De cele mai multe ori jurnalul intra in componenta unei tipologii a scrisului adolescentin, rezultat al spiritului visator, al virstei

tuturor posibilitatilor. Adeseori, in textul jurnalier sint deversate experientele sociale si reactiile existentiale ale individului sincronizat cu epoca in care traieste. Este asa-numitul memorial. Jurnalul poate fi si un laborator de creatie. In cazul Gabrielei Melinescu, diaristica acopera toata aceasta tipologie. Cuvintul functioneaza atit ca instrument de creatie, cit si ca mod al (re)constructiei de sine. Jurnal Suedez, privit in ansamblu, pare un jurnal atipic, rezultat al unei existente neobisnuite. Este jurnalul unei personalitati scindate, rupte intre ipostazele aparent antagonice ale propriei persoane si incercind sa refaca, prin mecanismul scriiturii unificatoare, unitatea pierduta a propriei identitati. Traind mereu intre doua spatii diferite, Romania si Suedia, scriitoarea se confrunta mereu cu problema alteritatii si a instrainarii. La amintirile din Romania nu se raporteaza ca la un acasa, copilaria, si apoi, mai acut, adolescenta fiindu-i marcate de originea evreiasca, resimtita ca un stigmat intr-o societate totalitara. Suedia ii devine parinte adoptiv, prieten, insa toata viata se transforma intr-o lupta pentru recuperarea si resemantizarea trecutului, pe de o parte, si munca titanica de integrare intr-o limba si intr-o spiritualitate complet noi. Si constatarea amara ca, de fapt, pentru ea nu a existat si nu va exista niciodata un acasa. Neputind sa se desprinda de trecut, simte nevoia sa-l poarte cu sine si sal aduca la suprafata permanent, astfel incit jurnalul devine un text cu o epica interioara, aceea a aventurii cautarii de sine si a dobindirii unei identitati unificate: trecutul apropiat si cel indepartat s-au unit acum formind un snur din aceste rinduri. De aceea, acuzele de neimplicare socio-politica (a intelectualului roman) sint lipsite de suport. Dan C. Mihailescu spunea despre Jurnalul Suedez II ca, in raport cu nevoia de recuperare a trecutului, notatiile cu caracter civico-politic sint insuficiente si, pe alocuri, chiar vagi si confuze, pina la neverosimil. La Gabriela Melinescu exista insa un refuz deliberat al socialului, o singuratate aleasa, asumata si ridicata la rang de model existential. Autoarea nu se lasa confiscata de jocurile literare sau politice care ar deturna-o de la drumul de creator si i-ar consuma energia in alt scop. Prietenii, rudele, vecinii sint tratati, de cele mai multe ori, ca entitati exterioare. Nu a existat pentru ea, de fapt, o tara-mama, deci inca din formare nu si-a educat nevoia de experimentare a alteritatii. Cu mici exceptii: oameni pe care i-a acceptat si care i-au schimbat destinul: iubitii (Nichita Stanescu, mai apoi Rn) sau tatal. In afara lor, putini trec de suprafata acestui personaj obsedat de propria-i

interioritate, de propriu-i destin. In Jurnal Sudez III, textul Gabrielei Melinescu alterneaza cu scrisorile de prietenie, apoi de iubire, de la Rn, viitorul sot. Este o voce care intrerupe vocea scriitoarei, insa nu contureaza un personaj nou, ci completeaza imaginea despre ea. Romanul Acasa printre straini poate fi citit ca o prelungire a jurnalului, desi este mai sarac in tematica si in semnificatii. Jurnalul se dovedeste insa infinit mai bogat si mai plin de tensiune creatoare. Romanul e inegal, cele mai reusite fiind ultimele doua parti. Chiar si la nivelul constructei, jurnalul apare mai relaxat, in timp ce romanul uzeaza prea des de conventii (proustianismul) care ineaca subiectul: nevoia de descoperire si de cautare. Episodul cu scrisoarea de la Filip, lasata acasa nedeschisa, devine pretext pentru a retrai (rememora) intilnirea dintre cei doi in Romania. Exista insa un element care da personalitate romanului: relatia speciala a scriitoarei cu timpul: trecut-viitor-prezent nu se mai afla pe o axa liniara. Este, s-ar putea spune, tehnica unui saman, care poate, uzind de intimplari din trecut, sa provoace evenimente in viitor. Viitorul si cele trecute par sa se impleteasca, legate cu lanturi de motive si consecinte. Adesea motivele ies la iveala din trecut si ameninta sa actioneze in viitor. In lumea noastra, cauza si efectul sint imprevizibile. Eu recunosc ca nu pot sa minui nici trecutul, nici viitorul. Si totusi, viitorul este intr-un anume fel o unitate fizica bine cunoscuta, pe care eu, printr-un efort de vointa, pot sa o influentez intr-o oarecare masura, mai ales unele elemente ale sale: cele vizuale si motrice care se rotesc neintrerupt in lumea mea interioara. Eu stiu, de exemplu, ca ceea ce mi s-a intimplat in obscuritatea trecutului se misca si, cind ma astept mai putin, poate oferi materie prima pentru prezent ori pentru viitor. Sau: Timpul continua sa ramina suspendat eu puteam din nou sa ma plimb printre siluetele copilariei. Puteam sa vad ca doamna din Norra Kyrkogarden semana cu doamna din cimitirul Bellu din Bucuresti. De altfel, motivul scriitorului-saman, vrajitor o dominanta a cartilor Gabrielei Melinescu defineste relatia ei cu scrisul si apare cel mai pregnant in prozele fantastice. Desi jurnalul exhiba intimul, care devine astfel susceptibil a fi agresat prin receptare, autoarea pare prea putin atenta la acest aspect. In cazul romanului, avem de-a face cu un fel de rasfat intelectual, unde nu mai conteaza conventia, nici receptarea, doar nevoia de a valorifica problematica din jurnal. Un fel de dezvoltare a obsesiei cautarii, a autodefinirii, a reintoarcerii la origini. Doua mari

teme domina: timpul si visul. De sorginte romantica, ele au functie psihanalitica, magica, autoreflexiva si autoscopica, simbolizind, totodata, contactul dintre lumi si deschiderea realitatii catre metafizic. Sint cadru si, in acelasi timp, sursa pentru creatie. Ele functioneaza, in acelasi timp, ca stimulente creatoare, ca si exercitiile spirituale sau lecturile (dupa cum coniacul si tutunul functioneaza pe post de stimulente senzoriale). Si in roman, si in jurnal, Gabriela Melinescu traieste permanent experienta mistica, rugaciunea inimii fiind una dintre cheile catre trairea transcendentei. In ambele carti exista un joc permanent intre ascundere si dezvaluire, scriitura devenind o metafora a destinului. Teza subtila a autoarei este ca istoria (ideologia) distruge nu numai destinele si provoaca o obnubilare generalizata, mai grav, ci, mai mult, aceasta mutileaza organul cu care oamenii pot simti miracolele naturii si pierd bucuria vietii, si contactul cu Dumnezeu.

Acasa printre straini, romanul Gabrielei Melinescu, aparut recent la Editura Polirom, a fost scris anul trecut in suedeza (amanuntul acesta nu este lipsit de relevanta), fiind distins cu un premiu al Academiei Suedeze. Gabriela Melinescu isi tese pinza narativa ca un paianjen laborios, rabdator, raminind suspendata deasupra scrisului, deasupra timpului, ochind vreun loc in care firul incepe sa se subtieze. Isi croseteaza cu migala amintirile, intirzie asupra lor, le invaluie intr-o retea fina de fire pe care coboara uneori cu teama, alteori cu agresivitate. E in scriitura ei o sensibilitate difuza, filtrata in fiecare rind al cartii. Scriitoarea se afla intr-o continua lupta cu timpul, care ar putea transforma memoria intr-o entitate perisabila. Romanul, impartit in patru parti, reface ciclul anotimpurilor. Viata autoarei este ordonata de timpul naturii, care alterneaza cu acela al memoriei. In prima parte, Ziua Cocorului (un aprilie luminos primavara e adus in nord de cocori), scriitoarea introduce cititorul in tara ei de adoptie, Suedia. Sentimentul respingerii o urmareste aproape pretutindeni. E un copil vitreg aici: vecini suspiciosi (strainii sint asociati tuturor relelor pamintului), colegi xenofobi etc. Ea e solidara cu Herman, colegul ziarist de la Centrul de Presa. E batrin, bolnav si... evreu. Din

cauza aceasta gaseste frecvent biletele in paltonul lasat in cuier: porc de jidan, excrement. Romanca e mult mai prevazatoare si nu-si lasa niciodata paltonul la intrare. Dar nu colegii straini sint adevaratii dusmani. Nici frantuzoaica Mathy, sefa ei, nici batrina vecina care o intreaba, de fiecare data cind o intilneste, de unde vine. Ea are un dusman care nu o paraseste nici o clipa, care nu o lasa sa respire: timpul. Adesea imi imaginez o lume in care nu mai exista timpul (p. 67) sau Timpul alearga in drumul sau. As vrea sa strig: Opreste-te! Opreste-te! (p. 123). Gabriela Melinescu traieste intr-un vesnic anotimp al rememorarii si al visarii. Tot ce o inconjoara in Suedia actioneaza ca un stimul pentru memoria ei, la fel ca madlena lui Proust. Fie ca efect al unor catalizatori, fie spontan, amintirile se aprind, iar scriitoarea nu le respinge, ci le tese laborioasa: Pe drum, m-am simtit foarte obosita si m-am asezat pe o banca, cu fata la soare. Deodata, timpul s-a rasucit inapoi si m-am trezit pe strazile Bucurestiului. Era in anul 1953 si in oras domneau lipsuri teribile... (p. 21). Sint evocate timpuri binecunoscute pentru romani (dar nu si pentru suedezi, de aceea cartea poate aparea ca un ghid pentru acestia). Micuta Luli, autoarea de astazi, statea la coada in zona Giurgiului. Si avea succes, caci isi aproviziona cu piine nu numai familia, ci si vecinii. O perioada de lipsuri e redata amanuntit, plus atmosfera epocii: teama de turnatori, demascarile, nasterea unei limbi politice. Romanul ia de multe ori aspectul unui jurnal. Pe un ton confesiv, sint redate amintiri parca dintr-un illo tempore, la care a fost totusi partasa: A demasca dusmanii poporului, aceasta era indatorirea cea mai de seama a fiecarui cetatean. Mi s-a facut frica era primejdios nu numai sa vorbesti despre asemenea lucruri, ci chiar si sa le asculti. Pretutindeni printre noi se aflau urechile denuntatorilor. Oricine, un vecin amabil, chiar si o ruda, putea sa se transforme in turnator (p. 29). Reinvierea micutei Luli poate avea un scop: sa-l faca pe cititor sa inteleaga gestul alegerii caii exilului. Pe linga asta, cititorul primeste un bonus: descopera printre rinduri Bucurestiul de altadata. Periferia autoarei e descrisa cu aceeasi atentie cu care e descrisa si zona centrala in care locuiesc copiii sefilor de la partid, acolo unde se duce la prima ei petrecere. Zona in care si-a petrecut copilaria Gabriela Melinescu, departe de a fi centrala, se umple in fiecare primavara de parfumul teilor, dar si de cintecul unei viori tinguitoare.

E al poetului Bacovia. Stirea ca linga ei isi duce existenta un poet o face pe Luli sa-i caute cu febrilitate poeziile in pod, locul in care tatal ei tinea ascunse cartile interzise, de teama perchezitiei. Si amintirile continua sa se deruleze incet pina cind autoarea revine in Stockholm-ul de azi. Insa orice obiect, orice pasare, orice gest chiar are un corespondent romanesc. Cartea este plina de asociatii. Gabriela Melinescu traieste concomitent doua existente: una cotidiana (nordica) si una a reamintirii (romaneasca). Submarinul scufundat in Marea Barentz si informatia ascunsa populatiei o readuce pe autoare in infernul sistemului comunist. Mierla care o trezeste dimineata in Stockholm ii aduce aminte de mama sa si de copilarie, de sora mamei cu glas de mierla. Bineinteles, momentul retrospectiv contine foarte multe explicatii pentru profanii suedezi in folclorul romanesc, capatind aspect de bestiar mitologic: In povestile romanesti, mierla a devenit neagra ca dracul, scoborindu-se pe horn, atunci cind gerul era prea aspru (p. 35). Plimbarea prin Norra Kyrkogarden (Cimitirul de Nord) ii aduce linistea. O voce pare ca o urmareste continuu dintr-un mormint: Mi-ai luat barbatul si altcineva ti l-a luat si tie... Si-n tara ta este mormintul unui alt iubit si la citiva metri mai incolo e un alt mormint ce spune acelasi lucru... (p. 43). Scriitoarea foloseste argumente convingatoare pentru a ilustra perioada comunista, cu toate mistificarile si ororile comise. Criteriile politice le submineaza pe cele morale sau religioase pina cind ajung sa le inlocuiasca: Chiar si moartea fusese politizata. Existau cadavre cu carnet de partid si multe altele, fara. Ultima parte a romanului Acasa printre straini are in centru revederea Romaniei. Scriitoarea calatoreste pentru a prezenta cititorilor romani traducerea Cartii de vise a lui Emanuel Swedenborg. Insa contactul cu tara materna nu are forta de a readuce la viata o identitate pierduta. Revenita acasa, Gabriela Melinescu nu se recunoaste in spatiul devenit deja strain. Starea de disconfort a scriitoarei e accentuata de faptul ca e nevoita sa locuiasca intr-o cladire care a apartinut dictatorului. Ultimele secvente ale cartii lasa sa se infiltreze o stare de paranoia. Obsesia ascultarii conversatiilor (este descrisa amanuntit plantarea microfoanelor in restaurante, acasa...) se asociaza unei incercari de intimidare: o masina o loveste in umar. Observatia autoarei este transanta atunci cind vine vorba de Romania postcomunista, reprosul fiind proasta gestionare a libertatii. Peste toate, cel mai mult pare sa o agreseze mizeria, a locului si a

oamenilor: cersetori, strazi murdare, aurolaci. Senzatia de instrainare devine din ce in ce mai puternica. Acasa ajunge sa fie doar un cliseu. Daca aici se simte straina, acolo, in locul pe care-l simte protector, e perceputa ca o straina. Ca un strigoi al carui loc nu mai este pe pamint, dar nu poate ajunge nici dincolo. Sentimentul singuratatii, mai mult sau mai putin explicit in roman, vine tocmai din sentimentul tragic al neapartenentei: esti un outsider in ambele tabere, nu esti, practic, nicaieri.

Tema unificatoare a Jurnalelor Gabrielei Melinescu este relatia cu timpul Gabriel Dimisianu: Jurnalul Gabrielei Melinescu apare intr-un context concurential, pentru ca dupa '90 publicul a fost foarte deschis catre astfel de carti. Inainte de '89, nu prea apareau jurnale sau apareau jurnale foarte "crosetate", ca sa folosesc acest termen al editorilor si al istoricilor literari. Dupa '90 au fost, pe de o parte, jurnalele unor scriitori din trecut (Jurnalul lui Alice Voinescu, Jurnalul lui Steinhardt s.a.), dar si jurnale ale unor autori contemporani, autori inca in viata, care s-au caracterizat intai printr-o afisata si uneori numai pretinsa sinceritate. Acest exercitiu al sinceritatii a oferit multora prilejul de autoexaltare sau de platire de polite. Nimic din asa ceva in marele Jurnal al Gabrielei Melinescu, care impresioneaza printr-o reala sinceritate si prin gravitate. Ea nu este preocupata doar de ce i s-a intamplat, nu doar de a reaminti anumite lucruri si intamplari, ci este interesata de un sens mai adanc al lor. Tema unificatoare a acestui intreg demers memorialistic este relatia cu timpul, un du-te-vino intre prezent si trecut, intre intamplarile vechi si cele noi, intre experientele de astazi si inceputurile literare petrecute la inceputul anilor '60 (o evocare, mai ales in primul volum, a lumii literare din care a facut parte si a unor figuri de care a fost puternic legata). Nichita Stanescu este vazut in genialitatea si in slabiciunile lui omenesti cu o imensa afectiune, dar si cu o luciditate prezenta peste tot in jurnalul Gabrielei Melinescu. Este aceasta dubla prezenta: afectiva si, in acelasi timp, lucida. Al doilea volum lasa in urma experientele inceputului, pentru ca este deja vorba de trecerea in alt spatiu, de plecarea din tara la varsta de 34 de ani, de intrarea in noua lume, in noua familie, de noile experiente omenesti si literare, pentru ca implinirea ei a fost sa se integreze si literar in noul spatiu. Din partea celor care o citesc in suedeza sunt toate semnele ca a reusit de minune si acest lucru.

Experienta scrisului in doua limbi si chiar in trei (pentru ca a scris si in limba franceza) este nu numai un exercitiu structural, ci si unul care o redimensioneaza omeneste. In fine, ajung si la al treilea volum, aparut in februarie 2004. Aici, cum spune chiar autoarea, este un jurnal cu doua voci, pentru ca apar scrisorile lui Rene, din 1974, ale omului mult iubit de ea in toata aceasta epoca de intrare in noua lume, a omului loial, generos, devotat pasiunii lui pentru carti, pentru literatura, a acestui om extraordinar. Din aceste texte el apare ca un scriitor de prima mana. Aceste scrisori se citesc ca niste texte, sigur, omenesti, dar si literare, cu o expresivitate literara extraordinara. Dupa '90, Gabriela se simte dureros de libera. Pune in ecuatie acesti doi termeni: libertate si durere, pentru ca moartea lui Rene s-a petrecut in decursul anului 1989, si de atunci va fi daruita lecturilor, muzicii. Interesanta la aceasta poeta este si receptivitatea, deschiderea ei nu numai catre ceea ce am spus pana acum, dar si catre evenimentele lumii, traite nu asa cum le traiesc cei mai multi dintre contemporani - niste vesti de la presa sau de la televiziune -, dar cu o participare afectiva si omeneasca. Vorbeste de primul razboi din Irak care, prevesteste Gabriela Melinescu, va marca inceputul unui timp de mari conflicte mondiale. Vorbeste despre desfacerea Uniunii Sovietice, despre cutremurul de pamant din Egipt, despre razboiul din Croatia. Toate o impresioneaza. Nu se limiteaza la experientele ei omenesti, ci se implica in tot ce se intampla in lume, cu o participare afectiva speciala. Jurnalul continua sa fie si unul al viselor. In fine, volumul III este si unul al reintoarcerii, al regasirii spatiului romanesc, al regasirii Bucurestilor, cu acea prima impresie de lumina orbitoare de pe Aeroportul Otopeni, cand coboara, in mai 1994, comparabila cu aceea pe care copilul o are la nastere: deci leaga acest moment de ideea de renastere. Urmeaza revederea cu prietenii, cu orasul care e atat de prezent in literatura ei. Gabriela Melinescu este si o poeta a Bucurestilor, evocat mai ales in primele ei carti, cu un extraordinar simt al plasticitatii si al afectivitatii. Aceste trei jurnale - poate va veni si al patrulea, pentru ca nu o vad parasindu-l - au o unitate sufleteasca si morala si formeaza deja o mare carte a literaturii romanesti contemporane. Cartea unui spirit inaripat Mircea Cartarescu: Dragi prieteni, de aproape doua saptamani, de cand Denisa mi-a dat romanul Gabrielei Melinescu, el a fost constant pe noptiera mea si intre mainile mele. In dimineata aceasta m-am trezit la ora 5 si am recitit cel putin 80 de pagini, cele care mie mi s-au parut mai stralucitoare. Asa incat am un dublu privilegiu: sa fi citit si sa fi recitit, pentru ca, asa cum spunea si Matei Calinescu, in faimoasa sa carte, si asa cum fiecare dintre noi o stie, adevarata citire este

recitirea, adevarata lectura este relectura. Voi spune chiar de la inceput lucrul cel mai important pe care vreau sa-l spun si pe langa care restul discursului meu va atarna ca o codita, si anume, ca aceasta carte a Gabrielei Melinescu (spun intentionat carte si nu roman) este una dintre cele mai minunate pe care eu le-am citit, as spune nu in ultima vreme, ci in absolut. Este o carte care ii seamana foarte mult Gabrielei, cartea unui spirit inaripat, nu a unui prozator tehnic, care face scene, personaje - desi exista si scene, si personaje memorabile. Un mare poet apare aici sub forma unui prozator, autor al unei carti sapientiale. La mijlocul cartii exista un pasaj memorabil, o punere in abis a intregului sistem de gandire al Gabrielei, un moment in care trei fluide se imbina: parul lung si negru al personajului care spune "eu", apa, care apare sub forma vartejurilor acelora atat de obsedante pentru Leonardo da Vinci, cel care a scris un tratat despre ape, si timpul. Aceste trei vartejuri se imbina intr-unul singur. Este punctul din care as incepe sa desfoliez aceasta carte, care este o mare si minunata spirala. Despre ce este aceasta carte? As spune ca, asa cum un critic spunea despre una dintre ultimele carti ale lui Kundera, Imortalitate, ca este o carte care are inauntru ceea ce ar trebui sa fie in afara si in afara ceea ce ar trebui sa fie inauntru, Acasa printre straini are in afara poezia, care nu mai trebuie stoarsa din structurile narative, ci care se revarsa peste tot si are inauntru cateva vertebre de otel ale unei naratiuni riguroase. Aici Gabriela nu mai face o semi-fictiune, ca in Jurnalele sale, ci un fel de auto-fictiune. Este un personaj translucid, in care o recunoastem si nu o recunoastem pe prozatoare, acest personaj aflandu-se in momentul unei pendulari intre o zona mentala si cealalta, mai mult decat intre o tara si cealalta. Nu stiu daca Spengler si urmasii sai, intre care si Blaga, aveau dreptate cand vorbeau despre existenta unor matrice stilistice. Dar eu cred ca, pentru a intelege bine romanul Gabrielei, noi trebuie sa cunoastem doua forme a mentis, si anume: cea pe care am numi-o Nordul (Suedia, dar nu numai Suedia, toate acele zone aflate sub aurora boreala), iar pe de alta parte Sudul balcanic. Sunt doua forme mentale intre care personajul, luandu-si ca pretext o calatorie, o intoarcere in tara natala, traieste si le schimba una pentru cealalta. Si nu o singura data, ci de nenumarate ori, ca o suveica, incercand sa uneasca, de fapt, doua contrarii intr-un fel de coincidentia opositorum. In centrul matricei stilistice nordice, eu l-am gasit fireste pe Strindberg. Dupa parerea mea, cartea aceasta este una din cele mai pur strindbergiene carti posibile. Daca ati citit Singur, carte aparuta la Polirom acum 2-3 ani, ati observat acolo o carte despre nimic, in care nu percepeai dincolo de faptele foarte putine decat un fel de vuiet al vidului, al cenusiului. Acelasi vuiet se resimte si in Nord, in lumea munchiana a Stockholmului. Este bine sa fi vazut locurile, sa fi fost acolo. Eu, avand acum doi ani

marea bucurie sa vizitez Stockholmul, si datorita prietenilor suedezi, pot sa va spun ca acest oras absolut impropriu si superficial numit "Venetia Nordului", care se inscrie de fapt pe cu totul alte coordonate - traieste extraordinar de puternic in cartea Gabrielei. Este jumatatea luminoasa si vida, asa cum spuneam, a cartii, un loc in care personajului i se intampla lucruri care tin de autoreflectie, de inchistare in singuratatea sa fundamentala. Personajul este inconjurat de alte personaje, care apar fragmentar, ca un fel de fantome pentru ca sa se dizolve la nesfarsit, cu o singura exceptie, Herman, care are o prezenta extrem de puternica si care este, intre altele, si un fel de alter ego peste varste si peste dualitatea sexuala. Partea aceasta este bantuita de pasari. Ai impresia ca randurile se dizolva si incep sa zboare. Este vorba, de asemenea, despre acest fluid neincetat care este timpul. Singurul lucru nemiscat in centrul acestui fluid care curge la nesfarsit si incearca sa se inchege din cand in cand in blocuri de gheata transparente este iarasi un personaj extrem de puternic si extrem de frumos pe care-l creeaza Gabriela si care este statuia lui Carol al XII-lea dintr-o faimoasa piata a Stockholmului. La ea personajul se intoarce mereu si mereu, ca si cand si-ar cauta identitatea. Din aceasta imagine se desprind superbe evocari istorice. Partea a doua - pe care noi, din fericire, o cunoastem foarte bine - este despre Bucuresti. Personajul se intoarce in Bucuresti, nu intamplator, ducand Bucurestiului, ducand Sudului, cel mai minunat dar care i se poate face, si anume opera lui Swedenborg, in Romania anilor '90, traducerea operei celui mai mare mistic al Nordului. Si, dupa parerea mea, aceasta scriere cu care personajul vine in brate este Graalul, aflat in centrul acestui roman. Este legatura adevarata dintre Nord si Sud, este centrul fiintei personajului narator. Cum este Sudul in comparatie cu Nordul? Este deceptionant, gregar, tulburat adanc in propria sa fiinta. Recursul la memorie este si recursul la istorie, in cazul acestei carti de intelepciune. Incepand cu anii '50 si continuand pana in momentul si mai deceptionant, as spune, al castigarii libertatii, asistam la o perindare nu de fantasme, asa cum se intampla in partea suedeza a cartii, ci de caricaturi umane, fiecare luptand sa se catere cu ghearele si cu dintii in acest circ al unei istorii incarcerate. Imaginea Romaniei este imaginea unei temnite. Peste tot apare un faimos militian, care se dovedeste a fi si pedofil in cele din urma si care urmareste oamenii tineri cu foarfeca, asa cum se petrecea in epoca hippie. Exista o obsesie a microfoanelor in carte. Pretutindeni apar simboluri dezumflate in comparatie cu simbolurile inaripate ale primei parti. Cu toate acestea, nu spiritul romanesc, nu Romania in sine sunt negate in aceasta parte a cartii. De fiecare data frumusetea vietii la tara, de exemplu, in Romania, frumusetea

unor rituri sunt exaltate de catre poeta. Este dispretuita acea clica de nemernici care au desfigurat fata Romaniei in ultimii 50 de ani, este dispretuit servilismul, lichelismul, coruptia, tot ceea ce face ca Romania sa nu se afle astazi intre surorile ei europene, ci cu o treapta mai jos. Gabriela Melinescu este si un fin ascultator al actualitatii si al realitatii noastre de zi cu zi, vazuta nu numai in fluiditatea si in metafizica ei, dar si in mizeria cotidiana. Regasim aceasta contradictie, acest oximoron in toata cartea. Nu vom gasi in ea o cronologie, o constructie speciala. Constructie si distrugere coexista in fiecare pagina. In fiecare pagina timpul incearca sa se inchege si in fiecare pagina el este sfaramat ca o scoica. As vrea sa inchei printr-o alta imagine: imaginea nucii, nuca fiind vazuta ca un miez al rugaciunii. Este una dintre cele mai frumoase pagini din aceasta carte, care este o carte mistica, dupa parerea mea, ca tot ce scrie Gabriela. Gabriela Melinescu: Vreau sa multumesc celor care au vorbit, dar in primul rand ma gandesc la traducatoarea mea, Lia Morogan, cu care am avut surprinzatoare discutii, pentru ca eu am incercat sa scriu romanul direct in suedeza din fascinatia de a fi mai mult timp in limba suedeza. Si pentru ca nu puteam sa fiu cu limba suedeza cu dictionarele cu care dormeam in pat si le consultam tot timpul, am descoperit ca limba mea, romana, s-a metamorfozat in aceasta limba suedeza pe care eu incerc in fiecare zi sa mi-o apropii. In acest proces tulburator de a incerca sa scrii intr-o alta limba, cu toata libertatea si cu toata bucuria si suferinta muncii ingrozitoare, am vazut ca, in fond, limba romana m-a ajutat intr-un mod misterios si m-a sustinut, cum m-a sustinut si cand am indraznit sa scriu in limba franceza doua carti, tot romane. A fost foarte ciudat ca ajutorul nu a venit de la vointa sau de la munca mea, ci de la un filon subteran, care era limba materna. Dupa aceea, toate limbile pe care eu am incercat sa le studiez - latina, chiar si ebraica, pe care cu incapatanare continuu sa o studiez - m-au incurajat sa scriu acest text, pe care eu il consider mai mult muzical, ca un mare elogiu pentru limba noua, limba suedeza, dar si pentru limba materna, care tot timpul exista acolo si nu ma lasa sa ma iluzionez prea tare.

"Acasa printre straini" este o carte care atrage atentia in primul rand prin atmosfera. Pentru cei care au citit jurnalele Gabrielei Melinescu (publicate in volume succesive tot la Polirom), aceasta atmosfera este familiara, fara ca prin asta sa ramana mai putin stranie. Un anumit tip de misticism, suav, dar deosebit de persistent (o matusa a autoarei a devenit calugarita intr-o manastire si aceasta decizie a marcat familia), practici devenite intime si aproape reflexe, dar care raman pentru cititor

intr-o zona a ezotericului (rugaciunea inimii, de pilda), un cult pentru viata traita prin arta si o incredere metafizica in prietenie si in legaturile absolute dintre oameni, realitatea vazuta cateodata cu un ochi suprarealist, toate acestea fac din scrierile in proza ale Gabrielei Melinescu teritorii aparte, marcate de o originalitate speciala. In acelasi timp, acest roman, spre deosebire de jurnale, este foarte atent construit in jurul ideii de intoarcere in tara parasita cu mult timp in urma, o tara care devine astfel, in urma schimbarilor politice din 1989 si a schimbarilor inevitabile in plan personal si familial, un fel de taram fabulos, aproape exotic pentru cititorul suedez, caruia i-a fost dedicata cartea la aparitie. Aceasta preocupare pentru cititorul strain se vede si dintr-o serie intreaga de explicitari menite sa faca inteligiblile referintele culturale autohtone: "Teiul este in tara noastra simbolul visului - poetul nostru national, Eminescu, a imortalizat teiul intr-un poem de neuitat". O permanenta poetizare a spatiului originar face din roman, de multe ori, un fel de poem in proza, cu accentele mistice despre care am amintit: "Lumina nasterii ma are inca in grija. Ea face sa se iveasca in mine dorul de peisajul in care am mancat primele imbucaturi - cand mama nu m-a mai alaptat. Atunci a inceput sa-mi dea o hrana aurie din mainile ei racoroase. Era mamaliga, de neuitat, ori polenta, cea care seamana soarelui". Unul dintre cele mai interesante pasaje este acela in care Gabriela Melinescu reconstruieste memorialistic un personaj mai degraba neglijat al literaturii romane, un scriitor care ar putea deveni simbol national: "Am putut afla numele poetului: George Bacovia. Era primul poet pe carel vedeam cu ochii mei. Am fost ca lovita de trasnet - un poet locuia pe strada Putul cu Tei si nimeni nu-mi spusese! Cu toata slabiciunea lui, poetul avea maini puternice, frumoase si era placut la vedere. - Un poet care moare de foame, dar care niciodata nu se va cobori sa scrie poezii de propaganda, a zis cineva cu voce scazuta". Altfel, Romania pe care naratoarea o reintalneste la inceputul anilor '90, marcata de stafiile familiilor nomenklaturiste (personajul este cazat in Bucuresti intr-o fosta casa de protocol, in care fiica dictatorului, fosta locatara, se intoarce periodic pentru a-si lua carti, spre veneratia personalului care a apucat vremurile de dinainte), este o Romanie atat de diferita de Romania de azi, incat devine exotica chiar si pentru cititorul roman.

Lirica eterata a Gabrielei Melinescu iubitoare de abstractiuni si de evaziuni neomodernistesaizeciste evita cu obstinatie orice atingere maculanta cu nesemnificativul, cu banalul cotidian, cu profanul, cu nepoeticul. Temele vietii marunte nu se regasesc din principiu intr-o astfel de poezie ce se articuleaza din eforturile de a defini logos-ul creator de spatii lirice grandioase. In Cuvinte nou nascute o intreaga recuzita de simboluri (pro)creatoare disimuleaza (si, prin ricoseu, dezvaluie) obsesia centrala: nazuinta spre teritoriul unei fecunditati (oximoronic) inocente sau, in alti termeni, utopia unui cuvint poetic pur, edificator, autogenerator (nascut din sine insusi, nu prin mezalianta si epigonism) si atotgenerator, imuabil, etern. Poeta pare ca ignora voit necesitatea degradarii organice, fixindu-se intr-o lirica a stazei parmenidice si a reveriei suficiente siesi. Miscarea are un unic sens, ascensional; vaporozitatea, senzatia de plutire a fiintei eludeaza obstacolul teluric: Nimic nu mi se pare mai curat decit cerul./ Orice mi s-ar intimpla ma ridic prin suspin./ Corpul luceste ca un zepelin in ochii oamenilor./ Plina de aer sint, gata de zbor.// Cu degetele febrile ma atinge cineva spunind:/ Setea ei e mare va cadea din nou pe pamint./ Ciini urineaza pe nacela mea./ Unii cred ca sint un fel de mincare./ Cu un briceag taie bucati din spinarea mea./ Exact cind eu ma inalt ei vor sa ma manince./ Dar eu dispar din ce in ce mai mult/ din ochii fiorosi ai multimii./// Le aud strigatele: E pierduta dar se mai vede inca!/ Nici o femeie nu ma invidiaza/ pentru ca eu iubesc cerul si vreau sa ma inalt (Fecioara, p. 9, s.m.). In poezia Gabrielei Melinescu, Fecioara privita ca virtuala si inocenta mama cosmica nu este niciodata convertita la suferinta unei materdolorosa, intrucit gracil, retractila ea nu trece dincolo de potentialitatea fiintei; nu are cum sa-si plinga Christul, din moment ce nu l-a nascut inca. Intr-un spatiu ante-genezic timpul nu este vazut in dimensiunea sa destructiva, este o simpla ipoteza participind la conturarea unei viziuni optimiste a creatiei continue: Timpul seamana cu un copil. st// Copilul divin se alcatuieste iar/ din distrugerea de sine/ provocind avalansa: Vino, inghite-ma,/ ia-mi capul ca sa renasc/ in burta de clopot a vietii,/ ca ghebul lunii peste pamint/ ascultind muzica de viscere (Curajul de a iubi viata). O frenezie a uitarii de sine si a risipirii generoase, germinatoare in matca universala alterneaza cu o melancolie calma, cu tristetea venita din constientizarea propriei gravitati, anterior negate, a propriei singularitati. Discursul, usor monoton, se axeaza astfel pe contrastul dintre albul cristalin al latentelor virginale (Zapada noua in padurea invizibila./ Cristalele de inghet in aer, sunind./ Acolo afara/ Cuvinte nou nascute.// Cartile mele au inghetat/ peste noapte./ Pagini scrise cu

portelan albastru./ Prin coaja ghetii lucesc/ basme, somoni de argint) si cromatica uneori violenta a vietii perisabile (Zi devenita noapte/ care nu curata de singe./ Cel care trebuia sa vina/ n-a mai venit p. 37. Nu ploua prea mult in vis/ dar cerul are o forta de sidef negru./ Un peste ne duce pe spinarea lui/ si piatra oceanului impurpurat/ peste noi creste p. 59). Vitalitatea si teama, elanul creator si dezgustul, o patetica logofilie si o insidioasa logofobie hranesc si descompun versurile Gabrielei Melinescu. Drama acestei poezii (si totodata substanta ei) este incertitudinea, situarea problematica la granita dintre expresia personala si glosa saptezecistoblagianizanta, dintre plasticitatea (Dorota traieste pe uscat desi tine de lumea/ acvariilor si stie ca unii pesti sint buni de sufocat,/ ea scoate a treia mina: cumpara, plateste bani buni/ pentru plansele lui Aldrovandi, mingiie cozi desenate frumos st p. 48) si platitudinea imaginii Esti din nou grea./ Vei naste cuvinte?/ Asa se auzea vorbindu-se/ in tufisuri p. 63) dintre creatie si esec. Mai dezinvolte, mai putin artificiale/artificioase, mai putin scrobite, mai putin glaciale, versurile Gabrielei Melinescu ar dezvalui, neindoielnic, puterea de seductie pe care cu pudoare o ascund

LITERATURA ESTE aerul n care triesc din copilrie pn n prezent. Ea este pentru mine forma cea mai fascinant a procesului de cunoatere. Fiecare via e unic i prin literatur (oral sau scris) oamenii pot comunica ntre ei prin gnduri, sentimente i experiene acumulate de-a lungul secolelor. Literatura este o form a visului diurn, cum scria Isaac Bashevis Singer, un vis controlat, fr mesaj, dar avnd un el foarte clar. Scriitorul este purttorul unui adevr pe care-l comunic n felul su, dup sentimentele sale intime. Am fost mereu atras de oamenii unici a cror via era plin de vise diurne confundndu-se cu cele nocturne, amestecndu-se misterios, ntr-o past subtil precum culorile din paleta unui pictor vise nebuneti n care se ntrezreau fibre autentice ale adevrului vieii.

Omniprezena Gabrielei Melinescu n cadrul literaturii romne postbelice denot o personalitate cu

o nalt contiin a esteticului. Paradoxul condiiei sale de artist const n faptul c s-a realizat ca scriitoare ntr-o ar de adopie Suedia, spaiu cultural favorabil dezvoltrii potenialului su creator. Anume aici opteaz pentru genul diaristic, cucerind prin publicarea Jurnalului suedez, n trei volume, nc un palier al originalitii. Comparat, n planul diaristicii, cu Jeni Acterian, datorit unui amestec de pasionalitate i luciditate, de freamt carnal i fervori mistice [1, 460], Gabriela Melinescu regizeaz un adevrat spectacol al eurilor. Bineneles, este vorba de o premeditare diaristic, ntruct aceast dispersare este privit cu luciditate, diarista desprinznd una de alta identiti fluide, permanent inter-anjabile. Atenia noastr se va ndrepta anume spre acest aspect: construirea reelei tematice a alteritii n Jurnal suedez. ntruct avem de a face cu o scriere care pune problema gradului de apartenen la ficiune i, paralel, a raportului dintre instanele textului (autor/narator/personaj), considerm necesare unele precizri de ordin teoretic. Discuiile despre ficiunea jurnalului intim nu sunt deloc noi pe terenul diaristicii. Exegeza monumental Ficiunea jurnalului intim n trei volume, de Eugen Simion, reprezint un efort remarcabil n literatura romn, autorul demonstrnd c exist o poetic a jurnalului intim i, prin urmare, trebuie s-l considerm un gen literar. Concluzia demersului su este urmtoarea: orice discurs confesiv tinde s devin un discurs literar, chiar dac nu este ntotdeauna destinat s devin oper. Odat publicat, el devine o form de literatur, iar respingerea ficiunii se transform ntr-o ficiune a nonficiunii; negaia poeticii capt dimensiunea unei poetici a negaiei, cum se ntmpl foarte des n literatura modern i postmodern [2, 95]. Jurnalul este deci spaiul n care existenialul poate nvinge ficiunea sau, mai bine-zis, este spaiul n care existenialul i creeaz propria ficiune i o impune. ntr-un jurnal vom cuta personajul care se identific cu naratorul i, ntr-o oarecare msur, cu numele autorului de pe copert. Spunem ntr-o oarecare msur, pentru c identitatea autor / narator / personaj nu trebuie absolutizat, deplasarea de accente fiind evident n cazul aa-numitor jurnale ficionale n care personajul poart alt nume dect autorul crii (cazul trgoveteanului Tudor opa sau al diaristului Ion D. Srbu). E adevrat c naratorul povestete despre sine la persoana nti, crend un personaj emblematic, acreditat, care filtreaz evenimentele prin propriul eu i care l reprezint pe autor. Coincidena ine, de fapt, de teorie, cci practica demonstraz existena unui clivaj n textul confesiv. Procesul scrierii presupune, n mod inerent, o distan, un spaiu n care eul enunrii l observ pe eul enunului. Este o distan interioar, cum o numete Jaques le Rider, spaiul dintre mine i mine

care se dovedete a fi o ficiune a ulteriorului, o istorie imediat a eului [3, 91]. Situaia se complic, pentru c personajul emblematic, de la suprafaa discursului, este dublat de un personaj ascuns, neacreditat, a crui descoperire este pus pe seama lectorului [2, 199]. Acesta este Altul dect personajul iniial i nu se mai ncadreaz n ecuaia autor = narator = personaj (emblematic), lundu-i o alt identitate. Revenind la Jurnal suedez, menionm c vom supune analizei personajul diaristic cu numele Gabriela Melinescu i nicidecum fiina uman. Jurnalul reprezint rezistena interioar a diaristei, vorbind despre efortul de a se integra ntr-o societate strin, i, paralel, despre lupta cu viaa i cu pasiunea creaiei. Discursul melinescian antreneaz privirea receptorului n parcurgerea unui traseu concentric, dinspre observarea realitii obiective spre descoperirea imaginilor interioare: in acest jurnal ca un detectiv pentru a descoperi n primul rnd: a m descoperi pe mine cu inteniile mele i alegerile mele att de iraionale (p. 27, vol. I), afirm diarista. Dincolo de aceste intenii, discursul confesiv se transform, pe msur ce este scris, ntr-un text care concentreaz toate posibilitile estetice ale scriitoarei, revelaie a unui spaiu de energie interioar, sugernd ceea ce n-a putut fi exprimat. Atent la scenele de exterior, autoarea face public propria viziune asupra spaiului cultural romnesc i cel european, comenteaz evenimentele care o marcheaz profund, n special, consecinele persecuiilor regimului totalitar, care o condamn la statutul de exilat. Despre noua sa via aflm mai multe din primele dou volume ale Jurnalului suedez: primul cuprinznd perioada 1976-1983, al doilea continund cu anii 84-89 perioada cea mai intens i dramatic a vieii mele (p. 5, vol. II), n expresia diaristei. n ultimul volum (1990-1996) trecutul va renvia prin scrisorile de dragoste ale lui Ren, soul scriitoarei, a crui dispariie instaureaz un vid imens n sufletul ei. Jurnalul este structurat n jurul ctorva perechi tematice, precum: viaa interioar / viaa exterioar, om interior / om exterior, micul eu detestabil / marele Ego, identitate / alteritate, timp cotidian / timp spiritual. Alturi de acestea, sunt povestite numeroase vise, ntlnim reflecii cu privire la destinul artistului, la falsitatea vieii i la alteritatea propriului eu. n centru se afl un fascinant personaj feminin protejat de o for invizibil. Acesta face din creaie o a doua religie, obiectivul central al existenei sale. Identitatea artistei, dei pus sub semnul ntrebrii, este construit cu mult luciditate, cu sigurana i logica unui diarist care tie locul fiecrui element al structurii identitare a personajului su.

Acest mixaj tematic, permanenta oscilaie ntre exterior i interior, autoscopiile minuioase, asigur omniprezena temei alteritii n Jurnal suedez. Alteritatea se afirm, n cazul de fa, ca o condiie de existen nu numai n exteriorul eului, prin raportarea la societatea suedez, ci i n interior, prin raportarea la sine nsui. Vom recurge la dou formule pentru a desemna cele dou tipuri de alteritate cu care dialogheaz personajul Gabriela Melinescu. Prima alteritatea extern are ca suport relaia Eu Cellalt (Eu societatea suedez) i desemneaz receptarea unei identiti strine, necaracteristice spaiului suedez. A doua alteritatea intern este valorificat prin intermediul relaiei Eu Altul, ambele pronume prefigurnd pe Eu. Prin urmare, putem vorbi despre o dedublare a personajului de jurnal care evideniaz un eu exterior i un eu interior. Eul exterior este omul public, omul de lume i salon cultural, fire echilibrat i puternic, creia i sunt caracteristice setea de rigoare i calculul creator. nuntru, dimpotriv, gsim fragilitate i senzualitate, nelinite i interogri, vibraii ale unor voci interioare contradictorii. Alteritatea extern. Intruziunea personajului public n mediul suedez presupune un dublu efort, existenial i profesional. Or, este vorba de imaginea unui scriitor cu destin i uman, i literar. Dimensiunea social a eului creator pune volens-nolens problema etic a alteritii, a raportului individual dintre Eu i Cellalt. Acest eu este Cellalt prin excelen n societatea suedez, la fel cum Suedia este un Cellalt ambiguu ca i construcie sociocultural pentru personaj, dar tocmai acest strin devine punct de reper pentru constituirea unei noi identiti a sinelui. Reacia lumii noi fa de strintatea noului venit este una de respingere: Abia am sosit i muli ar dori s m vad deja plecat (p. 8, vol. I), concluzioneaz naratoarea. Pentru nceput, ea msoar diferenele dintre Est i Vest, i, implicit, dintre Romnia i Suedia: Par dou civilizaii diferite. Lumea din Vest legat de timp, de istorie. Estul legat de spaiu, de natura care e manifestarea lui Dumnezeu, faa lui. n privina oamenilor: cei din Vest individualiti; scopul: creterea i cultivarea eului. n Est: cultura diminurii eului i distrugerea lui, cultivarea colectivitii ca entitate sacral, etern. Scopul: ieirea n absolut. Fenomen i ultrafenomen. Efectele unei culturi asupra celeilalte: Estul exercitnd terapii n crizele Vestului. Vestul asupra Estului: atitudine critic, negativ, implantarea unei tradiii n care domin profanul, efemerul, rtcirea i brutalitatea (p. 81, vol. I). Aceste reflecii pe marginea celor dou paradigme socioculturale i a influenelor reciproce explic, n mare parte, atitudinea societii vestice (suedeze) fa de cea venit din Est. Cele dou dimensiuni ontice ale vieii naratoarei, de dinaintea exilului i de pe parcursul acestuia, impune reluarea discuiei despre criza de identitate. Paul Ricoeur nelege identitatea ca un proces

continuu de construcie, dup stadii succesive (individualizare, identificare, imputare) care corespund unor noi definiii de corelaie ntre eu i non-eu (lumea, ceilali, altul). n momentul cnd sinele este pus sub semnul ntrebrii, atrgnd regresiuni ale individului ctre stadii anterioare construirii identitii sale personale i conducnd la interogaii asupra individualizrii, intervine o criz a identitii prin care se nelege procesul de deconstruire n cursul cruia se (re)construiete o identitate nou [4, 55]. S urmrim cum se re-construiete identitatea personajului melinescian n contextul unei asemenea crize. G. Melinescu nu renun la identitatea naional, dei este silit de mprejurri s obin o alt cetenie. Efortul su este unic n felul su: a tri n dou limbi, dou culturi, chiar trei: romn, suedez i francez, cea din urm constituind, pentru nceput, singurul mijloc de comunicare cu Ren. Re-constituirea identitii are loc printr-o operaiune narativ, concretizat n exerciiul jurnalului intim, pe parcursul creia se produce o nou identificare, prin cellalt i, paralel, prin sine. nvarea limbii suedeze este primul pas n cucerirea noii lumi. Ipostazierea n vorbitor de limb suedez (cazul este reprezentativ pentru situaia poligloilor) asigur ntlnirea cu Cellalt. Alteritatea se prezint n acest caz sub un aspect pozitiv i unul negativ, dac e s utilizm termenii lui Eugeniu Coeriu. Alteritatea lingvistic unete i n acelai timp desparte: vorbind limba suedez, personajul se recunoate pe sine nsui n alii care vorbesc aceeai limb i, n acelai timp, li se opune, pentru c aceti alii nu aparin sferei eu-lui su lingvistic [5, 81]. A nu-i vorbi limba matern, a te perfeciona n folosirea unui alt instrument, nseamn a intra ntr-un corp nou, deopotriv de artificial, de sublimat. Gabriela Melinescu triete aceast experien, de aflare ntre mai multe limbi (romna, franceza, suedeza), trecnd prin starea, numit de Julia Kristeva tcerea poligloilor [6, 279]. Diarista i alege pentru fiecare limb un alt spaiu de manifestare: suedeza devine un mijloc de comunicare cu societatea n care se va integra, mai devreme sau mai trziu, franceza are un rol privilegiat pentru c este coordonata principal a spaiului familial (comunicarea cu Ren). Romna, limba matern a scriitoarei, reprezint tcerea i paradoxul Gabrielei Melinescu, pentru c este o limb interiorizat. Comunicarea n romn are loc doar la nivelul gndului, devenind aproape o utopie. Dup intrarea n spaiul limbii suedeze urmeaz ptrunderea n lumea lui Ren, lumea editorilor neobosii i a tipografilor italieni, maietri ai imaginilor i ai unei nalte contiine profesionale (p. 137, vol. II). Viaa alturi de editor provoac, involuntar, o deformare a imaginii artistei, pentru c presupune o intrare n jocul social. Le dehors are, mai totdeauna, iluzii vizuale, lund-o pe

Gabriela Melinescu drept cine nu este, ceea ce vorbete despre o profesionalizare excesiv a feei i a comportamentului. Taioarele pe care Ren i le alege la casele de mod cele mai mari din Milano adaug imaginii publice o elegan deosebit i necesar: Toi cei care lucreaz cu noi trebuie s urmeze elegana lui Ren i nu e uor s-i ii piept pentru c a nvat nc din adolescen, n Frana, ct de superficial e lumea i n acest caz, costumul conteaz fcnd parte din comedia social pe care o jucm n asemenea ocazii, ca aici, la trg (p. 171, vol. II). Ultima treapt, i cea hotrtoare,n lupta pentru a supravieui ntr-o ar de adopie, o constituie scrisul, arta n sensul larg al cuvntului. ntr-o ordine invers a existenei, creaia este pus de scriitoare pe primul plan, ea constituind un fel de a m ine n via i n acelai timp recunosctoare pentru c m gsesc mereu n plin mister (p. 55, vol. III). Scrisul reprezint natura sa cea mai elevat, iar arta, n general, face parte din lumea interioar. A scrie nseamn, pentru ea, a intra din nou n limba interioar, acolo unde se afl toate timpurile, tot ce a fost, este i va fi. Prin limb interioar diarista nelege o limb a esenelor i a profunzimilor fiinei, cea care faciliteaz intrarea n zona sacr, n atmosfera scrisului. Exerciiul diaristic ndeplinete, n acest sens, o multitudine de funcii. El reprezint: o salvare de le dehors i un acces spre centrul fiinei: ...mna i stiloul cu tu negru, catifelat, mi creeaz atmosfera mental pentru a intra ACOLO, n interior, i a scpa graios de realitatea care m tortureaz i m deprofesionalizeaz (p. 252, vol. II); o ncercare van de a nvinge timpul: Sensul notrilor pe care le fac aici, la sfritul zilei, despre evenimentele venite peste lume, n avalan, ar fi acela de a salva cteva momente, un fel de memento, din timpul fluviu cu meandre n care s-au pierdut muli dintre cei dragi mie. i ntr-un fel de a marca i neputina de a spune acel NU! al sfinilor, sau al sinucigailor, timpului care m-a biciuit de la natere i m biciuie i acum cu prezena absenei a tot ce a fost pierdut (p. 299, vol. II); o condiie de integrare a realitii n propriul eu: A scrie, a desena nu e un talent [...], ci mai degrab o condiie pentru ca realitatea s fie integrat n mine (p. 219); o autopedeaps pentru clipele de slbiciune: ...drumul [scrisul] este important pentru echilibrarea sinelui meu, pentru a m biciui ntr-un fel pentru momentele de lene i delsare din ultimul timp. Vena mea masochist este revitalizat de greutile de tot felul pe care singur mi leam pus n cale (p. 149, vol. II); o salvare de la uitare: ...scriind trezesc la via toate umbrele din trecut i prezent, nnoiesc totul

(p. 30, vol. II). Jurnalul Gabrielei Melinescu propune o nelegere a scrisului din perspectiva concurenei limbilor. Scriitoarea triete ntr-o atmosfer de paroxism lingvistic, n care limbile se lupt ntre ele pentru a-i domina subcontientul. Ierarhizarea se prezint astfel: franceza, suedeza i romna. Naratoarea are plcerea de a citi dicionarele, construind un adevrat Turn Babel lingvistico-literar. Ea constat c a scrie de mn e mai palpitant dect a scrie la computer, pentru c nervii i sngele coboar prin degete pe hrtie i particip direct la materia scrisului (p. 148, vol. II). Profilul artistei are o calitate dubl, care o apropie de personajul din Jurnalul unei fiine greu de mulumital lui Jeni Acterian: o valen receptiv i una creativ. Eul receptiv este omniaglutinant, asimilnd prin lectur un numr impuntor de opere, jurnale, descifrnd semnificaia viselor, singurele n stare s instituie i s omologheze adevrul. n momentele de criz profesional, plcerea lecturilor este cea care pune n funcie mecanismul scriiturii. Exist deci o plcere a textului n Jurnal suedez, rezultat dintr-o atitudine barthesian fa de limb. Fascinaia limbii suedeze reprezint, n primul rnd, fascinaia diferenei, a Celuilalt. A citi i a scrie n suedez constituie pentru Gabriela Melinescu o evoluie, o ncercare de a se integra n spaiul cultural suedez, dar i o posibilitate de descoperire a ipostazelor creative : Remarc cum eu nsmi am mai multe feluri de a fi n francez i suedez, cnd ncerc s scriu n aceste limbi. Ca i cum a lua n primire un geniu nou al limbii palat n care sunt mereu attea de descoperit (p. 272, vol. I). Eul creativ este un eu erudit, ordonat, care lucreaz dup un anumit orar. n afara scrisului, Gabriela Melinescu are i alte preocupri artistice: pictura icoanelor pe sticl, gravura, desenul, activiti prin care se odihnete de scris, dar care, devenind obiecte de art, ajung s concureze cu literatura. Artistei nu-i lipsete modestia, ea se consider un ucenic care a ndrznit, ca un diletant [...], s intre n jocul fr seamn al celor muli exersai (p. 22, vol. II). A intra n concuren cu artitii experimentai ar nsemna abandonarea literaturii, lucru imposibil pentru un scriitor autentic. Ea viseaz la un nou mod de via care s-ar reduce la: a-i iubi pe semeni de la distan, a citi, a scrie, a desena, a se plimba n natur pn la pierderea identitii (p. 206, vol. II). Exist, bineneles, o obsesie a creaiei n Jurnal suedez [7, 20]. Literatura i arta ajung s concureze cu familia, fr ns ca textul confesiv s devin un jurnal de creaie. Soarta propriei literaturi ocup un spaiu modest n text. Se fac doar referiri la crile aprute sau n curs de apariie, la observaiile critice ale prietenilor i colegilor. Exist ns un egoism literar pe care Gabriela Melinescu i-l asum, recunoscnd c literatura, ca toate artele, cere o angajare de sut

la sut, pe cnd familia nseamn comunicare, falsificare a conduitei. Diarista observ i comenteaz aceast dedublare. De aceea, n jurnal nu lipsesc constatrile amare cu privire la social, la falsitatea vieii n societate: Acum am impresia c mi se fur timpul de creaie i iubirea, viaa de familie s-a transformat ntr-o bucat de plumb. Ceva care m mpiedic s am vise ele nu se pot face dect n singurtate (p. 53, vol. II); E vorba mereu, pentru mine, s gsesc o cale prin care s mpac scrisul cu datoriile mele de soie, lucru care pare uor, dar n realitate viaa de familie exclude orice n afar de acel rol de zn bun care a nceput s-mi apese greu pe creier (p. 108, vol. II). Jurnalul pune n discuie problema receptrii, i deci constituirea unei identiti pentru Cellalt. Diarista pune la dispoziia lectorului o serie de scrisori din care desprindem profilul poetei i al prozatoarei Gabriela Melinescu. Corespondena vorbete despre reuita scrisului su, impunnd imaginea unei scriitoare care reuete s exprime esenialul, avnd un sentiment total al vieii, fr a-l nega vreodat nici pe Dumnezeu, nici iubirea, nici arta (p. 85, vol. II). Iat, de exemplu, ce i comunic, ntr-o scrisoare, prietena sa, Agneta Peijel: ...tu [...] nu lai imaginile s moar n tine, ci cu ncpnare le nati i vezi asta ca pe o nalt datorie a ta (p. 138, vol. II). Ceea ce uimete pe alii este exprimarea reuit ntr-o limb n care Gabriela Melinescu n-a fost crescut. Exerciiile sale literare denot ceva cu mult mai profund: fiina i, paralel, limba interioar. Un alt personaj, romanciera Birgitta Trotzig, remarc n legtur cu o oper a scriitoarei: ...totul era al tu, adic nici francez i nici romnesc, ci propria ta limb care are pentru mine o magie candid i dur, prin ea lumea copilului n culori profunde i frumuseea ei crud intrnd direct n visele mele este limba i nivelul psihic al basmelor (p. 86, vol. II). Atitudinea pozitiv a naratoarei fa de propriul eu este motivat i de orientarea autoportretelor ctre cititor. Gabriela Melinescu se gndete la cel care va citi aceste rnduri: ...ele sunt scrise pentru un interlocutor. Un lector ipotetic, posibil, cum l numete Eugen Simion [2]. E vorba de un sentiment de deschidere pe care l are scriitoarea i pe care-l mrturisete, fr reineri, n paginile jurnalului: Acest sentiment l-am avut mereu: cel al deschiderii. [...] cu sinceritate, trebuie spus c nu scriem niciodat pentru noi, ci mai degrab din dorina de a iei din singurtatea momentului, a comunica cu semenii notri, sau mcar cu o singur persoan ct de apropiat sau deprtat ar fi ea. Ceea ce e de ascuns, marile secrete ale fiecrei fiine, acestea se ascund singure ntr-un spaiu ceos, dezvluindu-se brusc tocmai n dorina de a ctiga un prieten, prin scris [...] (p. 195, vol. II).

Cronicile din ziare denot reuita receptrii operei, scriitoarea i permite chiar o triere a observaiilor, oprindu-se, n special, la textele care i se par mai aproape de inteniile sale. Aceast intrare n spaiul literaturii suedeze, soldat, n cele din urm, cu un real succes, spune multe despre spiritul de lupttor al Gabrielei Melinescu, care, fr a-l condamna pe Cellalt, a avut destul rbdare i for pentru a-i demonstra potenialitile estetice. La finele volumului nti al Jurnalului suedez diarista va recunoate c [] de fapt aici, ntr-o ar strin, am devenit un adevrat scriitor; contient de valoarea altora i de propria mea valoare (p. 270, vol. I). De aici i acea atitudine fascinant fa de alteritate, dublat de senzaia c ntreaga sa existen st sub semnul misterului.