Sunteți pe pagina 1din 7

Intamplari din irealitatea imediata Universul epic si interior

Oprea Cristina Stefania Facultatea de Litere Anul III, seria II, grupa 7

Facand parte din aceeasi generatie de scriitori cu Mircea Eliade, Anton Holban si Mihail Sebastian, adica dintr-o generatie care aduce in proza romana dintre anii 1930-1939 un spirit confesiv, fara nici un fel de false pudori, izbitor deopotriva prin coordonata unei luciditati dilatate la exces de o adevarata febra existentialista. Din acest motiv, Max Blecher este considerat de critica literar drept principalul reprezentant al literaturii autenticitatiii. Din acest punct de vedere, scriitorul nu acorda prea mult credit ideii de realitate obiectiva, fie ca si autenticitate a propriilor trairi, fapt care il diferentiaza de viziunea camilpetresciana, portivit careia nu era cu certitudine real decat ceea ce era trait subiectiv. Operei lui Max Blecher, ntmplari n irealitatea imediata (1936), Inimi cicatrizate (1937) si Vizuina luminata (publicata postum, 1971) critica literara i-a conferit statut canonic, datorita capacitatii de a sintetiza n formule artistice inedite ipostazele unei lumi hipersensibilizate, acordndu-i, cu toate acestea, o insuficienta atentie, poate si datorita mortii premature a scriitorului ori insolitului pe care l aduce n plan literar. Aceasta "amplifica un accident clinic personal la rang de experienta ontologica, ridicand sentimentul la viziune, fiziologia la filosofie"(Radu G. Teposu). Personajele traiesc adevarate drame cu implicatii profunde asupra destinului uman. Asadar, daca in epoca si in perioada imediat urmatoare, opera scriitorului roman s-a bucurat de prea putine consideratii si analize critice, ramanand oarecum in umbra comparativ cu marile creatii ale momentului, ultimii ani inregistreaza o schimbare de perspectiva, prin care se descopera autenticitatea scriiturii blecheriene, valentele sale literare. ntmplari n irealitatea imediata, una dintre capodoperele romanului romanesc, se deschide cu cateva fraze proustiene, din care ni se dezvaluie samanta intregului cuprins: Cand privesc mult timp un punct fix pe perete mi se intampla cateodata sa nu mai stiu nici cine sunt, nici unde ma aflu. Simt atunci lipsa identitatii mele de departe ca si cum as fi devenit, o clipa, o persoana cu totul straina. Acest personagiu abstract si persoana mea reala imi disputa convingerea cu forte egale. In clipa urmatoare identitatea mea se regaseste, ca in acele vederi stereoscopice unde cele doua imagini se separa uneori din eroare si numai cand operatorul le pune la punct, suprapunandu-le, dau deodata iluzia reliefului. Odata imi apare atunci de o 2

prospetime ce n-a avut-o inainte. Ea revine la consistent ei anterioara iar obiectele din ea se depun la locurile lor, asa cum intr-o sticla cu apa un bulgar de pamant sfaramat se aseaza in straturi de elemente diferite, bine definite si de culori variate. Elementele odaii se stratifica in propriul lor contur si coloritul vechei amintiri ce o am despre ele. Senzatia de inconsistenta provizorie a obiectelor din jur, privirea indelungata a unui punct fix de pe perete si senzatia schizoida pe care o determina e o intamplare a fiintei, nu o biografie a scriitorului. Evenimente de acest fel definesc o conditie, in loc sa declanseze o intriga. ntmplari n irealitatea imediata este, din acest punct de vedere, un roman fara subiect. Dedublarea nu dureaza de obicei decat o clipa: suficienta totusi spre a provoca atat o deruta usoara a identitatii , cat si o schimbare a peisajului inconjurator. Criza este descrisa aici ca o modificare anatomica: E o senzatie de usoara betie. Odaia e extraordinar de condensata in materia ei si eu implacabil revenit la suprafata lucrurilor. In romanul ntmplari n irealitatea imediata se produce debandada poetului, rezultata din confuzia dintre "personagiul abstract" si "persoana mea reala", instante narative asa cum le intelege J. P. Richard. Personajele sunt abulice, se misca fara tinta, in transa parca, in "spatii blestemate". Se percepe senzatia de totala descompunere a organicului careia nimic nu i se poate opune. Toate senzatiile se manifesta la nivel epidermic, iar personajul simte transformarea ca o metamorfoza demoniaca. "Trupul" fizic ramane marea enigma a lumii de azi, inca interzis de legi imuabile, care nu-1 pot scoate de sub semnul efemeritatii. Halucinantele viziuni ale personajului construiesc o totala simetrie a spatiului mental: iesit din lumea lipsita de spiritul ultim, capabil sa inteleaga esenta, bolnavul nimereste intr-o alta dimensiune, si mai terifianta, ratacind, de data aceasta, in spatiul propriei minti, fara nici o putere de discernamant. Personajul principal sufera de teroarea biologicului efemer, traind, intr-o scena memorabila, cufundarea in noroi ca pe o asumare tragica a destinului, fiind constient pana in ultimul moment, reiterand, intr-un fel, drama omului muritor, supus extinctiei inevitabile. De asemenea, trebuie sa remarcam toposul n romanele lui Blecher, n masura n care acestea reunesc odaia celui care si pierde si si regaseste succesiv identitatea si toate spatiile blestemate din copilarie, saloanele din sanatoriul de la Berck, cabina, pivnita si grota, scoica, acvariul, craniul si orbitele goale, corsetele de ghips. Sunt spatii locuite n

diferite momente ale vietii naratorului, stabilind n acest fel implicarea temporalitatii n crearea realului. Rolul lor este acela de a marca trecerile sau locuirile succesive ale fiintei care se autoanalizeaza si se cunoaste pe sine odata cu perceptia pozitiva sau negativa a toposului. In cazul lui Blecher, toate aceste variante de caverne, prapastii si scobituri se configureaza din aspiratia eului de a umple un gol interior, dintr-o tnjire dupa starea de echilibru a increatului, a golului etern. Motivul-arhetip, nsa, care reuneste la nivel simbolic toate aceste variante ce constituie spatiul alveolar si care fixeaza axa construirii identitatii eului, l reprezinta corpul, un receptacul care face posibila si palpabila ntlnirea dintre lumea interioara si cea exterioara. Pe aceasta linie de idei, concluzia este ca, la Blecher, corpul este investit cu statutul de alter ego, iar ghipsul care l ncorseteaza conceptualizeaza o noua realitate, cea a fiintei personajului, ce poate aparea sub o alta forma, care mentine n alteritatea sa identitatea, n masura n care privirea analitica sau chiar autoanaliza sa poata recunoaste semnificatul n spatele semnificantului. Simptomele crizelor ocupa primele cinci capitole din ntmplari. Mai intai sunt evocate spatiile blestemate din copilarie- poiana din parc si scobitura din malul raului- in care povestitorul se simtea cuprins de acelasi lesin si aceeasi ameteala ori de cate ori pasii l-ar fi purtat acolo. Mirosuri gelatinoase, de decompunere, o tacere apasatoarem depusa pe lucruri ca o caldura statuta, o impresie de intensificare a simturilor, pana la pierderea constiintei, o senzualitate maladiva si cotropitoare- acestea sunt simptomele. Cele mai vechi amintiri sunt legate de cea dintai experienta sexuala: in aerul, plin de mirosul pudrei si fardurilor folosite de Clara, al pravaliei lui Eugen. Caracteristica tuturor este dubla: o senzatie de gol interior, de care lucrurile se lasa absorbite, si inexistenta barierei intre subiectivitatea povestitorului si obiectivitatea lumii inconjuratoare: Intre mine si lume nu exista nici o despartire. Tot ceea ce ma inconjura ma invada din cap pana in picioare, ca si cum pielea mea ar fi fost ciuruita. Sub aceasta forma a trairii simultane, povestitorul sugereaza experienta fiintei-burete, care, vida, in sine, fara interioritate sufleteasca, se lasa acaparata de obiectele dure si agresive in mijlocul carora se afla. La M. Blecher constiinta e inlocuita de un vid absorbant, iar lumea e compusa de obiecte inerte. Agresivitatea sau duritatea acestora sunt o forma a inertiei lor. Universul real nu e psihologizat, ci mitizat: si se constituie ca pura viziune a materialitatii, si nu ca traire.

Totodata, remarcam prezenta artificialului, teatralului. Cinematograful, pantopticum-ul sunt evocate ca locuri in care apare deplin triumful nefirescului. Personagiile de ceara- afirma povestitorul ntmplarilor intr-o fraza cheie, desi absolut paradoxala- erau singurul lucru autentic din lume: ele singure falsificau viata in mod ostentativ, facand parte, prin imobilitatea lor stranie si artificiala, din aerul adevarat al lumii. Ne aflam intr-un univers de forme false si grosolane, imitate stangaci, grotesti sau absurde. Panopticum-ul sau balciul dezvaluie esenta acestei lumi. Intr-o zi, cutreierand un balci, ca de atatea alte ori, povestitorul ntmplarilor nimereste in fata unei vitrine unde se afla expusa propria fotografie, cine stie cand si de catre cine facuta. Acest tip de intalnire este specific romanului lui Blecher: intre obiect si imaginea lui, intre viu si inanimat. Observam ca lumea poate fi privita la fel de bine si prin ochii copiei, nu doar prin ai modelului. De la al saselea capitol intervine fenomenologia locurilor. I.Negoitescu noteaza, in studiul Engrame, ca la M.Blecher locul existential este chiar semiintunericul, mucedul si obiectul degradat, loc, aparent nu de suferinta ci de beatitudine. A identifica locurile binevoitoare si locurile rele este la fel de dificil, daca respectam textul lui Blecher, cu a le deosebi unele de altele. Dintr-un anumit punct de vedere, aceste locuri seamana atat de bine intre ele, incat par unele si aceleasi, malefic- benefice, infernale si totodata, paradisiace: toate sunt locuri inchise, secrete, supraincarcate de obiecte iesite din uz, uitate sub straturi groase de praf, si de care imaginatia naratorului leaga un anumit mister. E vorba de pivnite, ca aceea unde naratorul e purtat de ciudatul Walter, de poduri precum cele din casa Weber sau din casa bunicului, de subsolul scenei, de sala intunecata a cinematografului, de mici odai scaldate intr-un aer de intimitate s.a.m.d. Privite din alta perspectiva, unele din aceste locuri provoaca vertije, lesinuri, crize, iar altele o stare de impacare cu sine si cu lumea, o euforie inexplicabila. Personajul trece cu usurinta de la o stare la alta, mai mult, preabulul crizelor lui e de fiecare data legat de simtirea locului ca familiar, intim, placut, chiar daca, apoi, aceasta simtire se bifurca fie spre pierderea totala a constiintei de sine, ca intr-o letargie sau intr-o posibila moarte, fie catre o calma uitare de sine in mijlocul unei lumi reimpacate. Reintorcandu-ne la crizele personajului narator, a carui fiinta-burete incearca sa absoarba prin porozitatile ei lumea materiala, acestea apar intr-o lumina din ce in ce mai

puternica. Primul lucru care ni se infatiseaza este acela ca raportul eului cu lucrurile este asemanator unei contopiri dureroase. Din atatea scene, cu semnificatii dintre cele mai ciudate, reproduc spre exemplificare pe aceea de euforie a scufundarii in noroi: (...) In acea zi, ajunsesem cu umbletul pana la marginea orasului, in campul targului de vite. In fata mea se intindea maidanul muiat de ploaie ca o imensa balta de noroi. Balegarul exala un miros acid de urina. Soarele apunea deasupra intr-un decor zdrentuit de aur si de purpura. In fata mea se intindea pana departe noroiul cald si moale. Ce alta putea sa-mi scalde inima de bucurie, decat masa aceasta curata si sublima de murdarie? Intai ezitai. In mine mai luptau cu forte de gladiatori muribunzi ultimele urme de educatie. Intr-o clipa ele se scufundara insa in noaptea neagra, opaca, si nu mai stiui nimic despre mine. Intrai in noroi mai intai cu un picior, apoi cu celalalat. Ghetele mele alunecara placut in aluatul elastic si lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dansul, ca tasnit din pamant...Aceasta era carnea mea autentica, jupuita de haine, jupuita de piele, jupuita de muschi, jupuita pana la noroi. Umezeala lui elastica si mirosul lui crud ma primeau pana in adancuri pentru ca le apartineam pana in adancime. Cateva aparente pur accidentale, ca de pilda, cele cateva gesturi ce eram capabil sa le fac, parul de pe cap, fin si subtire, ori ochii sticlosi si umectacti, ma departau de imobilitatea si stravechea lui murdarie. Umblai in toate sensurile. Picioarele mi se infundara pana la glesne(...). Observam aici, in sensul unei viziuni escatologice, ca M.Blecher isi imagineaza, intr-o maniera personala, geneza morfologica a lumii organice sau a celei anorganice din plenitudinea materiei, materie care, in functie de context, este substituita de elemente primordiale, unice, precum noroiul universal, ales pentru proprietatile lui plastice, dar mai ales pentru simbolistica lui depresiva. Lumea de noroi simbolizeaza insa, inainte de toate, efemeritatea conditiei umane si a universului material chiar. Categoria personajului maladiv va suporta cel mai intens aceasta degradare, acompaniata de senzatia olfactiva dezagreabila, de fragilitate tactila. In planul exteriorului, elementul uman il atrage, intr-o oarecare masura, prin prisma pitorescului fizionomic, alaturat desigur elementului grotesc. In ntmplari n irealitatea imediata personajele constituie decoruri, eul protagonist putand fi surprins, episodic, in scene precum nunta Eddei. In cadrul acestei scene de grup se poate discuta de imaginea lumii ca teatru, cat si de pitorescul elementului uman: Mesele pentru invitati se intindeau

albe in curte pe un sigur rand, la poarte se stransesera toti vagabonzii orasului(...); domnisoare palide in rochii de matase albastra si roza imparteau bomboane mici argintate. In rest, eul va rataci intr-o continua cautare a solitudinii. Singuratatea va fi resimtita, pentru inceput, ca o infirmitate sufleteasca; treptat, aceasta se va vindeca, protagonistul asumandu-si conditia solitara si exhiband-o chiar, in chip de leit-motiv esential al intregii opere. Lumea ca teatru evidentiaza in acelasi timp sensul metaforei realitatii imediate( la acelasi scop servind tot traditionalul motiv al vietii ca vis). Insumand cele prezentate anterior, ntmplari n irealitatea imediata reconstituie foarte atent starile de criza provocate autorului, in copilarie si la inceputul adolescentei, de aventura care o reprezinta pentru el contactul cu lucrurile din realitatea cotidiana a unui oras de provincie. In perspectiva trairilor interioare ale copilului si in aceea a haoticelor experiente de viata ale unui adolescent, pentru care totul ramane de neinteles in natura mistificatoare a concretului, fie ca este vorba de manifestari tulburi ale sexualitatii, de toaleta facuta bunicului mort, de o nunta repede urmata de inmormantarea protagonistei sau de spectacolul oferit de niste locuri de amuzament popular ca cinematograful, panopticumul si panoramele de balci, realitatea isi pierde imediat consistenta aparent legitima. In cotidianul existentei care il limiteaza apasator, eroul jurnalului se misca printre lucruri halucinant, sub fascinatia abisala a ceea ce percepe dincolo de evidenta lor.

Bibliografie Max Blecher, Inimi cicatrizate. Intamplari in irealitatea imediata, prefata de Teodor Vargolici, Ed.Gramar, Bucuresti, 1995 Sergiu Ailenei, Introducere in opera lui M.Blecher, Ed.Alfa, Iasi, 2003 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed.Gramar, Bucuresti, 2001 Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar, Ed.Albatros, Bucuresti, 1998