Od (n metrul antic)- Mihai Eminescu Nu credeam s-nv a muri vreodat; Pururi tnr, nfurat n manta-mi, Ochii mei nlam

vistori la steaua Singurtii. Cnd deodat tu rsrii n cale-mi, Suferin tu, dureros de dulce Pn-n fund bui voluptatea morii Ne-ndurtoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca hercul nveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mrii. De-al meu propriu vis mistuit m vaiet, Pe-al meu propriu rug, m topesc n flcri Pot s mai re-nviu luminos din el ca Pasrea Phoenix? Piar-mi ochii tulburtori din cale, Vino iar n sn, nepsare trist; Ca s pot muri liniiti, pe mine Mie red-ma!

Si-n glas purtat de cntec simtii duiosu-i viers, Si tot pe lng-acestea cersesc mc-un adaos: S-ngduie intrarea-mi n vecinicul repaos! S blesteme pe-oricine de mine-o avea mil, S binecuvinteze pe cel ce m mpil, S-asculte orice gur ce-ar vrea ca s m rd, Puteri s puie-n bratul ce-ar sta s m ucid, S-acela ntre oameni devin cel nti Ce mi-a rpi chiar piatra ce-oi pune-o cpti.

Gonit de toat lumea prin anii mei s trec, Pn ce-oi simti c ochiu-mi de lacrime e sec, C-n orice om din lume un dusman mi se naste, C-ajung pe mine nsumi a nu m mai cunoaste, Cci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o, C pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-o Cnd ura cea mai crud mi s-ar prea amor... Poate-oi uita durerea si voi putea s mor. Strin si fr de lege de voi muri atunce Nevrednicu-mi cadavru n ulit l-arunce, S-aceluia, Printe, s-i dai coroan scump Ce-o s amute cnii, ca inima-mi s-o rump, Iar celui ce cu pietre m va izbi n fat, ndur-te, stpne, si d-i pe veci viat! Astfel numai, Printe, eu pot s-ti multumesc, C tu mi-ai dat n lume norocul s triesc. S cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec, Spre ur si blestemuri as vrea s te nduplec, S simt c de suflarea-ti suflarea mea se curm Si-n stingerea etern dispar fr de urm! (1879, 1 septembrie)

RUGCIUNEA UNUI DAC Pe cnd nu era moarte, nimic nemuritor, Nici smburul luminii de viat dttor, Nu era azi, nici mine, nici ieri, nici totdeauna, Cci unul erau toate si totul era una; Pe cnd pmntul, cerul, vzduhul, lumea toat Erau din rndul celor ce n-au fost niciodat, Pe-atunci erai Tu singur, mct m-ntreb n sine-mi: Au cine-i zeul crui plecm a noastre inemi? El singur zeu sttut-au nainte de-a fi zeii Si din noian de ape puteri au dat scnteii, El zeilor d suflet si lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mntuire: Sus inimile voastre! Cntare aduceti-i, El este moartea mortii si nvierea vietii! Si el mi dete ochii s vd lumina zilei, Si inima-mi mplut-au cu farmecele milei, n vuietul de vnturi auzit-am al lui mers

Melancolie-M.Eminescu Prea c printre nouri s-a fost deschis o poart, Prin care trece alb regina nopii moart. O, dormi, o, dormi n pace printre fclii o mie i n mormnt albastru i-n pnze argintie, n mausoleu-i mndru, al cerurilor arc, Tu adorat i dulce al nopilor monarc! Bogat n ntinderi st lumea-n promoroac, Ce sate i cmpie c-un luciu vl mbrac; Vzduhul scnteiaz i ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe cmpul solitar.

i intirimul singur cu strmbe cruci vegheaz, O cucuvaie sur pe una se aeaz, Clopotnia trosnete, n stlpi izbete toaca, i strveziul demon prin aer cnd s treac, Atinge-ncet arama cu zimii-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Biserica-n ruin St cuvioas, trist, pustie i btrn, i prin fereste sparte, prin ui iuie vntul Se pare c vrjete i c-i auzi cuvntul Nuntrul ei pe stlpii-i, prei, iconostas, Abia conture triste i umbre au rmas; Drept preot toarce-un greier un gnd fin i obscur, Drept dascl toac cariul sub nvechitul mur. .......................................................................

Credina zugrvete icoanele-n biserici i-n sufletu-mi pusese povetile-i feerici, Dar de-ale vieii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste i umbre-au mai rmas. n van mai caut lumea-mi n obositul creier, Cci rguit, tomnatec, vrjete trist un greier; Pe inima-mi pustie zadarnic mna-mi iu, Ea bate ca i cariul ncet ntr-un sicriu. i cnd gndesc la viaa-mi, mi pare c ea cur ncet repovestit de o strin gur, Ca i cnd n-ar fi viaa-mi, ca i cnd n-a fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi in la el urechea - i rd de cte-ascult Ca de dureri strine?... Parc-am murit de mult.

Rugaciunea unui Dac Primul tablou al poemului exprima imaginea haosului primordial, increat, guvernat numai de spiritul tutelar al lumii, el insusi misterios, pus de poet sub semnul incertitudinii: "Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici samburul luminii de viata datator,/ Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeauna/ Caci unul erau toate si totul era una;/ Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata/ Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,/ Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:/ Au cine-i zeul, carui plecam a noastre inemi?". E o lume primordiala, incipienta, construita prin negatii succesive, fara dimensiuni, in care insusi timpul nu-si facuse simtita prezenta, in forma lui cea mai simpla, liniara, bazata pe succesiunea notiunilor de "azi", "mane", "ieri". Un tot era in toate, zeul primar, singurul cu puterea de a crea lumi, de a materializa. Creatia lumii are loc din lumina, dintr-un sambure prim, asociat cu puterea germinativa, cu legile perene ale cosmosului. Zeul primordial da nastere celorlalti zei, ca in cele mai multe mitologii, intr-o conceptie asemanatoare, in mare masura, si cu aceea crestina, pentru ca Dumnezeu creeaza eonii si arhanghelii, fiinte situate mai jos in ierarhia cereasca. Unii dintre acestia vor cobori pe pamant, iar in unele scrieri apocrife vor fi "prabusiti", pedepsiti pentru razvratire, transformati in demoni cu infatisari diverse. in poemul "Rugaciunea unui dac" ne aflam in momentul prim al creatiei, cand au loc teogonia, nasterea zeilor dintr-o forta unica, si inzestrarea lor cu puteri de de a strabate cosmosul si cerurile in lung si in lat, totusi fara puterea de a accede la stiinta ultima a zeului prim: "El singur zeu statut-a nainte de a fi zeii/ Si din noian de ape puteri au dat scanteii,/ El zeilor da suflet si lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mantuire:/ Sus inimile voastre! Cantare aduceti i,/ El este moartea mortii si invierea vietii!" Zeul suprem este datator de scantei mortale, nepieritoare, zeilor sai; el poate schimba sensul timpului si poate infrange teribilul blestem al mortii si poate duce la invierea "vietii" adevarate, eterne. Lumea sa se situeaza intr-un dom atemporal, de unde surprinde, legat de sfori invizibile, evolutia lumii. Cosmogonia are loc, de data aceasta, din "noian de ape", ceea ce trimite cu gandul la legendele apocrife crestine, dupa care duhul se plimba pe deasupra apelor, incercand sa gaseasca un loc unde sa se odihneasca. Mesagerul trimis pe fundul marii este chiar diavolul, cel ce refuza sa aduca pamant de acolo. La a treia incercare, diavolul aduce boaba de nisip necesara pentru nasterea uscatului. Nasterea lumii presupune si existenta muritorilor si a nemuritorilor, ca elemente antagoniste, care declanseaza evolutia fenomenala caci inainte nu exista "moarte" dar nici "nimic nemuritor". Dihotomizarea lumii presupune simplificarea ei in matrice usor recognoscibile, sub efectul timpului liniar, structurarea lumii in planuri mai joase de existenta. Dacul, cel ce rosteste acest lung discurs liric, substituindu-se eului poetic, este imortalizat, lucru pe care nu il doreste, din dorinta extrema de autodistrugere a fiintei umane: "Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei,/ Si inima-mi implut-au cu farmecele milei,/ in vuietul de vanturi auzit-am al lui mers/ Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers,/ Si tot pe langa-acestea cersesc inc-un adaos:/ Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos!..." Nemurirea fiintei create de zeu nu poate fi suportata de dac, avand inca nostalgia existentei trecatoare. in "Gemenii", Brigbelu si Sarmis sunt doi frati gemeni: Brigbelu, un daimon, rapeste domnia si logodnica fratelui sau, Sarmis, prin aceeasi neinduratoare schema evocata si in "Epigonii", a pacatului iremediabil: "S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece." Brigbelu este un geaman demonic, ce refuza orice instanta morala, atras de fortele raului.

Detronat de fratele sau, dacul isi doreste moartea, nemaisuportand frumusetea eterna a universului, a zilei date pentru totdeauna: "Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila,/ Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,/ S-asculte orice gura, ce-ar vrea ca sa ma rada,/ Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida,/ S-acela intre oameni devina cel intai/ Ce mi-a rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai." Pentru el, nemurirea e un chin perpetuu, o trecere continua prin lume: "Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,/ Pan ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,/ Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,/ C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,/ Caci chinul si durerea simtirea-mi ampietrit-o,/ Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o -/ Cand ura cea mai cruda mi s-ar parea amor.../ Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor." Durerea extrema a dacului este aceea de a fi supus chinurilor fiintei materiale. Dacul aspira la propria-i distrugere, din dorinta de anihilare a insesi creatiei; el neaga viata si vuietul continuu al durerilor: "Strain si far de lege de voi muri - atunce/ Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce,/ S-aceluia, Parinte, sai dai coroana scumpa,/ Ce-o sa asmute canii, ca inima-mi s-o rumpa,/ Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata,/ indura-te, stapane, si da-i pe veci viata!" Dacul doreste, ca Dusanta din "Rig veda", "vecinicul repaus", lumea marginita de blestemul mortii, "...Ca zeii cei puternici sa nu mai renasca/ in acest cuib de plangeri pe lumea omeneasca." Conceptia tracilor era de a plange la nasterea unui copil, temandu-se de nenorocirile pe care acesta avea sa le indure, si se bucurau la moartea unui om, pentru ca acestea dobandea nemurirea totala. Dacul are comportamentul unui daimon, al unui "inger razvratit", poarta nostalgia pierderii totale a vietii, dincolo de lumea spiritelor. Conceptia sa nihilista il transforma intr-un erou romantic, la fel ca pe Muresanu, din poemul omonim al poetului. Zeul, numit simbolic "moartea mortii" si "invierea vietii", este vazut ca un daimon, care doreste sa ucida, prin anihilarea lui, creatia divina: "Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc/ Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc./ Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,/ Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec/ Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma/ Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!" Setea de repaus a eroului nu poate fi decat expresia setei de neant, a apasarii unei constiinte atavice, atasand creatiei moartea, distrugerea generala, fara limite. Simbolul acestui neant, al linistii atemporale, este "stingerea eterna", ceea ce presupune disparitia lumii obisnuite. Melancolie Incipitul poeziei este construit pe imaginea simbolica a lunii moarte, transcrisa in registrul narativ al visului: Parea ca printre nouri s-afost deschis o poarta,/ Prin care trece alba regina noptii moarta. Verbul (Parea...) care deschide poezia fixeaza emotia artistica intr-un plan oniric, ambiguizeaza intentionat imaginea unui cer receptat in stare de melancolie. Secventa deschide perspective interesante asupra dualismului fiintei - care traieste si moare totodata, sugestie inoculata prin dubla denotatie a lunii: regina si monarc. De aici decurge si structura textului. Universul lumii terestre, in consens cu moartea lunii, propune un peisaj dezolant si de totala distructie: Si tintirimul singur cu strambe cruci vegheaza,/ O cucuvaie sura pe una se aseaza,! [...] Biserica-n ruina / Sta cuvioasa, trista, pustie si batrana. in plan denotativ, constructia iconica are, in mod vadit, sensuri simbolice, sugestiile pe care le propune fiind direct legate de ideea abandonului; ruina, batranetea si tristetea sunt trei dintre imaginile sfarsitului. in completare, epitetul cuvioasa accentueaza impresia de lacas solemn, de loc sacru, abandonat insa de lume. Cum toate epitetele trimit spre insusiri umane distincte, se poate afirma ca ele construiesc in plan denotativ imaginea batranetii resemnate, ceea ce se afla in relatie directa cu semnificatia generala a textului, anume ca insasi starea de melancolie, asemenea sfarsitului, presupune solemnitate, resemnare si sfintenie. Lucian Blaga chiar remarca linistea sacrala a acestei melancolii. Din perspectiva lui, meditatia melancolica a poetului pare asistata de o forta tainica si voievodala si vine din inadvertenta dramatica a realitatii fata de viziunea asupra naturii, adica este izvorata dintr-un dor subconstient1. Parasita de lume, biserica isi pierde functia de lacas de reculegere, intra sub incidenta timpului, care mistuie materia: Nauntrul ei pe stalpii-i, pareti, iconostas,/ Abia conture triste si umbre au ramas;/ Drept preot toarce-un greier un gand fin si obscur,/ Drept dascal toaca cariul sub invechitul mur. Aceasta imagine a descompunerii, obsesiv reluata, anunta moartea, caci, de fapt, surparea unei biserici presupune sfarsitul inevitabil al unui univers intreg. Dar imaginea bisericii abandonate si bantuite de demonul noptii reprezinta o proiectie a universului interior, in care de asemenea, timpul distruge incet legaturile cu viata. Poetul creeaza o comparatie indirecta intre desacralizarea lumii si pustiirea sa sufleteasca: in van mai caut lumea-mi in obositul creier,/ Caci, ragusit, tomnatec, vrajeste trist un greier./Pe inima-mi pustie zadarnic mana-mi tiu,/ Ea bate ca si cariul incet intr-un sicriu. Reluarea simbolului distructiv {cariul) creeaza o metafora revelatoare: viermele care roade lemnul si sufletul fiintei este de fapt timpul. Revelatia acestei permanente intrari in moarte nu este plasata intr-un context de tristete coplesitoare. Starea de melancolie include, pe langa elementele specifice meditatiei (reflectia calma, dorul neantizarii si tristetea spirituala), si o progresiva distrugere a emotiilor. Situat in postura unui observator senin, se autocontempla ca pe un peisaj mort:

Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura /incet repovestita de o straina gura. Aceasta senina constatare se afla in acord cu imaginea bisericii peste care stapanesc cucuveaua si spiritul demonic al mortii, insa moartea lumii, ca si moartea lunii declanseaza lamentatii, misca inca sufletul eului liric. Luna este plansa si regretata: O, dormi, o, dormi in pace printre faclii o mie / Si in mormant albastru si-n panze argintie,/ In mausoleu-ti mandru, al cerurilor arc,/ Tu adorat si dulce al noptilor monarcl Si peisajul demonizat inca mai declanseaza jalea omeneasca: Clopotnita trosneste, in stalpi izbeste toaca,/ Si straveziul demon prin aer cand sa treaca,/ Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale / De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Doar universul interior nu mai emotioneaza pe nimeni; lumea sufletului s-a stins si, o data cu ea, au murit si emotiile, si sperantele, si visele: Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost /De-mi tin la el urechea si rad de cate-ascult / Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult. Acest act de instrainare denunta o suferinta profunda traita in amanunt, pana la anularea ei, pana la proiectarea ei intr-un context general - al destinului omenesc. Moartea interioara genereaza, de fapt, starea de melancolie, din care lumea intreaga pare pustiita, abandonata, muribunda.