puţin de vorbă cu tine. Se opriră printre nişte încîlcite
boschete de trandafiri
— era una dintre manifestările spiritului de umilinţă al domnului Bounderby să ţină
într-o stare de jalnică neîn-gnjire trandafirii lui Nickits — şi Tom se aşeză pe parapetul
unei terase, smulgînd bobocii şi făcîndu-i bucăţi, în vreme ce duhul lui cel rău îl domina
aplecat asupra-i, cu un picior pe parapet şi cu bărbia uşor lăsată pe braţul sprijinit ?e
genunchi. De la fereastra Louisei puteau fi văzuţi foarte blne. şi poate că ea îi vedea. 1
Ce s-a întîmplat, Tom ?
v, ~~ AAh, domnule Harthouse, exclamă Tom cu un gea-
at> sint încurcat şi plictisit pînă peste cap !
~~ Şi eu la fel, dragă băiete.
re ,T~O Dumneata ! Dumneata eşti imaginea independenţei !
t vCa Þom< Domnule Harthouse, mă aflu într-o încurcă-
 a teribilă. Nu-ţi poţi închipui în ce situaţie m-am băgat ;
179
O situaţie din care numai sora mea m-ar mai fi putut scoate, dacă ar fi vrut.
începu să muşte bobocii de trandafir şi să şi-i snmlgg apoi dintre dinţi cu o mînă ce
tremura ca a unui moşneag paralitic.
După ce-i aruncă o privire foarte pătrunzătoare, prietenul său îşi reluă înfăţişarea
nepăsătoare.
— Tom, eşti nesocotit : aştepţi prea multe de la sora ta. Ai mai luat bani de la ea,
păcătosule, recunoaşte că ai luat !
— Da, domnule Harthouse, aşa e. Altfel, cum aş fi putut să fac rost de bani ? De la
bătrînul Bounderby, care se laudă într-una că la vîrsta mea trăia cu două pence pe lună,
sau' cam aşa ceva ? De la tatăl meu, care a tras, cum spune el, o linie de conduită şi m-a
legat fedeleş de ea de cînd eram copil ? De la mama, care n-a posedat nimic în afară de
tînguielile ei ? Ce-i mai rămîne atunci de făcut omului ca să găsească bani,J şi cui să-i
cer dacă nu surorii mele ?
Aproape că plîngea şi împrăştia bobocii în jur cu du-zinele. Domnul Harthouse îl
apucă insistent de haină.
— Bine, dragă Tom, dar dacă sora ta n-are ?
— N-are, domnule Harthouse ! Nici n-am afirmat că are.. Poate că am avut nevoie de
mai mulţi bani decît putea ?ea si aibă. Dar atunci trebuia să facă rost. Şi putea să facă
rost. Acum, după toate cîte ţi-am spus, nu mai am'. de ce să mă ascund şi să mai fac o
taină din aceste chestiuni; ştii bine că sora mea nu s-a căsătorit cu bătrînul Bounderby că
aşa i-a plăcut ei, ori că i-a plăcut lui, ci numai ca să-mi fie mie pe plac. Atunci, de ce nu
scoate de la el — ca să-mi fie mie pe plac — banii de care am nevoie ? Nu este obligata
să spună pentru ce îi trebuie ; e destul de isteaţă ; dacă ar • vrea, ar putea să-i stoarcă
banii cu vorbe dulci. Şi de ce nu vrea cînd îi spun cît de important este pentru' mine ? "Dar
ea, nici gînd ! Cînd e cu el, parcă-i o stană de piatra, în loc să caute să-i fie pe plac şi să-i
scoată banii cît m^1 uşor. Nu ştiu cum ai numi dumneata asta, însă eu o numesc purtare
denaturată !
De partea cealaltă a parapetului, chiar la picioarele lui» se afla un bazin decorativ plin
cu apă, în care doninu» Harthouse avu dintr-o dată o grozavă poftă să-l arunce_Pe.
domnul Tom Gradgrind-junior, ca şi industriaşii înfuriat1 din Coketown cînd ameninţau să-
şi arunce avutul în Atlafl'
3180
• Dar îşi păstră atitudinea nepăsătoare, şi peste parapetul j'C piatră nu trecu nimic
mai consistent decît grămada de 9 t^ci de trandafir care acum plutea, mică insulă, pe
suprafaţa apei. v _. Draga lom, spuse Harthouse, primeşti sa nu eu ban-
cherul tău ? _ .
._ Pentru dumnezeu ! răspunse brusc lom, nu-mi vorbi
de bancheri ! Şi, în contrast cu trandafirii, faţa lui părea foarte albă. Foarte albă.
Domnului Harthouse, ca om perfect de binecrescut şi deprins cu cea mai aleasă
societate, nu-i era îngăduit să-şi arate mirarea — cum nu-i era îngăduit să se arate
înduioşat
__ totuşi, pleoapele i se înălţară puţin, ca într-o uşoară
mirare, deşi să te miri era atît împotriva preceptelor şcolii din care făcea parte, cît şi
împotriva doctrinelor colegiului „Gradgrind".
— De cît ai nevoie în clipa de faţă, Tom ? E vorba de trei cifre ? Hai, dă-i drumul!
Spune-mi care sînt.
— Domnule Harthouse, răspunse Tom, care plîngea acum de-a binelea — dar
lacrimile lui erau preferabile văicărelilor de mai înainte, oricît de jalnică i-ar fi fost mutra —
e prea tîrziu ; banii nu-mi mai sînt acum de nici un folos. Ar fi trebuit să-i am mai din
vreme, ca să-mi folosească, îţi rămîn însă foarte recunoscător ; eşti un adevărat prieten.
,,Un adevărat prieten ! Secătură, secătură ! gîndi nepăsător domnul Harthouse.
Prostănac ce eşti !"
— Si consider propunerea dumitale o mare gentileţe, urmă Tom înşfăcîndu-i mîna, o
mare gentileţe, domnule Harthouse !
.. —_ Ei, atunci, răspunse celălalt, poate că altă dată îţi voi " mai de fo'os. Şi dacă-mi
vei destăinui necazurile cînd te v°r apăsa din greu, dragă prietene, îţi voi putea arăta o
cale de scăpare mai uşoară decît cea pe care ai putea-o găsi s'ngur.
, îţi mulţumesc, zise Tom clătinînd deznădăjduit din ^aP Şi mestecînd boboci de
trandafir. îmi pare rău că nu e~am cunoscut mai devreme, domnule Harthouse.
~, Vezi, Tom, spuse domnul Harthouse ca încheiere — lnd^ şi el peste parapet cîţiva
trandafiri, ca o contri-'a insula plutitoare ce venea mereu spre zid, parcă ar "^să se
contopească iute cu ţărmul — oamenii sînt ln toate faptele lor, şi eu nu mă deosebesc cu
nimic
181
de semenii mei. Doresc cu ardoare (ardoarea lui era c« rotul simbolică) să fii mai
blînd cu sora ta... e datoria ta., şi să te arăţi un frate mai iubitor şi mai agreabil... o a!tj
datorie a ta.
— Aşa am să fiu, domnule Harthouse.
— Prezentul e întotdeauna preferabil, Tom. începe imediat.
— Da, aşa am să fac. Ai să vezi că o să recunoască şi Loo asta.
— Şi acum, Tom, pentru că am căzut la învoială, zise Harthouse bătîndu-l din nou pe
umăr cu un aer ce-i lăsa lui Tom libertatea să presupună — ceea ce şi făcu, bietul
neghiob — că acea condiţie îi era impusă de o fire nobila şi generoasă, pentru a-l face să
se simtă cît mai puţin obligat, să ne despărţim pînă la ora cinei.
Cînd Tom apăru, înainte de cină, deşi părea că îl cam apasă gîndurile, avea o
înfăţişare vioaie şi atentă şi intră chiar înaintea domnului Bounderby.
— Iartă-mă dacă am fost urîcios cu tine, Loo, îi spuse el dîndu-i mîna şi sărutînd-o.
Eu ştiu că ţii la mine, şi tu ştii că-mi eşti dragă.
Drept urmare, pe faţa Louisei apăru în ziua aceea un zîmbet pentru altcineva. Da, din
păcate, pentru altcineva.
„Prin urmare secătura nu mai este singura fiinţă care a interesat-o vreodată ! gîndi
domnul James Harthouse, in-versînd reflecţia făcută în ziua cînd văzuse pentru întîia
oară chiptil ei drăgălaş. Prin urmare aşa ! Aşa deci !"
Capitolul VIU
EXPLOZIA
A doua zi fiind o dimineaţă prea strălucitoare ca să ţi-° petreci dcrmind, James
Harthouse se sculă devreme Ş\se. instala în arcada plăcută a ferestrei de la camera lui,
furnir^ din tutunul scump ce avusese o înrîurire atît de binefăp' toare asupra tînărului său
prieten. Odihnindu-se în lumi";' soarelui, învăluit de parfumul pipei Iui orientale şi de funju-
visător ce se pierdea în văzduhul atît de îndulcit şi de in' cărcat de miresmele verii, îşi
recapitula succesele, ca u"
182
• câtor consumat ce-şi numără alene cîştigurîle. Deocam-J,u - nu se simţea de fel
plictisit şi putea să-şi consacre gîn-durile acestor socoteli.
îi cîştigase încrederea izbutind s-o facă pe Louisa să-i "mpărtăşească un secret care
avea la bază indiferenţa ei faţă je soţ şi totala lipsă de afinitate ce existase totdeauna
î.itre ; li dovedise cu multă dibăcie, dar foarte limpede, că-i Cll'noştea cele mai adinei şi
mai gingaşe ascunzişuri ale inimii ; se apropiase atît de mult de ea folosîndu-se de
sentimentul ei cel mai tandru ; izbutise să devină părtaş la acest sentiment; şi bariera, în
spatele căreia trăia Louisa, dispăruse. Cît de bizar era totul şi cită. satisfacţie îi' dădea !
Şi, totuşi, nici acum Harthouse nu avea vreo intenţie cu adevărat urîtă. Şi în viaţa
publică, şi în cea particulară, ar fi fost cu mult mai bine, pentru epoca în care trăia, dacă
el şi legiunea celor din care făcea parte ar fi fost răi cu adevărat în loc să fie nepăsători şi
fără de ţel cum erau. Gheţarii plutitori, ce cutreieră mările tîrîţi de orice curent, sînt cei
care scufundă vasele.
Cînd diavolul umblă ca un leu în turbare, chipul sub care se arată atrage numai pe
vînători şi pe sălbatici ; dar cînd este dichisit, pieptănat şi sulemenit potrivit cu moda, cînd
este sătul de viciu şi de virtute, dezgustat în aceeaşi măsură de fumul de pucioasă ca şi
de raml fericirii, şi se pune în slujba birocraţiei, ori se apuca să stîrnească focul cel roşu
al pasiunii, atunci e într-adevăr diavolul.
James Harthouse se odihnea, aşadar, la fereastră, fumînd nepăsător şi numărînd
paşii făcuţi pe drumul pe care ajunsese să călătorească întî.nplător. Unde se sfîrşea
drumul acela era foarte limpede pentru el, dar în privinţa asta nu-şi bătea capul cu
socoteli. Ce va fi, va fi !
Cum în ziua aceea avea de făcut un drum destul de lung calare, pentru că trebuia să
„se producă" la o întrunire pu-, .ca ce se ţinea la oarecare distanţă şi care îi oferea un pri-
eJ potrivit să susţină pe oamenii lui Gradgrind, se îmbrăcă evreme şi coborî la micul
dejun. Era nerăbdător să vadă x?Ca Louisa nu-şi reluase din nou atitudinea indiferentă. n
ni . regăsi la fel cum o părăsise ; şi ochii ei îl întîmpi-
a iar cu o privire plină de interes.
Po °*Pnu^ Harthouse îşi petrecu ziua într-un chip cît se a ate ue satisfăcător (ori
nesatisfăcător) faţă de ce se putea pe | ln irnprejurări atît de obositoare şi se întoarse
călare
a orele 6. între pavilionul portarului şi conac era o
183
c/istânţă câni de vreo jumătate de mila, şî pe cînd" ca/arej la pas pe aleea de nisip
bine bătătorită, odinioară a |uj Nickits, se pomeni cu domnul Bounderby ţîşnind dintr-un
tufiş cu atîta violenţă, încît calul făcu o săritură tocmai în cealaltă margine a drumului.
— Harthouse, strigă domnul Bounderby, ai auzit ?
— Ce să aud ? întrebă Harthouse, potolindu-şi calul jj urînd, în sinea lui, domnului
Bounderby cîteva lucruri nu prea plăcute.
— Va să zică, n-ai auzit!
— Ba te-am auzit pe dumneata, cum te-a auzit şi dobitocul ăsta. Altceva n-am auzit.
Domnul Bounderby, roşu şi înfierbîntat, se propti în mijlocul aleii, în faţa calului,
pentru a da drumul bombei să explodeze cu cît mai mult efect :
— Banca a fost jefuită !
— Nu se poate !
— Jefuită, noaptea trecută, domnule ! Jefuită într-un chip nemaipomenit ! Jefuită cu o
cheie falsă !
— S-a furat mult ?
Domnul Bounderby, care ţinea să ia o poză cît mai melodramatică, se simţi umilit că
trebui să răspundă :
— Ei, nu, n-au furat prea mult. Dar ar fi putut să fure.
— Cît au luat ?
— A, suma, dacă ţii neapărat la sumă, nu trece de o sută cincizeci de lire, spuse
Bounderby enervat. Dar nu suma, ci faptul în sine contează. Faptul că banca a fost jefuită
este punctul important. Mă miră că nu-nţelegi.
— Dragul meu Bounderby, spuse James, descălecînd şi dînd frîul servitorului său,
înţeleg şi sînt tot atît de uluit pe cît ai dori să fiu de spectacolul oferit imaginaţiei mele.
Totuşi, îmi vei îngădui, sper, să te felicit — şi o fac din tot sufletul, te asigur — pentru
faptul că n-ai avut de suferit o pagubă mai mare.
— Mulţumesc, răspunse Bounderby pe un ton sec şi gr°" solan. Dar să ştii că ar fi
putut să fure douăzeci de mii de lire !
— Presupun că ar fi putut.
— Presupui numai ? Dumnezeule, poţi s-o şi crezi ! ^e naiba ! zise Bounderby
clătinînd şi scuturînd ameninţător din cap. Ar fi putut să fure de două ori douăzeci de mu
• Nu se poate şti cît ar fi putut să fure dacă n-ar fi fost oe' ranjaţi.
184
între timp, Louisa se apropiase de ei, împreună cu a Sparsit şi Bitzer.
Uite, fiica lui Gradgrind ştie prea bine cît ar fi putut " fure, dacă dumneata nu ştii !
izbucni Bounderby. A căzut, domnule, ca trăsnită cînd i-am povestit. De cînd o ştiu n-a
făcut una ca asta. Şi, după părerea mea, asta-i face cinste în împrejurările de faţă.
Louisa arăta încă slăbită şi palidă. James Harthouse îi oferi braţul şi, în timp ce
mergeau foarte încet, o întrebă cum se săvîrşise jaful._
— Tocmai asta voiam să-ţi povestesc eu, zise Bounderby enervat, oferind braţul
doamnei Sparsit. Dacă n-ai fi fost atît de curios să ştii suma, ţi-aş fi povestit de la început.
__ O cunoşti pe doamna (căci e o doamnă), pe doamna
Sparsit ?
— Am avut cinstea.
— Foarte bine. Şi pe tînărul acesta, Bitzer, l-ai văzut şi pe el cu acelaşi prilej ?
Domnul Harthouse înclină afirmativ din cap, iar Bitzer îşi duse pumnul la frunte.
— Foarte bine. Amîndoi locuiesc la bancă. Sau poate ştii că locuiesc la bancă ?
Foarte bine ! Ieri după-amiază, la închiderea băncii, totul a fost strîns ca de obicei. în
camera blindată, la uşa căreia doarme tînărul Bitzer, se găseau... în sfîrşit... n-are a face
cît. în casa mică de bani din camera de lucru a tînărului Tom, casă folosită pentru scopuri
mărunte, se găseau vreo sută cincizeci de lire.
— O sută cincizeci şi patru de lire, şapte şilingi şi un penny ! sări Bitzer.
— Ia ascultă, se răsti Bounderby, oprindu-se şi întorcîn-du-se spre el, mai slăbeşte-
mă cu întreruperile dumitale ! Destul c-am fost jefuit în timp ce trăgeai aghioase, fiindcă 'ţi
merge prea bine, ca să mai fiu corectat cu cele patru Ijre, şapte şilingi şi un penny ai
dumitale ! Şi mai dă-mi voie sa-ţi _ spun că eu, unul, nu sforăiam cînd eram de vîrsta
umitale! Nu mîncam destul ca să pot sforăi. Şi nu pisam
Pe nimeni cu patru, şapte şi unu, chiar dacă ştiam de asta.
Bitzer îşi lovi din nou fruntea cu pumnul, luînd o atitu-
îne servilă, şi păru totodată deosebit de impresionat şi
Uit de ultima dovadă de abstinenţă morală a domnului
^w ° sut^ cincizeci de lire, continuă domnul Boun- Tînărul Tom închisese suma
aceasta în casa lui de
185
bani. O casă, într-adevăr, nu prea solidă, dar asta nu maj are nici o importanţă acum.
Totul fusese lăsat în ordine La un moment dat, în cursul nopţii, în timp ce tînărul Bit» zer
sforăia... doamnă Sparsit, parcă spuneai că l-ai auzit sforsind, nu-i aşa ?
— Domnule, răspunse doamna Sparsit, nu pot spune L.I l-am auzit chiar sforăind, şi
de aceea nu mi-e îngăduit să fac o asemenea afirmaţie. Dar în serile de iarnă, cînj Bitzer
dormea la masa Iui, auzeam nişte sunete pe care aş prefera să le descriu ca un fel de
horcăieli uşoare. în aceste ocazii l-am auzit scoţînd şi zgomote asemănătoare cu hîrîi-tul
pe care-l fac uneori pendulele olandeze. Asta nu înseamnă, zise doamna Sparsit pradă
unei nobile porniri de-a face mărturisiri precise, că aş vrea să aduc vreo acuzaţie
moralităţii lui. Departe de mine acest gînd. întotdeauna l-am socotit pe Bitzer drept un
tînăr pătruns de cele mai înalte principii şi vă rog să luaţi în consideraţie mărturia mea.
— Ei bine, zise scos din fire Bounderby, în timp ce Bitzer sforăia, sau horcăia, sau
hîrîia ca o pendulă olandeză, sau mai ştiu eu ce — fiindcă dormea buştean ! — nişte
indivizi, care poate erau ascunşi dinainte în casă, asta rărnîne de văzut, au ajuns, printr-
un mijloc oarecare, la casa de bani a tînărului Tom, au forţat-o şi au sustras conţinutul. La
un moment dat, fiind tulburaţi, au şters-o, ieşind pe uşa din faţă, pe care au încuiat-o la
loc de două ori (era încuiată de două ori, şi cheia se afla sub perna doamnei Sparsit) cu o
cheie potrivită găsită apoi pe stradă, în apropiere de bancă, azi pe la ora douăsprezece.
Alarma nu s-a dat decît azi-di-mineaţă, cînd Bitzer s-a sculat şi a început să deschidă
birourile şi să le pregătească pentru începerea lucrului. Atunci, aruncîndu-şi privirile spre
casa de bani a lui Tom, vede uşa larg deschisă şi descoperă că broasca a fost forţată şi
banii au dispărut.
— Dar fiindcă veni vorba, unde-i Tom ? întrebă Hart-house privind în jurul lui.
— A dat o mînă de ajutor poliţiei, zise Bounderby, ŞJ a rămas în urmă la bancă. Ia să
fi încercat indivizii ăştia sa mă fure cînd eram de vîrsta lui ! îi pot asigura că ar fi dat
faliment chiar dacă ar fi investit numai optsprezece
în afacerea asta !
— Nu-i nimeni bănuit ?
— Bănuit ? Cred şi eu că e bănuit cineva. Ce naiba, domnul Bounderby lăsînd braţul
doamnei Sparsit ca
186
rga fruntea înfierbântată, Josiah Bounderby din Coketown noate fi jefuit fără să nu fie
bănuit cineva. Nu, slavă Domnului ! îi era îngăduit domnului Harthouse să întrebe cine-i
bănuit ?
__Uite ce-i, zise Bounderby, oprindu-se şi răsucindu-se
A joc ca să-i aibă pe toţi în faţă, am să vă spun, dar nu trebuie să suflaţi nimănui
vreo vorbă, nu trebuie să suflaţi nimănui vreo vorbă, ca aceşti nemernici cu pricina (sînt o
bandă întreagă) să nu se păzească. Deci, păstraţi-o ca pe o taină. Ah, dar staţi puţin...
Domnul Bounderby îşi şterse din nou fruntea. Ce aţi spune, izbucni el deodată furtunos,
dacă în treaba asta ar fi amestecat un muncitor ?
— Sper, întrebă Harthouse nepăsător, că nu-i prietenul nostru Blackpot ?
— Zii Pool în loc de Pot, domnule, răspunse Bounderby, şi ai găsit omul.
Louisa scoase o exclamaţie slabă de neîncredere şi uimire.
— A, fireşte, ştiu ! zise Bounderby, agăţîndu-se îndată de acea exclamaţie. Ştiu ! Sînt
obişnuit. Ştiu tot în privinţa asta. Sînt oamenii cei mai de treabă de pe lume, fireşte ! Au
darul vorbirii, fireşte ! Şi nu vor decît să li se explice pe îndelete ce drepturi au, atîta tot.
Dar să vă spun eu ceva. Ară-taţi-mi un muncitor nemulţumit, şi am să vă arăt un om gata
de orice ticăloşie, oricît de mare.
încă una dintre născocirile preferate ale magnaţilor din Coketown, pentru răspîndirea
căreia se depuseseră destule sforţări şi în care unii oameni credeau cu adevărat.
— Dar îi cunosc eu pe oamenii ăştia ! zise Bounderby. Pot citi în ei ca într-o carte
deschisă. Doamnă Sparsit, fac apel la dumneata. Cum l-am prevenit eu pe individul acela
prima oară cînd a pus piciorul aici în casă, cînd a venit cu scopul precis de a afla cum ar
putea să răstoarne religia şi să doboare la pămînt biserica anglicană ? Doamnă Sparsit,
în privinţa rudelor sus-puse eşti pe picior de egalitate cu aristocraţi» i-am spus ori nu i-am
spus individului : „Nu-mi poţi ascunde adevărul ; eşti un soi de om care mie nu-mi place,
ai să ajungi rău" ?
— Desigur că i-aţi făcut o astfel de mustrare, domnule, rŞspunse doamna Sparsit, şi.
încă într-un chip destul de impre-Slonant.
. "~7, Cînd te-a scandalizat, doamnă, zise Bounderby, cînd ţl"a jignit sentimentele
dumitale ?
187
— Da, domnule, replică doamna Sparsit cu o sfioasă miş. care a capului, desigur că
m-a scandalizat. Deşi trebuie să recunosc că, poate, în anumite privinţe, sentimentele
mele sînt mai sensibile... mai absurde, dacă preferaţi termenul... decît ar fi fost dacă aş fi
ocupat totdeauna poziţia mea prg, zentă.
Domnul Bounderby, umflîndu-se de mîndrie, se uită ţintă la domnul Harthouse, ca şi
cum ar fi spus : „Sînt proprietarul acestei femei, care cred că e vrednică de toată atenţia
du-mitale" ; apoi o luă de unde rămăsese :
— Poţi singur să-ţi aminteşti, Harthouse, ce i-am spus cînd erai şi dumneata de faţă.
I-am vorbit pe şleau. Cu oameni de teapa lui nu mă port cu mănuşi. îi cunosc eu cine-s!
închipuieşte-ţi, domnule, la trei zile după asta o şterge ! Pleacă, şi fără ca nimeni să ştie
încotro, întocmai cum a făcut şi mai-că-mea cînd eram copil, cu singura deosebire că
Blackpool este o fiinţă mai netrebnică decît maică-mea, dacă-i cu putinţă aşa ceva. Si
ce-a făcut înainte de a pleca ? Ce-aţi zice (şi domnul Bounderby, la fiecare pauză dintre
fraze, îşi lovea fundul pălăriei, pe care acum o ţinea în mînă ca pe o tamburină) dacă v-
aş spune că a fost văzut seara trecută stînd la pîndă şi dînd tîrcoale băncii după căderea
nopţii ; doamnei Sparsit i-a trecut prin minte că nu ne dădea tîrcoale cu gînduri bune ;
dînsa i-a atras atenţia lui Bitzer asupra lui ; amîndoi l-au observat, iar astăzi la anchetă a
ieşit la iveală că a fost observat şi de vecini ? Ajungînd la punctul culminant, domnul
Bounderby îşi puse tamburina pe cap ca o dansatoare orientală.
— E suspect, desigur, zise James Harthouse.
— Cred şi eu, domnule ! zise Bounderby scuturînd sfidător din cap. Cred şi eu ! Dar în
chestia asta sînt amestecaţi mai mulţi de-ai lor. Mai este şi o bătrînă. Niciodată însă nu
afli de lucrurile astea pînă nu s-a săvîrşit răul ; abia după ce s-a furat calul se descoperă
că uşa grajdului era stricată '. şi acum a răsărit o bătrînă ! O bătrînă, care se pare că din
cînd în cînd vine în oraş călare pe o mătură. Pîndeşte casa toată ziua, pînă ce Blackpool
îi ia locul ; în noaptea cînd l-ai văzut şi dumneata, a şters-o cu el şi au stat Ia sfat
împreună — fără îndoială ca să-i dea raportul după ce şi-a sfîrşit straja — fir-ar afurisită
să fie !
„Era o bătrînă la Blackpool în noaptea aceea şi încerca să treacă neobservată", gîndi
Louisa.
— Asta nu-i totul, se ştiu chiar mai multe despre ei, zise Bounderby, dînd de cîteva ori
din cap cu subînţeles, dar
188
flaţi ° timP>
c'ar
âiii spus destul. Va rog sa fiţi buni şi să nu sîi- despre asta nimănui. Poate ca va dura
mai mult ^ ^ l!rm^ " vom prinde. E o tactică bună să le i î i
timP> c'ar P^n vom prinde. E o tactică
lăsăm strună lungă ; nu poate strica în nici un caz.
— Desigur, vor fi pedepsiţi de lege cu cea mai mare asprime, după cum scrie în
anunţurile afişate, răspunse James Harthouse, şi o merită. Cine pradă băncile trebuie sa
sufere urmările. Dacă n-ar exista urmări, ne-am apuca cu toţii să prădăm băncile.
îi luase uşurel Louisei umbreluţa din mînă şi i-o deschisese, iar ea mergea în umbra
ei, deşi soarele nu bătea acolo.
— Deocamdată, Loo Bounderby, zise soţul ei, trebuie să ai grijă de doamna Sparsit.
Nervii doamnei Sparsit au fost zdruncinaţi de această întîmplare şi are să rămînă aici o
zi, două. Aşa că vezi să se simtă cît mai bine.
 — Vă mulţumesc foarte mult, domnule, observă acea doamnă discretă, dar vă rog să
nu vă îngrijiţi de confortul meu. Eu mă mulţumesc cu orice.
în curînd se văzu că ceea ce i s-ar fi putut reproşa doamnei Sparsit, în raporturile cu
aşezămîntul domestic al domnului Bounderby, era o lipsă de grijă atît de excesivă pentru
persoana ei şi o grijă atît de excesivă pentru ceilalţi, încît ajunsese o adevărată pacoste.
Cînd i se arătă camera, fu atît de adînc impresionată de confort, încît îţi făcea impresia
că ar fi preferat să petreacă noaptea pe masa de călcat din spălătorie.
— E adevărat că Powlerii şi Scadgersii erau obişnuiţi cu luxul, dar e de datoria mea
să-mi amintesc, îi plăcea doamnei Sparsit să observe cu o graţie plină de nobleţe, mai cu
seamă cînd era de faţă şi vreunul dintre servitori, că nu mai sînt ce-am fost. într-adevăr,
spunea ea, dacă aş putea să uit cu desăvîrşire că domnul Sparsit era un Powler, sau că
eu însumi smt înrudită cu familia Scadgers, ori dacă aş putea chiar anula totul şi să mă
preschimb într-o fiinţă de origine modestă Şi cu rude neînsemnate, aş face-o bucuroasă.
Aş socoti-o, în "nprejurările de faţă, ca lucrul cel mai potrivit.
Aceeaşi înclinare ascetică o silea să refuze la masă mîn-carurile şi vinurile alese,
pînă ce domnul Bounderby aproape 11 Poruncea să se înfrupte din ele ; atunci spunea : ,
~ Într-adevăr, domnule, sînteţi prea bun, şi renunţa la h°tărîrea, pe care o declarase
aproape public şi solemn, de a se servi cu o felioară de berbec.
?De asemenea, cînd avea nevoie de sare, îşi cerea scuze la es'irşit, şi cum se simţea
obligată, din amabilitate pentru
189
domnul Bounderby, să-i sprijine mărturia cu privire la starea nervilor ei, din cînd în
cînd se lăsa pe speteaza scaunuhij şi plîngea în tăcere ; cu acest prilej, o lacrimă de
dimensiuni uriaşe, asemenea unui cercel de cristal, putea fi observată (ori mai degrabă
trebuia să fie, deoarece se impunea atenţiei generale) alunecînd de-a lungul nasului ei
roman.
Dar trăsătura cea mai remarcabilă a doamnei Sparsit, şi care "le umbrea pe toate
celelalte, era neclintita-i hotărîre de a-l compătimi pe domnul Bounderby. în unele
momente îi era cu neputinţă să se uite la el fără să nu clatine din cap asemeni cuiva care
ar spune : „Vai, sărmane Yorick !" 1 După ce lăsa să-i scape aceste semne de emoţie, se
silea să fie surlză-toare, avînd chiar sclipiri de veselie, şi spunea :
— Mă bucur, domnule, cînd văd că v-aţi păstrat buna dispoziţie. Părea să aducă
slavă harului ceresc ce-i îngăduia domnului Bounderby să rabde aşa cum răbda.
Altă curiozitate de-a ei, pe care foarte greu şi-o putea învinge şi pentru care îşi cerea
iertare mereu, era o ciudată înclinare de a-i spune doamnei Bounderby „domnişoară
Grad-grind", cedînd acelei porniri de trei-patru ori în cursul fiecărei seri. De fiecare dată
cînd greşea, chipul doamnei Sparsit se acoperea de o nevinovată roşeaţă. într-adevăr se
scuza ea, era atît de fire-sc să-i spui „domnişoara Gradgrind", pe cîtă vreme i se părea de
neconceput ca doamna aceea tinerică, pe care avusese fericirea s-o cunoască pe cînd
era fetiţă, să fie cu adevărat doamna Bounderby. Dar cazul acela neobişnuit mai vădea şi
o altă ciudăţenie : cu cît se gîndea mai mult la asta, cu atît i se părea mai imposibil,
diferenţa, observa ea, fiind atît de mare.
în salon, după masă, domnul Bounderby judecă procesul furtului, interogă martorii,
consemnă declaraţiile, găsi că persoanele suspecte sînt vinovate şi le osîndi cu cea mai
mare asprime a legii. După ce se termină cu asta, Bitzer fu trimis în oraş, avînd ordin să-i
înştiinţeze pe Tom să vină acasă cu trenul poştal.
Cînd se aduseră luminările, doamna Sparsit şopti :
— Nu fiţi abătut, domnule. Tare aş dori să vă văd voios, aşa cum vă ştiam pe
vremuri.
Domnul Bounderby, pe care acele consolări începuseră să-l cam zăpăcească de cap,
predispunîndu-l la sentimentalism oftă ca o balenă.
Replică din piesa „Harr.U't" de Shakespeare.
190
jsju pot să vă văd aşa, domnule, spuse doamna Sparsit.
câţi o partidă de table, domnule, aşa cum obişnuiaţi să
r ti Pe vremea cîn(i aveam cinstea să trăiesc sub acelaşi
operiş cu dumneavoastră. aC ^__ ]Sf-am mai jucat table de atunci, doamnă,
răspunse
domnul Bounderby. c . A „ . .
— Da, domnule, spuse doamna Sparsit împăciuitoare, ştiu " n ÎI ti mai iucat. îmi
amintesc că pe domnişoara Gradgrind
interesează asemenea joc. Dar aş fi incintata, domnule, dacă aţi binevoi să jucaţi cu
mine.
Se aşezară să joace lîngă o fereastră ce dădea spre grădină. Era o noapte
frumoasă, fără lună, dar caldă şi încărcată de miresme. Louisa şi domnul Harthouse
ieşiră să se plimbe prin grădină, şi în liniştea nopţii vocile lor se auzeau bine, deşi nu se
înţelegea ce spuneau. Doamna Sparsit, de la locul ei, din faţa cutiei de table, se căznea
neîncetat să străpungă cu ochii întunericul de afară.
— Ce este, doamnă, o întrebă domnul Bounderby, nu cumva vezi vreun incendiu,
păcatele mele ?
— A, da' de unde, domnule, răspunse doamna Sparsit, mă gîndeam la rouă.
— Dar ce ai dumneata cu rouă, doamnă ? se miră domnul Bounderby.
— Eu n-am nimic, domnule, răspunse doamna Sparsit, dar mă tem să nu răcească
domnişoara Gradgrind.
— Nu răceşte niciodată, spuse domnul Bounderby.
— Adevărat, domnule ? zise doamna Sparsit. Şi o apucă deodată o tuse înfundată.
Cînd se apropie ora culcării, domnul Bounderby bău un pahar cu apă.
— Vai, domnule, zise doamna Sparsit, nu beţi paharul dumneavoastră cu vin cald de
Xeres, cu coajă de lămîie şi cu nucşoară ?
. . Ei, am pierdut obiceiul să-l mai beau, doamnă, mărtu-risi domnul Bounderby.
. ~~ Cu atît mai rău, domnule, replică doamna Sparsit. Vă Pierdeţi toate obiceiurile
dumneavoastră cele bune şi vechi. Aar> curaj, domnule ! Dacă domnişoara Gradgrind
îngăduie,
nt gata să vi-l pregătesc eu, aşa cum obişnuiam pe vremuri. -Uomnişoara Gradgrind
îngăduindu-i numaidecît doamnei
• rsit să facă tot ce pofteşte, grijulia doamnă pregăti băutura V ° prezentă domnului
Bounderby.
191
— Are să vă facă bine, domnule. Are să vă încălzească inima. E tocmai lucrul de
care aveţi nevoie şi pe care ar trebui să-l luaţi regulat, domnule.
 Şi cînd domnul Bounderby îi ură :
— în sănătatea dumitale, doamnă ! ea îi răspunse foarte emoţionată :
— Vă mulţumesc, domnule. Şi dumneavoastră de asemenea, şi, pe deasupra, multă
fericire.
în cele din urmă îi ură cu mult patos noapte bună, şi domnul Bounderby se duse la
culcare cu o jalnică încredinţare că fusese contrariat într-o chestiune delicată, deşi pentru
nimic în lume n-ar fi putut preciza despre ce era vorba.
După ce se dezbrăcă şi se culcă, Louisa rămase mult timp de veghe, aşteptînd
întoarcerea fratelui ei. Ştia că nu poate sosi înainte de ora 1 după miezul nopţii. în liniştea
aceea de ţară, ce n-o ajuta de loc să-şi potolească zbuciumul gîndu-rilor, timpul se
scurgea greoi. într-un tîrziu, după ce întunecimea şi liniştea păruseră să se adîncească
una în alta ceasuri nesfîrşite, auzi clopotul de la poartă. Avu impresia c-ar fi fericită să-l
audă sunînd pînă în zori, dar clopotul se opri, ultimele lui vibraţii se răspîndiră tot mai
slab în depărtarea văzduhului, apoi tăcerea se aşternu din nou.
Lăsă să mai treacă, după cît socoti, vreun sfert de oră, apoi se sculă, îşi puse o
rochie de casă, ieşi afară din cameră şi urcă scara pe întuneric spre camera fratelui ei.
Găsind uşa închisă, o deschise încet şi-l strigă în timp ce se apropia cu paşi uşori de
patul lui.
îngenunche lîngă pat, îşi trecu braţul pe după gîtul lui Tom şi-i apropie faţa de a ei.
Ştia că numai se preface şi nu doarme, dar nu spuse nimic.
îndată Tom tresări, ca şi cum s-ar fi trezit brusc, întrebînd cine este şi ce s-a întîmplat.
— Tom, n-ai nimic să-mi spui ? Dacă m-ai iubit vreodată şi ai vreo taină pe care o ţii
ascunsă faţă de toţi ceilalţi, mar-turiseşte-mi-o mie.
— iNu înţeleg ce vrei să spui, Loo. Se vede că ai visat.
— Dragă frăţioare, spuse Louisa lăsîndu-şi capul pe peraaj astfel că părul ei îl învălui
ca şi cum ar fi căutat să-l ascundă privirilor tuturor în afară de ale ei, n-ai nimic să-mi _
mărturiseşti ? Nu există ceva ce ai putea să-mi spui dacă ai vrea • Nimic nu mă poate
face să mă schimb faţă de ţine, orice mi-al spune. Ah, Tom, spune-mi adevărul !
— Nu înţeleg ce vrei, Loo.
]92
 4,.
__Aşa cum stai întins aici, singur în noaptea tristă, dragul
eu la fel va veni o noapte cînd vei sta întins undeva, dar tun'ci nici măcar eu nu voi
mai fi lîngă tine, chiar de-aş mai fi în viaţă. Aşa cum stau acum lîngă tine, desculţă,
dezbrăcată, nevăzută în întunericul ce mă înconjoară, tot aşa va trebui să zac cît timp va
dura noaptea putreziciunii mele, pînă cînd mă voi preface în ţărînă. Gîndeşte-te la acele
vremuri, Tom, şi spune-mi adevărul.
— Ce vrei să ştii ?
— Poţi fi încredinţat că n-am să-ţi fac nici o mustrare, şi cu o nespusă dragoste îl
strînse la piept ca pe un copil. Poţi fi sigur că te voi înţelege şi că îţi voi rămîne
credincioasă. Poţi fi sigur că am să te scap cu orice preţ. Vai, Tom, n-ai nimic să-mi
spui ? Şopteşte-mi încet de tot. Spune-mi numai „da",, şi am să te-nţeleg.
îşi apropie urechea de buzele lui, dar el tăcu plin de îndărătnicie.
— Nici un cuvînt, Tom ?
— Cum să spun DA, sau să spun NU, cînd nu ştiu despre ce vorbeşti ? Loo, eşti o
fată bună şi curajoasă şi încep să cred că ai merita un frate mai bun decît mine. Dar n-
am nimic altceva să-ţi spun. Du-te la culcare, du-te la culcare...
— Eşti obosit, îi şopti ea după cîteva clipe, cu voce aproape normală.
— Da, sînt frînt de oboseală.
— Ai fost atît de ocupat şi de sîcîit astăzi. S-a mai descoperit ceva ?
— Numai ce ai auzit de la... el.
— Tom, ai spus cuiva că ne-am dus să vorbim cu oamenii aceia şi i-am văzut acolo
pe toţi trei împreună ?
— Nu. Nu m-ai rugat tu în mod deosebit, cînd mi-ai cerut să te însoţesc acolo, să
păstrez taina ?
— Da. Dar atunci nu ştiam ce avea să se întîmple.
— Nici eu. Cum aş fi putut şti ?
De data asta fusese foarte grăbit să dea răspunsul.
— După cele ce s-au întîmplat, crezi că ar trebui să spun c-am fost acolo ? întrebă
sora Iui, stînd acum în picioare lîngă Pat (se retrăsese şi se ridicase treptat). Trebuie să
spun ? Crezi Ca e de datoria mea ?
,.~7 Ce dumnezeu, Loo, răspunse fratele ei, ştiam că n-ai .Keiul să-mi ceri părerea.
Spune ce vrei. Dacă păstrezi
aina numai pentru tine, atunci voi face şi eu la fel. Dacă sa vorbeşti, atunci, gata, s-a
terminat.
13
' Timpuri grele
193
Era prea întuneric să-şi poată zări unul altuia faţa, <ja amîndoi păreau foarte atenţi
şi-şi cumpăneau fiecare cuvînt
— Tom, tu crezi că omul căruia i-am dat bani e într-adevăr amestecat în crima asta ?
— Nu ştiu. Nu văd de ce n-ar fi.
— Mi s-a părut om cinstit.
— S-ar putea ca altul să-ţi pară necinstit, şi totuşi să nu fie aşa.
Urmă o pauză, pentru că Tom şovăise şi se oprise.
— Pe scurt, urmă Tom, ca şi cum ar fi luat deodată o ho-tărîre, fiindcă ai adus vorba,
trebuie să-ţi spun că mie mi-a inspirat atît de puţină încredere, încît l-am scos afară să-i
spun pe îndelete că, după mine, se putea socoti foarte fericit de pleaşca ce-i căzuse pe
cap datorită surorii mele şi speram că o va folosi cum trebuie. Nu ştiu dacă-ţi mai
aminteşti că l-am scos din cameră. Nu vreau să-l vorbesc de rău ; s-ar putea să fie un om
foarte de treabă, şi sper că este.
— A fost jignit de cele ce i-ai spus ?
— Nu, a luat-o aşa cum trebuia şi a fost destul de cuviincios. Unde eşti, Loo ? Se
ridică din pat şi o sărută. Noapte bună, dragă, noapte bună.
— Nu mai ai nimic altceva să-mi spui ?
— Nu. Ce să mai am ? Doar n-o să mă sileşti să-ţi spun o minciună ?
— Nu, Tom, mai ales în noaptea asta, dintre toate nopţile vieţii tale, pe care ţi le
doresc multe şi mai fericite, n-aş vrea să minţi.
— Iţi mulţumesc, draga mea Loo. Sînt atît de obosit, încît într-adevăr mă mir că nu
spun orice vrei numai să ma pot culca odată. Du-te la culcare, du-te la culcare.
 O sărută din nou, se întoarse pe partea cealaltă, îşi trase cuvertura peste cap şi
rămase întins, atît de liniştit, de PaJ"ca venise vremea pe care o invocase ea. Louisa mai
rămase citaviţ vreme lîngă pat, apoi se îndepărtă încet, se opri la uşă, J1 cînd o
deschise, se uită înapoi şi-l întrebă dacă n-o strigase. dar Tom nu făcu nici o mişcare, şi
ea închise încet uşa şi se întoarse în camera ei.
Atunci, nenorocitul băiat privi cu precauţie în jurul lui ?-'; văzînd că Louisa plecase, se
strecură jos din pat, zăvorî^uşa Ş se aruncă din nou pe pernă, smulgîndu-şi părul, plingin
amarnic, purtînd în suflet pică şi dragoste surorii lui, dispre' ţuindu-se cu duşmănie, dar
fără rerauşcări, şi dispreţuind cvl aceeaşi zadarnică duşmănie tot ce e bun pe lume.
Capitolul tX
SE VEDE SFIRŞINDU-SE CEVA
Doamna Sparsit, odihnindu-se la conacul domnului Boun-A rby pentru a-şi recăpăta
liniştea nervilor, supraveghea toate 6 atîta străşnicie, zi şi noapte, de sub sprîncenele-i
coriola-„cfi încît ochii ca două faruri de pe o coastă stîncoasă ar fi făcut pe toţi marinarii
prudenţi sa se ferească de un promontoriu atît de primejdios cu nasul roman şi de
regiunea întunecată şi bogată în recifuri din vecinătate dacă purtarea nu i-ar fi fost atît de
blîndă. Deşi îţi venea a crede că retragerea ei la culcare nu era decît o simplă formalitate,
atît de holbaţi şi treji îi erau ochii clasici, şi că ar fi cu neputinţă ca nasul ei neînduplecat
să consimtă la necesitatea firească a odihnei, doamna Sparsit avea o înfăţişare atît de
senină cînd se aşeza într-un loc şi începea să-şi netezească mănuşile incomode, ca să
nu le spunem zgrunţuroase (fabricate dintr-un material izo-lant, ca râcitoarele), sau cînd
mergea în buestru spre regiuni necunoscute, cu piciorul în scara ei de aţă, încît
majoritatea celor ce o observau erau siliţi s-o ia drept o porumbiţă, pe care natura, dintr-
un capriciu, o îmbrăcase în veşmîntul pămîntesc al unei păsări din neamul celor cu clonţ.
Era o fiinţă uluitoare în privinţa furişatului prin casă. Cum făcea să ajungă de la un
etaj la altul era un mister de nepătruns. O doamnă aşa de arătoasă ca ea şi cu rude atît
de sus puse nu putea fi bănuită că ar sări peste balustrade, sau că s-ar lăsa să alunece
în josul lor, deşi uşurinţa extraordinară cu care se deplasa îţi sugera asemenea gînd
nebunesc. O altă Particularitate a doamnei Sparsit era că nu se grăbea niciodată. De
pildă, se repezea ca o săgeată din pod pînă-n hol, »wă să gîfîie de loc şi fără să piardă
nimic din demnitatea ei w clipa sosirii la destinaţie. Şi nici nu fusese vreodată zărită de
ochi omeneşti mergînd cu pas grăbit.
Se arătă foarte prietenoasă faţă de domnul Harthouse, şi, urina după sosirea ei,
avură împreună cîteva convorbiri plă-
• f.' *ntr~° dimineaţă, înaintea dejunului, îl întîlni în grădină 11 iăcu reverenţa ei
pompoasă.
• ^Parcă a fost abia ieri, domnule, zise doamna Sparsit, a cînd am avut cinstea să vă
primesc la bancă şi cînd aţi
B ut amabilitatea să mă întrebaţi de adresa domnului B°underby.
13*
195
m
?— Un prilej pe care sînt sigur că nu-l voi uita, în veci; vecilor, zise domnul Harthouse,
înclinîndu-şi capul spre faţa doamnei Sparsit, cu aerul cel mai lînced cu putinţă.
— Trăim într-o lume ciudată, domnule, zise doamna Sparsit.
— Am avut cinstea, printr-o coincidenţă de care sînt mîndru, să fac o observaţie
asemănătoare ca înţeles, deşi n-am formulat-o atît de usturător.
— O lume ciudată, aş spune, domnule, continuă doamna Sparsit, după ce răsplăti
complimentul cu o coborîre a sprîn-cenelor ei negre, a căror expresie nu se potrivea de fel
cu vocea atît de mieroasă, dacă avem în vedere intimitatea ce ne leagă, la un moment
dat, de persoane despre care, cu puţin înainte, nu ştiam absolut nimic. îmi amintesc,
domnule, ca atunci aţi ajuns chiar să-mi spuneţi că vă era teamă de domnişoara
Gradgrind.
— Memoria dumneavoastră îmi face o cinste pe care persoana mea neînsemnată nu
o merită, doamnă. Pentru a mă ) dezbăra de sfiiciunea ce o simţeam, m-am folosit de
îndru- ? mările dumneavoastră îndatoritoare. Inutil să adaug că au fost deosebit de
precise. Talentul doamnei Sparsit pentru... de fapt pentru orice lucru care cere precizie...
sprijinit de forţa raţionamentului... şi de familie... se manifestă prea des pentru
a mai putea fi pus la îndoială.
Domnul Harthouse era cît pe ce să adoarmă pe cînd făcea acest compliment, atît de
mult îi trebuise pentru a-l duce pînă la capăt şi atîta îi rătăciseră gîndurile pe cînd îl
formula. .
— Aţi găsit-o pe domnişoara Gradgrind, ce absurditate | din partea mea ca nu-i pot
spune doamna Bounderby, atît de f tînără pe cît v-o zugrăvisem ? întrebă doamna Sparsit
cu voce dulceagă.
— I-aţi schiţat perfect portretul, răspunse domnul Harthouse. Mi-aţi înfăţişat o
imagine fidelă.
— E foarte atrăgătoare, domnule, zise doamna Sparsit alunecîndu-şi agale mănuşile
cu un deget una peste alta.
— Nespus de atrăgătoare.
— înainte lumea găsea că domnişoara Gradgrind este o fiinţă lipsită de însufleţire,
observă doamna Sparsit, dar mărturisesc că-mi pare să fi cîştigat uimitor de mult în
privinţa aceasta. Ah, iată-l chiar pe domnul Bounderby ! exclama doamna Sparsit dînd de
mai multe ori din cap, ca şi cutfi pînă atunci nu s-ar fi gîndit şi n-ar fi vorbit de nimeni alt'
196
ineva. Cum vă simţiţi în dimineaţa asta, domnule ? Am dori
g vă vedem mai vesel, domnule.
Par grija stăruitoare şi necontenită a doamnei Sparsit Je a-i alina suferinţa şi de a-i
uşura povara ce-l apasă începuseră de la un timp să-l facă pe domnul Bounderby mai
blînd ca de obicei faţă de doamna Sparsit şi mai aspru ca de obicei faţă de majoritatea
celorlalţi, începînd cu soţia lui. De aceea, cînd doamna Sparsit spuse cu o veselie silită :
— Desigur că doriţi să vă luaţi dejunul, domnule, dar fără îndoială că domnişoara
Gradgrind va veni în curînd aici să prezideze masa... domnul Bounderby răspunse :
— Dacă aş aştepta să fiu îngrijit de nevastă-mea, doamnă, ştii prea bine că ar trebui
să aştept pînă la judecata de apoi, aşa că am să te rog pe dumneata să serveşti ceaiul.
Doamna Sparsit consimţi şi îşi reluă locul pe care îl ocupase în trecut la masă.
încă un prilej pentru acea admirabilă femeie să devină sentimentală la culme. Cu
toate acestea, era aşa de umilă, încît, de îndată ce apăru Louisa, se ridica declarînd că
nu s-ar putea gîndi niciodată să stea în locul acela în împrejurările de faţă, oricît de des
ar fi avut cinstea să pregătească dejunul domnului Bounderby înainte ca domnişoara
Gradgrind — cerea iertare, voia să spună doamna Bounderby ; nădăjduia că va fi
scuzată, dar într-adevăr nu putea încă să spună cum trebuie, deşi era încredinţată că se
va obişnui în curînd — să ocupe poziţia pe care o avea acum, ci, observă ea, numai
datorită întâmplării că domnişoara Gradgrind a întîrziat puţin şi pentru că timpul domnului
Bounderby e atît de preţios, ştie încă de pe vremuri ca pentru dînsul este deosebit de
important să-şi ia dejunul la timp, şi-a luat îngăduinţa să cedeze acelei dorinţe ; căci
voinţa lui fusese, vreme îndelungată, lege pentru ea.
— Lasă, rămîi unde eşti, doamnă, zise domnul Bounderby, rămîi unde eşti ! Doamna
Bounderby cred că va fi încîntată sa scape de grija asta.
—? Nu vorbiţi aşa, domnule, răspunse doamna Sparsit, aproape cu severitate,
deoarece ar fi o lipsă de politeţe faţă °e doamna Bounderby. Şi nu e în firea
dumneavoastră, dorn-nule, să fiţi nepoliticos.
J~ Poţi să fii cu sufletul împăcat, doamnă. Nici nu-ţi Pasa, nu-i aşa, Loo ? se adresă
pe un ton arţăgos domnul bounderby soţiei sale.
. Fireşte ! N-are nici o importanţă. De ce ar avea vreo
mP°rtanţă pentru mine ?
197
— De ce ar avea vreo importanţă pentru cineva, doarrinj Sparsit ? spuse domnul
Bounderby, iritat de acea lipsă de consideraţie. Acorzi prea multă însemnătate acestor
lucruri doamnă. Pe cuvîntul meu că aici vei ajunge să-ţi schimbi unele idei de-ale
dumitale. Eşti de modă veche, doamnă ! Ai rămas în urmă ; copiii lui Thomas Gradgrind
trăiesc în alte timpuri,
— Ce-i cu dumneata ? se miră Louisa cu răceală. Ce te-a jignit ?
— Jignit ! ? repetă Bounderby. îţi închipui că dacă mi s-ar aduce vreo jignire aş trece-
o cu vederea şi n-aş cere pe loc satisfacţie ? îmi place să spun verde în faţă ce am de
spus. Nu umblu cu ocolişuri.
— Cred că nimeni n-a avut vreodată prilejul să te socoată prea sfios sau prea delicat,
răspunse liniştită Louisa ; şi niciodată nu ţi-am reproşat aşa ceva, nici cînd eram copilă şi
nici după ce am devenit femeie. Dar nu înţeleg ce vrei ?
— Ce vreau ? răspunse domnul Bounderby. Nimic. Ori ai uitat, Loo Bounderby, că
dacă eu, Josiah Bounderby din Coketown, vreau un lucru, îl obţin numaidecît ?
Se uită la el cum lovea în masă de făcea să sune ceştile, şi o roşeaţă de mîndrie îi
coloră chipul.
„încă o schimbare", gîndi domnul Harthouse.
— în dimineaţa asta eşti de neînţeles, zise Louisa. Te rog, nu-ţi mai da osteneala să
te explici. Nu sînt curioasă să aflu ce gîndeşti. Ce importanţă are ?
Discuţia se opri aici, şi domnul Harthouse trecu îndată cu o veselie nepăsătoare la
subiecte fără însemnătate. Dar din ziua aceea, înrîurirea doamnei Sparsit asupra
domnului Bounderby o apropie şi mai mult pe Louisa de domnul Harthouse şi adînci
înstrăinarea primejdioasă dintre ea şi soţul ei şi încrederea pe care o avea, spre dauna
lui, în alt bărbat, încredere la care ajunsese cu paşi atît de imperceptibili, că n-ar fi putut
să mai revină pe urmele lor chiar dacă ar fi încercat De încercase sau nu vreodată,
aceasta era o taină a sufletului ei de nepătruns.
Doamna Sparsit fu atît de tulburată de această întîmplare, că, după dejun, cînd
rămase singură cu domnul Bounderby m hol şi îl ajută să-şi ia pălăria, depuse un sărut
cast pe mîn* lui, şoptind : „Binefăcătorul meu !" şi se retrase apoi copleşii de mîhnire.
Totuşi, este un fapt neîndoielnic, şi care trebuie re* levat în povestirea aceasta, că cinci
minute după ce domnul Bounderby părăsi casa, purtînd aceeaşi pălărie, aceeaşi uf'
masă a Scadgersilor şi rudă prin alianţă a Powlerilor îşi ita
198
cu un deget a mîinii drepte în faţa portretului lui, se mucl dispreţuitor la acea operă de
artă şi-i spuse :
strl,__Aşa-ţi trebuie, găgăuţă ce eşti, bine îmi pare !
Domnul Bounderby nu plecase de mult, cînd apăru R'tzer. Venise cu trenul, ce şuiera
şi huruia pe deasupra 1 nsului şir de viaducte înălţate peste ţărmul sălbatic de foste şi
prezente mine de cărbuni, aducînd un mesaj urgent je la Stone Lodge. Era un bilet scris
în grabă, înştiinţînd-o Louisa că doamna Gradgrind era grav bolnavă. De cînd îşi
amintea, Louisa n-o văzuse niciodată sănătoasă, dar în ultimele cîteva zile se topise de
tot. Starea ei continuase să se înrăutăţească în tot timpul nopţii şi ajunsese acum atît de
aproape de moarte, pe cît îi mai îngăduiau puterile ei sfîrşite să facă o umbră de efort ca
să iasă din starea în care se afla.
însoţită de cel mai blond paznic, spălăcit şi nimerit slujitor pentru uşa morţii la care
ciocănea doamna Gradgrind, Louisa călători în huruitul trenului spre Coketown, pe
deasupra fostelor şi prezentelor mine de cărbuni, şi fu aruncată vijelios în fălcile
fumegînde ale oraşului. Aici trimise curierul să-şi vadă de treburile lui, iar ea luă o trăsură
spre vechea ei casă.
De la căsătorie nu mai fusese aproape de loc pe acolo. Tatăl ei nu mai isprăvea să
treacă mereu prin sită la Londra grămada lui de cenuşă parlamentară (deşi nu se
observase să fi descoperit multe articole preţioase în acest gunoi), Şi tot se mai ocupa şi
acum cu cernutul în curtea de gunoaie a naţiunii. Doamna Gradgrind socotea că-i mai
degrabă o tulburare decît o plăcere să fie vizitată cînd zăcea întinsă pe canapea ; cu
tineretul Louisa nu se înţelegea de 'oc ; faţă de Sissy nu se mai îmblînzise niciodată din
noaptea cind copilul saltimbancului îşi ridicase ochii să privească pe viitoarea soţie a
domnului Bounderby. Nu se simţea de loc atrasă să se ducă pe acolo, şi se dusese rar.
Şi nici acum, pe cînd se apropia de fosta-i casă, nu simţi rezindu-se în ea vreuna din
înrîuririle binefăcătoare ale ve-lului cămin. Ce avea ea de-a face cu visurile copilăriei, u
basmele gingaşe, cu fanteziile graţioase, încîntătoare, ome-5&J dar imposibile, cu care
ele împodobesc o lume necu-Clltă încă, acele visuri în care e aşa de plăcut să crezi o
de^care-i aşa de plăcut să-ţi aminteşti cînd te-ai făcut
ma „. p ţ ş
P f6' căci atunci pînă şi cel mai. neînsemnat dintre ele se ace în suflet într-o mare
dragoste pentru semenii tăi,
199
îndemnînd pe copii să pătrundă in mijlocul lumii şi ^ dureze, cu mîinile lor curate, o
grădină pe caile pietroase ale acestei lumi unde ar fi mai bine pentru toţi fiii ]u; Adam
dacă s-ar încă'zi mai des la lumina soarelui, sirnoli şi încrezători, şi nu atît de
atotştiutori ? Amintiri despre felul cum călătorise spre puţinul pe care-l ştia ; despre căile
fermecate la care visase şi sperase la fel ca atîtea milioane de făpturi nevinovate ; despre
felul cum ajunsese la Raţiune prin lumea gingaşă a Fanteziei, socotind-o drept o zeitate
binefăcătoare, ce se bizuia pe alte zeităţi tot atît de mari ca ea, şi nu un idol fioros, crud
şi rece, ce-şi ţinea victimele încătuşate de mîini şi de picioare, cu înfăţişarea-i de uriaş,
mut şi cu privire oarbă, care nu putea fi mişcat decît de o forţă calculată la un număr
precis de tone, ce avea ea de-a face cu toate acestea ? Amintirile ei despre casă şi
copilărie erau amintiri despre secarea fiecărui izvor şi fîntîni din sufletul ei tînăr de îndată
ce începea să ţîş-nească. Acolo nu se găseau ape aurii. Astfel de ape curg ca să
fertilizeze ţinuturi unde strugurii se culeg de pe mărăcini şi smochinele de pe scaieţi.
Intră în casă şi apoi în camera mamei, stăpînită de o tristeţe apăsătoare şi împietrită.
De cînd plecase de acasă, Sissy trăise pe picior de egalitate cu restul familiei. Acum
stătea lîngă doamna Gradgrind, şi în cameră se mai afla sora Louisei, în vîrstă de vreo
10—12 ani.
Cu mare greutate s-a putut aduce la cunoştinţa doamnei Gradgrind că venise s-o
vadă copilul ei cel mai mare. Sta ca de obicei întinsă pe o canapea, cu spatele uşor
susţinut în perne, păstrîndu-şi vechea şi obişnuita poziţie în măsura în care i-o mai
îngăduia slăbiciunea. Nu voise în ruptul capului să se culce în pat, pretinzînd că dacă s-
ar culca, atunci cu siguranţă că n-ar mai vedea vreodată nici asta sfîrşindu-se.
Vocea ei slabă se auzea atît de îndepărtată din bocceaua de şaluri, sunetul vocii care
i se adresa părea să aibă nevoie de atîta timp pentru a pătrunde pînă la urechile ei, înciţ
parcă ar fi zăcut în fundul unui puţ. Sărmana fiinţă era m*1 aproape de Adevăr ca
niciodată ; şi asta avea o mare însemnătate.
Cînd i se spuse că doamna Bounderby e acolo, răspunse într-aiurea că pe el nu-l
numise niciodată aşa de cînd e căsătorise cu Louisa ; că tot timpul cît îi căutase un de
care să nu se poată lega nimeni îl numise J ; şi că putea acum să se dezbare de obiceiul
acesta, neavînd i
200
( jndemină un nume precis cu care să-l înlocuiască. Abia Wupâ ce Louisa stătu lîngă
ea cîteva minute, vorbindu-i "ntr-una> ajunse doamna Gradgrind să înţeleagă clar cine
venise. Atunci păru că-şi revine deodată.
__ Sper, drăguţa mea, spuse ea, că o duci destul de
bine. Totul a fost opera tatălui tău. A dorit-o din tot sufletul. Şi Ştia el ce ştia.
__ Vreau să vorbeşti despre dumneata, mamă, nu despre
 — Vrei să vorbesc despre mine, draga mea ? Cred că e pentru prima oară cînd ţine
cineva să-i vorbesc despre mine. Nu mi-e bine de loc, Louisa. Sînt foarte slabă şi
ameţită.
— Te doare ceva, dragă mamă ?
— Cred că se află o durere pe undeva pe-aici, prin cameră, răspunse doamna
Gradgrind, dar n-aş putea spune precis că o am eu.
După acest răspuns straniu, rămase tăcută cîtăva vreme. Louisa, care îi ţinea mîna,
nu-i simţea bătăile pulsului, dar cînd i-o sărută, izbuti să distingă pîlpîirile unui firicel slab
de viaţă.
— îţi vezi foarte rar sora, zise doamna Gradgrind. începe să-ţi semene. Aş dori să te
uiţi puţin la ea. Sissy, adu-o aici.
Sissy o aduse, şi copila rămase cu mîna în mîna surorii. Louisa observase cum o
ţinuse pe Sissy de gît şi simţi cîtă deosebire era în felul cum o întîmpinase pe ea.
— Vezi asemănarea, Louisa ?
— Da, mamă. Seamănă leit cu mine, dar...
— Aha ! Da, întotdeauna am spus asta .' strigă doamna Gradgrind cu o vioiciune
neaşteptată. Şi bine că mi-am adus aminte ! Aş... aş vrea să-ţi vorbesc, draga mea.
Sissy, fetiţo, lasă-ne o clipă singure.
între timp, Louisa dăduse drumul irninii pe care o ţinea ; se gindea că sora ei avea o
figură mai luminoasă şi mai bună decît avusese ea vreodată. O cuprinse ciuda văzînd pe
acel chip, chiar în aceeaşi clipă, ceva din blîndeţea celuilalt c"ip din odaie : chipul duios,
cu ochii încrezători, pe care parul negru şi bogat îl făcea şi mai palid decît îl făcuse
Veghea şi mila.
Rămasă singură cu mama ei, Louisa văzu aşternîndu-se Pe obrazul celei ce zăcea
întinsă o linişte înfricoşătoare, ca 51 cum se îndepărta plutind pe apele unui fluviu uriaş,
fără
201

a se mai împotrivi de loc, mulţumită că e luata de curent. Duse încă o dată la buzele
ei mîna aceea ce părea o umbră şi o chemă din nou.
 — Voiai să-mi vorbeşti, mamă.
— Cum ? Da, desigur, draga mea. Ştii că tatăl tău e tot timpul plecat acum, aşa că
trebuie să-i scriu despre asta.
— Despre ce, mamă ? Nu te necăji. Despre ce ?
— Cred că-ţi aminteşti, draga mea, că de cîte ori am vrut să spun ceva, într-o
chestiune oarecare, n-am apucat niciodată s-o văd sfîrşindu-se, şi de aceea am renunţat
de mult să mai spun ceva.
— Te ascult, mamă.
Dar numai plecîndu-se la urechea ei şi urmărindu-i în acelaşi timp mişcarea buzelor
reuşi Louisa să lege într-un lanţ neîntrerupt sunetele atît de slabe şi întretăiate.
— Ai învăţat o mulţime de lucruri, Louisa, şi fratele tău, la fel. Tot felul de ologii, de
dimineaţă pînă seara. Dacă a mai rămas în casa asta vreo ologie, de vreun fel oarecare,
ce n-a fost tocită din scoarţă în scoarţă, altceva nu pot spune decît că sper să nu-i aud
numele niciodată.
— Te ascult, mamă, dacă ai puterea să vorbeşti mai departe, îi spuse Louisa pentru a
o împiedica să se lase dusă de curent.
— Dar există ceva... nu-i vorba de o ologie, la care tatăl tău, Louisa, nu s-a gîndit sau
de care a uitat cu totul. Nu ştiu ce anume. Am stat de multe ori cu Sissy lîngă mine şi m-
am gînjdit la asta. Acum n-am să-i mai găsesc niciodată numele. Dar poate îl va găsi tatăl
tău. Asta mă nelinişteşte. Vreau să-i scriu să afle ce este, pentru numele lui dumnezeu !
Dă-mi o pană, dă-mi o pană !
Dar nu mai avea nici măcar puterea să mişte, şi doar bietu-i cap mai încerca să se
răsucească dintr-o parte în alta.
îşi închipui totuşi că dorinţa îi fusese îndeplinită şi ca pana pe care n-ar fi avut
puterea s-o ţină se afla în mîna ei.
Nu mai are nici o însemnătate ce fel de semne ciudate şi fără înţeles începu să facă
pe învelitorile ei. Mîna i se opri în curînd din scris, şi lumina ce pîlpîise întotdeauna atît de
slab şi nedesluşit în spatele acelei umbre diafane se stinse ; şi chiar doamna Gradgnnd,
cînd ieşi din umbra în care omul umblă şi se zbate zadarnic, împrumută ceva din măreţia
înfricoşătoare a înţelepţilor şi patriarhilor.
 202
Capitolul X SCARA DOAMNEI SPABSIT
f
Nervii doamnei Sparsit revenindu-şi cu multă greutate la normal, acea respectabilă
femeie rămase timp de cîteva săptămîni la conacul domnului Bounderby, unde, cu toată
înclinarea-i ascetică de care prinsese gust, socotind-o potrivită situaţiei sale decăzute, se
resemna, cu o nobilă tărie sufletească, să doarmă, cum s-ar spune, în puf şi să se în-
doape cu tot felul de bunătăţi. în ,tot răstimpul acestei întreruperi în activitatea de
supraveghere a băncii, doamna Sparsit se arătă un model de perseverenţă, continuînd
să-l compătimească în faţă pe domnul Bounderby, aşa cum rar i-a fost dat cuiva să fie
compătimit vreodată, şi, plină de sarcasm şi de dispreţ, să-i adreseze în faţă portretului
său epitetul de „găgăuţă".
Explozivul Bounderby, ajungînd la convingerea că doamna Sparsit era o femeie cu
totul superioară, deoarece observase că demnitatea lui suferise vreo jignire nemeritată
(încă nu stabilise precis care), şi, pe de altă parte, că Louisa s-ar fi opus s-o vadă venind
regulat în vizită, dacă era de admis ca, faţă de măreţia lui, Louisa să-şi permită vreo
împotrivire faţă de un lucru hotărît de el, se decise să n-o prea piardă din ochi pe
doamna Sparsit. Astfel, cînd nervii ei se întăriră îndeajuns pentru că-i îngădui să
consume iarăşi pilaf de viţel în singurătate, domnul Bounderby îi spuse la cină, în ajunul
plecării:
t< — Uite ce, doamnă, cît mai ţine vremea frumoasă să vii aici în fiecare sâmbăta şi
să rămîi pînă luni.
La care doamna Sparsit răspunse, pe bună dreptate, deşi nu era de credinţă
mahomedană :
— A auzi înseamnă a te supune.
Deşi doamna Sparsit nu era o fire poetică, totuşi îi "venise in minte o idee concepută
ca o imagine alegorică, •îndelungata supraveghere a Louisei şi observarea stăruitoare a
caracterului ei de nepătruns ascuţiseră şi învioraseră puternic mintea doamnei Sparsit şi
îi dăduseră pesemne un fel "^ avint pe calea inspiraţiei. înălţă în mintea ei o scară ria5a>
la piciorul căreia se găsea o prăpastie întunecoasă ,e ruşine şi prăbuşire ; şi o vedea pe
Louisa cum cobora,
d i
,
zi şi ceas cu ceas, tot mai jos pe treptele ei.
209
Singura preocupare a doamnei Sparsit era să se uite în sus, la scară, şi s-o privească
pe Louisa cum coboară, uneori încet, alteori repede, uneori cîteva trepte deodată, alteori
oprindu-se, dar fără să se întoarcă niciodată. Să se fi întors înapoi numai o singură
treaptă, şi doamna Sparsit ar fi fost în stare să moară de tristeţe şi necaz.
Louisa coborîse neîncetat pînă în ziua, ba chiar şi în ziua cînd domnul Bounderby
lansase invitaţia săptămînală mai sus pomenită. Doamna Sparsit era bine dispusă şi
avea chef de stat la taifas.
— Dacă îmi îngăduiţi, domnule, spuse ea, aş îndrăzni să pun o întrebare în legătură
cu un anumit subiect asupra căruia păstraţi o anumită rezervă (e o îndrăzneală din
partea mea, ştiind bine că nu faceţi nimic fără a avea un motiv temeinic). V-aş ruga să-mi
spuneţi dacă aţi mai primit vreo informaţie cu privire la furt.
— Ah, nu, doamnă, încă nu. Date fiind împrejurările, nici nu mă aşteptam. Roma n-a
fost clădită într-o singură zi, doamnă.
— Foarte adevărat, domnule, zise doamna Sparsit, clă-tinînd din cap.
— Şi nici într-o săptămînă, doamnă.
— într-adevăr, domnule, răspunse doamna Sparsit, cu O gingaşă melancolie.
— Tot astfel, doamnă, zise Bounderby, pot să aştept şi eu, ştii bine. Dacă Romuls şi
Remus au putut să aştepte, Josiah Bounderby poate să aştepte şi el. Şi ei, în tinereţea
lor, au dus-o totuşi mai bine decît mine. Au avut o lupoaică drept doică ; eu, unul, am avut
o lupoaică drept bunică. Lupoaica mea, doamnă, în loc să-mi dea lapte, mă umplea de
vînătai. în privinţa asta era o adevărată vacă de Aldet-ney !
— Oh! suspină doamna Sparsit, cutremurîndu-se.
— Nu, doamnă, urmă Bounderby, n-am mai auzit nimic în legătură cu furtul. Dar
afacerea e pe mîini bune, şi tînărul Tom, care a început să se ţină de treabă — ceva nou
la el, de, n-a avut şcoala mea ! — dă şi el acum o mînă de ajutor. Porunca mea este :
„Staţi liniştiţi, ca sa pară c-am lăsat-o moartă. Lucraţi cît vreţi pe ascuns, dar să nu se
simtă nimic. Altfel, îndată te pomeneşti cu vreo cincizeci dintr-ai lor că-şi dau mîna şi-l fac
scăpat definitiv pe individul ăsta care a şters-o. Staţi liniştiţi ; atunci
204
hoţii vor prinde încetul cu încetul curaj şi rom pune mîna
.__ Într-adevăr, e foarte înţelept, domnule, zise doamna
Sparsit. Foarte interesant. Dar bătrîna de care aţi pomenit, domnule...
— Bătrîna de care am pomenit, doamnă, zise Boun-derby, tăindu-i scurt vorba,
întrucît nu era ceva cu care se putea făli, n-a fost încă prinsă, dar poate fi încredinţată că
pînă la urmă vom pune mîna şi pe ea, dacă asta poate aduce vreo mulţumire sufletului ei
ticălos de babă. Pînă atunci, doamnă, sînt de părere, dacă-mi ceri părerea, că cel mai
bun lucru este să se discute cît mai puţin despre ea.
în aceeaşi seară, de la fereastra camerei sale, unde se odihnea după toate operaţiile
de împachetare, doamna Sparsit îşi îndreptă privirile spre scara ei uriaşă şi o văzu pe
Louisa coborînd tot mai jos.
Şedea lîngă domnul Harthouse, într-un boschet din grădină, vorbind foarte încet; el se
aplecase asupra ei, şi în timp ce-şi vorbeau în şoaptă, faţa lui aproape îi atingea părul...
Poate chiar i-l atingea, îşi zise doamna Sparsit, căznindu-se să sfredelească întunericul
cu ochii ei de şoim. Era prea departe ca să prindă vreo vorbă din discuţia lor şi nu-şi
putea da seama că vorbesc pe şoptite decît după expresie.
Iată ce vorbeau :
— Iţi aminteşti de omul acela, domnule Harthouse ?
— Da, perfect.
— Şi de chipul, şi de comportarea lui, şi de ceea ce spunea ?
— Perfect de bine ! Şi mi s-a părut o persoană plictisitoare, vorbăreaţă şi vulgară la
culme. Se pricepe să ţină predici cu elocvenţa căpătată la şcoala virtuţilor umile, dar te
rog să crezi că mi-am spus de la început: „Aici cam întreci măsura, băiete !"
— Mi-a venit foarte greu să cred ceva rău despre el. _— Dragă Louisa, cum zice Tom
(Tom nu-i spunea
niciodată aşa), ce lucru bun ştii despre omul ăsta ?
 — Nimic, desigur.
— Sau despre alt individ de soiul lui ?
,. —? Cum aş putea şti, răspunse ea. recăpătîndu-şi mult dln tonul de odinioară, pe
care aproape îl pierduse în ultima J'rerne, cînd nu-i cunosc de loc pe oamenii aceştia, nici
pe ba.rbaţi, nici pe femei ?
205
— Draga Louisa, încearcă atunci să primeşti Umilele sugestii ale devotatului dumitale
prieten, care ştie unele lucruri despre diferitele soiuri de oameni excelenţi ; că sînt
excelenţi, sînt gata s-o cred, deşi au unele mici slăbiciuni, cum ar fi, de pildă, obiceiul de
a dosi imediat tot ce le cade sub mînă. Individul cu pricina îi dă cu gura. Perfect, orice om
îi poate da cu gura. Face caz de moralitate. Perfect, tot felul de şarlatani fac caz de
moralitate. De la Camera Comunelor pînă la Casa de corecţie, toţi oamenii fac caz de
moralitate, afară de cei din lumea noastră, şi tocmai această excepţie ne face să fim mai
puţin plicticoşi. Ai văzut şi ai auzit cum s-au petrecut lucrurile. E vorba de un membru al
claselor scămoase, zgîlţîit zdravăn de stimatul meu prieten, domnul Bounderby, care,
după cum ştim, nu posedă acea delicateţe capabilă să mai înmoaie o mînă atît de dură.
Membrul claselor scămoase, jignit şi scos din sărite, părăseşte casa bombănind, se
întîlneşte cu cineva care îi propune să ia parte, cu drept la cîştig, la afacerea asta cu
banca, intră în combinaţie, bagă ceva bani în buzunarul în care mai înainte sufla vîntul şi
simte că şi-a răcorit sufletul. într-adevăr, ar fi un om cu totul deosebit, şi nu ca toţi
oamenii, dacă n-ar-fi profitat de asemenea prilej. Sau, dacă ar fi îndeajuns de deştept, ar
fi putut să-i vină chiar lui singur ideea.
— Aproape am impresia că fac un rău, răspunse Louisa, după ce rămăsese o clipă
pe gînduri, cînd sînt atît de înclinată să-ţi dau dreptate şi să-mi simt sufletul atît de uşurat
de ceea ce spui.
— Ce spun eu este foarte rezonabil, nu-i nimic rău, am discutat asta nu numai o dată
cu prietenul meu Tom — bineînţeles că între mine şi Tom au rămas aceleaşi relaţii de
încredere deplină — şi e cu totul de părerea mea, iar eu sînt cu totul de părerea lui. Vrei
să ne plimbăm ?
Se îndepărtară, plimbîndu-se pe potecile ce deveneau tot mai nedesluşite în lumina
amurgului, ea rezemîndu-se de braţul lui, fără a se gîndi de loc că coboară din ce în ce,
tot mai în jos, pe scara doamnei Sparsit.
Zi şi noapte doamna Sparsit o ţinea ridicată. Cînd Louisa va ajunge la piciorul ei şi va
pieri în prăpastie, n-avea decit să se prăbuşească peste ea ; dar pînă atunci scara
trebuia sa stea acolo, ca un edificiu, în faţa ochilor doamnei Sparsit. Şi acolo, suită pe ea,
se afla permanent Louisa, alunecîno mereu în jos, în jos, tot mai jos !
206
Doamna Sparsit îl vedea pe James Harthouse venind şi plecînd ; auzea vorbindu-se
de el ici şi colo, vedea schimbările chipului pe care el îl studiase ; observa şi ea, pînă în
cele mai mici amănunte, cînd şi cum se înnora chipul, cînd si cum se însenina ; îşi ţinea
ochii negri bulbucaţi, fără urmă de milă, fără urmă de remuşcare, absorbită cu totul de
inte-res. O interesa s-o vadă pe Louisa coborînd, fără ca nimic s_o poată opri, tot mai
aproape de piciorul acestei noi scări a giganţilor 1.
Cu tot respectul ce-l purta domnului Bounderby, deosebit de cel pe care-l avea pentru
portretul lui, doamna Sparsit n-avea nici cea mai mică intenţie de a opri cobo-rîrea.
Dornică s-o vadă înfăptuită, şi totuşi plină de răbdare, aştepta căderea ultimă ca pe o
roadă a speranţelor ei, roadă îmbelşugată, pe care avea s-o culeagă. Aştepta tăcută,
ţinîn-du-şi privirea vicleană aţintită asupra scării, şi numai arareori şi pe furiş îşi scutura
mănuşa cu un deget de la mîna dreaptă (cu pumnul în ea) spre chipul care cobora.
Capitolul XI
DIN CE IN CE MAI JOS
Chipul cobora neîncetat scara uriaşă, îndreptîndu-se mereu, ca o greutate într-o apă
adîncă, spre abisul întunecat de jos.
Domnul Gradgrind, înştiinţat de moartea soţiei sale, făcu o expediţie de la Londra şi
o îngropa într-un mod cît se poate de practic. Apoi se întoarse grăbit la mormanul naţional
de cenuşă şi reîncepu să treacă prin sită fleacurile de care avea nevoie, aruncînd cu praf
în ochii altora, care aveau nevoie de alte fleacuri — într-un cuvînt, îşi reluă îndatoririle
parlamentare.
. ^între timp, doamna Sparsit sta de pază, veghind neclin-tl3 Despărţită de scara ei
toată săptămîna prin lungimea cau ferate care despărţea Coketown-ul de conac,
continuă totuşi s-o pîndească pe Louisa ca o pisică, supraveghind-o Pr}n intermediul
soţului, al fratelui, al lui James Harthouse, exteriorul scrisorilor şi pachetelor, prin orice
lucru în-
Scară în Palatul dogilor din Vineţia,
207
I
sufleţit sau neînsufleţit ce se apropia cît de cît de scară. „Ai pus piciorul pe ultima
treaptă, stimată doamnă, apostrofă doamna Sparsit chipul ce cobora, ajutîndu-se de
mănuşa-i ameninţătoare, şi cu toată dibăcia dumitale, nu mă vei duce de nas niciodată !"
Dar, dibăcie sau comportare firească, fond primitiv al caracterului Louisei sau numai
altoiul lăsat pe el de împrejurări, rezerva ei ciudată deruta chiar şi o fiinţă de isteţimea
doamnei Sparsit, stimulîndu-i în acelaşi timp curiozitatea. Existau momente cînd nici
James Harthouse nu era sigur de Louisa, momente cînd nici el nu putea să descifreze
chipul pe care îl studiase atîta amar de vreme şi cînd fata aceea singuratică devenea
pentru Harthouse o taină. mai mare decît orice femeie de lume înconjurată de un roi de
sateliţi.
Şi astfel timpul trecea, pînă ce, întîmplător, domnul Bounderby trebui să plece de
acasă pentru nişte treburi care cereau prezenţa lui în alt oraş pentru vreo trei sau patru
zile. Era într-o vineri cînd o înştiinţa pe doamna Sparsit la bancă, adăugînd :
— Cu toate acestea, te vei duce mîine la conac, doamnă. Te vei duce ca şi cum aş fi
acolo. Pentru dumneata plecarea mea nu schimbă nimic.
— Vai, domnule, răspunse doamna Sparsit pe un ton de reproş, vă implor, nu vorbiţi
aşa. Pentru mine, lipsa dumneavoastră schimbă cu desăvîrşire totul, cum ştiţi prea bine,
domnule.
— Atunci, doamnă, trebuie să-ncerci să te descurci cum poţi, în lipsa mea, spuse
domnul Bounderby, oarecum măgulit.
— Domnule Bounderby, replică doamna Sparsit, voinţa dumneavoastră e lege pentru
mine. Altminteri, aş fi fost înclinată să discut poruncile dumneavoastră binevoitoare,
nefiind sigură că domnişoarei Gradgrind îi face tot atîta plăcere să mă primească pe cît
vă face totdeauna dumneavoastră să-mi oferiţi mărinimoasa dumneavoastră ospitalitate.
Dar nu e nevoie să mai insistaţi, domnule, mă voi duce pentru că m-aţi invitat
dumneavoastră.
— Ce fel de vorbă-i asta ? Cînd te poftesc în casa mea> doamnă, sări domnul
Bounderby, holbînd ochii, sper că nu mai ai nevoie de altă invitaţie !
— Nu, într-adevăr, domnule, răspunse doamna Sparsit. sper că nu. Nu mai spuneţi
nimic, domnule. Aş dori, domnule, să vă văd iarăşi vesel.
208 .
Ce vrei să spui, doamnă ? ! izbucni domnul Bounderby.
Domnule, adăugă doamna Sparsit, aveaţi înainte în ă o supleţe a cărei lipsă mă
întristează. Fiţi optimist, domnule.
Sub înrîurirea acestui îndemn, greu de îndeplinit, pe care doamna Sparsit îl însoţea
cu o privire compătimitoare, dom-^l Bounderby nu izbuti decît să se scarpi'ne în cap cu un
gest prostesc şi caraghios, iar mai tîrziu fu auzit cum încerca să se impună de la distanţă
prin gălăgia ce o făcu repezind pe toţi oamenii mai mărunţi cu care avu de-a face în
dimineaţa aceea.
— Bitzer, zise doamna Sparsit în după-amiaza aceleiaşi zile, după plecarea
patronului ei, la închiderea băncii transmite complimentele mele domnişorului Thomas şi
întreabă-l dacă n-ar vrea să urce şi să ia împreună cu mine un cotlet de miel în sos de
alune şi un pahar de bere de India.
Domnişorul Thomas, fiind oricînd gata pentru astfel de treburi, trimise un răspuns
amabil, apărînd numaidecît şi el în urma răspunsului.
— Domnule Thomas, spuse doamna Sparsit, deşi n-am decît aceste feluri simple să-
ţi ofer, m-am gîndit totuşi că ar putea să te ispitească.
— Mulţumesc, doamnă Sparsit, răspunse secătura, şi se puse morocănos pe treabă.
— Ce mai face domnul Harthouse, domnule Tom ? întrebă doamna Sparsit.
— A, foarte bine, zise Tom.
— Pe unde o fi acum ? întrebă doamna Sparsit pe un ton u?or de conversaţie, după
ce mai întîi trimisese, în gînd, pe secătură tocmai în fundul iadului pentru că era atît de
puţin comunicativ.
— Vînează în Yorkshire, răspunse Tom. I-a trimis ieri surorii mele un coş cît o turlă de
biserică.
— Ştii, un gentleman de felul lui, zise doamna Sparsit cu voce mieroasă, ai jura că e
un ţintaş straşnic !
?— Tronc ! zise Tom.
u De mic avusese obiceiul să-şi ţină privirile plecate, dar Osatura asta se accentuase
într-atît în ultima vreme, încît nu-şi mai înălţa ochii spre faţa cuiva nici trei secunde
I
a
p
$ir, astfel că doamna Sparsit avea toată libertatea să-i iaă iî f d i fi
c damna Sp a
rftiarească oricît ar fi dorit expresia feţei.
209
— Am o mare simpatie pentru domnul Harthouse, zi$e doamna Sparsit, la fel, de
altminteri, ca mulţi alţii. Putem spera că-l vom revedea în curînd, domnule Tom ?
— Desigur, eu sper să-l văd mîine, răspunse secătura.
— Ce veste bună ! exclamă cu amabilitate doamna Sparsit.
— Ne-am înţeles să-l aştept mîine seară aici, în gară zise Tom, şi cred că apoi vom
lua masa împreună. O săp-tămînă, două nu va da pe la conac pentru că e aşteptat în
altă parte. Cel puţin aşa spune. Totuşi, nu m-ar mira dacă s-ar opri aici duminică şi s-ar
repezi puţin pînă acolo.
— Bine că mi-am adus aminte, spuse doamna Sparsit. Ai fi aşa bun, domnule Tom, să
nu uiţi un mesaj pentru sora dumitale dacă te-aş însărcina cu el ?
— De, am să încerc, răspunse în silă secătura, dacă nu e prea lung...
— N-aş vrea decît să-i transmiţi, o dată cu respectuoasele mele complimente, zise
doamna Sparsit, că s-ar putea ca săptămîna aceasta să n-o tulbur cu prezenţa mea,
deoarece mă simt încă puţin cam nervoasă şi e mai bine, poate, să stau singură, cu
tristeţile mele.
— Ei! Dacă asta-i tot, observă Tom, n-ar fi nici o nenorocire chiar dacă aş uita,
deoarece nu cred că Loo se gîn-deşte la dumneata dacă nu te vede.
 După ce îşi plăti trataţia cu acest plăcut compliment, recăzu într-un mutism sinistru,
pînă nu mai rămase un strop de bere de India ; atunci spuse :
— Ştii, doamnă Sparsit, trebuie s-o şterg ! şi o şterse. A doua zi, sîmbătă, doamna
Sparsit stătu la fereastra c
toată ziua, cercetînd clienţii care intrau şi ieşeau, pîn dinei poştaşii, nepierzînd o clipă
din ochi traficul străzii, răsucind felurite lucruri în mintea ei, dar mai presus de toatf stînd
cu toată atenţia încordată asupra scării. La căderea serii, îşi puse boneta şi şalul şi se
strecură afară : avea motivele ei să dea tîrcoale gării, unde trebuia să sosească un
călător din Yorkshire, şi să prefere să se uite pe furtf înăuntru, de după stîlpi şi de după
colţuri, sau de după fc restrele sălii de aşteptare pentru doamne, în loc să apar* făţiş în
incintă.
Tom se afla acolo, plimbîndu-se prin gară pînă la sO' sirea trenului aşteptat. Dar
trenul acela nu-l aduse pe dorf>' nul Harthouse. Tom aşteptă pînă ce se risipi mulţimea şi
se potoli toată forfota ; consultă tabelul cu mersul trenuril°r şi se sfătui cu hamalii. Apoi se
îndepărtă agale, oprindu'5'
SIQ
» stradă şi uitîndu-se în susul şi în josul ei, scoţîndu-şi pâ-i (l Punîndu-şi-o din nou,
căscînd şi întinzîndu-se, ma- îd itl i litili d t fiă
ria (l Pş , ş
• festînd toate simptomele unei plictiseli de moarte, firească la cineva care mai are de
aşteptat pînă la sosirea trenului următor încă o oră şi patruzeci de minute.
E un vicleşug ca să scape de el, îşi zise doamna Sparsit olecînd de la fereastra
murdară a biroului de unde îl pîn-dise la urmă. Harthouse e acum cu sora lui !"
Era o inspiraţie ce-i venise deodată, aşa că o zbughi afara cu cea mai mare iuţeală,
pentru a o transforma în acţiune. Gara de unde se lua trenul pentru casa de la ţară se
afla la celălalt capăt al oraşului, timpul era scurt, drumul nu prea uşor, dar cu atîta
agilitate se zvârli într-o trăsură liberă, cu atîta agiiitate ţîşni afară din ea, scoase banii,
înhaţă biletul şi se năpusti în tren, încît părea purtată, de-a lungul viaductelor ce se
arcuiau peste regiunea aceea presărată cu guri de mine părăsite şi în lucru, ca de un nor
vijelios, ce-o luase pe sus valvîrtej.
 Tot timpul călătoriei doamna Sparsit îşi văzu scara cu silueta ce cobora pe ea stînd
neclintită în văzduh, fără a rămîne o clipă în urmă şi la fel de clară înaintea ochilor
sumbri ai închipuirii ca şi firele electrice ce liniau o fila uriaşă de partitură muzicală pe
cerul serii' înaintea ochilor sumbri ai fiinţei ei. Şi acum chipul era aproape de ultima
treaptă a scării. Pe marginea prăpastiei.
O seară înnorată de septembrie văzu, chiar în clipa amurgului, printre pleoapele ei
grele, pe doamna Sparsit strecurîndu-se jos din vagon, coborînd de pe treptele de lemn
ale gării micuţe pe un drum pietros, traversîndu-l spre o potecă înverzită şi dispărînd într-
un desiş de ramuri şi frunze. Cîteva păsărele întîrziate ciripind somnoroase în cuiburile
lor, un liliac ce-i tăia mereu calea cu zboru-i greoi, şi volbura propriilor ei paşi în colbul
gros şi moale ca o catifea fu tot ce auzi şi văzu doamna Sparsit pînă ce mchise cu grijă o
portiţă.
A Se apropie de casă strecurîndu-se prin tufişuri şi-i dădu greoaie uitîndu-se pe furiş,
printre frunze, la ferestrele de !°s- Majoritatea erau deschise, cum era firesc pe o vreme
a5a de călduroasă, dar nu se vedea încă nimic şi totul ră-lnea tăcut. Cercetă grădina
fără să aibă prea mult noroc.
,e gmdi la pădurice şi se furişă spre ea, fără a ţine seama
•e ^erburile înalte şi de buruieni, de viermi, melci, gîndaci de toate celelalte tîrîtoare.
Cu ochii ei întunecaţi şi cu
I
211
nasu-i coroiat precedînd-o prudent, doamna Sparsit îşi cro, fără zgomot drum printre
desişuri, atît de absorbită de ţelu: ei, încît probabil ar fi înaintat la fel chiar dacă pădurea
a-fi fost o pădure de vipere.
Ssst !
Păsările mai micuţe s-ar fi rostogolit desigur din cuib-..,. rile lor, fascinate, să fi putut
vedea în întuneric sclipirea ochilor doamnei Sparsit cînd se opri şi trase cu urechea. ln
apropiere se auzeau şoapte. Vocea lui şi a ei. Deci întîlnirea din gară fusese un şiretlic
pentru a-l îndepărta pe fratele ei! Iată-i, acolo, lîngă copacul răsturnat !
Tupilîndu-se cît putu mai jos, prin iarba plină de rouă, doamna Sparsit se apropie. Se
ridică apoi şi se ascunse în dosul unui copac, ca Robinson Crusoe pîndind atacul
sălbaticilor ; era atît de aproape, încît dintr-o săritură, şi încă nu prea mare, ar fi putut să-i
atingă pe amîndoi. Harthouse sosise acolo pe ascuns şi nu se arătase în casă. Venise
călare şi probabil trecuse prin cîmpurile învecinate, deoarece calul îi era legat la cîţiva
paşi de partea cealaltă a gardului, într-o păşune.
— Dragostea mea, zicea el, ce putem face ? îmi era cu neputinţă să stau departe de
tine cînd te ştiam singură.
„Oricît ţi-ai înclina capul ca să te faci mai atrăgătoare, eu, una, nu ştiu, zău, ce văd
bărbaţii la tine cînd îl ţii ridicat, gîndi doamna Sparsit. Dar nici prin gînd nu-ţi trece,
«dragostea mea», ai cui ochi te privesc acum !..."
Louisa îşi plecase într-adevăr capul. îl îndemna să plece, îi poruncea să plece, dar
fără să-şi întoarcă ori să-şi ridice faţa spre el. Totuşi, curios lucru, simpatica doamnă ce
stătea la pîndă n-o văzuse niciodată, de cînd o ştia pe Louisâ' atît de liniştită ca în clipa
aceea. Mîinile i se odihneau uiw într-alta, ca ale unei statui, şi pînă şi felul ei de a von)'.
era potolit.
— Dragă copilă, zise HartViouse (doamna Sparsit va^ încîntată că braţul lui o
înlănţuia), nu poţi îndura prezent' mea cîteva clipe ?
— Nu aici.
— Atunci unde, Louisa ?
— Nu aici.
— Dar avem atît de puţin timp de stat împreună şi al venit cale atît de lungă l îmi ştii
devotamentul şi-mi vtV disperarea... Niciodată un sclav mai devotat n-a fost nv
212
st tratat de stăpîna lui. Mă aşteptam la o primire însorită, să-mi redea viaţa, şi
purtarea ta îngheţată îmi sfîşie
inima- .„. ,„„,.„„,.
_- E nevoie sa mai repet o data ca trebuie sa ma laşi
singură aici ?
__ Dar trebuie să ne întîlnim, dragă Louisa. Unde să ne
întîlnim ? .„,,._. „ ., .
 Tresanra amindoi. bpioana tresari şi ea, ca o vinovata, deoarece crezuse că printre
copaci se mai afla un spion. Dar nu era decît ploaia, care începu să cadă repede, cu
picături grele.
— Să vin peste cîteva minute călare spre conac, ca şi cum mi-aş închipui cu
nevinovăţie că stăpînul e acasă şi că va fi încîntat să mă primească ?
— Nu! _
— Trebuie să mă supun orbeşte poruncilor tale nemiloase, dar mă socotesc omul cel
mai nenorocit de pe lume, căci am rămas nepăsător faţă de toate celelalte femei, ca pînă
la urmă să cad cu fruntea în ţărînă la picioarele celei mai frumoase, celei mai
fermecătoare şi celei mai neînduplecate dintre ele... Scumpă Louisa, nu pot să plec, sau
să te las să pleci, atîta timp cît abuzezi în felul acesta de puterea ta.
Doamna Sparsit îl văzu reţinînd-o cu braţul care o înlănţuia şi îl auzi în aceeaşi clipă,
cu urechea ei lacomă (a doamnei Sparsit), spunîndu-i cît o iubeşte şi că dorea cu
înfocare s-o cîştige, riscînd tot ce avea în viaţă. Toate ţelurile pe care le urmărise în
ultima vreme nu mai aveau nici un Preţ pe lîngă ea ; se lepăda de succesul pe care-l
avea aproape ui^mînă ca de un noroi ce era în comparaţie cu dînsa. Urmărirea
succesului, dacă prin asta rămînea lîngă ea, sau renunţarea, dacă era primejdie ca acest
succes să-l îndepărteze, sau Juga, dacă Louisa era gata să-l însoţească, ori taina, dacă
ea u poruncea s-o păstreze, sau altă soartă, sau oricare altă
°arta, toate îi erau egale; numai ea să-i rămînă credin-,'oasă lui, omului care văzuse
cît de părăsită era, căruia îi
nsPirase de la prima lor întîlnire o admiraţie, un interes de
, re nu s-ar fi crezut niciodată în stare, căruia îi dăruise
ederea ei, care îi era credincios şi o adora. Doamna
v, arŞit auzi toate acestea, ba şi altele, dar graba lui şi a ei,
rif- r^ut^ţii sale satisfăcute, teama de a nu fi descope-
Pri' raP^tlJl din ce în ce mai rapid al ploii' dese ce cădea
re frunze, precum şi furtuna ce se apropia îi învăluiră
213
mintea ca într-o pîclă deasă, tulbure, pe care n-o putea în. lătura ; aşa că atunci cînd,
în cele din urmă, el trecu pesţe gard şi se îndepărtă călare, ea nu ştia bine unde si cînd
aveau să se întîlnească. îşi amintea doar că îşi dăduseră întîlnire tot în aceeaşi noapte.
Dar unul dintre cei doi mai era încă acolo, în întunericul din faţa ei ; şi cît timp o va
urmări pe Louisa, nu $5
putea înşela.
,,O, «dragostea mea», se gîndi doamna Sparsit, nici nu
bănuieşti ce bună escortă ai!"
Doamna Sparsit o văzu ieşind din pădure şi intrînd în casă. Ce era de făcut ? Ploua
acum cu găleata. Ciorapii albi ai doamnei Sparsit aveau mai multe culori, dar verdele
predomina ; în pantofi îi intraseră tot felul de gunoaie ghim-poase ; omizi îşi agăţaseră
hamace de fabricaţie proprie în diferite părţi ale rochiei ; şuvoaie de apă se prăvăleau de
pe boneta şi de pe nasul roman. în halul în care era, doamna Sparsit ramase ascunsă
printre tufişuri, chibzuind la ce avea
de făcut.
Aha, iat-o pe Louisa ieşind din casă ! Şi-a pus repede pe ea o pelerină, s-a înfăşurat
cu şalul la iuţeală şi o şterge pe furiş... Fuge cu iubitul! Cade de pe ultima treaptă a scării
şi e înghiţită de abis.
Fără să-i pese de ploaie, mergînd cu paşi grăbiţi şi ho-tărîţi, Louisa apucă pe o
potecă lăturalnică, paralelă cu drumul de trăsură. Doamna Sparsit se luă după ea, ţinîn-
du-se în umbra copacilor, dar la o mică distanţă, deoarece nu era uşor să urmăreşti o
siluetă ce mergea iute prin întunecimea aceea sumbră.
Cînd Louisa se opri să închidă, fără zgomot, portiV lăturalnică, doamna Sparsit se
opri şi ea. Cînd Louisa por: mai departe, doamna Sparsit porni şi ea. Louisa o lua p
drumul pe care venise doamna Sparsit, părăsi poteca '-? verzită, traversă drumul pietros
şi urcă treptele de lemn sp - "r» „„„,„,, Soarsit ştia că în curînd trebuia
Doamna Sparsit, tund murata. i.a «.»,-. nevoie de măsuri excesive de precauţie
pentru a-şi înfăţişarea obişnuită ; se opri totuşi la adăpostul gării, îşi mototoli şalul dîndu-i
altă formă şi-l pi "* " r ' J—t"-"i-ă nu-i mai era teamă că \
noscută cînd urcă în urma Louisei treptele căii ferate şi »*? plăti biletul într-un birou
mic. Louisa aşteptă aşezată M:r-i>n colţ. Doamna Sparsit aşteptă aşezată în celălalt colţ.
Amîndouă ascultau bubuitul puternic al tunetului şi ploaia are spăla acoperişul şi răpăia
pe parapetele arcadelor. Vreo două-trei lămpi fuseseră inundate de ploaie ori stinse de
vînt, şi astfel amîndouă văzură şi mai bine cum juca fulgerul în zigzaguri pe şinele de fier.
Criza de tremurături ce zgîilţîia gara şi se agrava treptat dînd într-o boală de inimă,
vesti trenul. Foc, şi abur, şi fum, şi lumină roşie ; un şuierat, un trosnet, un clopot şi un
strigăt ascuţit. Louisa s-a instalat într-un vagon, doamna Sparsit într-altul ; mica gară a
rămas o pată pustie în furtună. Deşi dinţii îi clănţăneau în gură de umezeală şi de frig,
doamna Sparsit jubila. Chipul se prăbuşise în fundul pră-pastiei, şi ea avea impresia că
acum supreveghează cadavrul. Cum să nu jubileze după ce pregătise cu atîta hărnicie
triumful funerar ? „Va ajunge la Coketown cu mult înaintea lui, gîndi doamna Sparsit, oricît
de mult şi-ar sili el calul. Unde îl va aştepta ? Şi unde se vor duce împreună ? Răbdare.
Vom vedea !"
Ploaia formidabilă pricinui o mulţime de încurcături cînd trenul se opri la destinaţie.
Jgheaburile şi burlanele plesniseră, canalele se revărsaseră, străzile erau sub apă. De
îndată ce coborî, doamna Sparsit îşi întoarse ochii disperaţi spre trăsurile ce aşteptau în
faţa gării, foarte căutate acum. „Se va urca într-o trăsură, îşi făcu ea socotelile, şi înainte
ca eu s-o pot urma într-alta, va fi departe. Chiar cu riscul de-a fi călcată, trebuie să iau
numărul trăsurii şi să aud ce adresă îi dă birjarului."
Dar doamna Sparsit se înşelase în socotelile ei. Louisa nu se urcă în nicio trăsură,
căci plecase imediat pe jos. Ochii ei negri se aţintiră o clipă prea tîrzi'u asupra vago-s
nului în care călătorise Louisa. După ce se scurseră cîteva minute fără ca portiera
vagonului să se deschidă, doamna Parşu trecu de cîteva ori prin faţa lui şi, nevăzînd
nimic, fi Uit.a lnauntru şi-l găsi gol. Udă pînă la piele, cu apa eŞcaindu-i în pantofi la cea
mai mică mişcare, cu un puhoi tr v ?a*e Pe chipul ei clasic, cu pălăria ca o smochină pu-.
lta> cu toată îmbrăcămintea prăpădită, cu urmele umede tuturor nasturilor, şireturilor şi
copcilor întipărite pe
f-
215
214
 spatele ei cu rude sus puse, cu întreaga persoană acoperită de o verdeaţă puturoasă
asemănătoare celei ce se strînge pe gardurile vechi de pe lingă potecile mucegăite,
doamne| Sparsit nu-i mai rămase altceva de făcut decît să izbucnească în lacrimi de
amărăciune, exclamînd : „Am pierdut-o !"
Capitolul XII
PRÃBUŞIRE
Gunoierii naţionali, după ce se desfătaseră între ei cu o mulţime de mici încăierări
zgomotoase, se împrăştiaseră. şi domnul Gradgrind veni să-şi petreacă vacanţa acasă.
Stătea şi scria în camera unde se afla orologiul îngrozitor de statistic, fără îndoială
pentru a dovedi ceva ; probabil voia să demonstreze în primul rînd că bunul samaritean
era un prost economist. Zgomotul ploii nu-l tulbura prea mult, dar îi distrăgea îndeajuns
atenţia pentru a-l face să ridice din cînd în cînd capul, ca şi cum aproape ar fi mustrat
elementele naturii. Cînd tuna foarte tare, îşi arunca privirile spre Coketown, gîndindu-se
că unele din coşurile înalte ar putea fi lovite de trăsnet.
Pe cînd tunetul bubuia în depărtare şi ploaia se revărsa ca un potop, uşa camerei se
deschise. Privind pe după lampa aşezată pe masa de lucru, văzu, cu uimire, pe fata lui
cea mai mare.
— Louisa !
— Tată, vreau să-ţi vorbesc.
— Ce s-a întîmplat ? Ce aer straniu ai! Dar, pentru dumnezeu, spuse domnul
Gradgrind, mînunîndu-se din c? în ce mai tare, ai venit pînă aici înfruntînd furtuna astt1
Louisa îşi pipăi rochia cu mîinile, ca şi cum abia acul" şi-ar fi dat seama că-i udă.
— Da, răspunse ea apoi, descoperindu-şi capul.
Şi lăsîndu-şi pelerina şi gluga să cadă la întîmplare, mase cu ochii aţintiţi la el ; era
aşa de palidă şi de ciufv aşa de îndîrjită şi de disperată, încît îl sperie.
— Ce este ? Te implor, Louisa, spune-mi, ce s-a tîmplat ?
216
r3
Louisa căzu pe un scaun în faţa lui şi-i puse pe braţ
îngheţată. ,,-,-,
 Tata, dumneata m-ai educat dm leagăn ?
.__ Da, Louisa.
__. Blestemat fie ceasul în care m-am născut pentru asemenea soartă!
?1 o privi cu neîncredere şi spaimă, repetînd buimăcit :
— Blestemat fie ceasul ? Blestemat fie ceasul ?
— Cum de ai putut să-mi dai viaţă şi să-mi răpeşti toate lucrurile nepreţuite care o
fac să se ridice deasupra acelei stări ce-i asemenea unei morţi conştiente ? Unde sînt
harurile sufletului meu ? Unde sînt simţămintele inimii mele ? Ah, ce-ai făcut, tată, ce-ai
făcut cu grădina care ar fi trebuit să înflorească de mult în pustiul nemărginit de aici ?
zise ea lovindu-şi pieptul cu amîndouă mîinile. Dacă ar fi fost vreodată aici măcar cenuşa
ei, şi tot m-ar fi scăpat de golul în care se scufundă întreaga mea viaţă ! Nu voiam să
spun un asemenea lucru, dar îţi aminteşti, tată, de ultima noastră discuţie din camera
asta ?
— Da, Louisa.
— Vorbele ce mi-au venit acum pe buze mi-ar fi venit pe buze şi atunci dacă mi-ai fi
întins o mînă de ajutor, măcar pentru o clipă. Nu-ţi fac nici o vină, tată. Ceea ce n-ai
cultivat niciodată în mine n-ai cultivat niciodată nici în tine. Dar, vai ! dacă măcar ai fi
făcut aşa atunci, ori dacă măcar nu te-ai fi ocupat de loc de mine, cu cît mai bună şi mai
fericită aş fi fost astăzi !
Auzind acele vorbe, după toată grija lui de a o creşte, îşi lăsa capul pe mina şi scoase
un geamăt adînc.
— Tată, dacă ai fi ştiut atunci, ultima dată cînd am fost aici, că luptam împotriva unei
porniri lăuntrice de care roă temeam (căci, vai, n-am făcut altceva din copilărie decît să_
lupt împotriva oricărui imbold firesc ce se înfiripa în mme), dacă ai fi ştiut că în adîncul
sufletului meu lîncezeau sentimente, afecţiuni, înclinări, capabile să se prefacă într-o
*°rţă_ care sfidează toate calculele făcute vreodată de om şi care-i tot atît de
necunoscută aritmeticii lui ca însuşi creatorul, dacă ai fi ştiut toate astea, tată, m-ai fi dat
soţului Pe care acum sînt sigură că îl urăsc ?
•kl răspunse :
Nu, biata mea copilă. Nu.
 A „' Tot m-ai fi osîndit la îngheţul şi ofilirea care m-au asPrit şi m-au distrus ? Mi-ai fi
răpit, fără a îmbogăţi pe
217
nimeni — numai pentru a mări nenorocirea lumii acesteia ««* acea parte imaterială a
vieţii mele, primăvara şi vara credinţei mele, refugiul meu împotriva josniciei şi
putreziciunii din lucrurile reale ce mă înconjoară, şcoala la care ar fi trebuit să învăţ să fiu
umilă şi mai încrezătoare în oameni nădăjduind, în cercul meu stnmt, că pot să-i fac mai
buni ?
— O, nu, nu ! Nu, Louisa !
— Cu toate acestea, tată, să fi fost oarbă cu desăvârşire şi să- fi trebuit să-mi dibui
drumul numai prin pipăit, cu-noscînd astfel numai formele şi feţele lucrurilor, şi dacă aş fi
fost liberă să-mi desfăşor într-un fel oarecare imaginaţia ca să le pricep, tot aş fi fost de
un milion de ori mai înţeleaptă, mai fericită, mai iubitoare, mai mulţumită, mai nevinovată
şi mai omenoasă în toate privinţele decît sînt acum, cu ochii pe care îi am. Şi acum
ascultă ce am venit să-ţi spun.
Domnul Gradgrind se apropie, oferindu-i sprijin braţul lui. în acelaşi timp Louisa se
ridică de pe scaun, aşa că acum stăteau foarte aproape unul de altul ; ea îi puse o mînă
pe umăr şi-l privi drept în ochi.
— Chinuită de o foame şi o sete veşnic nepotolite măcar pentru o clipă şi de un
imbold arzător spre un ţinut unde regulile, cifrele şi definiţiile nu stăpînesc totul, am
crescut luptînd pas cu pas în tot lungul drumului meu.
— N-am ştiut niciodată că erai nefericită, copila mea.
— Eu am ştiut întotdeauna, tată. în lupta asta aproape am izbutit să alung şi să
înfrîng pe îngerul meu păzitor, prefăcîndu-l într-un demon. Tot ce am învăţat m-a lăsat
sfîşiată de îndoieli, fără de nici o credinţă, dispreţuitoare şi plină de regrete pentru tot ce
n-am învăţat. Şi singura mea portiţă de scăpare, îngrozitoare însă, a fost gîndul că viaţa
va trece curînd şi că nu există nimic în ea care să merite truda şi zbuciumul unei lupte.
— La vîrsta ta, Louisa... spuse el cu milă.
— La vîrsta mea, tată. Şi în starea în care mă aflam — pentru că acum îţi dezvălui,
tată, fără teamă, dar şi fără speranţă, starea obişnuită de amorţire a sufletului meu, aşa
cum o ştiu — mi-ai propus un soţ. L-am luat. Nu m-arn prefăcut niciodată faţă de el, ori
faţă de dumneata, că-l iubesc. Ştiam şi eu, ştiai şi dumneata, cum ştia şi el, că nu l-am
iubit niciodată. Nu eram cu totul nepăsătoare, căci speram să-i fac plăcere şi să-i fiu
folositoare lui Tom. AtÞ1 făcut acest salt disperat pentru o himeră şi am descoperit
218
încetul ce nebunie a fost. Tfelul vieţii mele era să-I înconjur pe Tom cu atenţii
drăgăstoase ; poate că a ajuns să fie a?a fiindcă ştiam atît de bine cum să-l
compătimesc. Acum 3sta nu ma' are importanţă ; doar dacă te-ar putea face sa te
gîndeşti cu mai multă indulgenţă la greşelile lui.
In timp ce tatăl o ţinea în braţe, ea îşi puse şi cealaltă rnînă pe umerii lui şi,
continuînd să-l privească drept in ochi, urmăj
—- După ce am săvîrşit pasul acesta definitiv, căsăto-rindu-mă, s-a ridicat iar în mine
vechea pornire de răzvrătire, luptînd împotriva legăturii acesteia cu mai mare îndîrjire
acum, din pricina tuturor motivelor de nemulţumire ce izvorau din două firi deosebite,
pornire care, cît mă priveşte pe mine, nu mai putea fi stăvilită ori îndrumată de nici un fel
de legi generale, pînă cînd oamenii nu vor fi în stare să arate anatomistului unde să-şi
înfigă bisturiul pentru a pătrunde în tainiţele sufletului.
— Louisa... spuse el pe un ton rugător, fiindcă îşi amintea prea bine ce se petrecuse
între ei la ultima lor întrevedere.
— Nu-ţi aduc învinuiri, tată, nu mă plîng. Pentru altceva am venit aici.
— Ce pot să fac, copila mea ? întreabă-mă ce vrei.
— Ajung şi la asta. Tată, soarta mi-a scos apoi în cale o nouă cunoştinţă ; un om cum
nu mai întîlnisem niciodată ; un om de lume, vesel, rafinat, plăcut, care nu-şi dădea aere,
mărturisind dispreţul pe care i-l inspirau toate lucrurile, un dispreţ pe care eu abia
îndrăznesc să-l concep, în taină ; care m-a convins chiar din primele zile, deşi nu ştiu
cum şi prin ce mijloace, că mă înţelege, că-mi citeşte gîn-durile. N-am putut să-l socotesc
mai rău decît mine. Părea că între noi există o mare afinitate. Mă miram numai că-şi
dădea osteneala, el, care nu ţinea la nimic în viaţă, să ţină atit de mult la mine.
— La tine, Louisa ?
Poate că tatăl i-ar fi dat instinctiv drumul dacă n-ar
 w simţit că o părăsesc puterile şi n-ar fi văzut crescînd
ară încetare, în ochii ce-l priveau, o flacără sălbatică.
. ~~ Nu spun nimic despre mijloacele prin care mi-a cîş-
igat încrederea. N-are nici o importanţă felul cum mi-a
5tigat-o. Dar a cîştigat-o. Tot ce ştii dumneata despre
Vestea căsătoriei mele a ştiut îndată şi el tot atît de bine.
219
tatălui ei se făcu cenuşiu pe cînd o ţinea strîUs
,-am făcut altceva mai rău; nu te-am dezonorat ae mă întrebi dacă l-am iubit, ori dacă
îl iubesc, îţj nd sincer, tată, că s-ar putea să fie aşa. Dar nu ştiu
îşi luă brusc amîndouă manile de pe umerii lui, apăsîn-du-şi cu ele inima, în timp ce
pe chipu-i, ce nu mai semăna, cu al ei, şi în întreg trupu-i, încordat în hotărîrea de a sfîrşi
cu o ultimă sforţare, ce mai avea de spus, se dezlănţuiră simţămintele înăbuşite atîta
amar de vreme.
—- în noaptea asta a venit la mine, soţul meu fiind plecat, şi mi-a mărturisit dragostea
lui. în clipa de faţă mă aşteaptă, căci n-am putut scăpa prin alt mijloc de prezenţa lui. Nu
ştiu dacă am păreri de rău, nu ştiu dacă mi-e ruşine, nu ştiu dacă mă simt înjosită. Nu
ştiu decît că filozofia şi învăţătura dumitale nu mă pot salva. Da, tată, m-ai adus aici.
Acum scapă-mă prin vreun alt mijloc.
Tatăl îşi strînse la timp îmbrăţişarea pentru a o opri sa se prăbuşească pe podea, dar
ea strigă cu un glas înfiorător:
— Dacă mă ţii, mor ! Lasă-mă să cad la pămînt!
O lăsă atunci jos, apoi privi la mîndria inimii sale şi la triumful sistemului său zăcîndu-
i, grămadă neînsufleţită, la picioare.
CARTEA A TREIA-STRÎNGEREA ROADELOR
^?B
Capitolul 1 ALT LUCRU FOLOSITOR
Louisa se trezi din toropeală şi, ridicîndu-şi cu greu pleoapele, se văzu în patul şi în
camera ei de altădată. întîi i se păru că toate cîte i se întîmplaseră din vremea cînd
lucrurile acestea îi erau familiare şi pînă acum nu erau deoît umbrele unui vis ; treptat,
însă, pe măsură ce obiectele înconjurătoare îi apăreau mai reale în faţa ochilor, întîm-
plările deveneau şi ele tot mai reale în mintea ei.
Capul îi era greu şi o durea că abia şi-l putea mişca, avea ochii obosiţi, dureroşi şi se
simţea foarte slăbită. Era atît de copleşită de o ciudată şi apatică indiferenţă, încît abia
după cîtva timp băgă de seamă prezenţa în cameră a surorii ei mai mici. Chiar după ce
privirile lor se întîlniră şi copila se apropie de pat, Louisa mai rămase cîteva clipe privind-o
în tăcere, lăsînd-o pe Jane să-i ia sfioasă mîna moale într-a ei, înainte de-a o întreba :
— Cînd am fost adusă aici, în cameră ?
— Astă-noapte, Louisa.
— Cine m-a adus ?
— Sissy, cred.
— Şi de ce crezi asta ?
— Fiindcă azi-dimineaţă am găsit-o aici. N-a venit la patul meu să mă trezească, aşa
cum face de obicei, şi m-am dus s-o caut. Nu era nici în odaia ei, şi atunci am căutat-o
Prin toată casa, pînă ce am găsit-o aici, îngrijindu-te şi ră-conndu-ţi fruntea. Vrei să-l vezi
pe tata ? Sissy mi-a spus ca trebuie să-l înştiinţez cînd te trezeşti.
— Ce luminos chip ai, Jane ! zise Louisa în timp ce sora ei mai mică se apleca, tot
sfioasă, s-o sărute.
? ~~ Da ? Părerea ta mă bucură. Sînt sigură că asta se datorează numai lui' Sissy.
Braţul pe care Louisa începuse să i-l petreacă pe după §n căzu moale în jos.
— Poţi să-l înştiinţezi pe tata, dacă vrei. Apoi, oprind-0 o clipă, o întrebă : Tu mi-ai
aranjat camera aşa de frurnos şi ai făcut-o aşa de primitoare ?
— A, nu, Louisa. Am găsit-o aranjată cînd am venit Era...
Louisa se întoarse pe pernă şi nu mai auzi nimic. Dupj ce sora ei plecă, îşi întoarse
iar capul şi rămase aşa culcată cu faţa spre uşă, pînă ce o văzu deschizîndu-se şi pe
tatăl ei intrînd.
Domnul Gradgrind arăta obosit şi îngrijorat, şi mîna lui, de obicei sigură, tremură
acum într-a ei. Se aşeză lîngă pat şi o întrebă afectuos cum se simte, îndemnînd-o
stăruitor să stea liniştită, după tot zbuciumul şi furtuna pe care le înfruntase noaptea
trecută. Vorbea cu voce îndulcită şi tulburată, cu totul deosebită de tonul lui dictatorial
obişnuit, ba de multe ori nu găsea cuvintele.
—? Dragă Louisa... Sărmană copilă... Era atît de încurcat, încît trebui să se
oprească. încercă iar : Nefericita mea fetiţă... îi venea atât de greu să continue, că o luă
iar de la început : Ar fi zadarnic, Louisa, să încerc a-ţi arăta cît de copleşit am fost şi sînt
de cele ce am aflat în noaptea trecută. Pămîntul pe care stau a început să-mi fugă de sub
picioare. Singurul meu punct de sprijin, a cărui trăinicie părea şi pare încă cu neputinţă
de pus la îndoială, a cedat într-o clipă. Sînt uluit de această descoperire. Spun asta fără
nici un gînd egoist, dar găsesc că lovitura pe care am primit-o astă-noapte este într-
adevăr foarte grea.
în această privinţă Louisa nu-l putea consola cu nimic, deoarece de acea stîncă se
izbise întreaga-i viaţă, şi acum naufragiase.
— Nu vreau să afirm, Louisa, că dacă, datorită unei întîmplări fericite, mi-ai fi
mărturisit adevărul mai demult ar fi fost mai bine pentru amîndoi, atît pentru liniştea ta, cît
şi pentru a mea, deoarece îmi dau seama că sistemul meu nu îngăduia să îndemn pe
cineva la astfel de confidenţa După ce m-am convins că sistemul — da, sistemul meu erJ
bun, l-am aplicat cu stricteţe, şi acum trebuie să suport urmările eşecurilor lui. Un singur
lucru te rog, copila i cea mai dragă, să fii încredinţată : aveam convingerea fac bine.
Vorbea cu sinceritate şi, să fim drepţi, fusese de credinţă. Măsurînd adîncuri fără
fund cu rigla lui' meschin şi împleticindu-se prin univers cu picioarele înţepenite *''
224
^păsurilor lui ruginite, intenţionase să facă. lucruri mari. Cu sfera re4usa a
cunoştinţelor, sale, se poticnise la tot nasul şi nimicise florile existenţei cu o perseverenţă
mai mare Jecît cea a numeroaselor personalităţi gălăgioase cu care era
în relaţii-
— Sînt pe deplin convinsă de cele ce-mi spui, tată. Ştiu că am fost copilul dumitale
preferat. Ştiu că ai' avut intenţia să mă faci fericită. Nu ţi-am făcut niciodată reproşuri şi
nici n-am să-ţi fac vreodată.
îi întinse mîna, şi el i-o reţinu într-a lui.
— Draga mea, am stat toată noaptea la masa mea de lucru gîndindu-mă neîncetat la
întrevederea noastră penibilă şi dureroasă. Cînd mă gîndesc la caracterul tău, cînd mă
gîndesc că ani de zile mi-ai ascuns lucrurile pe care le cunosc abia de cîteva ceasuri, cînd
mă gîndesc cît de crude au fost împrejurările care te-au silit în cele din urmă la acest pas,
ajung la concluzia că nu mai pot avea de loc încredere în mine.
Ar fi putut spune mai mult decît spusese văzînd chipul ce-l privea în clipa aceea şi,
poate, de fapt, spuse mai mult cînd îi ridică încet cu mîna părul ce i se răspîndise pe
frunte. Astfel de gesturi, care la alţi oameni sînt neînsemnate, la el erau foarte
semnificative, şi Louisa le primi ca pe nişte cuvinte de pocăinţă.
— Dar dacă am motive să mă îndoiesc de mine însumi pentru trecut, Louisa, spuse
domnul Gradgrind încet, cu şovăială şi apăsat de un simţămînt de jalnică neputinţă, am
de ce mă îndoi şi pentru prezent, şi pentru viitor. Şi ca să-ţi vorbesc fără nici o rezervă,
mă şi îndoiesc. Astăzi nu mai sînt de loc convins, deşi abia ieri gîndeam cu totul altfel, că
merit încrederea pe care mi-o acorzi, că ştiu cum să. răspund la apelul ce mi l-ai adresat
întorcîndu-te acasă şi că posed acel instinct (admiţînd acum că ar exista asemenea
însuşire) care să-mi arate cum să te ajut şi să te îndrumez pe calea cea buna.
Louisa se întoarse pe pernă şi stătu cu faţa pe braţ,
astfel ca el să n-o poată vedea. Deşi violenţa şi mînia i se
Potoliseră, totuşi nu plîngea. Iar tatăl se arăta schimbat în
^a măsură, încît acum ar fi fost mulţumit s-o vadă plîngînd.
A~~ Unii susţin, urmă el tot cu glas şovăitor, că există
mţelepciune a capului şi o înţelepciune a inimii. N-am
ezut-o niciodată,' dar, după cum am spus, acum nu mai'
mcredere în mine. Credeam că înţelepciunea capului e
5 — Timpuri grele 225
suficientă. Dar s-ar putea să nu fie ; cum aş mai putea îndrăzni în dimineaţa asta să
afirm aşa cev& ? Dar dacă eu, Louisa, am neglijat cealaltă înţelepciune, care ar putea fi
tocmai instinctul trebuincios...
Făcuse presupunerea aceasta cu multă îndoială, parcă nici acum nu voia s-o admită
cu totul. Louisa nu răspunse nimic ; stătea întinsă pe pat în faţa lui, încă pe jumătate
dezbrăcată, aproape la fel cum o văzuse întinsă pe jos în noaptea trecută.
— Louisa, şi mîna i se odihni din nou pe părul ei, în ultima vreme am lipsit foarte mult
de acasă, draga mea, şi cu toate că educaţia surorii taile a fost îndrumată conform
sistemului — părea cuprins de fiecare dată de o mare silă cînd trebuia să pronunţe
cuvîntul acesta — a fost inevitabil modificată de unele asocieri zilnice pe care le-a putut
face de la o vîrstă foarte fragedă. Acum te întreb, ca un neştiutor, fata mea, socoti că a
fost spre binele ei ?
— Tată, răspunse Louisa fără să se mişte, dacă în inima ei tînără s-a trezit vreo
armonie, care în inima mea a rămas mută pînă s-a prefăcut într-o disonanţă, să
mulţumească cerului pentru asta şi să^şi urmeze calea ei, mai fericită, socotind drept cea
mai mare binefacere că n-a mers pe calea mea.
— Ah, copilă dragă, copilă scumpă ! rosti el deznădăjduit, cît de nenorocit sînt că te
văd aşa ! La ce-mi foloseşte că nu-mî faci reproşuri, dacă eu însumi îmi fac reproşuri atît
de amare ?! îşi plecă apoi capul şi-i spuse cu glas scăzut : Mi-e teamă că aici în casă s-a
schimbat ceva încetul cu încetul numai datorită dragostei şi recunoştinţei, şi ceea ce
capul n-a îndeplinit şi nu putea îndeplini a îndeplinit pe nesimţite inima. Crezi că e aşa ?
iouisa nu răspunse.
— Nu sînt atît- de mîndru mat să nu recunosc, Louisa. Dar altfel cum aş mai putea fi
trufaş cînd te am în faţa ochilor ? Să fie aşa ? Să fie aşa, draga mea ?
O mai privi încă' o dată, cum zăcea acolo azvîrlită ca de un naufragiu, şi părăsi
camera fără a mai rosti o vorbă-Nu mult după plecarea lui, Loui'sa auzi un pas uşor la
uşa şi înţelese că cineva se afla lingă patul ei.
Nu-şi ridică privirea. La gîndul că suferinţa ei va J1 văzută şi că acea privire
involuntară, care o supărase ati1 de mult pe vremuri, va avea acum o deplină justificară
226
ţ cuprinsă de o mînie surdă, arzînd mocnit, ca un foc primejdios. ^ •.„,„.',. . ,
Orice rorţa comprimata srarma şi distruge. Aerul, care ar fi dătător de viaţă pentru
pămînt, apa, care l-ar îmbogăţi, şi căldura, care l-ar face să dea rod, îl sfarmă cînd sînt
încătuşate. Tot astfel, în inima ei, cele mai bune însuşiri pe care le avea, fiind timp
îndelungat înăbuşite, se împietriseră, prefăcîndu-se într-un bloc ce se ridica împotriva
unui prieten._
Din fericire, simţi atunci o atingere uşoară pe gît şi pricepu că cea care venise o
credea adormită. Mîna mîn-gîietoare nu-i răscolea supărarea. Poate să rămînă acolo.
Poate să rămînă.
Mîna rămase acolo încălzind şi trezind la viaţă o mulţime de gînduri mai blînde, şi
Louisa avu o clipă de tihnă. Pe cînd liniştea şi gîndul că e astfel vegheată o mai potoleau,
cîteva lacrimi îşi făcură loc în ochii ei. Un obraz îi atinse obrazul şi simţi că şi pe acel
obraz erau lacrimi şi ea este pricina lor.
Cînd Louisa se prefăcu că se trezeşte şi se ridică, Sissy se îndepărtă şi rămase
liniştită lîngă pat.
— Sper că nu te-am tulburat. Am venit să te întreb dacă îmi dai voie să stau cu
dumneata.
— De ce ai sta cu mine ? Sora mea are să-ţi ducă lipsa. Eşti totul pentru ea.
— Crezi ? răspunse Sissy clătkiînd din cap. Aş vrea să însemn ceva şi pentru
dumneata, dacă aş putea.
— Ce anume ? o întrebă Louisa aproape cu asprime. ,
— Ceea ce îţi lipseşte mai mult, dacă aş fi în stare. în orice caz, aş vrea să încerc
măcar pe cît e cu putinţă. Şi oricit de greu ar fi, nu voi osteni niciodată încercînd. îmi dai
voie ?
— Tata te-a trimis să mă întrebi ?
— Nu, răspunse Sissy. Mi-a spus că acum pot să intru, * azi~ditnineaţă m-a trimis
afară din cameră ; sau, în
s"rş.it... şovăi şi se opri.
? Sau, în sfîrşit ce ? întrebă Louisa privind-o cercetător.
^ Am socotit eu singură că-i mai bine să plec, deoarece a îndoiam că-ţi face plăcere
să mă găseşti aici. — Oare te-am urît întotdeauna atît de mult ?
15*
227
— Sper că nu, căci eu te-am iubit întotdeauna şi arn dorit întotdeauna s-o* ştii. Dacă
te-ai schimbat întrucîtva faţă de mine cu puţin înainte de-a părăsi casa, asta nu m-a
mirat. Ştiai atît de multe lucruri, în timp ce eu ştiam atît de puţine... şi, de altfel, era şi
firesc, deoarece plecai printre alţi prieteni, aşa că n-aveam de ce mă plînge, şi n-am fost
de loc jignită.
Faţa i se îmbujora în timp ce vorbea repede şi cu sfială. Louisa înţelese că se
prefăcea din dragoste, şi inima i se strînse.
— îmi dai voie să încerc ? întrebă Sissy prinzînd curaj şi ridicînd mîna către gîtul care
pe nesimţite se apleca spre dînsa.
Louisa opri mîna care peste o clipă ar fi îmbrăţişat-o şi, reţinînd-o într-a ei, răspunse :
— Mai întîi de toate, Sissy, mă cunoşti tu cum sînt ? Află că sînt atît de mîndră şi de
înăsprită, atît de dezorientată şi de tulburată, atît de revoltată şi de nedreaptă cu ceilalţi
şi cu mine însămi, încît în mine totul e furtună, întunecime şi răutate. Asta nu te
înspăimîntă ?
' — Nu.
— Sînt aşa de nenorocită, şi tot ce m-ar fi putut face altfel e acum atît de irosit, încît
dacă în clipa de faţă n-aş fi aşa de savantă cum mă crezi tu, ci aş fi cu totul lipsită de
învăţătură şi ar trebui să încep a-mi însuşi cele mai simple adevăruri, tot n-aş avea o mai
amarnică nevoie decît am acum de o călăuză către pace, mulţumire, cinste şi toate
celelalte bunuri de care sînt cu desăvîrşire lipsită. Asta nu te înspăimîntă ?
— Mu.
Afecţiunea curată, atît de curajoasă, şi exaltarea vechiului ei devotament o făceau pe
fata părăsită de odinioară să strălucească asemenea unei dulci lumini asupra
întunericului tovarăşei ei.
Louisa îi ridică mîna aşa fel ca să-i poată înlănţui gîtul şi să se îmbrăţişeze, apoi
căzu în genunchi şi, agăţîndu-se de fata saltimbancului, ridică ochii spre ea aproape cu
veneraţie.
— Iartă-mă, plînge-mă, ajută-mă ! Fie-ţi milă de cumplitul gol al sufletului meu şi
lasă-mă să-mi pun capul pe inima ta iubitoare.
— Da, pune-l aici ! hohoti Sissy. Pune-l aici, scumpa mea •
228
Capitolul II
FOARTE RIDICOL
Domnul James Harthouse petrecu toată noaptea şi ziua următoare într-o asemenea
stare de agitaţie, încît lumea elegantă, chiar ,privindu-l prin cel mai bun monoclu, cu greu
ar fi recunoscut, în perioada aceasta de nebunie, pe Jem, fratele onorabilului şi
glumeţului membru al Parlamentului. într-adevăr, era foarte agitat. De multe ori vorbea cu
o însufleţire ce amintea tonul vulgar al muritorului de rînd. Se învîrtea de colo pînă colo
fără nici un motiv, ca un om cu totul zăpăcit. Călărea ca un tîlhar de drumul mare. într-un
cuvînt, era aşa de plictisit de situaţia în care se afla, încît uită cu desăvîrşire să fie plictisit
după regulile prescrise de arbitrii manierelor elegante.
După ce în toiul furtunii îşi gonise calul spre Coketown, ca şi cum oraşul ar fi fost la
doi paşi, aşteptă treaz toată noaptea; din cînd în cînd trăgea clopoţelul cu o furie
sălbatică şi învinuia pe portarul de noapte că ar fi reţinut scrisori sau comunicări care cu
siguranţă i-au fost încredinţate, ce-rînd înmînarea lor imediată. Veniră zorile, veni
dimineaţa, veni ziua, şi nevenind o dată cu ele nici o comunicare sau scrisoare, plecă
spre conac. Acolo i se răspunse că domnul Bounderby lipseşte, iar doamna Bounderby e
în oraş. Plecase pe neaşteptate în seara trecută. Nici măcar nu se ştiuse că e plecată
pînă la primirea unei comunicări ce vestea pe cei de acasă să nu-i aştepte deocamdată
întoarcerea.
Astfel stînd lucrurile, nu-i rămînea altceva de făcut de-cit s-o urmeze în oraş. Se duse
la casa din oraş. Doamna Bounderby nu era acolo. Trecu pe la bancă. Domnul Bounderby
— plecat; doamna Sparsit — plecată. Doamna Sparsit Plecată ? Cine putuse fi la
asemenea ananghie încît să aibă nevoie de tovărăşia acelei zgripţuroaice ? , — Habar n-
am, zise Tom, care avea motivele lui să fie Jngnjorat de lipsa doamnei. A plecat undeva
azi-dimineaţă 'n 5°"- întotdeauna a fost foarte misterioasă ; nu pot s-o autar! Şi n}c; pe
individul acela albicios; veşnic urmăreşte Pe cineva cu ochii lui care clipesc într-una,
Unde-ai fost aştă-noapte, Tom ? „
228
II
— Unde-am fost astă-noapte ? zise Tom. Ştii că-mi place \ Te-am aşteptat, domnule
Harthouse, pînă ce a început să-i toarne o ploaie cum n-am mai văzut în viaţa mea !
Unde-am fost! Mai bine spune-mi unde-ai fost dumneata ?
— N-am putut veni, am fost... reţinut.
 — Reţinut ! mormăi Tom. Atunci amîndoi am fost reţinuţi. Eu am fost reţinut pentru că
te-am aşteptat pînă ce am pierdut toate trenurile, afară de cel poştal. Plăcut ar mai fi fost
să plec cu el pe o noapte ca aia şi să fiu silit sa merg numai prin băltoace ca să ajung
acasă. Pînă la urmă a trebuit să dorm în oraş.
— Unde ?
— Cum unde ? în patul meu, acasă la Bounderby.
— Ai văzut-o pe sora dumitale ?
— Cum naiba puteam s-o văd, răspunse Tom căscînd ochii la el, cînd era la
cincisprezece mile depărtare ?
Blestemînd replicile repezite ale tînărului gentleman^ pentru care avea o prietenie atît
de sinceră, domnul Harthouse puse capăt întrevederii cît mai puţin ceremonios cu
putinţă, întrebîndu-se pentru a suta oară ce-or fi însemnînd toate astea ! Un singur lucru
era limpede pentru el : fie că Louisa se afla ori nu în oraş, fie că procedase prea grăbit cu
o fiinţă atît de greu de înţeles, fie că ea îşi pierduse curajul, fie că totul fusese descoperit,
că se ivise vreo piedică ori exista vreo neînţelegere inexplicabilă deocamdată, el trebuia
să rămînă şi să înfrunte soarta, oricare ar fi fost. Hotelul unde se ştia că locuieşte de cînd
fusese surghiunit în ţinutul acesta înnegrit era priponul de care trebuia să rămînă legat.
Cît priveşte restul, ce va fi va fi !
„Deci, fie că aştept o provocare ori o întîlnire, mustrările pocăitei ori o trîntă
improvizată, după moda din Lanca-shire, cu prietenul meu Bounderby (aşa cum se arată
lucrurile în clipa de faţă te poţi aştepta la orice), voi lua masa, ÎŞ1 spuse domnul James
Harthouse. Bounderby are avantaj la greutate, şi dacă-i vorba să ajungem la o explicaţie
după moda englezească, atunci e mai bine să fiu în formă."
De aceea trase clopoţelul şi, trîntindu-se molatic pe o canapea, comandă ceva de
mîncare pentru ora 6, şi să nu lip' sească biftecul. în aşteptare, îşi petrecu timpul cît putu
mai bine. Nu prea bine, căci continua să fie cît se poate de ne-
230
j
dumerit şi, pe măsură ce timpul trecea fără să se ivească nici n fel de explicaţie,
nedumerirea lui creştea în progresie geometrică.
 Totuşi, privea lucrurile cu sînge rece, pe cît e îngăduit de firea omenească, şi se
amuză chiar în cîteva rînduri la năstruşnica idee că ar fi bine să se antreneze în vederea
luptei.
„N-ar fi rău, îşi zicea el la un moment dat căscînd, să dau omului de serviciu cinci
şilingi că să-l pun la podea." Şi mai tîrziu îi veni gîndul : „Ce- ar fi să tocmesc cu ora un
flăcău de vreo optzeci, nouăzeci de kilograme ?"
Dar glumele astea nu-i schimbară după-amiaza şi nici aşteptarea ; şi, la drept
vorbind, amîndouă se scurseră îngrozitor de greu. ,
îi fu cu neputinţă, chiar înainte de masă, să nu facă plimbări nesfîrşite de-a lungul
motivelor covorului, să nu se uite pe fereastră, să nu asculte la uşă paşii de afară şi să
nu se înfierbînte cînd vreun pas- se apropia întîmplător de camera lui. Dar după-masă,
cînd ziua se prefăcu în amurg şi amurgul în noapte, iar el continuă să rămînă fără nici o
veste, începu să se simtă, după cum se exprimă el, „torturat de chinurile lente ale
inchiziţiei". Totuşi, credincios mai departe convingerii ca numai nepăsarea e adevărată
dovadă de bună-creştere (singura convingere pe care o avea), profită de criza aceea
pentru a porunci să i se aducă luminări şi un ziar.
De vreo jumătate de oră se căznea zadarnic să citească ziarul, cînd îşi făcu apariţia
ospătarul, spunîndu-i pe un ton misterios şi jenat :
— Vă rog să mă iertaţi, domnule, sînteţi căutat. Amintindu-şi vag că în felul acesta se
adresa de obicei
poliţia escrocilor, domnul Harthouse se răsti indignat la ospătar, întrebîndu-l ce dracu
voia să spuie prin „căutat" ?
— Iertaţi-mă, domnule, afară e o doamnă tînără, care doreşte să vă vadă.
— Afară ? Unde ?
— După uşa asta, domnule.
. După ce-l expedie pe ospătar la personajul mai sus aminei fiindcă era un neghiob ce
merita să ajungă la acea destinaţie, domnul Harthouse se năpusti pe coridor.
Acolo se afla o femeie tînără pe care n-o mai văzuse niciodată. Simplu îmbrăcată,
foarte liniştită, foarte drăguţă. în
231
 I I'
1,1
i
timp ce o conducea în camera şi îi oferea un scaun, observa la lumina luminărilor că
era chiar mai drăguţă decît crezuse la început. Faţa ei nevinovată şi tinerească avea o
expresie neobişnuit' de plăcută. Nu se temea de el, nu era de loc tulburată şi părea că
mintea îi e preocupată numai de ţelul vizitei, că punea acest gînd mai presus decît
persoana ei.
— Vorbesc cu domnul Harthouse ? întrebă ea cînd rămaseră singuri.
— Cu domnul Harthouse ; şi în gîndul lui adăugă : „Şi îi vorbeşti cu ochii cei mai
încrezători pe .care i-am văzut în viaţa mea şi cu vocea cea mai convingătoare (deşi atît
de calmă) pe care am auzit-o vreodată".
— Deşi nu ştiu — şi. într-adevăr nu ştiu, domnule — la ce vă obligă onoarea de
gentleman în alte chestiuni, spuse Sissy (lui Harthouse tot sîngele îi năvăli în obraji cînd
ea începu cu aceste cuvinte); sînt convinsă că pot avea încredere în ea ca să păstraţi
secretă vizita mea şi să nu destăinuiţi nimănui cele ce am să vă spun. Fireşte, mă voi
încrede în ea dacă dumneavoastră mă asiguraţi că pot avea încredere.
— Vă asigur că puteţi avea încredere.
— Sînt tînără, după cum vedeţi ; sînt singură, după cum vedeţi. Am venit la
dumneavoastră, domnule, neavînd alt sfat sau încurajare decît propria mea speranţă.
„Dar care-i foarte puternică, gîndi Harthouse, observînd privirea ochilor ce se
ridicaseră pentru o clipă spre el. Foarte ciudată introducere ; nu văd unde vrea să
ajungă", urmă el tot în gînd.
— Cred că aţi ghicit de cine m-am despărţit înainte de a veni aici, zise Sissy.
— în ultimele douăzeci şi patru de ore — care mi s-au părut tot atîţia ani — am fost
peste măsură de îngrijorat şi neliniştit,, răspunse el, din pricina vinei doamne. Speranţa
pe care îndrăznesc s-o nutresc, că dumneata vii din partea acelei doamne, este
îndreptăţită, cred.
— Am părăsit-o acum o oră.
— Unde e?...
 — La tatăl ei. v
Chipul domnului Harthouse se lungi, cu tot sîngele lui rece, şi nedumerirea îi crescu.
„Atunci nu văd de loc unde o şă ajungem", gîndi el.
232
_ A venit acolo, in grabă, noaptea trecută. A sosit foarte tulburată .şi a zăcut în
nesimţire toata noaptea. Locu-•esc în aceeaşi casă şi am stat lîngă dînsa. Puteţi fi sigur,
domnule, că n-o s-o mai vedeţi niciodată cît veţi trăi.
Domnul Harthouse oftă adînc şi făcu descoperirea că dacă s-a. găsit vreodată cineva
în situaţia de a nu şti ce. să spună, atunci, fără de îndoială, el era omul acela !
Copilăreasca nevinovăţie cu care îi vorbea vizitatoarea, modesta ei îndrăzneală,
sinceritatea lipsită de orice fel de artificiu, totala uitare de sine ce se vădea din calma
energie cu care-şi urmărea ţelul ce-o adusese acolo, toate acestea, împreună cu
încrederea în făgaduiala dată de el cu uşurinţă — şi pentru asta se ruşina în sinea lui —
formau un tot faţă de care se simţea atît de lipsit de experienţă şi împotriva căruia ştia că
toate armele lui obişnuite nu vor avea nici o putere, încît nu găsi nici un cuvînt să se
apere.
în cele din urmă spuse :
— O veste atît de neaşteptată, rostită cu atîta curaj şi de asemenea buze, este într-
adevăr cît se poate de tulburătoare, îmi daţi voie să vă întreb dacă doamna despre care
vorbim v-a însărcinat să-mi transmiteţi ştirea aceasta, menită să-mi spulbere orice
nădejde ?
— Nu mi-a dat nici o însărcinare.
. -— Omul care se îneacă se agaţă şi de un pai. Scuzaţi-mă dacă vă spun că, fără a
• vă nesocoti părerile şi fără a vă pune la îndoială sinceritatea, mă agăţ de credinţa că
mai există o speranţă să nu fiu condamnat pentru tot restul vieţii mele la un exil ce m-ar
lipsi de prezenţa acelei doamne.
— Nu există nici o speranţă. Primul scop al vizitei mele, domnule, este să vă conving
că trebuie să aveţi mai puţine speranţe de a-i mai vorbi vreodată decît aţi avea dacă s-ar
fi mtîmplat să moară aseară, în clipa cînd a trecut pragul casei-Părinteşti.
— Să fiu convins ? Dar dacă nu pot... sau dacă dintr-o stabicrune a mea m-aş
încăpăţîna... şi n-aş vrea să cred că...
— Şi totuşi e adevărat. Nu mai există nici o speranţă. James Harthouse o privi cu un
z'imbet neîncrezător pe
uzz ; dar gîndul ei privea undeva, dincolo de el, şi zîmbetul se pierdu în neant.
Harthouse îşi muşcă buzele şi chibzui un timp.
23S
— Ei, daca din nefericire se va dovedi, zise el, dupj ce mă voi fi silit să fac tot ce-mi
stă în putinţă pentru a mă asigura că am ajuns într-adevăr în situaţia disperată cle a fi
surghiunit pe vecie, atunci nu voi fi prigonitorul acelei doamne. Dar parcă spuneaţi că n-
aveţi nici o misiune din partea ei ? •
— N-am decît, misiunea dragostei pe care i-o port şi a dragostei pe care mi-o poartă.
Şi nu sînt îndreptăţită să vorbesc astfel decît pentru că am stat cu dînsa de cînd a venit
acasă, pentru că mi s-a destăinuit şi pentru că ştiu unele lucruri despre firea şi despre
căsătoria ei. O, domnule Hart-house, cred că şi dumneavoastră v-aţi folosit de dreptul
acesta pe care mi-l iau eu acum !
Reproşul acela pasionat îl atinse în locul gol unde ar fi trebuit să-i fie inima, acel cuib
de ouă părăsite unde ar fi trăit păsările cerului dacă n-ar fi fost izgonite de nepăsare.
— Nu sînt ceea ce se numeşte un individ moral, zise el, şi n-am căutat niciodată să
trec drept un individ cu caracter moral. Sînt, dimpotrivă, cît se poate de imoral ; cu toate
astea, dacă am pricinuit vreo supărare doamnei despre'care vorbim acum, ori dacă din
nenorocire am compromis-o în vreun fel oarecare, ori dacă m-am făcut vinovat vădind
faţa de ea sentimente ce nu se prea potrivesc...'de fapt.... cu ideea unui cămin, dacă am
profitat de faptul ca tatăl ei este o maşină, sau că fratele ei e o secătură, sau că bărbatul
ei .e un urs, îngăduiţi-mi, vă rog, să vă asigur că n-am avut intenţii într-adevăr urîte, ci
am alunecat de pe o treaptă pe alta cu o uşurinţă atît de diabolică, încît n-am bănuit o
clipă că tabla de materii era atît de lungă pînă ce n-am început s-o răsfoiesc. Abia acum
descopăr, încheie Harthouse, că de fapt ar trebui să cuprindă mai multe volume.
Deşi rostise cuvintele pe un ton' uşuratic, de astă dată tonul lui păru poleirea
conştientă a unei suprafeţe urîte. Rămase tăcut o clipă, apoi urmă cu mai multa stăpînire
de sine, deşi se mai iveau unele urme de supărare şi dezamăgire pe care poleirea nu le
putuse acoperi.
— După cele ce mi s-au înfăţişat chiar acum, în aşa i?\ încît nu mă mai pot îndoi de
adevărul lor — cred că din nici o altă sursă nu le-aş fi acceptat cu atîta uşurinţă — mă
simt obligat să vă spun, deoarece v-a fost dăruită încrederea de care mi-aţi pomenit, că
nu pot renunţa la gînduî unei posi' bilităţi (oricît de neaşteptată ar fi ea) de a o mai vedea
pe
234
aînna despre care e vorba. Numai eu port vina că lucru-le au ajuns atît de departe
şi... şi nu pot spune, adăugă el, am slab inspirat pentru o peroraţie finală, că am vreo
spe-c nţj temeinică să devin cîndva un individ moral, ori voi ajunge să cred că poate
exista pe lumea asta vreun soi de individ moral.
Chipul lui Sissy arăta destul de limpede că misiunea ei nU era terminată. ^
__Mi-a ţi vorbit, reîncepu Harthouse, în timp, ce Sissy îşi
ridică din nou privirile spre el, despre un prim scop. Mă pot deci aştepta să fie
menţionat şi al doiiea ?
— Sînteţi atît de bună să mi-l spuneţi ?
— Domnule Harthouse — răspunse Sissy cu un amestec de blîndeţe şi energie care-l
dezarma cu totul şi cu o încrer dere naivă că el se simte obligat să facă tot ce i-ar cere,
ceea ce îl punea într-o ciudată stare de inferioritate -— nu vă rămîne decît o singură
posibilitate de a vă repara greşeala : să plecaţi imediat de aici, şi pentru totdeauna. Sînt
convinsă că nu puteţi îndrepta în alt chip răul şi suferinţa ce le-aţi pricinuit. Sînt convinsă
că este singura compensaţie pe care o puteţi aduce. Nu spun că e mult, ori că e destul ;
totuşi, este ceva, şi-i necesar. De aceea, iară alt drept decît acela pe care vi î-am arătat şi
fără ca altcineva în afară de noi doi să ştie, vă cer să părăsiţi la noapte oraşul,
făgăduind că n-o să vă mai întoarceţi niciodată.
Dacă ar fi încercat să se impună altfel decît prin credin-ţa-i sinceră în adevărul şi
dreptatea cauzei pe care o apăra, dacă ar fi trădat vreo urană de îndoială sau nehotărîre,
ori dacă ar fi arătat, cu cele mai bune intenţii, vreo rezervă ori vreo prefăcătorie, dacă s-
ar fi arătat sau s-ar fi simţit cît de puţin impresionată de situaţia iui ridicolă, de uimirea,
ori de protestele lui, Harthouse le-ar fi folosit ca arme împotriva ei; dar mai degrabă ar fi
reuşit să schimbe cerul senin uitîn-du-se cu uimire la el decît s-o poată tulbura pe dînsa.
. •—? Dar vă daţi seama, o întrebă el foarte încurcat, cît de mult îmi cereţi ? Probabil
ştiţi că mă aflu aici pentru anumite treburi publice, destul de absurde în sine, dar în care
ro-am angajat dîndu-mi 'cuvîntul şi pentru care se presupune ca smt în stare să mă arunc
în foc ? Probabil că nu ştiaţi, dar vă asigur că ăsta-i adevărul.
Adevăr ori nu, asupra lui Sissy nu avu nici un efect,
235
— Şi apoi, zise şovăielnic Harthouse, plimbîndu-se prin cameră, este nemaipomenit
de absurd ! înseamnă să se acopere cineva pe vecie de ridicol, ca după ce s-a zbătut
pentru oamenii aceştia, să dea acum îndărăt într-un chip atît de inexplicabil.
— Sînt convinsă, repetă Sissy, că numai în felul acesta vă puteţi repara greşeala,
domnule. Nici n-aş fi venit aici dacă n-aş fi fost aşa de sigură.
Harthouse îi aruncă o privire şi începu să se plimbe din nou prin cameră.
— Pe cuvîntul meu că nu ştiu ce să mai spun ! E nemaipomenit de absurd .'
Venise acum rîndul lui Harthouse să pretindă păstrarea tainei.
— In cazul cînd aş ajunge să fac un lucru atît de ridicol, spuse el, oprindu-se din nou
şi rezemîndu-se de- cămin, l-aş face numai dacă mi-aţi făgădui cea mai desăvîrşită
discreţie.
— Eu voi avea încredere în dumneavoastră, domnule, răspunse Sissy ; aveţi şi
dumneavoastră încredere în mine.
Fiindcă tocmai stătea rezemat de cămin, Harthouse îşi aminti de noaptea cînd
secătura fusese la el. Era acelaşi cămin, dar avea impresia că în noaptea asta secătura e
el. Nu găsea nici un fel de ieşire.
— Cred că nimeni nu s-a pomenit vreodată într-o situaţie mai ridicolă, spuse ; după
ce privi în sus, apoi în jos, rîse, se încruntă şi se plimbă încolo şi încoace. Dar nu văd nici
o ieşire. Ce va, fi va fi ! Şi cred că ASTA va fi ! Trebuie s-o şterg de aici, îmi închipui... pe
scurt, vă promit că aşa am să fac.
Sissy se ridică. Rezultatul n-o surprindea, dar era fericită că-l obţinuse, şi faţă îi
strălucea de bucurie.
— îngăduiţi-mi să vă spun, urmă domnul James Harthouse, că mă îndoiesc dacă alt
ambasador sau ambasadoare mi s-ar fi putut adresa cu acelaşi succes. Şi pe lîngă da am
fost pus într-o situaţie foarte ridicolă, trebuie să mă consider învins pe toată linia. Vreţi
să-mi faceţi favoarea să-mi spuneţi numele duşmanului meu, ca sa mi-l pot reaminti ?
— Numele MEU ? se miră ambasadoarea.
— Singurul nume pe care ţin să-l cunosc în noaptea asta. *— Sissy Jupe.
— Iertaţi-mi curiozitatea înainte de despărţire : rudă de-a familiei ?
__ Nu smt cfecft o fată săracă, răspunse Sissy. Impre-'ufările m-au despărţit de tatăl
meu... care era saltimbanc, *? am fost luată de milă de domnul Gradgrind. De atunci
trăiesc în casa lui.
Sissy plecase.
Atît mai lipsea ca învingerea să fie completă, îşi spuse c_un aer de resemnare
domnul Harthouse, lăsîndu-se să cadă pe canapea, după ce rămăsese cîteva clipe
împietrit. Acum înfrîngerea poate fi considerată o operă desăvîrşită. O fată săracă.... un
saltimbanc... James Harthouse făcut praf... James Harthouse, o mare piramidă a
înfrîngerii. Âtîta tot !
Marea piramidă îi dădu ideea să plece în susul Nilului. Luă îndată o pană şi scrise
fratelui său următorul bilet (în hieroglife potrivite subiectului) :
„gă^ Jack,
Am sfîrsit-o cu Coketown-ul. M-a plictisit de moarte localitatea şi vreau să «încerc»
acum cămilele.
Cu drag, Jem"
Trase clopoţelul.
— Trimite-mi-l pe servitorul meu.
— S-a culcat, domnule.
— Spune-i să se scoale şi să facă bagajele.
Mai scrise încă două bilete. Unul domnului Bounderby, prin care îi anunţa plecarea lui
din regiune şi indica unde poate fi găsit în următoarele două săptămîni ; cealaltă, cu un
cuprins asemănător, domnului Gradgrind. Nici nu apucase să se usuce bine cerneala pe
plicuri, şi Harthouse, instalat într-un compartiment al trenului care gonea scînteind prin
peisajul sumbru, lăsa în urma lui coşurile înalte ale Coketown-ului.
 Indivizii cu principii morale ar putea presupune că dom-nul^ James Harthouse a tras
mai tîrziu unele concluzii favorabile de pe urma acestei grăbite retrageri, una dintre
puţinele fapte din viaţa lui ce le compensa pe toate celelalte şi care-i slujise totodată ca
deznodămînt într-o afacere urîtă. Dar nu era de loc aşa. O convingere intimă că dăduse
greş Şi că fusese ridicol, o teamă de ce s-ar putea spune pe socoteala lui dacă ar afla alţi
indivizi care se băgaseră în situaţii ^semănătoare îl apăsau aşa de tare, încît episodul cel
mai lăudabil al vieţii lui era tocmai cel pe care nu l-ar fi mărturisit pentru nimic în lume şi
singurul de care se ruşina.
237
I
Capitolul 111
FOARTE HOTARlT
Neobosita doamnă Sparsir, răcită cobză, cu vocea aproape stinsă şi cu
impunătoarea-i persoană scuturată în aşa hal de strănuturi încît părea în pericol de a se
desface în bucăţi, alergă pe urmele patronului ei pînă ce-l găsi în capitală ; acolo, plină
de măreţie, dădu buzna peste el, la hotelul din strada St. James, şi, slobozind
combustibilele cu care era încărcată, explodă. îndată ce-şi îndeplini cu nespusă
mulţumire misiunea, mărinimoasa femeie leşină pe reverul hainei domnului Bounderby.
Prima mişcare a domnului Bounderby fu să se scuture de doamna Sparsit şi s-o lase
să ajungă, cum va putea, prin variate etape de suferinţă, pe podea. îndată după aceea
trecu la aplicarea unor viguroase metode de înviorare, ca sucirea degetului mare al
pacientei, plesnirea peste mîini, stropirea feţei cu apă din abundenţă şi umplerea gurii cu
sare. După ce aceste- îngrijiri o readuseră în simţiri (cît ai zice peşte), domnul Bounderby
o vîrî grabnic într-un tren rapid şi o transportă, fără a-i mai oferi nici un fel de trataţie,
înapoi la Coketown, mai mult moartă decît vie.
Privită ca o ruină clasică, doamna Sparsit oferea un spectacol interesant cînd ajunse
la sfîrşitul călătoriei ; dar, considerat din oricare alt punct de vedere, totalul stricăciunilor
suferite pînă atunci era imens şi-i reducea pretenţiile, de a fi admirată. Cu totul.nepăsător
faţă de uzura îmbră-căminţii şi sănătăţii şi neînduplecat de; strănuturile ei patetice,
domnul Bounderby o înghesui într-o trăsură şi o duse la Stone Lodge.
 — Ia ascultă, Tom Gradgrind, zise Bounderby, năvălind în toiul nopţii în camera
socrului său, iată o doamnă... doamna Sparsit... o cunoşti pe doamna Sparsit... care are
să-ţi comunice ceva de ai să rămîi cu gura căscată !
— N-ai primit scrisoarea mea ?! exclamă domnul Gradgrind, surprins de apariţia lor.
— N-am primit scrisoarea dumitale, domnule ! se răsti Bounderby. Acum nu e timp
pentru scrisori. Nimeni să nu-i' vorbească lui Josiah Bounderby din Coketown de scrisori
cînd se află într-o stare de indispoziţie ca în clipa de faţa-
238
__ Bounderby, zise domnul Gradgrind pe un ton de dojana blîndă, vorbesc de o
scrisoare cu totul deosebită, pe care ţi-am scris-o în legătură cu Louisa.
— Tom Gradgrind, răspunse Bounderby lovind violent de cîteva ori cu palma în masă,
eu îţi vorbesc de o informatoare cu totul neobişnuită, care a venit la mine în legătură cu
Louisa. Doamnă Sparsit, apropie-te, doamnă.
Acea nefericită doamnă, lipsită de glas, încercînd atunci să depună mărturie numai
prin gesturi chinuite ce arătau o vie inflamaţie a gîtlejului, deveni atît de obositoare şi faţa
ei suferi atîtea schimonoseli, încît domnul Bounderby, nepu-tînd s-o mai suporte, o apucă
de braţ şi începu s-o zgîlţîie.
— Dacă nu poţi să-i dai drumul, doamnă, zise Bounderby, atunci lasă-mă să-i dau eu
drumul. Nu-i momentul ca o doamnă, oricît de nobile rude ar avea, să nu poată rosti
măcar o vorbă ca lumea şi să hîrîie parcă i-ar fi rămas o găluşcă în gît. Tom Gradgrind,
doamna Sparsit s-a aflat de curînd, întîmplător, în situaţia de a auzi o convorbire ce a
avut loc în grădină între fata dumitale şi nepreţuitul gentleman, prietenul dumitale, domnul
James Harthouse. ?
— E adevărat! zise Gradgrind.
— Aha ! E adevărat! strigă Bounderby. Şi în acea conversaţie...
— E inutil să mi-o repeţi, Bounderby. Ştiu ce s-a în-tîmplat.
— Ştii1? Poate că ştii, zise Bounderby sfredelind cu privirile pe socrul său, care era
atît de liniştit şi împăciuitor, şi unde se găseşte fata dumitale în clipa de faţă ?
— Fără -îndoială, e aici.
— Aici ?
 — Dragul meu Bounderby, te rog stăpîneşte-ţi cel puţin izbucnirile acestea
zgomotoase. Louisa este aici. Din clipa cind a reuşit să pună capăt întrevederii cu
persoana de care vorbeşti, şi pe care regret din tot sufletul că ţi-am prezentat-o, s-a
grăbit să vină aici şL să ceară ocrotirea mea. Eu nu venisem decît de cîteva ceasuri
acasă şi am primit-o aici, chiar în camera asta. A venit într-un suflet cu trenul în oraş, ^r în
oraş, înfruntînd furtuna dezlănţuită, a alergat aici şi s~a înfăţişat înaintea mea într-o stare
de rătăcire. Fireşte, de 3-tunci a rămas aici. Te implor, pentru binele dumitale şi al ei, să
fii mai potolit !
Domnul Bounderby privi tăcut cîteva clipe în toate păr-We> în afară de partea unde
se găsea doamna Sparsit ; apoi,
239
întorcîndu-se brusc spre nepoata lady-cl Scadgers, spuse nefericitei femei:
— Ei, doamnă ! Am fi încîntaţi să auzim ce fel de scuze ne poţi prezenta că ai
străbătut tot ţinutul într-o goană, fără alt bagaj decît nişte aiureli, doamnă !
— Domnule, şopti doamna Sparsit, nervii îmi sînt prea zdruncinaţi în clipa de faţă şi
sănătatea mi s-a şubrezit prea tare în slujba dumneavoastră ca să-mi mai pot îngădui
altceva decît un refugiu în lacrimi.
(Ceea ce şi făcu.)
— Uite ce, doamnă, zise Bounderby, deoarece nu ţin să-ţi fac vreo observaţie ce nu
se cuvine să fie făcută unei femei de familie bună, nu voi adăuga decît că, după părerea
mea, mai poţi căuta şi altceva drept refugiu, şi anume : o trăsură. Şi pentru că trăsura cu
care am venit aici aşteaptă la uşă, îmi vei îngădui să te conduc la ea şi să te trimit acasă
la bancă, unde cel mai bun lucru ce ai de făcut este să-ţi bagi picioarele în apă eh poţi
suporta de fierbinte şi, după ce te culci în pat, să bei un pahar de rom cu unt topit. J
O dată cu aceste cuvinte, domnul Bounderby îi întinse mina dreaptă şi o însoţi pînă la
vehiculul pomenit pe acea doamnă înlăcrimată, care pe drum împrăştie o mulţime de
strănuturi jalnice. îndată se întoarse singur.
— Şi acum, Tom Gradgrind, pentru că am înţeles după faţa dumitale că doreai să-mi
vorbeşti, urmă el, iată-mă-s! Dar ţi-o spun pe şleau, nu sînt în toane prea bune : treaba
asta nu-mi e tocmai pe plac aşa cum se arată şi socotesc că niciodată n-am fost tratat de
fiica dumitale cu respectul şi supunerea cu care ar trebui să fie tratat Josiah Bounderby
din Coketown de-soţia lui. Fără îndoială, ,în privinţa asta ai părerea dumitale, dar să ştii
că şi eu o am pe a mea. Dacă în astă seară ai de gînd să-mi spui ceva care-i în
contradicţie cu observaţia mea sinceră, atunci mai bine s-o lăsăm baltă !
Domnul Gradgrind, după cum s-a văzut, era foarte împăciuitor. Domnul Bounderby îşi
dădea osteneala să fie în toate privinţele cît mai neînduplecat. Era una dintre
caracteristicile simpaticei lui firi.
— Dragul meu Bounderby... încercă domnul Gradgrind să răspundă.
— Ba să mă ierţi, i-o tăie Bounderby, nu ţin de loc să-ţi fiu drag ! Asta pentru început.
De cîte ori încep să fii1 drag cuiva, totdeauna descopăr că are intenţia să mi se urce
240 ?
„• c3p. Nu-ţi vorbesc politicos, căci, după cum ştii, eu NU
J*nt politicos ! Dacă. îţi plac politeţele, ştii unde să le gă-
SLti. Du-te la prietenii dumitaîe, gentlemen-n, şi te vor servi
u articolul ăsta pînă ce te vei sătura. Eu nu ţin asemenea
._ Bounderby, stărui domnul Gradgrind, sîntem cu toţii
supuşi greşelilor...^
.__ Credeam că dumneata nu poţi să faci greşeli, îl întrerupse Bounderby.
— Poate că am crezut-o si eu. Dar, repet, cu toţii sîntem supuşi greşelilor, însă aş
preţui delicateţea dumitaîe şi ţi-aş fi recunoscător pentru ea dacă m-ai cruţa de aceste
aluzii la Harthouse. în convorbirea noastră nu voi pomeni de prietenia-voastră şi de felul
cum l-ai încurajat, dar te rog nu stărui să-l legi de persoana mea.
— Nu i-am pomenit nici măcar numele, zise Bounderby.
— Bine, bine ! răspunse domnul Gradgrind cu răbdare, ba aproape cu supunere. Apoi
rămase o clipă chibzuind. Bounderby, am toate motivele să mă îndoiesc că noi am
înţeles-o vreodată pe Louisa.
— De cine vorbeşti cînd spui NOI ?
— Dacă nu-ţi place aşa, atunci EU n-am înţeles-o, replică domnul Gradgrind la
întrebarea trîntită atît de grosolan. Mă îndoiesc că am înţeles-o pe Louisa. Mă îndoiesc
că genul de educaţie pe care i l-am dat a fost potrivit pentru ea.
 — Aici ai nimerit-o, răspunse Bounderby. în privinţa asta sînt de acord cu dumneata.
în sfîrşit, ai descoperit asta, nu-i aşa ? Educaţie ! Să-ţi spun eu ce înseamnă educaţie :
sa fii azvîrlit pe drumuri şi lăsat de izbelişte, să ţi se dea din toate cu zgîrcenie mare,
numai bătaie din belşug. Asta numesc EU educaţie !
— Cred că bunul-simţ te va face să-ţi dai seama, îl dojeni domnul Gradgrind cu multă
umilinţă, că oricare ar fi meritele unui astfel de sistem, ar fi greu să se aplice, în mod
obişnuit, fetelor.
— Nu văd de loc pentru ce, domnule ! răspunse Bounderby cu încăpăţînare.
— Bine, oftă domnul Gradgrind ; să nu mai adîncim Problema. Te asigur că nu ţin de
loc să discut în contra-
,'ctorki. Caut să îndrept ce este greşit, dacă îmi stă în pu-wîa ; ?i sper că mă vei ajuta
cu dragă inimă, Bounderby, ntru că am fost foarte nenorocit.
241
— încă nu te înţeleg, zise Bounderby cu o încăpăţînare îndîrjită, aşa că nu-ţi pot face
nici o făgăduială.
— Am impresia, dragul meu Bounderby, continuă domnul Gradgrind pe acelaşi ton
trist şi împăciuitor, că în răstimp de cîteva ceasuri am ajuns să cunosc mai bine
caracterul Louisei decît de-a lungul anilor care au trecut. Am înţeles lucrul acesta forţat
fiind de nişte împrejurări penibile, nu-i descoperirea mea. Cred că există... Bounderby, te
vei mira cînd mă vei auzi spunînd asta... cred că există în Louisa însuşiri care... care au
fost cu totul neglijate şi..-, şj puţin denaturate. Şi... şi aş vrea să-ţi propun... dacă ai
binevoi să fii de acord cu mine... s-o lăsăm un timp în voia pornirilor fireşti ale sufletului ei
şi s-o încurajăm prin tandreţe şi înţelegere să şi le cultive, ar fi... ar fi mai bine pentru
fericirea noastţă a tuturor. Louisa, spuse domnul Gradgrind ascunzîndu-şi faţa în mîini, a
fost întotdeauna copilul meu preferat.
Vijeliosul Bounderby se înroşi şi se umflă în aşa hal la auzul acestor cuvinte, încît
părea, şi probabil că şi era gata să aibă un atac. Cu urechile de un roşu-aprins, cu pete
stacojii în obraji, îşi stăpîni totuşi indignarea şi spuse :
— Ai vrea s-o ţii aici pentru cîtva timp ?
— Eu... eu aveam intenţia să te sfătuiesc, dragul meu Bounderby, să-i îngădui
Louisei să rămînă aici în vizită şi să fie îngrijită de Sissy (vorbesc fireşte de Cecilia Jupe),
care o înţelege şi în care are încredere.
— Din toate astea deduc, Tom Gradgrind, zise Bounderby, sculîndu-se în picioare, cu
mîinile în buzunare, că eşti de părere că între Loo Bounderby şi mine există ceea ce
lumea numeşte o anumită nepotrivire.
—r- Mă tem că în clipa de faţă există o nepotrivire generală între Louisa şi... şi... şi
aproape toate cunoştinţele ei din ; lumea în care am introdus-o, răspunse cu tristeţe tatăl.
— Ia ascultă, Tom Gradgrind, zise stacojiul Bounderby înfruntîndu-l, cu picioarele
crăcănate, cu mîinile înfundate adînc în buzunare şi cu părul ca o fîneaţă peste care
sufla mînia lui vijelioasă, ai spus ce-aveai de spus, acum e rîndw meu. Sînt un cetăţean
al Coketown-ului. Sînt Josiah Bounderby din Coketown ! Cunosc cărămizile oraşului,
cunos' fabricile oraşului, cunosc coşurile oraşului, cunosc fumul ora' şului, cunosc
muncitorii oraşului. Pe toate le cunosc cum î"11 cunosc buzunarele. Şi toate există. Dar
cînd începe cine^*
242
v-mi vorbească despre însuşiri închipuite, îi răspund întot-!f auna, oricine ar fi el, că
ştiu ce urmăreşte. Vrea să mănînce
upa de broască-ţestoasă şi vînat cu lingură de aur şi vrea S" se lăfăiască într-o
caleaşca trasă de şase cai ! Cam asta
rea şi fata dumitale. Şi cum eşti de părere că trebuie să aibă ceea ce doreşte, te
sfătuiesc să i le pui chiar dumneata la dispoziţie, deoarece, Tom Gradgrind, de la mine nu
le va avea niciodată !
__ Bounderby, zise domnul Gradgrind, nădăjduiam că
după rugăminţile mele ai să-ţi schimbi tonul.
— Stai puţin ! replică Bounderby. Þi-ai spus părerea, cred, şi te-am ascultat pînă la
capăt ; acum, te rog, ascul-tă-mă şi dumneata pe mine pînă la capăt. Destul că te-ai
arătat nestatornic, nu te arăta şi nedrept, căci regretul meu că-l văd pe Tom Gradgrind
ajuns în starea în care se găseşte astăzi ar fi- îndoit de mare văzîndu-l căzut atît de jos.
Ei bine, mi-ai dat a înţelege că între fiica -dumitale şi mine există o oarecare nepotrivire.
Drept răspuns îţi dau eu a înţelege că, fără îndoială, există o nepotrivire fundamentală...
ce poate fi rezumată astfel : fiica dumitale nu recunoaşte cum se cuvine meritele
bărbatului ei şi nu este pătrunsă, cum ar trebui, pe onoarea mea, de cinstea acestei
alianţe ! Asta se cheamă a vorbi pe şleau, sper.
— Bounderby, insistă domnul Gradgrind, n-ai dreptate.
— Nu ? întrebă Bounderby. Sînt încîntat că spui asta. Deoarece cînd Tom Gradgrind,
cu noile sale vederi, susţine că n-am dreptate, sînt pe dată convins că trebuie să am al
naibii de mare dreptate ! Cu voia dumitale, am să merg mai departe, îmi cunoşti originea
şi ştii că timp de ani de zile, in tinereţea mea, n-am avut nevoie de o limbă de încălţat
Pur şi simplu pentru că n-aveam încălţări. Crede ori nu, asta te priveşte, dar există
doamne... doamne de viţă no-"]lă... ce se trag din familii... familii... care sînt gata să
sărute urmele paşilor mei ! Slobozi tirada ca pe-o rachetă în-capul socrului său. Pe cînd
fata dumitale, continuă Boun-
^™y, e departe de a fi o doamnă de viţă nobilă. Asta o
»J1 Şi dumneata. Nu-mi pasă nici cît negru sub unghie de
sernenea fleacuri, ştii foarte bine, dar asta e realitatea, şi
uwneata, Tom Gradgrind, nu poţi s-o schimbi. Şi de ce
^ ca-ţi spun toate astea ?
„ ~~~Jn tot cazul, observă domnul Gradgrind, cu o voce azută, nu ca să mă cruţi.
16*
243
— Ascultă-mă pînâ k capăt, zise Bounderby, şi abţine-te să-mi tai vorba pîna nu-ţi
vine rîndul. Þi-am spus astea fiindcă femei cu rude sus puse au fost surprinse cînd au
văzut felul cum s-a purtat fata dumitale, fiind martore la nepăsarea ei. S-au întrebat cum
de pot răbda. Asta mă întreb şi eu acum, dar n-am s-o mai rabd !
— Bounderby, replică domnul Gradgrind, ridicîndu-se în picioare, cu cît spunem mai
puţine în noaptea asta, cu atît e mai bine, cred.
— Dimpotrivă, Tom Gradgrind, cred că cu cît spunem mai multe în noaptea asta, cu
atît e mai bine. Adică, ezită o clipă cumpănind, pînă ce voi spune tot ce am de gînd sa
spun, căci după asta nu-mi pasă cît de repede terminăm. Dar am să-ţi pun o întrebare
care ar putea scurta discuţia. Ce voiai să spui cu propunerea pe care mi-ai făcut-o
adineauri ? «
— Ce voiam să spun, Bounderby ?
— Ei! Propunerea dumitale cu vizita, spuse Bounderby, scuturîndu-şi cu îndîrjire
fîneaţa ce-i acoperea capul.
— Voiam să spun că sper să pot aranja prieteneşte cu dumneata să-i acordăm aici
Louisei un timp de gîndire şi odihnă, care i-ar putea aduce, în multe privinţe, o schimbare
treptată în bine.
— Ca să mai dispară, adică, • ceea ce crezi dumneata că-i nepotrivirea dintre Louisa
şi mine ? întrebă Bounderby.
— Da, dacă vrei să-i spun aşa.
— Cum de ţi-a venit ideea asta ? spuse Bounderby.
— Þi-am SPUS că rnă tem că Louisa n-a fost înţeleasă. Nu ţi se pare firesc,
Bounderby, ca dumneata, care eşti cu atît mai în vîrstă decît ea, să sprijini încercarea
mea de a o îndrepta pe Louisa pe calea cea bună ? Þi-ai asumat o mare răspundere cînd
ai luat-o : la bine şi la rău, la...
Pesemne că pe domnul Bounderby îl necăjea repetarea cuvintelor pe care el însuşi le
spusese lui Stephen Blackpool, căci, tresărind furios, îi tăie scurt citatul.
— Ascultă, zise el, n-am nevoie să-mi vorbeşti aşa ! S«u de ce am luat-o, tot atît de
bine cum ştii şi dumneata. % apoi, nu te priveşte de ce-am luat-o ; asta-i treaba mea !
— Voiam numai să spun, Bounderby, că toţi sîntem supuşi greşelilor, mai mult sau
mai puţin, şi nici dumneata nu faci excepţie ; iar dacă ai ceda puţin, ţinînd seama de ras;
244 " '
underea pe care ţi-ai luat-o, nu numai că ai face o adevă-P tj faptă bună, dar poate ţi-
ai îndeplini şi o datorie faţă je'Louisa.
__ Ba eu sînt de altă părere, răcni Bounderby, şi am să
termin afacerea aşa cum socot eu ! Dar nu vreau să ajung din asta la ceartă cu
dumneata, Tom Gradgrind. Sincer vorbind, cred că nu-i de demnitatea mea să mă cert
pentru asemenea motiv. Cît despre distinsul dumitale amic, n-are decît să se care unde i-
o plăcea. Dacă îmi pică în cale, am să-i spun în faţă ce gîndesc ; dacă nu-mi pică în
cale, n-am să-i spun nimic, căci nu merită să-mi bat capul cu el. Iar fata dumitale, pe care
am făcut-o Loo Bounderby şi aş fi făcut mai bine s-o las Loo Gradgrind, dacă pînă mîine
la ora douăsprezece punct nu vine acasă, am să înţeleg că preferă să stea aiurea, aşa
că am să-i trimit toate boarfele aici, şi din clipa aceea să ţi-o păstrezi sănătos ! Iar cu
privire la nepotrivirea care m-a făcut să trec peste lege, am să spun la toată lumea : „Eu
sînt Josiah Bounderby, şi am fost crescut în felul meu ; ea e fata lui Tom Gradgrind, şi a
fost crescută în felul ei ; şi caii ăştia n-au vrut să tragă amîndoi la aceeaşi căruţă". Cred
că sînt destul de bine cunoscut ca un om cu totul deosebit, şi majoritatea oamenilor vor
înţelege foarte uşor că aş fi avut nevoie de o femeie deosebită, care cu timpul să ajungă
la înălţimea mea.
— Te rog din suflet, Bounderby, să te mai gîndeşti o dată, insistă domnul Gradgrind,
înainte de a lua o asemenea hotărîre.
— Totdeauna m-am hbtărît pe dată, zise Bounderby aruncindu-şi pălăria pe cap ; şi
orice lucru îl rezolv pe loc. Ar trebui să fiu surprins că Tom Gradgrind îi face o asemenea
propunere lui Josiah Bounderby din Coketown, cu-noscindu-l aşa cum îl cunoaşte, dacă
Tom Gradgrind m-ar mai putea uimi cu ceva, cînd ia partea unor mofturi sentimentale. Þi-
am comunicat hotărîrea mea şi nu mai am nimic de spus. Noapte bună !
yi domnul Bounderby se duse la casa lui din oraş, să
e culce. A doua zi, la douăsprezece şi cinci minute, porunci
Ca toate lucrurile aparţinînd doamnei Bounderby să fie îm-
Pachetate cu grijă şi trimise la locuinţa lui Tom Gradgrind,
j*nunţa în ziare cj locuinţa luj de Ja ţară e de vînzare prin
Ună învoială şi îşi reluă viaţa de burlac.
248
I
Capitolul IV PIERDUT
Furtul de la bancă nu fusese de loc dat uitării, dar din ziua aceea ocupă un loc de
frunte în preocupările şefulu; acestei instituţii. Pentru a dovedi tuturor că pe bună
dreptaţe se fălea cu promptitudinea şi activitatea sa de om deosebit de om ajuns prin el
însuşi şi de minune comercială mai straşnică decît Venus (care răsărise din noroi, şi nu
din spuma mării), domnul Bounderby avea o mare plăcere să arate cît de puţin îi
micşorau zelul pentru afaceri neplăcerile lui casnice. în consecinţă, în primele săptămâni
după ce-şi relua viaţa de burlac, se agită chiar mai mult ca de obicei, căci, reîncepîndu-şi
cercetările cu privire la furt, stîrni zilnic atîta scandal, încît ofiţerii de poliţie, pe mîna
cărora se găsea cazul, aproape ar fi dorit ca furtul să nu fi avut loc.
De altfel, erau şi derutaţi, căci nu dădeau de loc de urma făptaşilor. Deşi după
descoperirea furtului se ţinuseră atît de liniştiţi încît aproape toată lumea crezuse că într-
adevăr cercetările fuseseră părăsite fiind socotite zadarnice, nu se mai întîmplă nimic
deosebit. Nici una dintre persoanele implicate, fie bărbat, fie femeie, nu făcuseră vreo
imprudenţă sau vreun pas prin care să se dea singuri de gol. Dar, lucru şi mai ciudat,
despre Stephen Blackpool nu se mai auzi nimic, iar ciudata bătrînă rămînea un mister.
Lucrurile ajungînd în acest impas, şi cum nu se arăta nici un semn că ar mai putea
progresa, în încheierea cercetărilor domnul Bounderby hotărî să rişte o lovitură
îndrăzneaţă. Redacta un afiş, oferind o recompensă de douăzeci <k, lire sterline pentru
prinderea lui Stephen Blackpool, bănuit de complicitate în furtul de la banca din Coketown
din | noaptea cutare ; dădu semnalmentele numitului Stephen Blackpool, descriindu-i
îmbrăcămintea, înfăţişarea, statura?1 purtările cît mai amănunţit cu putinţă ; arătă cum
părăsi* oraşul şi în ce direcţie fusese văzut mergînd ultima data; puse să se tipărească
totul cu litere negre de o şchioapă P8 nişte coli orbitor de albe şi porunci să fie lipite pe
zidurije caselor în toiul nopţii, astfel îjjcît să sară dintr-o dată r ochi întregii populaţii.
în dimineaţa aceea clopotele fabricilor trebuiră să su11 cît putură de tare pentru a
risipi grupurile de muncitori ci\ se adunaseră în zori, întîrziind în jurul afişelor, sorbind'1
I1'
246
ochi lacomi. Dar cei mai lacomi dintre toţi ochii adunaţi AU jurul afişelor erau ai celor
care nu ştiau să citească. Oa-in nii aceia, în timp ce ascultau vocea prietenoasă care
citea
01 __ totdeauna se găsea cîte cineva gata să le vină în
utor — holbau ochii la literele care însemnau aşa de mult au un fel de teamă şi
respect ce ar fi fost aproape ridicole dacă aspectul ignoranţei obşteşti ar putea fi vreodată
altfel decît. ameninţător şi profund nefast.
 Ceasuri întregi după aceea, în huruitul fusurilor, în vuietul războaielor şi în vîrtejul
roţilor, multe urechi şi mulţi ochi rămaseră cu impresia acelor afişe. Şi cînd „braţele" se
raspîndiră clin nou pe străzi, în faţa afişelor erau tot atît de mulţi cititori ca în zori.
Slackbridge, delegatul, trebuia să vorbească în faţa adunării chiar în seara aceea ; şi
Slackbridge făcuse rost de la tipografie de un afiş nou, pe care-l adusese în buzunar. O,
prieteni şi compatrioţi, fraţi şi tovarăşi de muncă, lucrători oropsiţi ai Coketown-ului,
concetăţeni şi semeni ai mei, ce tărăboi s-a stîrnit cînd Slackbridge despături ceea ce
numea el documentul infamant şi îl expuse privirilor şi oprobriului comunităţii
muncitoreşti.
— Fraţilor, iată de ce-i în stare un trădător al taberei spiritelor măreţe, înrolate pe
lista sfîntă a dreptăţii şi a unirii ! O, prieteni umiliţi, ce purtaţi pe grumazul vostru jugul
apăsător al tiranilor şi simţiţi călcîi'ul de fier al despotismului strivindu-vă trupurile căzute
în colbul pămîntului, unde asupritorii voştri ar fi de-a dreptul fericiţi să vă vadă tirîndu-vă
pe burtă toată viaţa, ca şarpele în paradis ! O, fraţilor, şi, ca bărbat, trebuie, de
asemenea, să adaug şi o, surorilor, ce spuneţi acum de Stephen Blackpool, omul puţin
adus de spate şi înalt de vreo cinci picioare şi şapte inci, cum ni-l descrie documentul
acesta înjositor şi dezgustător, foaia dezonorantă, afişul fatal, anunţul odios ? Cu' cîtă
măreţie veţi demasca şi strivi acum vipera ce vrea să murdărească prin această pată
ruşinoasă rasa divină care din fericire l-a izgonit pentru totdeauna ! Da, compatrioţi, din
fericire i-a alungat şi l-a demascat. Cred că vă aduceţi aminte curn stătea aici în faţa
voastră, pe această estradă. Vă adu-eţi aminte cum l-am urmărit îndeaproape, pas cu
pas, prin oaţe ocolişurile răspunsurilor lui întortocheate ; vă aduceţi minte cum încerca să
se fofileze şi să se strecoare ; cum se l^j ? mme 51 se ie?a de fiece fleac, pînă ce,
nemairămî-nici o urmă de pretext de care să se agate, l-am
247
izgonit dintre noi, ca pe unul ce menta să fie arătat cu de-getul nemuritor al
dispreţului şi să fie ars şi însemnat de fie. rul răzbunător al tuturor cugetelor libere şi
serioase. A; acum, prieteni, muncitori (căci mă bucur şi sînt mîndru de acest stigmat),
prieteni care aţi muncit trudnic să vă faceţi paturi tari, dar cinstite, şi care vă fierbeţi
mîncarea sărăcăcioasă, dar liberă, la flacăra suferinţei, vă întreb : ce renume şi-a cîstigat
acest laş lacom, care, după ce masca i-a fost smulsă de pe faţă, ni se arată în toată
urîţenia lui adevărată ? Ce e ? Un hoţ ! Un bandit ! Un fugar proscris, pe capul căruia s-a
pus preţ ; un buboi şi o plagă pe conştiinţa nobilă a lucrătorilor din Coketown ! De aceea,
fraţi uniţi printr-o legătură sfîntă, pe care copiii voştri şi nepoţii voştri şi-au pus minutele
şi peceţile lor încă înainte de a se naşte, vă propun, din partea Tribunalului Unificat, care
întotdeauna veghează la propăşirea voastră, care-i totdeauna plin de zel pentru
interesele voastre, ca această adunare să DECLARE că : deoarece Stephen Blackpool,
ţesătorul de care se vorbeşte în afişul acesta, a fost încă de mult izgonit în chip solemn
de comunitatea muncitorilor din Coketown, ea nu e răspunzătoare de ruşinea nelegiuirilor
lui şi nu poate fi învinuită, ca clasă socială, de 'faptele lui necinstite !
Astfel vorbi Slackbridge, lac de sudoare şi scrîşnind din dinţi. Cîteva voci strigară :
„Nu l" iar alte cîteva duzini de voci întîmpinară cu strigăte de aprobare: „Ascultaţi!
Ascultaţi !" mustrarea unuia care spusese : „Slackbridge, ai mers prea departe, las-o mai
moale". Dar aceştia erau nişte pigmei ce se războiau cu o armată întreagă ; cea mai
mare parte a adunării subscrise la evanghelia după Slackbridge ' şi îl aclamară de trei ori,
în timp ce el stătea în mijlocul IOT, gîfîind demonstrativ.
Străzile erau încă înţesate de lucrătorii şi lucrătoarele ce se îndreptau liniştiţi spre
casele lor după întrunire, cînd Sissy, care fusese chemată de lîngă Louisa cu cîteva clipe
mai înainte, se întoarse înapoi.
— Cine-i ? întrebă Louisa.
— Domnul Bounderby, răspunse Sissy rostindu-i nume'e cu sfială, şi fratele dumitale,
domnul Tom, împreună cu o femeie tînără care spune ca o cheamă Rachael şi că o
cunoşti-
— Şi ce vor, dragă Sissy ?
— Vor să te vadă. Rachael e plînsă şi tare mînioasa-
243
__Tată, spuse Louisa, deoarece domnul Gradgrind era
, ?aţj) nu pot refuza să-i primesc pentru un motiv ce se
lămuri de la sine. Pot să vină aici ?
Va Peoarece domnul Gradgrind răspunse afirmativ, Sissy se i e să-i aducă şi reveni
îndată împreună cu ei. Tom intră ltiniul şi rămase în picioare lîngă uşă, în partea cea mai
întunecată a odăii.
__ Doamnă Bounderby, îi spuse soţul ei, după ce o salută
cu răceală, sper că nu te deranjez. Ora e cam nepotrivită, dar femeia aceasta tînără
a declarat nişte lucruri ce fac vizita mea necesară. Tom Gradgrind, deoarece fiul dumitale,
tînărul Tom, refuză din motive pe care nu le cunosc să spună ceva, fie în bine, fie în rău,
cu privire la declaraţiile ei, sînt nevoit să o pun pe femeie faţă în faţă cu fiica dumitale.
— M-aţi mai văzut o dată, tînără doamnă, spuse Rachael venind în faţa Louisei.
Tom tuşi.
— M-aţi mai văzut o dată, tînără doamnă, repetă Rachael văzînd că Louisa nu
răspunde.
Tom tuşi din nou.
— E drept.
Rachael aruncă o privire mîndră domnului Bounderby şi urmă :•'
— Vreţi să spuneţi, doamnă, unde m-aţi văzut şi cine mai era acolo ?
— în noaptea cînd Stephen Blackppol a fost concediat de la fabrică, m-am dus în
casa unde locuia şi te-am văzut acolo. Era şi el de faţă ; se mai afla acolo şi o bătrînă,
care n-a scos o vorbă şi pe care abia am zărjt-o pentru că stătea intr-un colţ întunecos.
Fratele meu mă însoţea.
— De ce nu puteai spune asta, tinere Tom ? întrebă Bounderby.
— Făgăduisem surorii mele să nu spun nimic. Louisa se grăbi să confirme.
~~ Şi apoi, zise secătura cu amărăciune, femeia spune Povestea aşa de bine şi aşa
de amănunţit, că nu văd ce rost avea să-i iau vorba din gură. , A^ă rog să spuneţi,
doamnă, urmă Rachael, ce v-a
s) Mtr-un ceas rău, la Stephen, în noaptea aceea ? s^ ~T Mi-era milă de el, zise
Louisa, înroşindu-se. Doream 5 'u ce avea de gînd să facă şi să-i dau o mînă de ajutor.
249
rul răzbun acum, pri acest paturi ^ .
doamnă, zise Bounderby. Mă simt foart ?ă i-aţi oferit o bancnotă ? întreg rt-o şi a
primit să ia numai cicnr
 o privire domnului Bounderb-Bounderby, de mă întrebi acu» ale, ce părea ridicolă şi
neverosimilă , sînt nevoit să recunosc că e confirmata' ,/amnă, replică Rachael, afişe
publice răspîn! ,n tot oraşul, ba chiar şi mai departe, îl numesc u Blackpool hoţ ! Astă-
seară a avut loc o adunare .. s-a vorbit de el în acelaşi chip ruşinos. De Stephen ...cui cel
mai cinstit, băiatul cel mai sincer şi cel mai bun! indignarea ei se stinse în hohote de plîns,
ce o împiedicară să mai vorbească.
— Sînt foarte, foarte mîhnită, zise Louisa.
— O, doamnă, doamnă dragă, răspunse Rachael, sper ca sînteţi, dar nu-s sigură ;
nu-mi dau seama ce aţi făcut. Cei ca dumneavoastră nu ne cunosc, nu le pasă de noi, nu
sînt de-ai noştri. Nu ştiu sigur de ce aţi venit în noaptea aceea. Pot spune doar că aţi
venit cu un scop personal, fără să vă gîndiţi ce necazuri veţi aduce pe capul bietului om.
Atunci v-am spus : fiţi binecuvîntată că aţi venit, şi am spus-o din toată inima, pentru că
păreaţi foarte înduioşată de soarta lui ; dar acum nu mai ştiu ce să zic, nu mai ştiu !
Louisa n-o putea ţine de rău pentru bănuielile ei nedrepte, ştiind cîtă încredere avea
în Stephen şi cît de arnă-rîtă era.
— Şi cînd mă gîndesc, zise Rachael printre suspine, cit de recunoscător era bietul
băiat, socotindu-vă atît de buna cu el, cînd îmi aduc aminte cum şi-a acoperit cu nlin?
obrazul trudit, ca să-şi ascundă lacrimile ce-l podidise^ din pricina dumneavoastră... Ah,
sper că sînteţi mîhnită ? nu vă chinuiesc remuşcări pentru motive ascunse ! Dar o' ştiu,
nu ştiu...
— Frumos îţi mai stă, mîrîi secătura frămîntîndu--'1 neliniştit în colţul lui întunecos,
să vii aici cu asemePe' învinuiri ridicole ! Ai merita sa iii aruncată afară, pentf" că nu ştii
cum să te porţi ; ar fi o lecţie bine meritata!
250
Rachael nu răspunse nimic şi un timp nu se mai auzi itceva decît suspinele ei
înăbuşite ; apoi domnul Bounderby Lcepu să vorbească : .
__ Haide, zise el, ştii ce obligaţie ţi-ai luat. Mai bine te.ai gîndi la ea decît să boceşti.
__ Zău, îmi pare atît de rău, răspunse Rachael ştcrgîn-Ju.şi ochii, că v-am dat prilejul
să mă vedeţi în halul ăsta... Dar n"° să mă niai vedeţi niciodată, aşa ; doamnă, cînd am
citit cele tipărite despre Stephen, care cuprind tot atîta adevăr despre el cît cuprind daca
ar fi vorba despre dumneavoastră, m^-am dus drept la bancă să spun că ştiu unde-i
Stephen şi să mă leg cu jurămînt că în două zile va fi aici. N-am putut atunci să dau de
domnul Bounderby, şi fratele dumneavoastră m-a dat afară ; am încercat să vă găsesc pe
dumneavoastră, dar a fost cu neputinţă, aşa că m-am întors la lucru. Astă-seară, cum am
plecat de la fabrică, m-am dus degrabă să aud ce se spune despre Stephen, deoarece
ştiu bine, şi sînt mîndră de asta, că se va întoarce să-i facă pe toţi de ruşine ! Apoi l-am
căutat din noii pe domnul Bounderby, l-am găsit şi i-am spus tot ce ştiam ; dar n-a crezut
o vorbă şi m-a adus încoace.
— Pînă aici cam aşa e, recunoscu domnul Bounderby, cu mîinile în buzunare ^i cu
pălăria pe cap. Dar bagă de seamă, eu nu vă cunosc de ieri, de alaltăieri, şi ştiu că vă
place să-ndrugaţi tot .timpul verzi şi uscate. Aşa că în clipa de faţă te sfătuiesc să mai
laşi vorbele şi să treci la fapte. Þi-ai luat sarcina de a îndeplini un lucru ! Deocamdată nu
pot să-ţi spun decît: îndeplineşte-l !
— I-am scris lui Stephen cu poşta care a plecat azi după amiază, aşa cum i-am mai
scris o dată de cînd a plecat, zise Rachael, şi în cel mult două zile va fi aici.
— Atunci, să-ţi spun ceva, replică domnul Bounderby. Poate nu ştii că şi dumneata ai
fost din cînd în cînd ţinută sub observaţie, socotindu-se că nu poţi fi scutită cu totul
» bănuială în afacerea asta, deoarece majoritatea oamenilor smt judecaţi după
prieteniile pe care le au. Oficiul poştal n~a fost nici el uitat. Şi-ţi pot spune că acolo
niciodată nu s"a primit vreo scrisoare pentru Stephen Blackpool. Aşa că
e las să te gîndeşti bine ce s-a putut întîmpla cu scrisorile
Uinitale. Poate te înşeli şi nu i-ai scris de loc. i Nici nu se împlinise o săptămînă de la
plecarea lui,
°arnnă, zise Rachael întorcîndu-se rugătoare spre Louisa, mi-a trimis singura
scrisoare pe care am primit-o de
251
la el şi în care îmi spunea că e nevoit să caute de lucru sub un nume străin.
— Ei drăcie ! strigă domnul Bounderby, fluierînd şi dînd din cap cu înţeles. Va să zică
aşa, îşi schimbă numele; Cam neplăcut pentru un personaj cu o conştiinţă atît de curată.
Tribunalul, ştii, consideră cam suspect cînd se în_ tîmplă ca un nevinovat să aibă mai
multe nume.
— Dar, pentru numele lui dumnezeu, doamnă dragă, zise Rachael cu ochii scăldaţi
iar în lacrimi, ce-i rămînea de făcut bietului băiat ? Pe de o parte, îi avea pe stăpîni
împotriva lui ; pe de alta, pe muncitori, deşi el nu dorea decît să fie lăsat în pace să
muncească şi să facă ce credea el că-i cu dreptate. N-are drept omul să aibă un suflet al
lui şi gîndurile lui ? Trebuie neapărat să fie duşman ori cu unii, ori cu alţii, dacă nu vrea
să fie vînat ca un iepure ?
— Desigur, desigur, îl plîng din tot sufletul, răspunse Louisa, şi sper că va izbuti să se
dezvinovăţească.
— N-aveţi nici o grijă, tînără doamnă. Asta-i sigur !
— Bănuiesc că e şi mai sigur dacă refuzi să ne spui ' unde e ! Nu ? zise domnul
Bounderby.
— Nu trebuie să se întoarcă îndemnat de mine, ca să fie apoi pe nedrept învinuit că a
fost adus înapoi cu sila. Trebuie să se întoarcă de bunăvoie, ca să se dezvinovăţească şi
să-i facă de ruşine pe toţi cei care i-au ponegrit cinstea cînd el nu-i de faţă ca să se
apere. I-am scris despre toate măsurile luate împotriva lui, zise Rachael înfruntînd
neclintită ca o stîncă toate insinuările, şi în cel mult două zile va fi aici.
— Cu toate acestea, adăugă Bouniderby, dacă s-ar putea pune mîna pe el ceva mai
curînd, ar avea prilejul să se dezvinovăţească mai repede. împotriva dumitale n-am
nimic. Tot ce-ai venit să-mi spui se arată adevărat, iar eu ţi-am dat posibilitatea să
dovedeşti că e adevărat, şi cu asta s-a terminat. Vă urez tuturor noapte bună ! Trebuie să
rna duc să cercetez mai amănunţit afacerea asta.
Cînd domnul Bounderby se puse în mişcare, Tom ie? din colţul lui, se puse de
asemenea în mişcare, i se alătur* şi plecară împreună. Drept rămas bun rosti morocănos
nU" mai atît:
— Noapte bună, tată !
După discursul acela laconic, aruncă o căutătură n
tată surorii lui şi părăsi casa, ?
252
cînd ancora lui de salvare venise acasă, domnul fusese foarte zgîrcit la vorbă. în
vreme ce con-
'nua să stea tacut> ^oulsa spuse cu bhndeţe :
" __ Rachael, cînd o să mă cunoşti într-adevăr, n-ai să te
mai îndoieşti de mine.
__ Nu-i în firea mea, răspunse Rachael pe un ton mai blînd, sa mă îndoiesc de
oameni ; dar cînd mi se arată atîta neîncredere... cînd ni se arată tuturor... gîndul asta nu-
l pot alunga cu totul din minte. Vă cer iertare dacă v-am jignit. Acum nu mai gîndesc la fel
ca adineauri. Totuşi, aş putea începe din nou să gîndesc aşa, cînd bietul băiat e atît de
nedreptăţit. '
— I-ai spus în scrisoarea dumitale, întrebă Sissy, că, după cît se pare, bănuielile au
căzut asupra lui fiindcă a fost văzut noaptea dînd tîrcoale băncii ? Atunci ar şti ce lucruri
are.de lămurit cînd se întoarce şi s-ar putea pregăti din vreme.
— Da, drăguţa mea, răspunse Rachael, dar nu-mi pot închipui ce l-ar fi îndemnat să
se ducă pe acolo. N-avea ce căuta prin locurile acelea, fiindcă nu era în drumul lui. Avea
acelaşi drum ca mine, şi nu trecea pe la bancă.
Sissy se şi apropiase de ea, întrebînd-o unde locuieşte şi dacă ar putea să vină în
seara următoare să întrebe ce veşti au sosit despre Stephen.
— Nu cred, zise Rachael, că poate sosi pînă poimîine.
— Atunci voi veni şi poimîine seară, zise Sissy. După ce Rachael consimţi şi plecă,
domnul Gradgrind
îşi înălţă capul şi spuse :
— Dragă Louisa, după cîte ştiu, nu l-am văzut niciodată ' pe omul despre care-i
vorba. Crezi că e amestecat în afacerea asta ?
— Mi se pare că la un moment dat am crezut, tată, deşi mi-a venit foarte greu. Dar
acum nu mai cred.
—? Prin urmare ai încercat să te convingi că e nevinovat, ^e§i e bănuit. înfăţişarea şi
felul de a fi par atît de cinstite ?
— Foarte cinstite.
K ~- Nimic nu poate zdruncina încrederea femeii aceleia ln omul despre care vorbim.
Mă întreb, zise domnul Grad-&nnd dus pe gînduri, dacă adevăratul vinovat cunoaşte
^uzaţiile acestea... Unde e ? Cine o fi ?
, « ultima vreme părul lui începuse să-şi schimbe cu-area- Văzîndu-l cum îşi sprijină
iar în mîini capul încăr-
253
unţit şi îmbătrînit, Louisa veni repede lingă el, speriată înduioşată. în clipa aceea
ochii ei întîlniră întîmplător
ai lui Sissy. Tresărind, Sissy se înroşi, şi Louisa îşi duse deget la buze.
în seara următoare, cînd Sissy se întoarse acasă şi-i spy Louisei că Stephen nu
venise, îi vorbi pe şoptite. Şi în a doua seară, cînd veni acasă cu aceeaşi veste şi adăugă
că nu se ştie nimic despre el, vorbi pe un ton la fel de coborît şj speriat. Din clipa acelui
schimb de priviri, ele nu-i mai rosteau de loc numele şi nu mai vorbeau despre el cu glas
tare; iar cînd domnul Gradgrind aducea vorba despre furt, căutau să ocolească subiectul.
Se scurseseră .cele două zile fixate, se scurseseră trei zile şi trei nopţi, şi Stephen
Blackpool nu veni şi nu se auzi nimic despre el. în a patra zi, Rachael, deşi încrederea în
el nu-i slăbise, gîndindu-se că poate scrisoarea ei s-a rătăcit, se duse la bancă şi arătă
scrisoarea pe care o primise de la Stephen, cu adresa lui de la o colonie de muncă, una
dintre numeroasele colonii ce nu se află pe drumul principal şi la o depărtare de vreo
şaizeci de mile. Se trimiseră curieri acolo, şi întreg oraşul se aştepta ca Stephen să fie
adus a doua zi,
în tot timpul acesta, secătura se ţinea ca o umbră de domnul Bounderby, asistîndu-l
la toate cercetările. Eră peste măsură de excitat, agitat la culme, îşi rodea unghiile pînă la
carne, vorbea cu glas răguşit şi spart, iar buzele îi erau uscate şi vinete. .La ora cînd
hoţul presupus era aşteptat, secătura se afla în gară propunînd tuturor să parieze că
Stephen o ştersese înainte de sosirea celor trimişi să-l caute şi că nu va mai apărea
niciodată.
Secătura avea dreptate. Trimişii se întorseseră singuri. Scrisoarea Rachaelei fusese
expediată şi predată destinatarului ; Stephen Blackpool o ştersese îndată după aceea şi
ni' meni nu ştia nimic despre el. O singură îndoială exista in Coketown : dacă Rachael
scrisese cu bună-credinţă, crezW că Stephen se va întoarce într-adevăr, sau pentru a-l
pfe' veni să fugă. Asupra acestui punct părerile erau împărţi^
 Şase zile, şapte zile ; trecu aproape întreaga săptăfiui^ următoare. Nenorocita
secătură începu să prindă o umbf1 de curaj şi deveni sfidător. Individul bănuit era oare
hoţul ? Frumoasă întrebare ! Dacă nu, unde era omul şi de ce nu se întorcea ?
254
Unde era ornul şi de ce nu se întorcea ? în tăcerea ţii ecoul propriilor lui cuvinte, ce
se rostogoliseră numai j°rnnezeu ştie pînă unde în timpul zilei, se întorsese şi-i
dumnezeu ^ .
tovărăşie pina dimineaţa.
Capitolul V GASITA
încă o zi şi o noapte, şi apoi încă o zi şi o noapte. Nici urmă de Stephen Blackpool.
Unde era şi de ce nu se în--torcea ?
în fiecare seară, Sissy se ducea la Rachael acasă şi-i ţinea tovărăşie în odăiţa-i
curată. Rachael muncea din greu toată ziua, aşa cum sînt nevoiţi să muncească toţi cei
de-o seamă cu ea, indiferent ce griji i-ar apăsa. Şerpilor de fum puţin le păsa dacă cineva
dispărea ori era găsit, sau dacă se dovedea că e cinstit ori ticălos ; elefanţii bolnavi de
nebunie melancolică, la fel cu partizanii faptelor precise, nu-şi schimbau cu nimic cursul
obişnuit al vieţii, orice s-ar fi. întîmplat. încă o zi şi o noapte, apoi încă o zi şi o noapte.
Monotonia rămînea netulburată. Pînă şi dispariţia lui Stephen Blackpool intrase pe
făgaşul obişnuit, devenind un fapt tot atît de monoton ca orice piesă de maşinărie din
Coketown.
_— Ma îndoiesc, zise Rachael, că în clipa de faţă au mai rămas în tot oraşul măcar
douăzeci de persoane care sa mai aibă un pic de încredere în bietul băiat.
Vorbea cu Sissy în odăiţa ei luminată numai de felinarul din colţul străzii. Sissy
venise acolo după ce se lăsase întunericul şi-o aşteptase pe Rachael să se întoarcă de la
lu-CT^'> de atunci stăteau la fereastra lîngă care o găsise Ra-
,e'> ,şi nici una dintre ele nu simţea nevoia unei sclipiri mai vii care să le lumineze
trista convorbire.
~7 Dacă n-aş fi avut norocul să vii pe aici şi să mai am
^u. C1^e schimba cîte o vorbă, urmă Rachael, îmi vine une-
,n să cred că mi-aş fi pierdut minţile. Dar datorită ţie
 Cep să prind speranţă şi puteri. Deci crezi că deşi toate
P^renţele se ridică împotriva lui îşi va dovedi nevinovăţia ?
Co ~~7 ţred din toată inima ! răspunse Sissy. Şi sînt aşa de
vinsa, Rachael, că încrederea pe care i-o păstrezi în
255
J II1
II?
suflet, în ciuda tuturor descurajărilor, este întemeiată. încj, am încredere în el de
parcă l-aş fi cunoscut ca şi tine C toţi anii aceştia de grele încercări.
— Iar eu, draga mea, zise Rachael cu un tremur î* glas, l-am cunoscut atîţia amar de
ani drept un om blajifi şi cu atîta credinţă în tot ce-i bun şi cinstit, încît dacă n-aş mai auzi
niciodată nimic despre el şi mi-ar fi dat sî trăiesc pînă la vîrsta de o sută de ani, aş spune
şi cu ultima mea suflare : dumnezeu mi-e martor că nici o clipă nu mi-am pierdut
încrederea în Stephen Blackpool.
— La Stone Lodge sîntem cu toţii convinşi, Rachael, că, mai eurînd ori mai tîrziu, va
scăpa de bănuieli.
— De cînd ştiu, draga mea, că acolo aveţi convingerea asta, zise Rachael, şi-mi dau
seama cît e de frumos din partea ta că vii într-adins de acolo ca să mă mîngîi, să stai cu
mine şi să te arăţi cu mine în văzul lumii, deşi chiar asupra mea plutesc bănuieli, sînt şi
mai necăjită că i-am arătat atunci doamnei Louisa neîncredere. Şi totuşi,.,
— Dar acum nu te mai îndoieşti de ea, Rachael ?
— Acum nu, de cînd datorită ţie ne vedem mai des şi ne-am apropiat. Dar nu mă pot
totdeauna stăpîni să nu j mă gîndesc... ? ;
începu a murmura atît de încet şi rar, ca pentru es! însăşi, încît Sissy, deşi stătea
alături, trebui să-şi încordeze atenţia ca s-o înţeleagă.
— Nu mă pot opri să bănuiesc pe cineva. Nu pot ghici nici cine e şi nici ce l-a făcut să
procedeze aşa, dar bănuiesc că cineva a căutat să scape de Stephen. Mă gîndesc că
dacii s-ar fi reîntors de bunăvoie şi şi-ar fi dovedit neviaovăţu în faţa tuturor, s-ar fi putut
ca cineva să fie pus într-o situaţie neplăcută, şi, pentru a preîntîmpina acest lucru ace
cineva l-a oprit să vină şi s-a descotorosit de el.
 — Bine, dar e îngrozitor să te gîndeşti la aşa ceva, zis; Sissy pălind.
— Da, într-adevăr, este îngrozitor să te gîndeşti Ci poate a fost ucis.
Sissy se cutremură, pălind şi mai tare. . —? Cînd îmi trece prin cap gîndul ăsta, draga
mea, zl-' Rachael, şi îmi trece destul de des, deşi mă căznesc să-l ah^; numârînd
neîncetat în timp ce iucrez sau repetînd de numărate ori poeziile pe care le ştiu de cînd
eram mică cuprinde asemenea nelinişte şi fierbinţeală, că oricît de b aş fj, simt nevoia să
umblu repede mile întregi.
nl;'
narat să-mi înving starea asta înainte de culcare. Aşa că °e să te însoţesc pînă
acasă.
a__, poate a căzut bolnav pe drum, la înapoiere, zise
c-ssy încercînd să-i dea o zare de speranţă, şi dacă-i aşa, tunci sînt pe drum o
mulţime de locuri unde putea să se
oprească. . _ . ^ ,„„„,.
._. Dar nu e nicăieri. A rost căutat peste tot, tara sa rie
găsit- .„„
.__ Adevărat, se văzu bissy nevoita sa recunoască.
__ li trebuiau două zile să facă drumul pe jos. Dacă
l-ar fi durut picioarele şi n-ar fi putut merge, în scrisoarea pe care a primit-o i-am trimis
bani, să aibă pentru diligentă în caz că el n-ar mai fi avut destui.
— Să sperăm că ziua de mîine ne va aduce veşti mai bune, Rachael. Hai să ieşim la
aer !
Mîna lui Sissy potrivi cu gingăşie şalul Rachaelei pe părul ei negru, lucios, aşa cum
ştia că obişnuieşte ea să-l poarte, şi plecară. Noaptea era frumoasă, şi mici pîlcuri de
muncitori zăboveau ici-colo pe la colţurile străzilor, dar cum pentru cei mai mulţi era ora
mesei, pe străzi se vedea totuşi lume puţină.
— Acum nu mai eşti aşa de agitată, Rachael, şi ai mîna mai rece.
— Mă simt mai bine, draga mea, cînd umblu şi iau puţin aer curat. Altminteri, mă
cuprinde slăbiciunea şi ameţeala.
— Dar nu trebuie să te laşi doborîtă tocmai acum, Rachael, căci oricînd poate fi
nevoie de tine ca să-i iei apărarea lui Stephen. Mîine e sîmbătă. Dacă nici mîine nu vine
nici o veste, hai să mergem duminică dimineaţă să ne plimbăm 'a ţară, să mai prinzi
puteri pentru săptămîna viitoare. Vrei sâ mergi ?
— Da, draga mea.
*n clipa aceea se aflau pe strada unde locuia domnul ounderby. Drumul spre locuinţa
lui Sissy trecea prin faţa s?\ *uj) către care tocmai se îndreptau acum. Cu puţin inamte
sosise în Coketown un tren care pusese în miş-f f °„ muHinie de vehicule, pricinuind în tot
oraşul mare , ota. In timp ce se apropiau de casa domnului Bounderby, multe trăsuri
huruiau înaintea si în urma lor ; una care 1».
- Ti)
«puri gtele
257
venea din spate se opri aşa de brusc, tocmai cînd Sissy şj Rachael treceau prin faţa
casei, încît întoarseră capul farj voia lor. La lumina felinarului de pe scările casei domnului
Bounderby, o văzură în trăsură pe doamna Sparsit, care surescitată la culme, se lupta să
deschidă portiera ; văzîndu-lg şi ea în aceeaşi clipă, le strigă să se oprească.
— Ce coincidenţă ! exclamă doamna Sparsit, în timp Ce birjarul îi deschidea portiera
trăsurii. Ce întîmplare fericită! Hai, ieşi afară, cucoană ! se răţoi apoi doamna Sparsit la
cineva din interiorul trăsurii. Ieşi afară, ori te scoatem cu forţa !
La aceste cuvinte, din trăsură coborî însăşi misterioasa bătrînă, pe care doamna
Sparsit o înhaţă îndată de guler.
— Nimeni să nu se apropie de ea ! strigă doamna Sparsit cu multă energie. Nu lăsaţi
pe nimeni să se atingă de ea. E prizoniera mea. Intră, cucoană, se răsti apoi doamna
Sparsit, inversînd porunca anterioară, intră, cucoană, ori te vîrim înăuntru cu forţa !
Spectacolul unei matroane cu înfăţişare atît de clasică, înhăţînd de gît o femeie
bătrînă şi tîrînd-o într-o locuinţă particulară, ar fi constituit oricînd o ispită suficientă
pentru orice veritabil gură-cască englez, care ar fi avut norocul să fie de faţă, ca să dea
şi el buzna în acea locuinţă pentru a vedea cum se desfăşoară evenimentele ; dar cînd
acest fenomen era amplificat de zarva pricinuită atunci în întregul oraş de misteriosul furt
de la bancă, atracţia lui devenea irezistibilă şi ar fi ademenit în casă toată gloata de gură-
cască chiar dacă ar fi ştiut că acoperişul se va prăbuşi peste capetele lor. Astfel că grupul
de martori ce se găseau ouj întîmplare prin apropiere, compus din vreo douăzeci şi cinci
dintre vecinii cei mai săritori, se înghesuiră după Sissy Ş1 Rachael, la fel cum se
înghesuiră şi ele după doamna Sparsit şi captura ei ; toată trupa năvăli în dezordine în
sufrageria domnului Bounderby, unde cei din urmă se urcară, fara a şovăi o clipă, pe
scaune, să-i vadă mai bine pe cei din faîa'
— Să vină jos domnul Bounderby ! strigă doamna SparS1 Rachael, o recunoşti ?
i<
— E doamna Pegler, răspunse Rachael. \
— Sigur că ea e ! strigă doamna Sparsit jubilînd. vină domnul Bounderby ! Toată
lumea să se dea la o Part
258
• s;
Atunci bătrîna doamnă Pegler, îmbrobodindu-se în şalul s; cautînd să se sustragă
privirilor, adresă în şoaptă o rtă rugăminte* doamnei Sparsit.
— Lasă-mă în pace, ţipă doamna Sparsit, ţi-am spus de ştiu cîte ori pe drum că nu te
las să pleci pînă nu te
redau personal pe mîna domnului Bounderby !
în această clipă apăru domnul Bounderby, însoţit de domnul Gradgrind şi de
secătură, cu care ţinuse o consfătuire. Cînd dădu cu ochii de grămada de musafiri
nepoftiţi din sufragerie, domnul Bounderby se arătă mult mai surprins decît încîntat de
oaspeţi.
— Ei, dar ce înseamnă asta, doamnă Sparsit ? întrebă el.
— Domnule, explică nepreţuita doamnă, cred că am avut norocul să descopăr o
persoană pe care ţineaţi foarte mult s-o găsiţi. Minată de dorinţa de a vă scăpa de grijile
ce vă apasă, domnule, şi reunind diferitele informaţii vagi cu privire la regiunea unde se
presupunea că ar locui această persoană — informaţii ce mi-au fost date de femeia asta
tînără, Rachael, care din fericire e de faţă pentru a o identifica — am avut fericirea să
izbutesc şi să aduc persoana descoperită de mine, nu e nevoie să mai adaug că
împotriva voinţei ei. Am avut destulă bătaie de cap, domnule, pînă am reuşit, dar cînd e
vorba să vă servesc, osteneala e pentru mine o plăcere, iar foamea, setea şi frigul îmi
dau o adevărată satisfacţie.
Aici doamna Sparsit se opri brusc, deoarece domnul Bounderby începu a schimba
feţe-feţe, trecînd prin toate culorile curcubeului şi părînd că-şi pierde cumpătul cînd
batrma doamnă Pegler apăru în faţa ochilor lui.
Cum, ce vrei să spui cu asta ? fu întrebarea complet
neaşteptată pe care i-o adresă, foarte înfierbîntat, domnul
°underby. N-auzi, doamnă Sparsit, ce vrei să spui cu asta ?
~~ Domnule... îngăimă doamna Sparsit. •D ~~ De ce nu-ţi vezi de treaba dumitale,
cucoană?! răcni underby. Cum îndrăzneşti să-ţi bagi nasul dumitale indis-ret 'm
chestiunile mele familiale ?
Pe ~TCeast^ aluzie la trăsătura favorită a feţei ei o distruse
pa ^Oarnna Sparsit. Prăbuşindu-se pe un scaun, ţeapănă de
a ar fi îngheţat, îşi pironi privirile asupra domnului
17'
2.59
Bounderby şi începu a-şi freca încet manila una de alta, şi cum ar fi îngheţat şi ele o
dată cu ea.
— Dragă Josiah ! strigă doamna Pegler tremurînj Scumpul meu copil ! Nu mă certa !
Nu-i vina mea, Josiah' I-am repetat doamnei de o sută de ori să nu facă una Ca asta ;
ştiam că n-are să-ţi fie pe plac, dar ea a ţinut morţiş
— De ce ai lăsat-o să te aducă aici ?! Nu puteai SJ.J tragi una să-i sară pălăria din
cap ori dinţii din gură, s-0 zgîrii sau să-i faci indiferent ce altceva ? întrebă Bounderby,
— Dragul meu băiat, m-a ameninţat că dacă mă împo. trivesc mă aduce cu poliţia şi
am socotit că e mai bine să vin de bunăvoie decît să stîrnesc un scandal într-o...
(doamna! Pegler se uită cu sfiiciune, dar şi cu mîndrie în jur) într-o'' casă aşa de
frumoasă ca asta... zău, zău că nu-s eu de vină, scumpul meu copil, atît de nobil şi măreţ
! Totdeauna ani trăit liniştită şi ascunsă, dragă Josiah. Niciodată n-am călcat înţelegerea
noastră. N-am destăinuit nimănui că sînt mama ta. Te-am admirat de departe, şi dacă am
venit din cînd în cînd în oraş, foarte rar, să te privesc pe furiş cu mîndrie, am avut grijă să
nu afle nimeni cine sînt, dragostea mea, şi am plecat îndată înapoi.
Domnul Bounderby, cu mîinile în buzunare, se plimba enervat şi umilit de la un capăt
la altul al mesei lungi din sufragerie, în timp ce spectatorii sorbeau cu lăcomie fiecare
silabă a rugăminţii doamnei Pegler, şi după fiecare silabă îşi holbau ochii din ce în ce mai
tare. Domnul Bounderby continua să se plimbe încolo şi încoace după ce doamna Pegler
sfîrşi ; atunci, domnul Gradgrind se adresă acestei bătrîne hulite : j
— Mă surprinde, doamnă, spuse el cu severitate, că nu' ai neobrăzarea acum la
bătrîneţe să pretinzi că domnul Bounderby e fiul dumitale, după ce te-ai purtat cu el
neom? nos, ca o mamă denaturată !
— Eu, denaturată?! strigă bătrîna. Eu, neomenoasa?' Cu băieţelul meu drag ?!
— Drag ! repetă domnul Gradgrind. Da, fără îndoia^ drag acum, oînd s-a îmbogăţit
numai datorită lui însuŞ1' doamnă. Dar parcă nu-ţi era tot atît de drag cînd era tf'ţ şi l-ai
părăsit, lăsîndu-l pradă brutalităţii unei bunici beţivi ?
260
__j;u l-am părăsit pe Josiah al meu ?! strigă doamna
Ier împreunîndu-şi mîinile. Să vă ierte cel-de-sus, domnule,
tru toate scornelile astea răutăcioase şi pentru că ponegriţi
rnoria sărmanei mele mame, care a închis ochii în braţele
ele mai înainte ca Josiah să se fi născut. Să dea dumnezeu
3 vă căiţi şi să nu mai faceţi asemenea greşeală cît veţi trăi,
domnule.
Era atît de serioasă şi de indignată, încît domnul Grad-srind, speriat de presupunerile
pe care începea să le facă, spuse cu un ton mai blînd :
.__ Deci negi, doamnă, că ţi-ai abandonat fiul, lăsîndu-l
să crească pe maidane ?
— Josiah, pe maidane ?! izbucni doamna Pegler. Nici pomeneală, domnule !
Niciodată ! Ruşine să vă fie ! Băiatul meu drag ştie şi o să vă spună că, deşi se trage din
părinţi modeşti, se trage din părinţi care l-au iubit tot aşa de mult cum l-ar fi iubit părinţii
cei mai bogaţi şi care n-au socotit niciodată că e un sacrificiu pentru ei să-şi dea bucăţica
de la gură ca el sa poată învăţa să scrie şi să socotească bine ; şi, ca dovadă, mai am
acasă caietele lui ! Da, le mai am ! exclamă doamna Pegler cu mîndrie şi cu indignare. Şi
băiatul meu drag ştie şi o să vă spună, domnule, că şi după ce iubitul lui tată s-a
prăpădit, cînd el nu avea decît opt ani, mama lui şi-a dat mai departe bucăţica de la gură,
căci era datoria, plăcerea şi mmdria ei să facă asta, ca să-l ajute să-şi croiască un drum
m viaţă, aşa că l-a dat să înveţe o meserie. Şi cum era un băiat foarte chibzuit şi a mai
avut parte şi de un meşter de treabă, care l-a ajutat, a izbutit să-şi facă drum, ajun-gind la
bogăţie şi huzur. Şi trebuie să vă mai spun, domnule, (căci băiatul meu drag n-o să vă
mărturisească asta), că, deŞi mama lui nu ţinea decît o dugheană la sat, n-a uitat-o
niciodată, ba, mai mult, îmi dă o pensie de treizeci de lire pe an — dm care mai pun
deoparte, pentru că n-am ce face ele — cu o condiţie : să rămîn la casa mea, să nu mă a
ca. e fiul meu şi să nu vin aici să-l stingheresc. Şi' aşa s- î ^ J^cut totdeauna, atîta doar că
veneam o dată pe an să -V ^e ^ur^> fărâ ca el să ştie nimic. Şi are dreptate p ,: Ceară să
rămîn acolo la casa mea, spuse biata doamnă sie ^ lUln<^ cu tandreţe apărarea fiului ei,
deoarece sînt a ca dacă aş sta aici cu el, aş face o mulţime de pozne.
261
I
Şi apoi sînt foarte mulţumită aşa, căci mă pot mîndri \ sufletul meu cît vreau cu Josiah
al meu, şi-l pot iubi f|r.. să-mi trebuiască altceva. Şi mi-e ruşine pentru dumneavoasţr-
domnule, zise doamna Pegler ca încheiere, că aţi SCOIY asemenea vorbe proaste şi
bănuieli. Să ştiţi că n-am fC;, niciodată în casa asta pînă acum şi nici n-am vrut sa yj. aici
o dată ce scumpul meu fiu mi-a spus să nu vi? şi nici acum n-aş fi venit dacă n-aş fi' fost
adusă cu si;; Vai, vai, ruşine să vă fie, fiindcă pe nedrept mă învingea am fost o mamă
rea pentru fiul meu, cînd fiul meu e c faţă şi vă poate spune adevărul !
Spectatorii, atît cei ce se urcaseră pe scaunele din sufr;. gerie, cît şi cei care nu se
urcaseră, scoaseră un murmur C-simpatie pentru doamna Pegler ; domnul Gradgrind
simţi c: se pusese, din naivitate, într-o situaţie teribil de neplăcut; cînd domnul
Bounderby, care nu încetase cu plimbările o colo şi încoace şi care cu fiecare clipă ce
trecea se umfi: tot mai tare şi se făcea tot mai stacojiu la faţă, se opri brusc,
— Nu-mi dau bine seama, zise domnul Bounderby, de ce im-au onorat cu prezenţa lor
persoanele de faţă, dar mi cer nici o lămurire. Cînd vor fi deplin satisfăcute, poate că vor
fi atît de amabile să plece ; fie că vor fi ori nu vor fi satisfăcute, poate că tot vor fi atît de
amabile să plece. No mă simt obligat să ţin o conferinţă despre chestiunile mele familiale
; n-am avut niciodată intenţia, şi nici n-am de gînd să fac aşa ceva. Deci, cei care
aşteaptă vreo lămurire asupra acestui subiect vor fi dezamăgiţi, mai cu seamă Tom Grad-
grind, căruia mă adresez în primul rînd. în privinţa furtului de la bancă s-a săvîrşit o
greşeală în legătură cu mama ffl* Dacă n-ar fi existat un exces de zel, nu s-ar fi întîmpk'
asta, şi detest totdeauna excesul de zel în orice privinţa-Bună seara !
Deşi domnul Bounderby o scosese la capăt în felul aces'-pa cînd ţinea uşa deschisă
ca să plece lumea, atitudini' fanfaroană şi în acelaşi timp pleoştită îi dădea o înfăţifL"'
dezumflată, ridicolă la culme. Demascat ca un fanfaron umilinţei, care-şi clădise numai
pe minciuni o reputaţie ^ şartă, îndepărtîndu-se cu lăudăroşenia lui atît de mult |\ adevăr
îneît era ca şi cum ar fi ridicat pretenţia josnica \' nu există alta mai josnică) că s-ar trage
dintr-o familie vec
262
I
? nobila, domnul Bounderby trecea acum drept un personaj
u totul ridicol. Şi în timp ce lumea (care, ştia el bine, avea
" povestească întîmplarea în tot oraşul, pînă se va răspîndi
"n cele patru vînturi) defila prin uşa pe care o ţinea des-
hisă, fanfaronul nostru avea o mutră mai plouată şi mai
nenorocită decît ar fi avut dacă i'-ar fi ciuntit cineva urechile.
jftci chiar nefericita doamnă Sparsit, care de pe culmile
bucuriei căzuse în mlaştina deznădejdii, nu se afla într-o
stare aşa de jalnică ca acest om remarcabil, ajuns prin el
însuşi Marele Farsor, Josiah Bounderby din Coketown.
Rachael şi Sissy, lăsînd-o pe doamna Pegler să se odihnească în noaptea aceea în
locuinţa fiului ei, se duseră împreună pînă la Stone Lodge, şi acolo se despărţiră.
Domnul Gradgrind le ajunsese îndată din urmă şi le vorbise cu mult interes despre
Stephen Blackpool, spunîndu-le că, după părerea lui, eşecul răsunător al bănuielilor
îndreptate asupra doamnei Pegler îi' va uşura probabil situaţia.
 Cît despre secătură, în tot timpul scenei povestite mai sus, ca, de altfel, în toate
ocaziile din ultima vreme, nu se dezlipise o clipă de Bounderby. Credea, pesemne, că atît
timp cît Bounderby,; nu făcea nici o descoperire fără ştirea lui, se găsea oarecum în
siguranţă. Nu se ducea de loc pe la soră-sa, iar de cînd Louisa se întorsese acasă, o
văzuse o singură dată, şi anume în noaptea cînd se ţinuse la fel scai de Bounderby, după
cum s-a mai relatat.
Gîndurile Louisei erau stăpînite de o teamă sumbră şi
nedesluşită, de care nu vorbea niciodată şi care făcea ca
netrebnicul şi ingratul ei frate să rămînă înconjurat de un
mister îngrozitor. Aceeaşi sumbră posibilitate i se înfăţişase
Ş1 lui Sissy, sub aceeaşi formă nedesluşită, chiar în ziua cînd
Rachael îi vorbise de cineva care s-ar fi aflat într-o situaţie
neplăcută dacă Stephen s-ar fi întors şi care, probabil, se
descotorosise de el. Louisa nu destăinuise niciodată bănuiala
ca fratele ei ar putea să aibă vreo legătură cu furtul ; Sissy
51 ea nu-şi făcuseră nici o confidenţă în privinţa asta, afară
acel schimb de priviri ce avusese loc cînd tatăl ei, care
u Ştia nimic, îşi sprijinise în mîini capul cărunt, dar amîn-
°ua se înţelegeau şi îşi ghiceau gîndurile. Teama cea nouă
atlt de îngrozitoare, încît şi una şi alta aveau impresia
263
îs-
Şi apoi sînt foarte sufletul meu cît vrea să-mi trebuiască domnule, zise asemenea
vorbe niciodată în cai aici o dată y° şi nici acu
ii, dar nici una dintre ele ^
goiul acela s-ar afla lîngă &
?ecut prin gînd c-ar fi ling."
care se înarmase secaturi \ Blackpool nu era
9-, noapte. Nici urmă
°x nu se întorcea ?
 .A STELELOR
.^.a aceea era o zi luminoasă de toamnă, senină şi .oasă. Sissy şi Rachael se
întîlniră dis-de-dimineaţă să tacă împreună o plimbare la ţară.
Deoarece Coketown-ul nu presăra cenuşă numai pe capul lui, ci şi pe al vecinilor, la
fel cu acele persoane evlavioase care se pocăiesc punînd pe alţii să se îmbrace în pînză
de sac, cei care doreau să respire din cînd în cînd puţin aer curat, ceea ce nu era chiar
cea mai criminală dintre deşertăciunile vieţii, aveau obiceiul să meargă cu trenul pîna la
cîteva mile, şi de acolo să se plimbe sau să hoinărească pe cîmp. Sissy şi Rachael
scăpaseră de fum în chipul obişnuit, şi trenul le lăsă într-o gară ce se afla la jumătatea
drumului dintre oraş şi conacul domnului Bounderby.
Deşi priveliştea înverzită era mînjită ici-colo cu grămezi de cărbuni', verdele
predomina, se puteau vedea ponu ciocîrliile cîntau (deşi era duminică), aerul era plin de
miresme plăcute, şi peste toate se boltea cerul albastru, strălucitor, într-o parte, în zare,
apărea Coketown-ul ca o ceaţa neagră ; în cealaltă parte începeau să se ridice colinele,
W în a treia direcţie lumina juca slab la orizont, în locul ufl"e lucea peste marea
îndepărtată. Sub picioarele lor iarba a% proaspătă ; umbrele graţioase ale ramurilor
jucau deasupf3 ei împestriţînd-o ; gardurile vii erau în floare. Totul s_e odihnea. Maşinile
cu aburi de la gurile minelor de cărbufl1'
264
si caii bătrîni şi slăbănogi, se odihneau de asemenea ; ro-•t încetaseră pentru scurt
timp să se mai învîrtească, şi na şi roata uriaşa a pamintului părea ca se invirteşte rara
frnucîrile şi zgomotele ^de altădată.
Sissy şi Rachael începură să se plimbe peste cîmpuri, de-a lungul potecilor umbrite,
uneori sărind peste resturile unui gard atît de putred că se prăbuşea la cea mai mică
atingere a piciorului, alteori trecînd pe lîngă un morman de cărămizi şi bîrne acoperite de
iarbă, care indica locul unei exploatări părăsite. Þineau urmele potecilor şi cărărilor, oricît
de nedesluşite ar fi fost, şi se fereau totdeauna de movilitele acoperite cu iarbă deasă şi
înaltă, pe care mărăcinii, buruienile şi toată vegetaţia de acest fel creşteau dese şi
încîlcite, deoarece prin regiune circulau poveşti lugubre despre vechile guri de mină ce se
ascundeau sub astfel de semne.
 Cînd soarele ajunse aproape de amiază, se aşezară să se odihnească. Trecuse o
bucată bună de vreme de cînd nu mai văzuseră pe nimeni nici în apropiere, nici în
depărtare, şi nimic nu le tulburase singurătatea.
— E atît de liniştit aici şi drumul e aşa de neumblat, încît îmi vine să cred că toată
vara n-a pus nimeni piciorul prin partea asta, afară de noi.
în timp ce Sissy vorbea, privirile îi fură atrase de resturile unui gard putrezit ce zăcea
la pămînt. Se ridică şi se uită mai de aproape la el. Şi, totuşi, gardul nu era rupt de multă
vreme.
—? Uite, aici, unde-i dezbinat, lemnul e încă prospăt de tot. Văd şi urme de paşi. Vai !
Rachael !
Sissy fugi înapoi şi o prinse de după gît. între timp Rachael sărise în picioare.
— Ce este ?
Nu ştiu. Acolo, în iarbă, e o pălărie, ^e apropiară împreună. Rachael o ridică,
tremurînd din ^aP pmă în picioare. Şi deodată prinse a se văita şi a plînge |? hohote : pe
partea dinăuntru a pălăriei era scris Stephen «lackpool chiar de mîna lui.
~ Vai, bietul băiat, bietul băiat ! I-au făcut felul. Zace undeva pe aici !
265
— Este... este cumva sînge pe pălărie ? îngăimă Sis$y Le era teamă să se uite, dar
în cele din urmă o cercetară
şi nu găsiră nici o urmă de violenţă, nici pe dinăuntrul, nici pe dinafară ei. Pălăria
zăcea acolo de mai multe zile, deoarece ploaia şi rouă o pătaseră, şi pe iarbă, unde
căzuse era întipărită forma ei. Se uitară îngrozite în jurul lor, fără să se clintească din loc,
dar nu mai văzură nimic altceva.
— Rachael, şopti Sissy, am să înaintez puţin singură, Sissy îşi desprinsese mîna şi
era gata să facă un pas
înainte, cînd Rachael o apucă cu amîndouă braţele, dînd un ţipăt care răsună pînă
hăndeparte, în cîmpia largă. în faţa lor, chiar la picioarele lor, se căsca gura unui abis
întunecat şi colţuros, ascuns de iarba înaltă. Făcură o săritură înapoi şi căzură
amîndouă în genunchi, ascunzîndu-şi fiecare faţa pe umărul celeilalte.
— O ! doamne-dumnezeule ! E acolo, jos ! Acolo, jos! La început Rachael nu putu
rosti decît atît printre ţipete
înspăimîntătoare, şi nici lacrimile, nici rugăminţile, nici mustrările lui Sissy, nici un
mijloc nu sluji la nimic. Era cu neputinţă s-o facă să tacă şi fu nevoită s-o ţină din
răsputeri ca să nu se arunce în puţ.
— Rachael, draga mea, scumpa mea, pentru numele lui dumnezeu, nu mai ţipa aşa
de înfiorător ! Gîndeşte-te la Stephen, gîndeşte-te la Stephen, gîndeşte-te la Stephen...
Rugămintea repetată de Sissy cu disperarea şi spaima cumplită a unei asemenea
clipe o făcură în cele din urmă pe Rachael să tacă şi să-şi întoarcă privirile spre ea cu o
faţă împietrită şi secată de lacrimi.
— Rachael, poate că Stephen mai trăieşte. Nu se poate să-l laşi să zacă schilodit în
fundul puţului ăstuia îngrozitor nici o clipă cînd poţi să-i vii în ajutor.
— Nu, nu, nu !
— Nu te mişca de aici dacă vrei să-l salvezi. Lasă-m« să mă duc şi să ascult.
Se înfiora că trebuia să se apropie de gura minei, dar se tîrî spre ea pe mîini şi pe
genunchi şi îl strigă pe Stephen cît putu de tare. Apoi ascultă, dar nu auzi nici un zgomot,
îl strigă din nou, şi iar ascultă, şi nici de data aceasta nu-i răspunse nici un sunet. Repetă
chemarea de douăzeci, e treizeci de ori. Luă un bulgăre din pămîntul pe care
266
*1 răscolise cînd se împiedicase şi îl aruncă înăuntru, dar nu-l
auzi căzînd. ^ ....
priveliştea întinsa care o fermecase cu tihna ei, numai cu cîteva clipe înainte, aproape
că-i umplu de deznădejde sufletul curajos cînd, ridicîndu-se şi privind în jur, nu văzu
nicăieri vreun ajutor.
— Rachael, nu trebuie să pierdem nici o clipă. Trebuie să mergem fiecare în altă
direcţie şi să căutăm ajutor. Tu ia-o pe drumul pe care am venit, şi eu o s-o apuc pe
poteca din faţă. Spune tuturor pe care-i vezi ce s-a întîmplat. Gîn-deşte-te la Stephen,
gîndeşte-te la Stephen !
Citi pe chipul Rachaelei că acum se putea bizui pe ea şi, după ce mai stătu o clipă
uitîndu-se după dînsa cum alerga frîngîndu-şi mîinile, se întoarse şi porni şi ea în căutare.
Se" opri la gardul viu şi-şi legă şalul de el, ca să poată recunoaşte locul, apoi îşi aruncă
pălăria şî începu să fugă cum nu mai fugise în viaţa ei.
„Fugi, Sissy, fugi, pentru numele lui dumnezeu ! Nu te opri să răsufli ! Fugi, fugi !"
Iuţindu-şi goana cu astfel de îndemnuri spuse în gînd, alergă din c'împie în cîmpie, din
potecă în potecă, din loc în loc, cum nu mai alergase de cînd se ştia, pînă ce ajunse la o
baraca aşezată lîngă o remiză pentru maşini, la umbra căreia dormeau, întinşi pe nişte
paie, doi oameni.
Nu-i fu uşor mai întîi să-i trezească şi apoi să le povestească, înnebunită şi abia
trăgîndu-şi sufletul, ce o adusese acolo, dar îndată ce oamenii pricepură, se arătară tot
atît de însufleţiţi ca şi ea. Unul dintre ei era mahmur de băutură, dar cînd tovarăşul său îi
strigă că un om căzuse în Vechiul-puţ-al-iadului, se repezi la o băltoacă de apă murdară,
îşi băgă capul în ea şi se întoarse dezmeticit.
împreună cu cei doi oameni, Sissy fugi o jumătate de mila pînă la alt om, şi cu acesta
fugi pînă la altul, în timp ce primii doi o luară la goană în altă direcţie. Apoi găsiră un ^ şi
Sissy trimise pe un alt om călare, într-o goană nebună, la calea ferată cu un bilet pe care
i-l scrisese Louisei. în j^est timp un sat întreg se pusese în mişcare, şi troliuri, tringhii,
prăjini, luminări, felinare şi toate celelalte unelte trebuincioase fură adunate şi aduse
degrabă într-un singur iOc> pentru a fi transportate la Vechiul-puţ-al-iadului.
267
— Este... esţf, acum că se scurseseră nenumărate
Le era tearr'"%<? pe Stephen să zacă în mormîntul în şi nu_ găsiră / 3 Nu mai
putea răbda să rămînă de-
pe dinafară ţa. 5 o trădare — şi se întoarse cît putu
oarece gJ ?c~ ~ \ Je vreo şase muncitori, printre
era înţ»' ţa §*.Ã % , pe care vestea îl făcuse să se tre-
să se4 0 S*P. 2 de treabă dintre toţi. Cînd ajun-
at <*> "o ^. lui, găsiră locul tot aşa de pustiu si *f * ii strigară şi ascultară, cum
făcuse
> p v" bisuîui şi stabiliră cum se petre-
^ se aşezară să aştepte sosirea uneltelor „»cau nevoie.
Fiecare zumzet al insectelor din aer, fiecare freamăt al frunzelor, fiecare şoaptă a
oamenilor o făceau pe Sissy să tresară şi să i se pară că-i un strigăt ce venea din fundul
puţului. Dar vîntul adia liniştit deasupra lui şi nici un 2go-mot nu răzbea pînă la suprafaţă,
iar oamenii stăteau pe iarbă tot aşteptînd şi aşteptînd. După ce aşteptară o vreme,
începu a se strînge în jur lume hoinară de pe cîmp care auzise de accident, apoi începură
să sosească şi uneltele care erau într-adevăr de ajutor. Tocmai atunci se întoarse şi
Rachael, şi în grupul cu care venise se afla un medic, care adusese nişte vin şi doctorii,
deşi oamenii nu prea trăgeau nădejde că Stephen va mai putea fi găsit în viaţă.
Deoarece acum se adunase lume multă care ar fi stingherit operaţiile de salvare,
omul trezit din beţie prelua conducerea, sau primi conducerea cu consimţământul tuturor,
şi trasă un cerc larg în jurul Vechiului-puţ-al-iadului, însăr-cinînd pe oîţiva oameni să stea
de strajă ca să nu fie trecut. La început, în afară de voluntarii care fuseseră puşi la
treabă, numai Sissy şi Rachael fură primite în interiorul cercului, dar mai spre seară, cînd
biletul trimis de Sissy aduse din Co-ketown cu un tren expres pe domnul Gradgrind
împreună cu Louisa, pe domnul Bounderby şi pe secătură, fură şi ei primiţi înăuntrul lui.
Soarele coborîse cu patru ceasuri de cînd Sissy şi Rachael se aşezaseră pe iarbă
pentru prima oară pînă cînd fu instalat un mecanism cu prăjini şi frînghii care să asigure
coborîrea a doi oameni. Aşa simplu cum era, se iviseră totuşi o seamă de greutăţi la
construirea lui şi trebuiră să aştepte întoarcerea oamenilor trimişi să aducă unele piese
necesare care
268
lioseau. Abia după ora 5 a acelei luminoase duminici de toamnă fu lăsată în puţ o
luminare pentru a se încerca aerul, în timp ce vreo uei sau patru chipuri aspre se
înghesuiau la marginea abisului s-o observe cu atenţie şi să le spună oamenilor care
manevrau troliul cum şi cînd s-o coboare. Cînd traseră în cele din urmă lumînarea sus,
ardea cu o flacără slabă ; aruncară atunci puţină apă în puţ. Apoi, de frînghia troliului
agăţară un hîrdău, şi omul trezit din beţie, împreună cu un altul se urcară în el, îşi luară
felinare şi dădură comanda : „Daţi-i^ drumul !"
în timp ce frînghia întinsă şi ţeapănă se desfăşura, iar troliul scîrţîia, nici una dintre
cele o sută sau două sute de persoane prezente, bărbat ori femeie, nu respiră în voie,
cum se respiră de obicei. Se primi un semnal, şi troliul fu oprit, deşi tamburul mai avea o
mulţime de frînghie pe el. Timpul ce se scurse, fără ca oamenii de la troliu să facă nimic,
păru aşa de lung, încît vreo cîteva femei începură să ţipe că se întîmplase încă o
nenorocire ! Dar medicul, care se uitase tot timpul la ceas, declară că nu trecuseră nici
cinci minute şi îi mustră cu asprime pe toţi să păstreze tăcere. Nici nu sfîrşise bine vorba,
şi troliul fu inversat şi pus din nou în mişcare. Ochii pricepuţi înţeleseră că nu trăgea aşa
de greu cum ar fi tras dacă amîndoi muncitorii s-ar fi urcat în sus, şi că numai unul dintre
ei se întorcea. Frînghia venea ţeapănă şi întinsă, şi în timp ce inel după inel se încolăcea
pe tamburul troliului, privirile tuturor erau aţintite asupra gurii puţului. Omul trezit din beţie
apăru sus şi sări sprinten în iarbă. Cu toţii strigară într-un glas : „Viu sau mort ?" apoi se
lăsă tăcere adîncă.
Cînd răspunse : „Trăieşte !" vocile tuturor se înălţară într-un strigăt puternic, şi mulţi
ochi se umplură de lacrimi.
— Dar e grav rănit, adăugă el, îndată ce izbuti să se facă din nou auzit. Unde-i
doctorul ? S-a rănit aşa de rău, domnule doctor, că nu ştiu cum să-l aducem sus. ^ Þinură
sfat cu toţii, uitîndu-se cu îngrijorare la medic, pe cmd el punea unele întrebări şi clătina
din cap ascultînd răs-Punsurile. Soarele era acum la apus, şi cerul înroşit al înse-ani îşi
răsfrîngea lumina pe chipurile tuturor, scoţînd şi ^aitare în evidenţă neliniştea lor
încremenită.
*n urma consfătuirii, oamenii se reîntoarseră la troliu, minerul coborî din nou în puţ,
ducînd cu el vinul şi încă
269
vreo cîteva lucruri mărunte. Apoi veni sus celălalt. între timp, cîţiva oameni, sub
conducerea medicului, alcătuiseră o leasă de nuiele, iar alţii aşezară pe ea haine de
prisos, pe care le acoperiră din belşug cu paie, înjghebînd un pat gros ; medicul improviza
cu mîna lui, din şaluri şi batiste, cîteva fese şi legături. Pe măsură ce le isprăvea, le
punea pe unul din braţele minerului care venise sus ultimul, dîndu-i totodată instrucţiuni
cum să le folosească ; minerul acela ce stătea în picioare, luminat numai de lampa pe
care o purta, sprijinindu-se cu mîna lui voinică de o prăjină şi uitîndu-se cînd în adîncul
abisului, cînd la lumea din jur, era poate cea mai remarcabilă figură din tot tabloul. Intre
timp se întunecase, şi oamenii aprinseră făclii.
 Se părea, din puţinele vorbe pe care acest om le spusese celor din jur şi care îndată
făcură ocolul întregului cerc, că Stephen căzuse pe o grămadă de sfărîmături ce astupa
pe jumătate fundul puţului, iar căderea îi fusese oprită puţin de surpăturile de pămînt de
pe margini. Zăcea întins pe spate ou un braţ îndoit sub trup, şi, după cum credea chiar el,
de cînd căzuse nu se mişcase decît ca să-şi ducă mîna liberă pînă la unul din buzunarele
hainei unde ştia că are puţină pîine şi carne (din care înghiţise numai cîteva fărîme) şi să
ia în pumn din cînd în cînd puţină apă. Cum primise scrisoarea Rachaelei, pornise
imediat, lăsînd lucrul baltă, şi făcuse tot drumul pe jos ; căzuse după înserat, în timp ce
se îndrepta spre conacul domnului Bounderby. Străbătuse ţinutul acela primejdios la o
oră atît de primejdioasă fiindcă se ştia nevinovat şi se grăbise să vină, pe cel mai scurt
drum, să se predea justiţiei. Vechiul-puţ-al-iadului, zise minerul blestemîndu-l, îşi merita
faima rea pînă la sfîrşit, deoarece, credea el, deşi Stephen mai putea vorbi, se va vedea
curînd că mina izbutise să-i nimicească viaţa.
Cînd totul fu gata şi troliul începu să coboare, minerul, urmînd să asculte ultimele
sfaturi pe care i le dădeau în grabă tovarăşii şi medicul, dispăru în gura minei. Frînghia se
desfăşură ca şi prima oară, semnalul fu trimis ca si atunci, şi troliul se opri. Dar de astă
dată nici unul dintre oameni nu-şi luă mîna de pe el. Toţi aşteptau ţinînd strîns manivela,
cu corpul aplecat înainte, pregătit pentru efort, gata să inverseze troliul şi să ridice
hîrdăul. în cele din urmă se prim1 semnalul, şi tot cercul se aplecă înainte.
270
Acum frînghia se întorcea extrem de întinsă şi ţeapănă, oamenii răsuceau manivela
din greu, şi troliul gemea. Privind frînghia ce revenea, gîndul că ar putea ceda era
aproape de neîndurat. Dar inelele, unul după altul, se încolăciră cu bine pe tamburul
troliului, apoi apărură şi lanţurile de legătură şi, în cele din urmă, hîrdăul, pe marginile
căruia stăteau cei doi oameni (o privelişte ce stîrnea ameţeală şi strîn-gere de inimă)
susţinînd între ei cu grijă trupul stîlcit al unei sărmane făpturi omeneşti, bine prinsă şi
legată înăuntru.
Un murmur înăbuşit de compătimire străbătu mulţimea, şi femeile începură a plînge
cu glas tare cînd acea arătare, aproape fără formă, fu luată foarte încet din unealta de
fier salvatoare şi aşezată pe patul de paie. La început nimeni în afară de medic nu se
apropie de Stephen. Medicul se strădui să-i aşeze cît mai bine trupul pe targa, dar îşi
dădu seama că cel mai bun lucru ce-l avea de făcut era să-l acopere cu multă grijă. După
asta chemă pe Rachael şi -pe Sissy. în clipa aceea toţi văzură cum chipul palid, istovit şi
răbdător se uita în sus la cer, iar mîna dreaptă, care era ruptă, sta descoperită peste
hainele ce-l înveleau, ca şi cum ar fi aşteptat să fie luată de altă mînă.
îi dădură să bea, îi stropiră faţa cu apă şi-l îndemnară să ia cîteva picături de tonic
cu vin. Deşi zăcea nemişcat, cu ochii la cer, Stephen zîmbi şi spuse :
— Rachael !
Femeia se lăsă jos în iarbă, lîngă rănit, şi se plecă asu-pră-i, pînă ce ochii ei se
aflară între ochii lui şi cer, căci el nu putea să şi-i întoarcă şi să se uite la dînsa.
— Rachael, draga mea...
Ea îi luă mîna. Stephen zîmbi din nou şi spuse :
— Nu-i da drumul.
— Te doare rău, dragul meu Stephen ?
— M-a durut, dar acum nu mă mai doare. Am avut du-ren îngrozitoare, cumplite şi
lungi, draga mea, dar acum mi-au trecut. Ah, Rachael, ce mizerie ! De la început pînă la
sfîrşit numai mizerie !
Cind rosti acel cuvînt, pe faţă îi apăru o clipă umbra Pairii bi de altădată.
"^~ Am căzut, draga mea, în puţul minei care a costat, uPa cîte ştiu bătrânii încă în
viaţă, sute şi sute de vieţi meneşti... părinţii, feciorii şi fraţii dragi ai miilor de oa-
271
meni pe care victimele încercau să-i apere de foame şi nevoi Am căzut într-o mină
care cu gazele ei a fost mai nimici," toare decît o bătălie. Am citit asta într-o petiţie
colectiv^ a minerilor (ea mai poate fi citită de oricine), în care Jj rugau din tot sufletul pe
legiuitori să nu îngăduie ca munca lor să fie pieirea lor şi să le cruţe vieţile pentru
nevestele şi copiii, pe care-i iubeau tot aşa de mult cum şi—i iubesc oamenii cu stare.
Cînd mina era exploatată, ucidea fără rost. Şi mai ucide fără rost şi acum, cînd e
părăsită. Uite şi tu cum murim zi de zi fără rost, într-un chip sau altul, în mizeria asta.
Vorbea cu voce potolită, fără urmă de ură împotriva nimănui. Ca o simplă mărturie a
adevărului.
 — Nu ţi-ai uitat surioara, Rachael. N-ai s-o uiţi nici de acum încolo, cînd ai să mă ştii
aşa de aproape de ea. Numai tu ştii, sărmană fiinţă chinuită şi răbdătoare, cît ai muncit
pentru dînsa, în timp ce ea stătea toată ziua pe scăunelul ei de la fereastră, şi cum a
murit biata copilă diformă, ucisă de aerul stricat care n-ar fi trebuit să fie aşa şi care-i
lăsat să otrăvească ticăloasele locuinţe ale muncitorilor. Ce mizerie ! Peste tot mizerie !
Louisa se apropie de el, dar Stephen nu putea s-o vadă, căci zăcea cu faţa întoarsă
spre cerul nopţii.
— Dacă toate faptele de care ne lovim, draga mea, n-ar fi fost atît de încîlcite, n-aş fi
fost nevoit să ajung aici. Dacă fraţii mei de muncă m-ar fi înţeles mai bine, dacă domnul
Bounderby m-ar fi cunoscut mai bine... dacă m-ar fi cunoscut măcar cît de cît... nu s-ar fi
supărat pe mine. Nu m-ar fi bănuit. Dar uită-te colo sus, Rachael, uită-te deasupra ta!
Urmărindu-i privirea, văzu că el contempla o stea.
— A lucit deasupra mea, spuse el cu respect, tot timpul chinurilor şi suferinţelor mele
din fundul minei. Mi-a lunii' nat gîndurile. Tot uitîndu-mă la ea şi gîndindu-mă la tine.
Rachael, încîlceala din mintea mea sper că s-a mai limpezit puţin. Dacă unii nu m-au
înţeles prea bine, în schimb nic' eu nu i-am înţeles prea bine. Cînd am primit scrisoarea
ta> am crezut cu uşurinţă că doamna cea tînără şi cu fratele & erau înţeleşi şi că tot ce-
mi spuseseră şi făcuseră pentru
era o urzeală plină de răutate pusă la cale de ei. Cînd căzut, eram furios împotriva ei
şi gata să fiu tot aşa de
272
dînsa cum fuseseră şi alţii cu mine. Dar si în ju-drept c ^ ?apteje noastre trebuie să
fim îngăduitori şi să decata $ • jm_ cum stăm şi mă uitam colo sus, iar steaua fU ^asupră-
mi pe cînd mă chinuiam şi sufeream, am văzut imnpde si acum ultima mea dorinţă este
ca oamenii ooată apropia mai mult unuJ de aJtul şi sa ajungă sa A teleagă mai bine unul
pe altul decît pe vremea cînd mă Sfl m în viaţă şi eu, biată fiinţă neputincioasă... a
Auzind ce spune, Louisa, care stătea de cealaltă parte, se d li fl l tă d

cîteva clipe de tă-

aplecă deasupra lui aşa fel ca el s-o poată vedea.
 " __, Aţi auzit ? întrebă Stephen după cî
cere. Nu v-am uitat, doamnă.
__ Da, Stephen, te-am auzit şi am aceeaşi dorinţă ca şi
dumneata. _ _
__ Aveţi un tata. Smteţi buna sa-i comunicaţi ceva din
partea mea ?
— E aici, răspunse Louisa cu groază. Vrei să-l aduc îîngă dumneata ?
— V-aş ruga.
Louisa se reîntoarse cu tatăl ei. Stînd mînă în mînă, priviră amîndoi în jos la chipul
acela solemn.
— Domnule, vă rog să mă dezvinovăţiţi, ca numele meu să rămînă fără pată faţă de
toată lumea. Vă rog să faceţi asta pentru mine.
Domnul Gradgrind se tulbură şi-l întrebă cum.
— Domnule, sună răspunsul, fiul dumneavoastră o să vă spună cum. întrebaţi-l. Nu
aduc nici o acuzaţie. Nu las nici una in urma mea ; nici măcar un cuvînt. într-o noapte I-
am văzut pe fiul dumneavoastră şi am vorbit cu el. Nu ya cer decît să mă dezvinovăţiţi, şi
am încredere că o veţi face.
um purtătorii erau acum gata să-l ducă, şi medicul se 3ea sa-l vadă transportat, toţi
cei care aveau făclii sau e mare se pregătiră să treacă în faţa tărgii. înainte de ». ndlcată,
pe cînd oamenii hotărau cum să meargă, Steph 11 spuse Rachaelei uitîndu-se în sus la
stea : n* , -Adesea, cînd îmi veneam în fire şi o regăseam lumi-gîndU"mă fOcma' ac°l°
ios> în adîncul nenorocirii mele, mă torul °a C steaua care a arătat drumul spre casa
mîntui-aceea"' n°StlU- ^"nt aproape încredinţat că e chiar steaua
a en
- Ti
lnpurl
273
îl ridicară, şi Stephen fu fericit cînd văzu că porneau în direcţia spre care i se părea
că-l călăuzeşte steaua.
— Rachael, copilă iubită, nu-mi lăsa mîna. în noaptea asta ne putem plimba
împreună, scumpa mea...
— Am să te ţin de mînă şi am să rămîn lîngă tine, Stephen, tot drumul.
— Fii binecuvîntată ! Rog pe cineva de aici să fie atît de bun şi să-mi acopere faţa !
îl purtară încetişor peste cîmpuri, de-a lungul potecilor, prin larga privelişte, în timp ce
Rachael îi ţinea tot timpul mîna într-a ei. Numai din cînd în cînd cîte o şoaptă tulbura
tăcerea întristată a mulţimii. Curînd, cu toţii formară un cortegiu funebru. Steaua îi
arătase unde poate găsi pe dumnezeul săracilor, şi prin umilinţă, suferinţă şi iertare
ajunsese să odihnească în pace lîngă mîntuitorul său.
Capitolul VII
GOANA DUPÃ SECÃTURA
înainte de a se desface cercul alcătuit în jurul Vechiului-puţ-al-iadului, una dintre
persoanele dinăuntrul lui dispăruse. Domnul Bounderby şi umbra lui nu stătuseră în
apropierea Louisei, care-l ţinea de braţ pe tatăl ei, ci se retră-seseră la o parte. Cînd
Gradgrind fu chemat lîngă targa rănitului, Sissy, atentă la tot ce se întîmpîa, se strecură
în spatele acelei umbre ticăloase (a cărei faţă îngrozită ar fi fost un spectacol pentru cei
din jur dacă ochii tuturor n-ar fi rămas aţintiţi asupra altuia) şi-i şoptise ceva la ureche.
Fără a-şi întoarce capul, Tom se sfătuise cu ea cîteva clipe» apoi dispăruse. Astfel,
secătura ieşise din cerc înainte ca lumea să se pună în' mişcare.
Tatăl lui, cum ajunse acasă, trimise vorbă domnului Bounderby că doreşte să-şi vadă
imediat băiatul. Domnul Bounderby dădu răspuns că îl pierduse pe Tom în mulţime şi că,
nemaivăzîndu-l de atunci, presupusese că era la Ston? Lodge.
874
__ Cred, tată, zise Louisa, că îri seara asta nu se mai
m Domnul Gradgrind întoarse capul şi nu mai spuse nimic.
A doua zi dimineaţă se duse chiar el la bancă, la ora
A schiderii, şi, văzînd că locul fiului său era gol (la început
Vi n-avusese curajul să se uite înăuntru), o luă înapoi de-a Kneul străzii pentru a ieşi
în calea domnului Bounderby. î tîlnindu-l, îi spuse că pentru motive ce i le va explica în
urînd, dar despre care ruga să nu fie întrebat acum, găsise necesar să-l plaseze pe
fiul său în altă parte pentru cîtva timp. De asemenea, îi mai spuse că-şi luase
răspunderea să reabiliteze memoria lui Stephen Blackpool şi să dea la iveală numele
hoţului. După ce socrul lui îl părăsi, domnul Bounderby, buimăcit de tot, rămase
înmărmurit în mijlocul drumului, umflîndu-se ca un uriaş balon de săpun, numai că nu
avea şi frumuseţea aceluia.
Domnul Gradgrind se întoarse acasă, se închise în camera lui şi nu mai ieşi toată
ziua. Cînd Sissy şi Louisa ciocăniră la uşa lui, le spuse fără a deschide :
— Mai tîrziu, dragele mele, diseară. Cînd reveniră seara, le spuse :
— Nu sînt încă în stare... mîine.
Nu mîncă nimic toată ziua, nu aprinse lumina după ce se însera şl—1 auziră
plimbîndu-se încoace şi încolo pînă noaptea tîrziu.
în dimineaţa următoare, însă, apăru la micul dejun, la ora obişnuită, şi îşi reluă locul
lui obişnuit de la masă. Arăta îmbătrînit şi gîrbovit şi era nespus de abătut ; şi, totuşi,
părea un om mai înţelept şi mai bun decît în zilele cînd nu-l interesa nimic din viaţă decît
faptele. înainte de a ieşi din sufragerie, le fixă o oră la care să vină la el ; şi ieşi din
încăpere ţinîndu-şi capul cărunt aplecat în piept.
Dragă tată, zise Louisa, cînd veni împreună cu Sissy v°ra /*xata' ^"au mZi rămas trei
copii mici. Vor fi altfel ; chiar şi eu, cu ajutorul domnului, voi fi altfel.
ii întinse lui Sissy mîna, ca şi cum ar fi vrut să spună : »>i cu ajutorul ei". '
. Crezi că nenorocitul vostru frate5 zise domnul Gradând, pusese la cale furtul încă
înainte de a merge cu tine la Blarl------l acasă ?
IV
275
m A te a
n k Şi o
— Mi-e teama că da, tată. Ştiu ca avea nevoie de L căci cheltuise foarte mult.
— Şi aflînd că bietul om e pe cale de a părăsi ora,, crezi că i-a venit ideea diabolică
să arunce bănuiala asupra l
— Cred că ideea asta diabolică i-a fulgerat prin mjţ, în timp ce se afla acolo, tată,
pentru că eu l-am rugat, mă însoţească la Blackpool. Ideea vizitei n-a pornit de la (
— A vorbit ceva cu bietul om ? L-a luat deoparte ?
 — L-a chemat afară din cameră. După ce am plecat t acolo, l-am întrebat de ce
făcuse asta şi mi-a dat o exp| caţie plauzibilă. Dar de noaptea trecută, tată, mi s-au lămur
unele lucruri. Cînd mă gîndesc la ce s-a întîmplat, văd t( tul într-o lumină nouă şi mi-e
teamă că-mi dau seama pr( bine de cele petrecute între ei.
— Te rog să-mi spui, zise tatăl, dacă vinovăţia fratel; tău îţi apare sub acelaşi aspect
sumbru cum îmi apare mi
— Mi-e teamă, tată, răspunse Louisa şovăind, să nu-i<, făcut lui Stephen Blackpool
unele propuneri, fie în nume! meu, fie în al lui, care l-au determinat pe acesta, om i bună-
credinţă şi cinstit, la un lucru pe care nu-l mai făctis niciodată înainte, şi anume : să
aştepte pe lîngă bancă în cel: două sau trei nopţi înaintea plecării lui din oraş.
— E limpede .' răspunse tatăl. E foarte limpede !
îşi acoperi faţa cu mîinile şi rămase tăcut preţ de cîtev; clipe , apoi se stăpmi şi spuse
:
— Şi cum poate fi găsit ? Cum poate fi scăpat de ji» tiţie ? Cum ar putea fi găsit, şi
găsit numai de noi, în ce/f cîteva ceasuri pe care le mai pot lăsa să treacă înainte di a da
pe faţă adevărul ? Nici cu zece mii de lire sterii* n-am izbuti.
— Şi totuşi Sissy a izbutit, tată.
Domnul Gradgrind îşi ridică privirile spre locul ufld' stătea Sissy, zîna cea bună a
casei lui, şi rosti cu adîncă tt cunoştinţă şi cu o voce blîndă :
— Mereu tu, copila mea !
— De mai multe zile amîndouă aveam temeri, Jăr Sissy uitîndu-se la Louisa, şi în
noaptea trecută, cînd văzut că sînteţi chemat lîngă targa rănitului şi am suz" totul (fiindcă
tot timpul am fost lîngă Rachael), m-am apr"' piat de el, fără să mă vadă nimeni, şi i-am
şoptit: „Nu
278
• e Vezi unde se află tatăl dumitale. Fugi numai-ita la ml?i' llf; c[ ne el si pe dumneata !
" Tremura chiar A a i fi Ş0P«t eu asta, dar cînd m-a auzit, a tresărit înainte de ^ ^ tremure
şi mai tare, întrebîndu-mă : „Unde şi a începu ^^ ? ^ foarte puţini bani şi nu ştiu cine ar m-
aş Puteă ascundă." M-am gîndit la circul tatii de pe vre-vrea.saJ? am ukat oraşele prin
care trece domnul Sleary în mU"' A* asta a anului, şi chiar cu o zi înainte citisem ceva
 ia asia A <mwi~, r.....- -- _j --
A re el într-un ziar. l-am spus sa se duca degrabă acolo,
-.si spună numele şi să se roage de domnul Sleary să-l ascundă pînă vin eu. „Am să
ajung acolo chiar în noaptea
sta" mi-a spus el, apoi l-am văzut strecurîndu-se prin
mulţime.
__ Slavă domnului ! exclamă domnul Gradgrind. Poate
mai e cu putinţă să-l trecem peste graniţă.
Speranţele erau cu atît mai mari cu cît oraşul spre care îl îndreptase Sissy se găsea
la cale de trei ceasuri de Liver-pool, de unde putea fi îmbarcat îndată către orice parte a
lumii. Dar legătura cu Tom trebuia luată cu multă precauţie, deoarece cu fiece clipă
creştea primejdia de a fi bănuit, şi nimeni nu putea pune mîna în foc că chiar domnul
Boun-derby, într-o clipă de zel fanfaron pentru binele public, n-ar fi dispus să joace rolul
unui cetăţean roman. Se luă hotărîrea ca Sissy şi Louisa să plece singure spre oraşul de
care era vorba, pe drum ocolit, urmînd ca nefericitul tată s-o pornească la început într-o
direcţie opusă şi să ajungă la aceeaşi ţintă pe un alt drum, mult mai lung şi mai ocolit; se
mai înţeleseseră ca domnul Gradgrind să nu se ducă direct la domnul Sleary, ca nu
cumva intenţiile să-i fie greşit interpretate şi ştirea sosirii lui să-l facă pe Tom s-o şteargă
din n°u ; ca luarea contactului să fie lăsată în sarcina lui Sissy Şi a Louisei; şi ca ele să
înştiinţeze pe cel ce pricinuise atîta nenorocire şi dezonoare că tatăl lui se găsea în
apropiere şi i explice scopul pentru care veniseră. După ce toate mări e acestea fură bine
cîntărite şi pe deplin înţelese de toţi do1' S°iS1 tlmpu! s* fre Puse în aplicare. îndată
după amiază, nu Gradgrind plecă de acasă direct peste cîmp, ca să ia trebuia să
călătorească, iar la lăsarea nopţii, o porniră pe drumul lor deosebit, bucuroase iniseră
nici o figură cunoscută.
277
cele
Călătoriră toată noaptea, afară de cele cîteva minute pierdute la schimbarea
trenurilor în staţiile de legătură aşezate în capătul de sus al unor scări interminabile, sau
în fundul unor gropi (singura variaţie a acestor puncte de ramificare), şi a doua zi în zori
descinseră într-un ţinut mlăştinos, la cîteva mile de oraşul pe care-l căutau. Fură salvate
din acest loc jalnic de un surugiu bătrîn şi sălbatic, care din întîmplare se sculase
devreme şi-şi zorea cu lovituri de picior calul înhămat la un docar. Intrară în oraş pe
ulicioare dosnice, populate de porci. Intrarea nu arăta nici măreaţă, nici încîntătoare, dar,
caz obişnuit în asemenea regiuni, era chiar şoseaua principală.
Primul lucru pe care-l văzură cînd intrară în oraş fu scheletul marelui cort al Circului
„Sleary". Trupa plecase în alt oraş, la o depărtare de peste douăzeci de mile, şi sosise
acolo cu o seară înainte. Cele două oraşe erau legate prin-tr-un drum deluros plin de
hopuri, pe care se călătorea din pricina asta foarte încet. Deşi dejunaseră în grabă, fără
să-şi acorde nici o clipă de odihnă (pe care, de altfel, zadarnic ar fi căutat-o în acele clipe
de îngrijorare), soarele era la amiază cînd începură să vadă pe hambare şi pe ziduri
afişele Circului „Sleary", şi abia la ora 1 se opriră în piaţa oraşului.
In clipa cînd puseră piciorul pe caldarîmul străzii, crainicul tocmai vestea că începe
matineu! „Marii reprezentaţii a călăreţilor". Sissy fu de părere să-şi cumpere bilete de
intrare, ca să nu mai fie nevoite să pună întrebări şi să atragă astfel atenţia asupra lor în
oraş. Dacă domnul Sleary primea banii la intrare, desigur că o va recunoaşte şi va
proceda cu discreţie. Dacă el nu va fi la intrare, cu siguranţă că le va vedea înăuntru, şi,
deoarece ascundea pe fugar, va proceda şi în acest caz cu discreţie.
Se îndreptară, deci, cu inimile bătînd de emoţie, spre baraca bine cunoscută. Steagul
cu inscripţia Circul „Sleary' era acolo, şi ghereta gotică tot acolo, dar domnul Sleary nu se
afla de faţă. Maestrul Kidderminster, care se maturizase prea tare ca să mai fie acceptat
drept Cupidon chiar şi de către credulii cei mai extravaganţi, se supusese forţei de
neînvins a împrejurărilor (şi a bărbii sale) şi, ca om ce poate oricînd fi util la ceva, ţinea în
acest moment vistieria cir
27»
t i avînd şi o tobă în rezerva, cu Care sa-şi consume cli-l 'libere şi puterile de prisos.
Cu privirea extrem de pă-
nzătoare, la pîndă după monede false, maestrul Kidder-inster nu avea ochi decît
pentru bani, astfel .ca Sissy trecu
jîngâ el fără să fie recunoscută şi intră în circ împreună cu Louisa.
 împăratul Japoniei, călare pe un bătrîn şi cuminte cal alb, vopsit cu pete negre, jongla
cu cinci lighene deodată, îndeletnicire care, după cum se ştie, este distracţia favorită a
acestui monarh. Sissy, deşi cunoştea perfect dinastia lui regească, nu cunoştea personal
pe împăratul actual, a cărui domnie se scurse în linişte. Domnişoara Josephine Sleary,
care urma să apară în renumitul şi graţiosul ei număr, Floarea tiroleză, fu prezentată de
un clovn nou (care anunţă în glumă : „Numărul Conopidei"), şi domnul Sleary apăru con-
ducîndu-şi fiica.
Abia plesnise domnul Sleary din sfichiul lung al biciului şi abia apucase clovnul să
strige : „Dacă mai faci asta, dau cu calul în tine !", că Sissy şi fusese recunoscută atît de
tată, cît şi de fiică. Dar îşi sfîrşiră numărul păstrîndu-şi sîn-gele rece şi, cu excepţia
primei clipe, ochiul mobil a! domnului Sleary nu se arătă mai expresiv decît cel fix. Lui
Sissy şi Louisei reprezentaţia li se păru cam lungă, mai cu seamă cînd se întrerupse
pentru a da clovnului prilejul să istorisească domnului Sleary (care, cu. ochiul atent în
sală, răspundea la toate observaţiile cu un calm desăvîrşit: „într-adevăr, domnule !")
despre două picioare ce stăteau pe trei picioare uitîndu-se la un picior, cînd intrară patru
picioare Şi înhăţară un picior, iar cele două picioare se ridicară, apucară trei picioare şi
aruncară cu ele în patru picioare, care rugeau împreună cu un picior. Povestea aceea,
deşi era o alegorie ingenioasă despre un măcelar, un scăunel cu trei picioare, un cîine şi
o pulpa de berbec, luă mult timp, şi atlt Louisa, cît şi Sissy erau pline de nerăbdare. în
cele din ur.^na> insă, Josephine cea mică şi bălaie îşi făcu reverenţa în mijlocul
aplauzelor furtunoase, şi cînd clovnul, rămas singur m arenă, tocmai se înfierbîntase şi
spunea : „în sfîrşit, mi-a eAmt Şi mie rîndul", cineva atinse umărul lui Sissv, che-mind-o
afară prin semne.
279

Se duse împreună cu Louisa şi fură primite de domnul Sleary într-un foarte mic
apartament particular cu pereţi de pînză, pardoseala de iarbă şi tavan înclinat de lemn,
pe care spectatorii din loji îşi manifestau aprobarea bocănind din picioare de credeai că
vor să treacă prin el.
— Cecilia, zise domnul Sleary, care avea la îndemînă un pahar de rachiu cu apă, mă
bucur că te văd, ai fost întotdeauna favorita noahtră, hi hînt higur ca de cînd ne-am
dehpărţit, purtarea ta ne-a făcut cinhte. înainte de a vorbi de afaceri, draga mea, trebuie
hă-i vezi pe ai nohtri, altminteri le-ai zdrobi inimile, mai cu heamă femeilor. Htii, Johe-
phine h-a măritat între timp cu E.W.B. Childerh, hi au un băiat care, dehi nu-i decît de trei
ani, he ţine pe orice ponei pe care i-l dai hă-l încalece. I he hpune „Mica minune a înaltei
hcoli de călărie", hi dacă n-ai hă auzi de băiatul ăhta la Ahley, ai hă auzi de el la Parih. Hi
îţi amintehti de Kidder-minhter, pe care îl bănuiam că e cam îndrăgohtit de tine ? Ei bine,
hi el h-a căhătorit. A luat o văduvă atît de în vîrhtă, că ar putea hă-i fie mamă. Pe vremuri
lucra pe coardă în-tinhă, dar acum nu mai e bună de nimic... pentru că e prea grahă. Au
doi copii, aha că huntem tari în numerele cu zîne hi pitici. Dacă ai vedea numărul nohtru
Copiii din pădure, cu tatăl hi mama care mor amîndoi călare, cu unchiul care îi ia hub
protecţia lui, călare, cu copiii care he duc hă culeagă mure călare hi vin prihorii hă-i
acopere cu frunze, tot călare, ai zice că e hpectacolul cel mai dehăvîrhit pe care l-ai văzut
în viaţa ta ! Hi-ţi mai amintehti de Emma Gor-don, draga mea, care a foht aproape ca o
mamă pentru tine ? Dehigur că-ţi amintehti, nici n-ar fi trebuit hă te mai întreb. Ei bine,
Emma hi-a pierdut bărbatul. A căzut rău pe hpate de pe un elefant cînd făcea pe hultanul
Indiilor într-un fel de pagodă ; hi de atunci nu h-a mai făcut bine niciodată. Ea h-a
recăhătorit, a luat un brînzar care h-a îndrăgohtit de ea numai văzînd-o prin hală ; acum e
epitrop la hăraci hi face avere.
Domnul Sleary respira acum mult mai greu decît pe vremuri şi povestea feluritele
schimbări cu mare însufleţire, dar mai ales cu un fel de nevinovăţie într-adevăr uimitoare
pentru un veteran chefliu ca el şi îndrăgostit de păhărelul de rachiu cu apă. Apoi aduse
înăuntru pe Josephine, împreună
280 , ,
E.W-B. Childers (cutele adînci de pe obrazul lui se vedeau bine în lumina zilei), şi pe
„Mica minune a înaltei şcoli de călărie" ; într-un cuvînt, întreaga trupă. Ce făpturi
uimitoare îi păreau Louisei oamenii aceia cu obrazuri atît de albe şi roz, ce se îmbrăcau
atît de sumar şi-şi arătau cu atîta generozitate picioarele ; dar era foarte plăcut să-i vezi
în-grămădindu-se în jurul lui Sissy, şi foarte firesc ca Sissy să nu-şi poată stăpîni
lacrimile.
 — Ei ! Acum, deoarece Cecilia a hărutat pe toţi copiii, a îmbrăţihat toate femeile hi a
dat mîna cu toţi bărbaţii, htergeţi-o cu toţii hi hunaţi orhehtra pentru partea a doua a
programului.
îndată ce plecară cu toţii, domnul Sleary urmă cu voce scăzută :
— Hi acum, Cecilia, nu-ţi cer hă-mi hpui nici un hecret, dar dacă nu mă înhel,
domnihoara e...
— Da, e sora lui.
— Hi fiica celuilalt. Ahta voiam hă hpun. Hper că hîn-teţi hănătoahă, domnihoara. Hi
hper că hi domnul e hă-nătoh.
— Tata va veni în curînd aici, zise Louisa, nerăbdătoare să ajungă mai repede la ce o
interesa. Fratele meu se află în siguranţă ?
— Hănătoh hi în higuranţă, răspunse el. Vă rog, domnihoara, hă aruncaţi numai o
privire în arena, pe aici. Cecilia, tu cunohti meheria, caută hi tu o gaură prin care hă poţi
privi.
Louisa şi Sissy se uitară în sală prin crăpăturile peretelui de scîndură.
— He cheamă Jack, moartea uriahilor, pantomimă comică hi copilăreahcă, le lămuri
Sleary. Decorul acela pe care ii vedeţi e caha în care trebuie hă he ahcundă Jack ; uite hi
pe clovnul meu, cu un capac de tigaie hi cu o frigare, fă-cînd pe hervitorul lui Jack ; iată hi
pe micul Jack într-o ar-mură hplendidă ; hi iată hi doi negri comici, de două ori mai mari
decît caha, care htau pe lîngă ea ca h-o aducă hi «-o hcoată afară. Uriahul (foarte
cohtihitor, din împletitură de nuiele) n-a apărut încă. Ei, îi vedeţi pe toţi ?
? Da, răspunseră amîndouă.
7~ Uitaţi-vă la ei încă o dată, zise Sleary, uitaţi-vă bine ia ei. îi vedeţi pe toţi ? Foarte
bine. Acum, domnihoara (şi
281
ie puse o bancă să poată sta), eu am părerile mele, hi dorii-nul, tatăl dumitale, le are
pe ale lui. Nu ţin hă htiu ce a făcut fratele dumitale ; e mai bine pentru mine hă nu htiu. N-
am de hpus decît că domnul a ajutat-o pe Cecilia hi că eu, la rîndu-mi, am hă-l ajut.
Fratele dumitale e unul dintre hervitorii aceia negri.
Louisa scoase o exclamaţie dureroasă, care vădea si o oarecare mulţumire.
 — Ce e drept, spuse Sleary, chiar hă-l cunohti hi nu-l poţi bănui sub înfăţiharea ahta.
Domnul poate hă vină. După reprezentaţie am hă-l oprebc pe fratele dumitale aici. N-am
hă-l dezbrac hi nici n-am hă-l lipăi de vophea. Domnul hă vină aici după reprezentaţie,
hau vino dumneata hingură după reprezentaţie, hi-l vei găhi pe fratele dumitale ; veţi
avea tot circul la dihpoziţie hă htaţi de vorbă. Hă nu vă pehe cum arată, deoarece hub
înfăţiharea ahta e cel mai bine ahcunh.
După ce-i mulţumi mult, simţindu-se cu inima mai uşurată, Louisa nu voi să-l mai
reţină pe domnul Sleary. Tri-miţînd prin el lui Tom toată dragostea ei, cu ochii plini de
lacrimi, plecă împreună cu Sissy, urmînd să se întoarcă spre sfîrşitul după-amiezii.
Domnul Gradgrind sosi după un ceas. Nici el nu întîi-nise pe drum persoane
cunoscute, şi acum trăgea speranţa că, ajutat de Sleary, fiul său dezonorat va reuşi să
ajungă la Liverpool în timpul nopţii. Cum nici unul dintre ei nu putea să-l însoţească, fără
a-l pune în primejdia de a fi recunoscut sub orice deghizare, domnul Gradgrind pregăti din
timp o scrisoare pentru un corespondent în care avea toată încrederea, rugîndu-l stăruitor
să îmbarce pe aducătorul misivei, cu orice preţ, pe o corabie pentru America de Nord sau
de Sud, sau pentru orice alt loc îndepărtat din lume unde putea fi cît mai repede şi mai
discret expediat. Apoi se plimbară toţi trei prin apropiere, aşteptînd ca circul să fie golit nu
numai de public, dar şi de trupă şi de cai. După ce pîndiră în jurul circului vreme
îndelungată, îl văzură pe domnul Sleary scoţînd afară un scaun, aşezîndu-se lîngă uşa
din dos şi începînd a fuma, ca şi cum astfel le dădea semnalul că se pot apropia.
— Hluga dumneavoahtră, domnule, îl salută precaut domnul Sleary cînd intrară în
circ. Dacă aveţi nevoie de
282
ă găhiţi aici. Hă nu vă necăjiţi că fiul dumnea-ahtr poartă o livrea comică.
Intrară toţi trei înăuntru, şi domnul Gradgrind se aşeză
un aer nenorocit în mijlocul arenei, pe scaunul pe care îl folosea clovnul în timpul
reprezentaţiei. Pe o bancă din fund, ce părea şi mai îndepărtată în lumina slabă şi în acel
loc ciudat, stătea, îmbufnat ca întotdeauna, secătura ticăloasă care, din nefericire, era fiul
lui.
Purta o haină absurdă, ca de paracliser, cu manşete şi revere nemaipomenit de
exagerate, o vestă imensa, pantaloni scurţi, pantofi cu catarame şi un tricorn trăsnit ;
nimic nu i se potrivea, şi toate erau din materiale grosolane, mîncate de molii şi pline de
găuri ; riduri îi brăzdau faţa neagră în locurile unde frica şi căldura străbătuseră
amestecul unsuros cu care îi era mînjit tot chipul. Domnul Gradgrind nu crezuse niciodată
pînă atunci că poate exista ceva aşa de ruşinos ca secătura în livreaua ei comică, deşi
era un Fapt ce putea fi cu uşurinţă cîntărit şi măsurat. In asemenea hal ajunsese unul din
copiii lui Model !
La început secătura nu voia de loc să se apropie, încă-păţînîndu-se să rămînă
cocoţat acolo, singur pe banca lui din fund. In cele din urmă se înduplecă — dacă se
poate spune astfel despre o concesie făcută cu un aer atît de urî-cios — la stăruinţele lui
Sissy (căci de Louisa nici nu voia să ştie) şi coborî din bancă în bancă pînă ajunse la
rumeguşul de la marginea arenei, rămînînd în acea regiune şi ţi-nindu-se cît mai departe
cu putinţă de locul unde stătea pe scaun tatăl lui.
— Cum s-a săvîrşit ? întrebă tatăl.
— Cum s-a săvîrşit ce ? răspunse posac fiul.
Furtul, zise tatăl, rostind cuvîntul cu voce mai ridicată.
, 7" '^rn forţat casa de bani seara şi, înainte de a pleca e la birou, am lăsat uşa
crăpată. Dădusem cu mult înainte
a răcut cheia care s-a găsit pe stradă. Am aruncat-o în
propiere de bancă în dimineaţa următoare, ca să se creadă
a xost folosită. N-am luat toţi banii o dată. Mă făceam în
ecare seară că pun soldul în casă, dar nu era adevărat.
Acum ştii totul.
?83

râ de
Domnul Gradgrind se grăbi să accepte planul lui Sleary,
Sleary se grăbi să scoată dintr-o ladă o bluză, o pălărie
jarret:ru ş{ alte lucruri trebuincioase ; secătura se grăbi să-şi
himbe hainele după o perdea de postav, şi domnul Sleary
 S° erăbi şi el să aducă bere şi să-l spele, făcîndu-l din nou alb.
se __ Acum, zise Sleary, du-te la diligentă hi caţără-te huh,
i hpate. Am hă merg hi eu cu dumneata pînă acolo, ca lumea hă creadă că ehti unul
dintre oamenii mei. Ia-ţi rămas bun de la familia dumitale, hi cu viteză maximă !
După asta, domnul Sleary, din delicateţe, se retrase.
__ Iată scrisoarea, zise domnul Gradgrind. Þi se va face
rost de tot ce vei avea nevoie. Caută să răscumperi prin pocăinţă şi o purtare mai
bună fapta revoltătoare pe care ai săvîrşit-o şi consecinţele ei groaznice. Dă-mi mîna,
biet copil, şi să te ierte şi dumnezeu cum te-am iertat eu.
Mişcat de cuvintele şi tonul patetic al tatălui său, vinovatul vărsă cîteva lacrimi
ticăloase, dar cînd Louisa îşi deschise braţele, el o respinse iar.
— Tu lasă-mă ! Cu tine nu mai am nimic de vorbit !
— O, Tom, aşa ne despărţim, după toată dragostea pe care ţi-am arătat-o ? !
— După toată dragostea ! replică el cu asprime. Grozavă dragoste ! îl părăseşti pe
bătrînul Bounderby, îi faci vînt domnului Harthouse, cel mai bun prieten al meu, şi o ştergi
acasă la tata tocmai cînd mă aflam în cea mai mare primejdie. Halal dragoste ! Te apuci
să povesteşti în cele mai mici amănunte că am fost împreună în casa lui Blackpool
tocmai cînd ai văzut că sînt încolţit din ce în ce mai rău. Halal dragoste ! M-ai trădat, pur
şi simplu ! N-ai ţinut niciodată la mine !
— Cu viteză maximă ! zise domnul Sleary din uşă. Ieşiră cu toţii grămadă. Louisa
tocmai îi striga fratelui
ei ca-l ierta, că tot îl iubea, că într-o zi are să regrete .că s-a despărţit aşa de ea şi
are să fie fericit cînd îşi va aminti de ultimele ei cuvinte, acolo departe, cînd cineva se
ciocni ^ m fugă de ei. Domnul Gradgrind şi Sissy, care o luaseră ^ainte, în timp ce Louisa
se mai agăţa încă de umărul lui
°m, se opriră şi se traseră brusc înapoi.
*aţa. ]or sta Bitzer, abia trăgîndu-şi sufletul, cu bu-
e e subţiri întredeschise, cu nările subţiri dilatate, cu genele
2S5
albe tremurînd, cu faţa palidă, mai palidă ca niciodată, ca şi cum fierbinţeala fugii, în
loc să-l înroşească la faţă ca pe alţii, pe el îl albea şi mai tare.
Stătea în faţa lor, gîfîind şi icnind, de parcă nu se mai oprise din fugă din acea seară,
era rnult de atunci, cînd se izbise din fugă de ei.
— îmi pare rău că vă stric planurile, spuse Bitzer clă-tinînd din cap, dar nu mă pot
lăsa tras pe sfoară de nişte călăreţi de circ. Trebuie să-l iau cu mine pe domnişorul Tom ;
nu admit să-l facă scăpat nişte călăreţi de circ. Uite-l aici, e cel cu bluză ! Trebuie să-l iau
cu mine.
Şi încă de guler, pare-se, căci aşa puse stăpînire pe el.
Capitolul VIII
DISCUÞII FILOZOFICE
Se întoarseră cu toţii în baracă, şi Sleary închise usa, ca persoanele nepoftite să nu
poată intra. Bitzer, urmînd să-şi ţină de guler prizonierul paralizat de frică, se opri în
arenă şi, prin întunecimea amurgului, privi, clipind mereu din ochi, pe fostul lui superior.
— Bitzer, zise domnul Gradgrind foarte abătut, pe un ton de umilă supunere, tu ai
inimă ?
— Circulaţia, domnule, răspunse Bitzer, zîmbind la auzul acestei întrebări ciudate, nu
s-ar putea face fără ea. Nici un om, domnule, oricît de puţin familiarizat ar fi cu faptele
stabilite de Harvey * cu privire la circulaţia sîngelui, nu se poate îndoi că am o inimă.
— N-o poate înrîuri de fel mila ? strigă domnul Gradgrind.
— N-o poate înrîuri decît Raţiunea, domnule, răspunse vrednicul tînăr, şi încolo, nimic
altceva !
Rămaseră uitîndu-se unul la altul ; faţa domnului Gradgrind era tot aşa de palidă ca şi
a urmăritorului.
1 William Harvey (1578—1657), medic englez, a descoperit sistemul circulaţie;
sîngeîui îo organism.
zsa
__ (2e motiv... mai bine zist ce motiv explicabil poţi
vea zise domnul Gradgrind, ca să împiedici fuga acestui tînăr nenorocit şi să
zdrobeşti inima nefericitului său tată ? TJită-te şi la sora lui. Fie-ţi milă de noi !
,__ Domnule, răspunse Bitzer cu tonul logic al unui om
 de afaceri, pentru că mă întrebaţi ce motiv explicabil am ca sa-l duc pe domnişorul
Tom înapoi la Coketown, am să vi-l explic. De la început am bănuit că domnişorul Tom e
autorul furtului de la bancă. Eram cu ochii pe el de mai multă vreme, fiindcă îi cunoşteam
obiceiurile. Mi-am păstrat observaţiile numai pentru mine, dar am continuat sa-l urmăresc.
Şi, în prezent, am destule probe împotriva lui, fără să mai pun la socoteală fuga şi
mărturisirile, pe care le-am auzit pentru că am avut norocul să vin tocmai la timp. Am avut
plăcerea să supraveghez casa dumneavoastră ieri dimineaţă şi să vă urmăresc pînă aici.
Am să-l duc pe domnişorul Tom înapoi la ^oketown, sa-l predau domnului Boun-derby.
Sînt pe deplin încredinţat, domnule, că domnul Boun-derby mă va avansa şi-mi va da
postul domnişorului Tom. Şi ţin foarte mult să obţin postul acesta, domnule, pentru că mă
va ridica în ochii lumii şi voi trage foloase.
— Daca nu-i decît o chestiune de interes personal... începu domnul Gradgrind.
— Iertaţi-mă că vă întrerup, domnule, replică Bitzer, dar ştiţi, fără îndoială, că
întregul sistem social este o chestiune de interes personal. Totdeauna trebuie făcut apel
la interesul personal al omului. Numai aşa poţi ţine oamenii în frîu. Aşa sîntem noi făcuţi.
După cum ştiţi prea bine, domnule, de mic copil am fost crescut în crezul acesta.
— Ce sumă eşti dispus să primeşti în schimbul avansării la care te aştepţi ? zise
domnul Gradgrind.
— Vă mulţumesc, domnule, răspunse Bitzer, pentru propunerea la care faceţi' aluzie,
dar nu sînt dispus să primesc nici un ban în schimbul avansării mele. Cunoscînd mintea
dumneavoastră ascuţită, am bănuit de la început că-mi veţi Propune această alternativă,
aşa că mi-am făcut bine toate socotelile în gînd. Am ajuns la concluzia că e mult mai
sigur Si mai bine pentru mine să mă mulţumesc cu perspectiva avansării la bancă decît
să mă amestec într-o ticăloşie, chiar dacă aş obţine în schimb condiţii într-adevăr
avantajoase.
287
— Bitzer, zise domnul Gradgrind, întinzînd spre el mîi-nile ca si cum ar fi vrut să
spună : „Priveşte cît de nenorocit sînt !" Bitzer, nu mi-a mai rămas decît un mijloc ca să te
înduplec. Ai învăţat atîţia ani la şcoala mea ; dacă amintirea ostenelilor pe care mi le-ani
dat cu dumneata te poate face să mai renunţi puţin la interesul dumitale prezent, te
implor din tot sufletul să-l laşi pe fiul meu să profite de amintirea asta dîndu-i drumul.
— Mă surprinde, domnule, răspunse fostul elev pe un ton sentenţios, că vă plasaţi pe
o poziţie ce nu poate fi apărată. Educaţia mea a fost plătită ; a fost un tîrg şi, o dată cu
plecarea mea din şcoală, tîrgul acela s-a sfîrşit.
Unul din principiile fundamentale ale filozofiei domnului Gradgrind era că orice lucru
trebuie plătit. Nimeni nu trebuie, sub nici un motiv, să dea cuiva ceva sau să ajute pe
cineva fără a-şi primi preţul. Recunoştinţa urma să fie desfiinţată, şi virtuţile ce izvorau
din ea nu trebuiau să existe. Fiecare clipă a existenţei umane, de la naştere pînă la
moarte, trebuia să fie un tîrg încheiat la tejghea. Şi dacă pe calea asta nu ajungem în rai,
nu-i nici o pagubă, deoarece raiul nu-i un spaţiu poîitico-economic, şi noi n-avem ce face
acolo.
— Nu spun, adaugă Bitzer, ca educaţia mea n-a fost ieftin plătită. Dar asta se
potriveşte perfect, domnule. Dacă formarea mea a costat foarte ieftin, trebuie să caut să-
mi vînd persoana cît mai scump.
Aici Louisa şi Sissy îl deranjară puţin cu plînsetele lor.
— Vă rog, nu mai plîngeţi, spuse el ; nu-i de nici un folos, enervează numai. Credeţi
poate că am pică pe domnişorul Tom ? Să ştiţi că n-am nimic cu dînsul. Motivele
întemeiate pe care vi le-am arătat mă obligă să-l duc înapoi la Coketown. Dacă se opune,
încep să strig : Prindeţi hoţul ! Dar nu se va opune, fiţi siguri.
Domnul Sleary, care pînă atunci ascultase doctrinele acelea cît se poate de atent, cu
gura căscată şi cu ochiul mobil tot atît de perfect înţepenit în cap ca şi cel fix, făcu un pas
înainte.
— Domnule, htiţi prea bine, hi fiica dumneavoahtră htie de ahemenea (poate chiar
mai bine decît dumneavoahtră, fiindcă i-am hpuh-o), că habar n-aveam ce făcuhe fiul
dumneavoahtră hi nici nu ţineam hă aflu ; hpuneam că e mai bine hă nu htiu nimic, dehi
pe atunci bănuiam că e vorb.i
umai de vreo nebunie a tinereţii. Dar tînărul acehta a de-njarat că e vorba de
prădarea unei bănci, hi, zău, ahta-i lucru grav ; un lucru prea grav ca să mă amehtec,
cum foarte bine a hpuh aceht tînăr. Aha că nu trebuie, domnule, ha vă hupăraţi pe mine
ca iau partea acehtui tînăr, hpunînd că are dreptate hi că nu-i nimic de făcut. Dar hă vă
hpun ce am hă fac, domnule : am hă-l duc pe fiul dumnea-voahtră hi pe tînărul acehta cu
trăhura pînă la gară, ca hă evit aici vreun hcandal public. Nu pot conhimţi la mai mult, dar
ahta pot h-o fac.
Dezertarea ultimului lor prieten provocă noi tînguiri din partea Louisei şi spori mai mult
mîhnirea domnului Grâdgrind. Sissy, însă, care se uitase la domnul Sleary foarte atent, nu
se înşelă nici o clipă asupra intenţiilor lui. Pe cînd ieşeau din nou cu toţii afară, el o onoră
cu o uşoară rotire a ochiului său mobil, poftind-o să rămînă mai în urmă. în timp ce încuia
uşa cu cheia, îi spuse cu glas tulburat :
— Pentru că donwiul acehta te-a ajutat, Cecilia, am hă-l ajut hi eu. Mai mult decît atît :
tînărul cel blond e o puhlama afurihită hi-i în hlujba tipului lăudăroh pe care oamenii mei
erau cît pe ce hă-l arunce pe fereahtră. Noaptea are hă fie întunecoahă ; am un cal care
face orice, numai nu vorbehte ; am un ponei care poate hă facă cincihprezece mile pe oră
dacă îl mînă Childerh ; am un cîine care poate hă ţină un om pe loc douăzeci şi patru de
ore. Tu htrecoară cîteva cuvinte domnului cel tînăr. Hpune-i hă nu-i fie teamă că va fi
aruncat joh cînd calul nohtru va începe hă danheze hi hă pîndeahcă venirea unei
gabriolete trahe de un ponei. Hpune-i că, îndată cum va vedea gabrioleta apropiindu-he,
hă hară joh, hi ea îl va duce de acolo într-o goană nebună. Dacă cîinele meu îl lahă pe
blond hă facă măcar un pah din loc, îl dau cui vrea hă-l ia. Hi dacă calul meu he va mai
mihca pînă mîine dimineaţă din locul unde va începe hă danheze, înheamnă că nu-l
cunohc ! Cu viteză maximă !
Totul se îndeplini cu o asemenea viteză, că după zece minute domnul Childers, care
hoinărea prin piaţă în papuci, JŞi primise instrucţiunile, iar trăsura domnului Sleary stătea
gata de drum. Era un spectacol frumos să-l vezi pe cîinele Savant lătrînd în jurul trăsurii,
în timp ce domnul Sleary îl instruia cu singuru-i ochi utilizabil că Bitzer trebuia să fie
obiectul atenţiei lui deosebite. îndată după căderea nopţii, ', Bitzer şi Tom se urcară în
trăsură şi porniră la drum.
289
Clinele savant, o făptură formidabilă, îl şi pironise pe Bitzer pe locul lui numai uitîndu-
se la el, stînd nemişcat lîngă roata în partea unde era aşezat acesta, gata să-l înhaţe
dacă ar fi manifestat cea mai mică intenţie să coboare.
 Ceilalţi trei vegheară toată noaptea la han, în prada unei mari nelinişti. La ora 8
dimineaţa îşi făcură apariţia domnul Sleary şi cîinele ; amîndoi foarte bine dispuşi.
— Totul e în ordine, domnule, zise dom* ui Sleary ; probabil că la ora ahta fiul
dumneavoahtră h-a hi îmbarcat. Childerh l-a luat cu gabrioleta la un ceah hi jumătate
după plecarea noahtră de aici. Calul a danhat polca pînă a fost frînt de oboheală (dacă
nu era înhămat, danha valh) ; atunci i-am hpuh numai o vorbă, hi îndată h-a puh pe un
homn tihnit. Cînd pungahul acela afurihit a hpuh că-hi continuă drumul pe joh, cîinele l-a
înhăţat de bahmaua de la gît, hărind cu toate labele în aer, l-a trîntit joh hi l-a tăvălit prin
ţărînă. Aha că h-a urcat la loc în trăhură hi n-a mai mihcat din ea pînă azi-dimineaţă,
aproape de hapte, cînd am făcut cale întoarhă.
Domnul Gradgrind, bineînţeles, îl copleşi cu mulţumiri şi, cu cea mai mare delicateţe,
făcu aluzie la o frumuşică recompensă bănească.
— Eu, unul, n-am nevoie de bani, domnule ; dar Childerh e tată de familie hi, dacă aţi
vrea hă-i oferiţi o hîrtie de cinci lire, h-ar putea hă n-o refuze. De ahemenea, dacă aţi
huporta cheltuiala unei zgarde pentru cîine hau a unui ham cu zurgălăi pentru cal, ah fi
încîntat hă le primehc. Rachiu cu apă beau oricînd (pînă acum băuse un pahar, şi mai
ceru unul), hi, dacă hocotiţi că nu merg prea departe, domnule, o mică trataţie oferită
trupei, cam de trei hilingi hi hahe pence de căciulă (fără hă mai pun la hocoteală pe Luc,
cîinele nohtru), i-ar face pe toţi fericiţi.
Domnul Gradgrind se angaja să aducă la îndeplinire acele mici dovezi de
recunoştinţă, deşi, spunea el, le socotea cu totul neînsemnate faţă de asemenea
serviciu.
— Foarte bine, domnule ; ajunge hă comandaţi o reprezentaţie de circ de cîte ori veţi
avea prilejul, hi atunci vom fi noi datornicii dumneavoahtră. Acum, domnule, daca fiica
dumneavoahtră îmi îngăduie, ah vrea hă vă hpun ceva între patru ochi înainte de a ne
dehpărţi.
290
Louîsa şi Sissy se retraseră într-o încăpere alăturata, şl rlomnul Sleary urmă să
vorbească stînd în picioare, în timp ce.şi amesteca şi-şi bea rachiul cu apă.
__ Domnule, cred că nu e nevoie hă va mai hpun ce
 minunat animal e eîinele.
__ Are un instinct surprinzător, recunoscu domnul
Gradgrind. _
— Hpuneţi-i cum vreţi... dar eu ha tiu al naibii daca htiu cum hă-i hpun ! zise Sleary.
Te crucehti cînd vezi cum îţi dă de urmă un cîine şi depărtarea de la care he întoarce.
— Are mirosul atît de fin, zise domnul Gradgrind.
— Hă fiu al naibii dacă htiu cum hă-i hpun, repetă domnul Sleary dînd din cap, dar am
văzut cîini care m-au găhit, domnule, într-un chip ce m-a făcut hă-mi pun întrebarea dacă
cîinele cu pricina nu cumva he duce la alt cîine hi-l întreabă : ,,Nu cunohti din întîmplare o
perhoană cu numele de Hleary, hai ? Un tip care îhi zice Hleary hi ţine o hcoală de
călărie... unul groh... cu un ochi care fuge ?" Hi dacă al doilea cîine nu cumva îi răhpunde
: „Vezi, nu pot hpune hă-l cunosc perhonal, dar htiu un cîine care cred că h-ar putea hă-l
cunoahcă". Hi dacă cel de-al treilea cîine, gîndindu-he mai bine, nu i-o fi răhpunzînd :
„Hleary ? ! A, da, firehte, un prieten de-al meu mi-a pomenit cîndva de el. Pot hă-ţi dau
adreha lui imediat." Din pricină că apar mereu în faţa publicului hi umblu pehte tot cu
circul, înţelegeţi, domnule, că trebuie hă mă cunoahcă o mulţime de cîini pe care eu nu-i
cunohc !
Domnul Gradgrind păru foarte surprins şi nedumerit de acele reflecţii.
— Hă vedeţi, domnule, zise Sleary după ce-şi muie buzele în rachiul cu apă ; acum
paihprezece luni ne aflam la Chelner. într-o dimineaţă, pe cînd tocmai pregăteam
numărul nohtru Copiii din pădure, iată că intră în arenă, prin una artihtilor, un cîine.
Făcuhe un drum lung, era într-o "tare jalnică, hchiop hi aproape orb. Apropiindu-he de
copiii nohtri, începu a da tîrcoale pe rînd fiecăruia în parte, ca hi cum ar fi căutat unul pe
care îl cunohtea, apoi a venit la mine hi, cu toată hlăbiciunea lui, hi-a hăltat în huli partea
dinapoi, rămînînd pe amîndouă labele din faţă, apoi a dat ,ln .coadă hi a căzut mort.
Domnule, cîinele acela era Labă-"Pnntenă.
19*
291
1I
— Clinele pe care-l avea tatăl lui Sissy ?
 — Bătrînul cîine pe care-l avea tatăl Ceciliei. Hi, domnule, după cît îl cunohc eu pe
cîinele ăhta, pot hă bag mîna în foc că hă nu fi foht mort htăpînul lui... hi îngropat de
mult... cîinele nu h-ar fi întorh la mine. Am dihcutat cu Johephine hi cu Childerh multă
vreme chehtiunea ahta, în-trebîndu-ne dacă trebuie hă vă hcriu hau nu. Dar toţi au foht
de părere că nu. Nu-i ceva plăcut de aflat. La ce hă-i tulburăm linihtea Ceciliei hi h-o mai
amărîm ? Că tatăl Ceciliei a părăhit-o din ticălohie ori că a preferat hă moara de durere
decît h-o tragă după el în mizerie, ahta de acum încolo n-o vom mai afla niciodată,
domnule, pînă ce... da, pînă ce nu vom hti cum izbutesc cîinii hă ne găheahcă.
— Sissy mai păstrează şi astăzi sticla după care a trimis-o el şi va crede în dragostea
lui pînă la sfîrşitul vieţii, zise domnul Gradgrind.
— După cîte he pare, oricine ar putea înţelege de aici două lucruri, nu-i aha, domnule
? zise domnul Sleary gîn-ditor, cufundîndu-şi privirile în adîncurile rachiului său cu apă.
Primul, că există o iubire pe lume care pînă la urmă he vede că nu-i „intereh perhonal", ci
cu totul altceva ; al doilea, că iubirea ahta are un fel hpecial al ei de a hocoti hau de a nu
hocoti, că, orice-ai face, e tot aha de greu hă-i dai un nume ca hi înhuhirilor ciudate ale
cîinelui !
Domnul Gradgrind se uită afară pe fereastră, fără să răspundă nimic. Domnul Sleary
îşi goli paharul, apoi le pofti pe doamne înapoi.
— Hărută-mă, Cecilia, idraga mea, hi-ţi hpun adio! Htimată domnihoară, tare mă
bucur văzînd că o trataţi pe Cecilia ca pe o horă în care aveţi încredere hi pe care-o cin-
htiţi din toată inima. Hper că fratele dumneavoahtră va trăi hă ajungă mai vrednic de
dumneavoahtră, hi hă vă aducă mai multă mulţumire. Domnule, hă ne htrîngem mîna
pentru prima hi ultima oară ! Nu fiţi ahpru cu noi, nihte hăr-mani vagabonzi. Oamenii au
nevoie de puţină dihtracţie. Nu pot hă înveţe hi hă munceahcă mereu, căci nu hînt făcuţi
numai pentru ahta. Aha că aveţi neapărată nevoie de noi, domnule. Hi totdeauna faceţi
cum e înţelept hi bine, hi luaţi ce-i mai bun de la noi, nu ce-i mai rău ! Nu mi-am daţ
heama niciodată pînă acum, zise domnul Sleary vîrîndu-Şi din nou capul pe uşă ca să
spună asta, ce palavragiu hînt'
Capitolul IX ÎNCHEIERE
Cînd trăieşti în preajma unui fanfaron orgolios este lucru cu primejdie să observi
înaintea lui ceva ce-l interesează. Domnul Bounderby socotea că doamna Sparsit dăduse
dovada de prea multă cutezanţă luîndu-i-o înainte şi închi-puindu-şi că e mai deşteaptă
decît el. Peste seamă de indignat împotrivă-i pentru descoperirea triumfală a doamnei
Pegler, cugeta aşa de mult la cutezanţa femeii care-i era subalternă, încît pînă la urmă
vina ei începu să se mărească asemeni bulgărelui de zăpadă ce se rostogoleşte la vale.
în sfîrşit, domnul Bounderby descoperi că a concediat pe acea femeie cu rude sus puse,
a avea dreptul să spună : „Era o femeie de familie bună, care voia să se agate de mine,
dar mie nu mi-a trebuit şi m-am descotorosit de ea..." ar însemna să obţină maximum
posibil de glorie din această întîmplare, pedepsind totodată pe doamna Sparsit după cum
merita.
Stăpînit de acea idee măreaţă, domnul Bounderby se întoarse acasă la dejun şi se
instala în sufrageria de pe vremuri, unde se afla portretul lui. Doamna Sparsit şedea pe
scaunul de lîngă foc, cu piciorul în scara ei de aţă, fără să bănuiască de loc încotro se
îndreaptă.
De cînd cu afacerea Pegler, distinsa doamnă îşi ascundea mila pe care i-^o inspira
domnul Bounderby sub un discret văl de melancolie şi căinţă. Ca urmare, îşi luase
obiceiul să afişeze un aer întristat, cu care îl întîmpină pe patronul ei şi de data asta.
— Ei, acum ce mai este, doamnă ? zise domnul Bounderby pe un ton foarte tăios şi
grosolan.
— Vă rog, domnule, răspunse doamna Sparsit, nu-mi mai daţi peste nas.
— Să-ţi dau peste nas, doamnă ? repetă domnul Bounderby. Peste nasul dumitale ?
Adică, după cum înţelese foarte bine doamna Sparsit,
nasul ei ar fi fost prea monumental pentru asemenea ispravă.
uPa această insinuare jignitoare, domnul Bounderby îşi tăie
0 bucată de pîine şi aruncă apoi cuţitul cu-zgomot pe masă.
, ~7~ Domnule Bounderby ! zise doamna Sparsit, scoţîn-
u~§i piciorul din scara ei de aţă.
293
— Ce-i, doamnă ? răspunse domnul Bounderby. La ce te holbezi aşa ?
— îmi îngăduiţi să vă întreb, domnule, zise doamna Sparsit, dacă v-a enervat ceva în
dimineaţa asta ?
— Da, doamnă !
— îmi îngăduiţi să mă interesez, domnule, urmă acea femeie jignită, dacă eu sînt
pricina nefericită care v-a făcut să vă ieşiţi din fire ?
— Ştii ce ? Am să-ţi spun ceva, doamnă, zise Bounderby; n-am venit aici să fiu
terorizat. Oricîte rude sus puse ar avea o femeie, nu-i este îngăduit să plictisească şi să
piseze pe un om cu situaţia mea,rşi n-am de gînd să permit asta ! (Domnul Bounderby
găsise necesar să-i dea cu gura, deoarece prevedea că dacă i-ar îngădui să intre în
detalii, ar ieşi învins.)
Doamna Sparsit îşi ridică mai întîi sprîncenele ei corio-laneşti, apoi şi le încruntă, îşi
strînse lucrul de mînă în coşuleţ şi se ridică.
— Domnule, zise ea pe un ton majestuos, pentru mine e limpede că în clipa de faţă
vă stingheresc. Mă voi retrage în apartamentul meu.
— Dă-mi voie să-ţi deschid uşa, doamnă.
— Mulţumesc, domnule, pot s-o deschid şi singură.
— Ar fi mai bine să-mi dai voie mie, doamnă, zise Bounderby, trecînd înaintea ei şi
punînd mina pe clanţă, pentru că vreau să profit de această ocazie ca. să-ţi spun ceva
înainte de a pleca. Ştii, doamnă Sparsit, m-am gîndit că aici stai puţin cam înghesuită.
Am impresia că sub modestul meu acoperiş nu-i destul spaţiu pentru o doamnă care are
geniul dumitale cînd e vorba de treburile altora.
— într-adevăr, domnule ? zise doamna Sparsit cu mare politeţe, aruncîndu-i cea mai
neagră privire de dispreţ.
— Ştii, doamnă, zise iar Bounderby, de cînd cu întîm-plările din ultima vreme, am
început să mă gîndesc la asta şi, cu judecata mea slabă, am ajuns la concluzia...
— Ah, vă rog, domnule, îl întrerupse doamna Sparsit cu o veselie exuberantă, nu vă
defăimaţi judecata. Toţi ştiu că judecata domnului Bounderby este infailibilă. Aţi dovedit-o
tuturor. Lumea nici nu discută altceva. Dispreţuit1 orice vreţi din dumneavoastră, dar nu
vă dispreţuiţi judecata, domnule, zise doamna Sparsit rîzînd.
Foarte roşu şi stingherit, domnul Bounderby urmă :
._• Am impresia, doamna, ca o casa în care s-ar duce cu totu! alt gen de viaţă ar
pune în lumină o doamnă cu însuşirile dumitale ; o casă cum e, de pildă, a rudei
dumitale, lady Scadgers. Nu crezi, doamnă, că ai putea găsi acolo cîteva chestiuni în
care să te amesteci ?
__ Nu m-am gîndit pînă acum la asta, domnule, răspunse doamna Sparsit, dar fiindcă
mi-aţi atras atenţia*, îmi dau seama că e foarte probabil.
— Atunci ce ar fi să încerci, doamnă ? zise Bounderby punînd în coşuleţul ei de lucru
un plic în care se afla un cec. Poţi să pleci cînd vrei, doamnă, dar pînă atunci poate că ar
fi mai plăcut pentru dumneata, o doamnă cu o inteligenţă atît de extraordinară, să iei
masa singură, ca să nu fii deranjată. Şi nu-mi mai rămîne decît să-ţi cer scuze că eu,
neînsemnatul Josiah Bounderby din Coketown, te-am ţinut atîta vreme în umbră.
— Vă rog, domnule, nu vă osteniţi, răspunse doamna Sparsit. Dacă acest portret ar
vorbi... (el însă are asupra originalului avantajul că nu e în stare să se compromită şi să
scîrbească lumea) ar putea aduce mărturie că de multă vreme am luat obiceiul să-l
numesc : portretul unui găgăuţă. Orice ar face, o găgăuţă nu poate stîrni nici uimire, nici
indignare ; purtarea unui găgăuţă nu poate stîrni decît dispreţul !
Isprăvind ce avea de spus, doamna Sparsit, al cărei chip roman părea o medalie
bătută pentru comemorarea dispreţului ce i-l inspira domnul Bounderby, îl măsură cu
privirea din cap pînă-n picioare şi, defilînd pe dinaintea lui măreaţă şi dispreţuitoare, urcă
scara. Domnul Bounderby închise uşa, se opri înaintea focului şi, încordîndu-se exploziv,
după vechiu-i obicei fanfaron, îşi proiectă personalitatea prin tablou... în viitor.
Cît de departe în viitor ? O vede fără îndoială pe doamna Sparsit întrebuinţînd
tăişurile tuturor armelor din arsenalul feminin ca să lupte zi de zi cu răutăcioasa,
muşcătoarea, arţăgoasa, morocănoasa lady Scadgers, care, veşnic ţintuită în Pat de
misteriosul ei picior, îşi mînca micu-i venit trimestrial in cîteva săptămîni, într-o locuinţă
mică, sărăcăcioasă, lipsită d^ aer, o biată cămăruţă de o persoană, în care două
persoane stvateau ca într-o cutie. Dar mai vede el şi altceva ? Să se fi ZAarit oare Pe el
msuşi grozăvindu-se faţă de străini cu Bitzer, ^nărul în ascensiune, atît de devotat marilor
merite ale pa-tronului său, care dobîndise locul lui Tom şi aproape izbutise
: .. 295
să pună mîna pe el, pe vremuri, cînd Tom fusese ajutat să dispară de nişte ticăloşi ?
O fi văzut el măcar umbra vagă a propriei lui imagini făcînd un testament fanfaron si van,
de care aveau să profite douăzeci şi cinci de farsori, trecuţi de 25 de ani, ce trebuiau să
poarte pe viitor o insignă cu numele lui Josiah Bounderby din Coketown, să ia masa
numai în sala „Bounderby", să locuiască numai în locuinţele „Bounderby", să asculte
slujba numai în capela „Bounderby", să se ducă la culcare numai după binecuvîntarea
unui capelan „Bounderby", să fie întreţinuţi din veniturile unei proprietăţi „Bounderby" şi
să provoace necontenit greaţă stomacurilor sănătoase cu o cantitate imensă de
stupiditate şi fanfaronadă ? O fi simţind el ziua ce avea să vină peste cinci ani, în care
Josiah Bounderby din Coketown avea să moară în urma unui atac de apoplexie pe o
stradă din Coketown, după care testamentul lui cel grozav avea să-şi înceapă lunga-i
carieră de şicane, jecmăneli, falsuri, escrocherii, cu puţine foloase şi multe procese ?
Probabil că nu. Portretul lui însă avea să le vadă pe toate.
Iată-l pe domnul Gradgrind în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, stînd gînditor în camera sa.
El cît de departe desluşeşte în viitor ? S-o fi văzînd gîrbov şi cu părul alb, modificîn-du-şi
după împrejurări teoriile inflexibile de pe vremuri ? Subordonînd Faptele şi Cifrele
Credinţei, Speranţei şi Milei, fără a mai încerca să macine în morile lui meschine şi
prăfuite acest trio ceresc ? Se vede oare dispreţuind din această pricină pe foştii lui
asociaţi politici ? îi vede pe ei — în era în care se stabilise definitiv că gunoierii naţionali
au obligaţii numai între dînşii şi n-au nici un fel de datorie faţă de o noţiune abstractă
numită popor — mustrîndu-l cu asprime pe onorabilul gentleman cînd cu una, cînd cu
alta, găsindu-i pricină din toate, cinci nopţi pe săptămînă pînă în zorii zilei ? Probabil că
le prevede pe toate, deoarece îşi cunoaşte oamenii.
Iat-o. pe Louisa, în seara aceleiaşi zile, privind focul ca în zilele de odinioară, dar cu o
faţă mai îmblînzită şi mai umilă. Cu ce se poate înfăţişa viitorul în faţa ochilor ei ? Afişele
de pe străzi, semnate cu numele tatălui ei, care dezvinovăţeau pe răposatul Stephen
Blackpool, ţesător, de bănuielile neîntemeiate şi făceau cunoscută vinovăţia fiului său,
invo-cînd ca circumstanţe vîrsta şi ispitele tinereţii (nu avusese curajul să adauge şi
educaţia lui), aparţineau Prezentului. Şi
296
piatra funerară a tui Stephen Blackpool, pe care domnul Gradgrind scrisese povestea
morţii lui, făcea parte aproape tot din prezent, deoarece Louisa ştia că asa va fi. Lucrurile
acelea le putea vedea clar. Dar ce vede ea în viitor ?
Vede oare o lucrătoare, cu numele Rachael, apărînd după o boală lungă, cînd
clopotele fabricilor încep să sune, ple-cînd şi întorcîndu-se la ore precise o dată cu
lucrătorii din Coketown ; o femeie de o frumuseţe visătoare, veşnic în-veşmîntată în
negru, dar blîndă şi senină, uneori chiar veselă, singura fiinţă din tot oraşul părînd că are
milă de o femeie nenorocită, decăzută şi beţivă, ce putea fi văzută uneori prin oraş,
venind "într-ascuns să-i ceară de pomană şi tînguin-du-i-se ; o muncitoare muncind,
muncind tot timpul, dar mulţumită să muncească, socotind că aşa i-a fost dat şi că
munca e soarta ei firească pînă la adînci bătrîneţe, cînd nu va mai putea munci ? Vede
Louisa asta ? Aşa avea să fie.
Vede ea oare pe un frate singuratic, la o depărtare de mii de leghe, scriind pe o hîrtie
pătată de lacrimi că vorbele ei se adeveriseră prea devreme şi că ar da toate comorile
din lume ca să-i mai poată revedea măcar o dată chipul drag ? Şi, mai tîrziu, pe acel frate
apropiindu-se de ţara lui cu speranţa de-a o vedea, dar fiind oprit în drum de o boală, şi
apoi o scrisoare cu un scris străin, vestind că a murit de friguri într-un spital în ziua cutare
şi că s-a săvîrşit din viaţă căindu-se şi iubind-o ; că ultimul lui cuvînt a fost numele ei ?
Vede Louisa toate acestea ? Aşa avea să fie.
Se vede pe ea recăsătorită — mamă — veghindu-şi cu dragoste copiii, avînd
necontenit grijă ca ei să rămînă tineri şi sufleteşte, nu numai trupeşte, ştiind că e lucrul
cel mai frumos, comoară din care orice fărîmă păstrată devine o binefacere şi o fericire
chiar şi pentru cei mai înţelepţi ? Vede oare Louisa asta ? Aşa ceva n-avea să se
îndeplinească niciodată.
Dar se vede ea iubită de copiii fericiţi ai fericitei Sissy ? Iubită de toţi copiii ; ajungînd
savantă în poveştile pentru copii, socotind că nici o născocire frumoasă şi nevinovată nu-i
de dispreţuit ? încercînd din toate puterile ei să-şi cunoască semenii mai umili şi să le
înfrumuseţeze viaţa prozaică şi mecanică prin podoabele şi bucuriile imaginaţiei, fără de
care sufletul copilăriei se veştejeşte, maturitatea fizică cea mai viguroasă îmbracă un
suflet mort şi prosperitatea naţională, oricît de limpede s-ar dovedi ea prin cifre, nu va fi
decît o povestire funestă ? Se vede ea oare urmînd calea
 297
aceasta nu ca sa-şi ţină vreo făgăduială romantică ori vreun legămînt, nu că ar fi
făcut parte dintr-o confrerie de bărbaţi ori de femei, nu că ar fi fost ţinută printr-un
jurămînt ori vreo convenţie, sau că i-ar plăcea să se deghizeze, sau doar din capriciu, ci
numai fiindcă socotea că-i o datorie ce trebuie îndeplinită ? Se vede oare Louisa astfel ?
Aşa avea să fie. Dragă cititorule ! Depinde de dumneata şi de mine ca lucrurile acestea
să se îndeplinească ori nu în limitele sferelor noastre de acţiune. Să le lăsăm să se
îndeplinească ! Vom sta cu inimile mai uşoare lîngă vatră, privind cum cenuşa focurilor
noastre se albeşte şi se răceşte.
CUPRINS
Cuvînt înainte.........
CARTEA INTII. SEMÃNATUL
Cap. l Singurul lucru folositor .
11 Uciderea pruncilor.....
III O fisura........
IV Domnul Bounderbv.....
V Nota dominantă......
l VI înalta şcoală de călărie a lui Sleary
VII Doamna Sparsit......
VIII Să nu te miri niciodată . ? • •
" IX Sissy face progrese.....
X Stephen Blackpool.....
XI Nici o portiţă de scăpare .
„ XII Bătrîna........
„ XIII Rachael........
XIV Marele fabricant......
l XV Tatăl si fiica......
„ XVI Soţ şi soţie.......
13 14 20 25 32 38 51 57 63 71 76 84 89 96 101 109
CARTEA A DOUA. RECOLTA
Cap. 1 Valori în bani .
„ // Domnul James Harthouse
„ /// Secătura ......
„ IV Oameni şi fraţi . „ V Oameni şi stăpîni
„ VI Dispariţie .
117 130 138 143 151 158
Cap. VII Praf de puşcă.......170
„ VIII Explozia ........182
„ IX Se vede sfîrsindu-se ceva .... 195
„ X Scara doamnei Sparsit.....203
„ XI Din ce în ce mai jos.....207
„ XII Prăbuşire ........216
CARTEA A TREIA. STRINGEREA ROADELOR
Cap. I Alt lucru folositor...... 223
// Foarte ridicol....... 229
„ /// Foarte hotărît -....... 238
IV Pierdut......... "240
V Găsită......... 255
„ . VI Lumina stelelor....... 264
„ VII Goana după secătură..... 274
„ VIII Discuţii filozofice...... 286
IX încheiere ........ 293
Ut
,iU!-:iY.Cl8Jl
ftWW ?'?''?' ti'
în
EDITURA PENTRU LITERATURA UNIVERSALA au apărut:
A. Assis Espeianca
SERVITUTE
(loman)
14 lei
Boîena Benesovă
•
DON PABLO, DON PEDRO ŞI VERA LUKASOVÂ
(povestiri)
3,50 lei
J. M. Castillo-Navano
MOARTE LA LICITAÞIE (roman) 5,25 lei
M. Gurki
OPERE, voi. XXVII
(articole, dări de seamă, cuvîntări, mesaje) 23 lei
301
1!
• --",??
Martti Larni
•
A PATRA VERTEBRÃ
(roman)
9 lei
Lesia Ukiainka
•
LUMINI VESTITOARE
(poezii, poeme, dramaturgie)
15 lei
Aziz Nesin
•
DACÃ AŞ FI FOST FEMEIE
(povestiri şi schiţe satirice)
9,25 lei
Saltîkov-Şcedrin
 DOMNII GOLOVLIOV
(roman)
9 lei
I
u
Redactor responsabil : Antoaneta Ralian Tehnoredactor : Sorina Malcaş
Hat la cules 26.09.(963. Bun de tipar 03.01.1964 Apărut 1964. Tiraj 50.180. Broşale
40.090 legale Iii peg. 10.090. HUtie tipar înalt ediţii mat liv B de 63 glm'. Format
540X840U6. Coli ed. 17,97. Coli tipar 19. A. T. 10.341. C.Z. peniru bibliotecile mari 82.
C.Z. peniru bibliotecile mici 82—31 = R.
Tiparul executat sub comanda nr. 30.821 !a Combinatul Poligrafic ,,Casa Scinteii",
Piota Scînteil nr. 1, Bucureşti — R.P.R.
i