Sunteți pe pagina 1din 15

Banuta Adrian MRI-I-

Care este relevanta realismului pentru explicarea sistemului international din secolul 21?

Istoria gandirii politice modern este povestea unei competitii intre doua scoli care se deosebesc fundamental in conceptiile lor despre natura oamenilor , a societatii si a politicii .Una dintre ele crede ca o ordine politica rationala si morala , derivate din principii valide universale si

abstracte, poate fi realizata aici si acum . Cealalta scoala considera ca lumea , imperfecta cum este ea din perspectiva punctului de vedere rational , reprezinta rezultatul fortelor inerente in natura umana . Aceasta preocupare teoretica pentru natura umana si pentru procesele istorice i-a adus teoriei numele de realism . Pentru paradigma realista, puterea reprezinta cheia de bolta a relatiilor internationale. Toate teoriile realiste considera ca preocuparile legate de putere, balanta de putere, dinamica puterii reprezinta motorul afacerilor internationale. Puterea reprezinta un instrument principal, daca nu singurul, pentru implinirea intereselor nationale. Ca urmare, teoriile realiste postuleaza ca statele sunt intr-o continua competitie pentru putere. Dar, argumentele folosite sunt diferite de la un curent la altul. Hans Morgenthau, intemeietorul realismului clasic, supranumit "realism al naturii umane, considera ca statele au o "pofta nemarginita pentru putere" intrucat sunt conduse de fiinte umane care au "vointa de putere" inca de la nastere si, in consecinta, sunt permanent in cautarea de oportunitati pentru a prelua ofensiva si a-si impune dominatia asupra altor state1 . Daca natura umana reprezinta cauza profunda a competitiei pentru putere in viziunea lui Morgenthau, anarhia sistemului joaca acelasi rol in opinia lui Keneth Waltz, intemeietorul realismului defensiv. Waltz postuleaza ca, desi urmaresc in primul rand supravietuirea in sistem, fiind tentate sa se comporte defensiv prin mentinerea balantei de putere, statele profita totusi de stimulentele pe care le ofera sistemul international pentru a castiga putere pe seama rivalilor, ori de cate ori se iveste o asemenea oportunitate2.Asemanator se fundamenteaza si realismul ofensiv al lui John Mearsheimer, care merge mai departe, afirmand ca anumite caracteristici ale sistemului

international indeamna marile puteri sa concureze pentru putere. Realismul ofensiv considera ca scopul fundamental al unui stat este sa devina hegemon in cadrul sistemului3, adica un stat atat de puternic incat sa domine toate statele din sistem. Prima trasatura este ca sistemul international este anarhic, alcatuit din state independente, fara vreo autoritate deasupra lor4. A doua este ca statele, in special marile puteri, detin o anumita capacitate militara, care le fac periculoase, pericol care este aratat de cea de-a treia caracteristica: statele nu pot fi niciodata sigure de intentiile celorlalte state. A patra trasatura a sistemului international este ca, pentru state, securitatea, adica supravietuirea, este obiectivul fundamental, chiar daca la o prima vedere au obiective precum prosperitatea, pacea sociala.Cea de-a cincea caracteristica este ca statele sunt actori rationali, care sunt constienti de mediul lor si gandesc strategic despre cum sa supravietuiasca in acest mediu. Intr-un sistem descris de aceste cinci caracteristici, statele au de ales intre trei modele de comportament5: teama, "self help" sau autoajutorare si maximizarea puterii. Daca statele mici sunt condamnate sa aleaga unul dintre primele doua modele de comportament, pentru marile puteri, singura alegere rationala este sa valorifice orice oportunitate de a-si spori puterea, incercand sa ajunga la situatia ideala: dobandirea hegemoniei. Puterea reprezinta un concept central in relatiile internationale, dar si un instrument fundamental de analiza in stiintele politice si sociale. Definirea puterii s-a dovedit o sarcina extrem de dificila, intrucat este un concept multidimensional, cu sensuri multiple si uneori eluzive. Ca urmare, exista o multitudine de opinii referitoare la ce este puterea si cum poate fi ea masurata. Puterea a fost studiata inca de la inceputul istoriei cunoscute: Platon, Aristotel, Sun Tze, Confucius, Machiavelli, Thomas Hobbes, Montesqieu si alte sute de autori prestigiosi au abordat, fiecare din unghiul civilizatiei si vremurilor carora le apartineau, diversele aspecte si forme ale puterii. Unii o vad ca fiind relationala, in sensul ca A il influenteaza pe B, altii ca fiind comportamentala, in sensul unui continuum de mijloace de actiune, mergand de la atractivitate, convingere, plata. Altii insista asupra puterii data de catre resursele detinute, adica asupra puterii potentiale, ca un concept mai larg, care include dimensiunea militara, economica, sociala si psihologica a unui stat, altii asupra efectelor exercitarii puterii si conditiilor in care exercitarea puterii este incununata de succes. Puterea potentiala rezultata din detinerea unei cantitati oarecare de resurse este un concept clar, intuitiv si cuantificabil. Mai dificil de definit si de cuprins intr-un model teoretic este puterea

exercitata, pentru ca ea este rezultatul mai multor categorii de factori: resursele de putere, capacitatea interna a unui stat de transformare a acestor resurse in putere, conjunctura in care se exercita, caracteristicile subiectului asupra caruia se exercita . Hans Morgenthau6 afirma ca puterea este o relatie psihologica intre cei care exercita puterea si cei asupra carora este exercitata. Pentru Morgenthau, cei care exercita puterea influenteaza deciziile celor care au mai putina putere. Cei slabi accepta situatia fie pentru ca astepta unele foloase, fie din teama, fie din respect pentru indivizii sau institutiile care exercita puterea. Morgenthau merge mai departe, definind interesul national in termeni de putere: orice actiune sau politica ce maximizeaza puterea statului este in interesul national si invers. Pentru Morgenthau, puterea este si mijloc si scop. Realistii structurali precum Kenneth Waltz7 si John Mearsheimer8 concluzioneaza ca structura sistemului, caracterizata de anarhia rezultata din absenta unei autoritati superioare care sa oblige statele sa respecte regulile jocului, de comportamentul statelor care urmaresc in primul rand supravietuirea in sistem, de incertitudinea privind intentiile celorlalti, de capacitatea ofensiva inerenta a oricarei structuri militare, obliga statele la sporirea puterii proprii si la urmarirea atenta a balantei de putere din sistem, tintind hegemonia ca scop final. Acesta a fost rationamentul Frantei napoleoniene, al Germaniei wilhelmiene si apoi naziste, tari care in diverse momente ale istoriei ultimelor doua secole au cautat sa obtina hegemonia europeana, dar au esuat. Acelasi rationament a fost facut si de Japonia primei jumatati a secolului XX cand a urmarit hegemonia in Asia de Nord Est. Acesta a fost resortul care, in secolul al XIX-lea, a facut din Marea Britanie gardianul incununat de succes al balantei de putere europene. Acesta a fost si resortul care i-a scos pe americani din izolationismul timid al inceputului de secol XX, atunci cand s-au implicat in Primul Razboi Mondial si din izolationismul acut de la mijlocul aceluiasi secol XX, cand s-au implicat in al Doilea Razboi Mondial, intr-un moment in care sistemul era amenintat de aparitia a doi noi hegemoni regionali, Germania nazista in Europa si Japonia in Orientul Indepartat. Precum in orice comunitate si in sistemul international de state, puterea este un ingredient al relatiilor dintre partile componente ale sistemului, adica dintre state. Puterea unui stat este relevanta numai daca ea isi gaseste utilitatea in relatiile cu celelalte state. Apeland la acelasi exemplu, puterea SUA nu a produs nici un efect inainte ca americanii sa se implice in conflict, adica sa stabileasca un anumit gen de relatii cu partile beligerante, de alianta cu unii, de razboi cu altii.

In general, manifestarile de putere nu sunt bidirectionale, ci produc efecte dinspre cel puternic spre cel slab. Un actor puternic poate forta sau influenta un actor mai putin puternic sa-si schimbe politica si acest actor mai putin puternic poate, la randul sau, sa forteze un actor slab sasi schimbe obiectivele. Indirect, actorul puternic isi poate impune vointa asupra politicii actorului slab. Invers insa, statul slab nu este capabil sa determine schimbarea obiectivelor statului mai putin puternic si nici acesta din urma nu are instrumentele care sa ii permita sa schimbe politica statului puternic. Caracterul autarhic al unor state aduc distorsiuni severe procesului de exercitare a puterii in relatiile internationale. Lipsa unor relatii normale cu celelalte state - spre exemplu, izolarea Coreei de Nord si Iranului - ridica probleme serioase de securitate pentru sistemul international din cauza amenintarii ca aceste state sa ajunga in posesia armelor de distrugere in masa, practic toate statele sunt ingrijorate de perspectiva ca aceste state sa ajunga in posesia unui asemenea arsenal, din cauza precaritatii relatiilor cu aceste doua tari, nu se pot aplica mecanismele uzuale practicii internationale actuale pentru a gestiona amenintarea. Daca sistemul de relatii internationale ale acestor doua tari ar fi fost cel uzual, regulile exercitiului de putere din sistemul international ar fi impiedicat proliferarea, asa cum s-a intamplat cu alte state care au dorit sa se doteze cu arma nucleara. In plus, izolarea aproape totala a regimurilor autarhice din Coreea de Nord si Cuba - Iranul se afla intr-o situatie mai fericita datorita petrolului - a condus la aparitia unor probleme interne severe legate de saracie si inapoiere, probleme care la un moment dat se vor constitui in amenintari serioase la adresa securitatii statelor invecinate. Pe langa caracterul relational, puterea are si un pronuntat caracter contextual, intrucat se manifesta diferit in contexte diferite. Aspectul relational simplu al puterii este complicat la infinit de caracterul contextual al manifestarii puterii. Contextul in care este utilizata puterea poate face ca un parametru al puterii sa aiba o mai mare relevanta decat altul, sau sa nu aiba nici o relevanta. Detinerea unei puteri militare sau economice superioare este adeseori insuficienta. Istoria nu este intotdeauna de partea marilor divizii sau a buzunarelor adanci. Spre exemplu, tehnologia militara ultramoderna pe care o stapaneste SUA nu i-a impiedicat pe teroristi sa execute atentatele din 11 septembrie 2001. Ca sa gestioneze pericolul, Washingtonul a trebuit sasi utilizeze aliantele si capacitatea diplomatica pentru a constitui o coalitie internationala de lupta impotriva terorismului international si sa articuleze o noua structura care sa asigure securitatea teritoriului national, Departamentul pentru Securitate Interna. Tot aspectul contextual face ca un

atribut al puterii unui stat sa poata produce efectele dorite intr-o situatie, dar sa fie irelevant intralta. Pastrand exemplul, armata SUA a fost suficient de puternica pentru a zdrobi in cateva zile masinaria de razboi irakiana, dar este incapabila sa stavileasca valul de atentate teroriste din epoca post Saddam. Acelasi aspect contextual face sa nu existe o relatie de proportionalitate intre puterea potentiala si puterea manifestata ca efecte. Puterea potentiala a unui stat, oricat de mare ar fi ea, se poate dovedi incapabila sa obtina rezultatul dorit. De exemplu, America nu a putut indeparta regimul din Cuba aflata la 100 de mile de tarmul sau, dar a castigat Razboiul Rece intr-o competitie cu Uniunea Sovietica, incomparabil mai puternica decat Cuba, in termeni de putere potentiala. Datorita caracterului contextual, evaluarea raporturilor de putere, desi importanta, nu este suficienta. Pentru a obtine efectele dorite in procesul de exercitare a puterii, leadership-ul unui stat trebuie sa inteleaga bine regulile jocului, pentru ca aceleasi resurse de putere pot furniza capacitati diferite, in contexte diferite si la momente de timp diferite. Transformarea resurselor de putere in efectele dorite ale exercitarii puterii presupune strategii bine articulate, precum si mecanisme de comanda adecvate. Sunt cunoscute cazurile de strategii nepotrivite contextului sau de lideri care au facut evaluari gresite. De exemplu, greselile uriase facute de Germania si Japonia in 1941 cand au atacat Uniunea Sovietica si Statele Unite, sau eroarea grava a invadarii Kuweitului de catre Saddam Hussein in 1990. Caracterul contextual al puterii este influentat de procesul intern, propriu fiecarui stat la un moment dat, de a transforma puterea potentiala in putere manifesta. Unui actor international, nu ii este suficient sa detina resursele de putere potentiala. Pentru a obtine efecte ale puterii, actorul respectiv trebuie sa parcurga un proces de transformare in putere efectiva a potentialului reprezentat de resursele sale. Cel mai cunoscut exemplu este Uniunea Europeana, care poseda majoritatea resurselor de putere potentiala, dar este incapabila sa le transforme in putere efectiva. Cea mai buna ilustrare a fost prilejuita de razboiul din fosta Iugoslavie, cand, ani la rand, europenii nu au reusit sa produca puterea necesara pacificarii. Doar interventia puterii Statelor Unite, prin NATO, in 1999 in Kosovo a provocat incheierea fazei fierbinti a ostilitatilor. Conceptul de balanta a puterii se utilizeaza in cel putin trei situatii. In primul rand, balanta puterii se poate folosi pentru a descrie orice forma de distribuire a puterii. Astfel, termenul poate desemna status quo-ul de la un moment dat, adica distributia puterii intr-un anumit moment al istoriei relatiilor internationale. Orice modificare a distributiei de putere - spre exemplu, aparitia

regimului castrist in Cuba - modifica balanta de putere. Ca sa nu mai vorbim despre caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est. In special in perioada Razboiului Rece, balanta puterii era privita ca o stare de echilibru, in care puterea este distribuita in mod egal. Pornind de aici, unii realisti sustin ca stabilitatea este atinsa atunci cand exista o balanta egala; altii sustin, dimpotriva, ca stabilitate avem atunci cand una dintre parti are superioritatea, astfel incat cealalta parte nu indrazneste sa atace. Teoria stabilitatii hegemonice sustine ca puterea nebalansata, adica hegemonul, produce pace. Neorealistul Robert Gilpin descrie procesul prin care puterea dominanta se poate eroda, concomitent cu ridicarea unui competitor, care l-a un moment dat va declansa un asa numit razboi hegemonic, in urma caruia se va ajunge la o alta stare de stabilitate, cu un nou hegemon9. O alta utilizare a conceptului se refera la balanta puterii ca politica de echilibrare. Balanta puterii prezice sa statele vor actiona astfel incat sa impiedice un stat sa dezvolte suprematia puterii. O asemenea predictie se bazeaza in principal pe comportamentul Marii Britanii din secolele al XIX-lea si al XX-lea fata de Franta si apoi de Germania. Aici actioneaza doua supozitii fundamentale: structura politicii internationale este determinata de anarhia sistemului international de state si statele tin la independenta lor mai presus de orice. Asadar, pentru a se proteja de un potential hegemon care le-ar putea ameninta independenta, statele vor incerca sa echilibreze, sa contrabalanseze puterea acestuia, fie prin dezvoltarea propriei capacitati militare, fie prin formarea de aliante cu alte tari, dispuse sa se opuna ascensiunii potentialului hegemon. Politica de echilibrare a balantei de putere, desi una dintre cele mai elocvente in afacerile internationale, cunoaste insa si unele exceptii majore. Astfel, puterile occidentale s-au aliat Statelor Unite dupa al Doilea Razboi Mondial, desi acestea erau considerabil mai puternice decat Uniunea Sovietica. Explicatia este legata de perceptia amenintarii, mai precis de proximitatea amenintarii: un vecin este posibil sa fie mai slab la scara globala, dar amenintator in regiunea sa10. Termenul de balanta a puterii mai este utilizat pentru a descrie cazurile multipolare istorice. Europa secolului al XIX-lea este considerata un model al sistemului multipolar de balanta clasica a puterii11. Aceasta balanta presupune existenta unui numar de state ce accepta aceleasi reguli ale jocului. Este adevarat ca sistemul multipolar al balantei puterii a produs cea mai indelungata perioada de pace intre marile puteri, intre 1815 si 1914, dar in cele din urma s-a sfarsit intr-un sistem bipolar de aliante militare, care a condus direct la Primul Razboi Mondial. Iar daca mai

tarziu, in perioada Razboiului Rece, bipolaritatea s-a dovedit stabila in sensul lipsei razboiului intre marile puteri ale sistemului, bipolaritatea beligena de dinaintea Primului Razboi Mondial arata ca sistemul bipolar, in sine, nu este neaparat predestinat pacii. Politica externa reprezinta o parte a relatiilor internationale care urmareste actiunile unui stat fata de un alt stat. In aceste conditii, exista mai multe elemente care contribuie la coerenta decizionala pentru politica externa a unui stat: scopuri aspiratii si resurse. Politicile sunt elaborate in functie de starea sistemului international si de raportul de forte si distributia acestora in plan international. Statele nu reacioneaza identic in planul politicii externe. De asemenea, politica externa poate fi, in functie de gradul de urgenta al deciziei, forma de guvernamant si alte elemente, elaborata sau intamplatoare. Elaborarea politicii externe are in vedere de trei tipuri de obiective: fundamentale, pe termen mediu, imediate. Prima categorie include apararea suveranitatii si integritatii teritoriale, protejarea sistemului politic si economic propriu si apsrarea intereselor populatiei. Obiectivele pe termen mediu sunt formulate in functie de conjunctura si ele nu vizeaza doar partea politico-diplomatica, ci au in vedere i interesele materiale sau chiar prestigiul statului. Obiectivele imediate sunt determinate de o multime de factori, adesea imprevizibili, de multe ori acest tip de politica fiind unul reactiv. In functie de tipul de obiective sunt catalogate si deciziile :macro-decizii, micro-decizii, decizii de criza. Macro-decizile sunt dependente si de politica interna, important fiind tipului guvernarii. Micro-deciziile sunt, de regula, in legatura cu problemele birocratice si administrative (corespondenta la nivel de ambasade sau chiar acordarea de vize). Deciziile de criza sunt influentate de elemente surpriza, de gravitatea evenimentului sau de existena unui tip de amenintare. Desigur, toate aceste tipuri de decizie implica oameni de stat, care actioneaza pe baza unor reguli si mandate si care sunt constienti de interesul national, dar si de reglementarile internationale.

Hans Morgenthau s-a impus in teoria relatiilor internationale prin lucrarea Politics Among Nations, unde analizeaza conceptul de politica a puterii. Sensurile, si cadrul acestui concept sunt vizualizate intr-o putere echilibrata. Morgenthau aduce in atentie cele trei impulsuri de baza ale omului: impulsul de a trai, de reproducere si de a domina. Datorita ultimului dintre ele, omenirea a fost angajata intr-o permanenta lupta pentru putere, aceasta constituind esenta politicii i a razboiului12. Morgenthau in analiza relatiilor internationale porneste nu de la indivizi, ci de la

state, ca principali actori ai disciplinei relatiilor internationale. Pe masura ce societatea umana a evoluat au aparut noi concepte, cum ar fi natiunea si statul national, fenomenul nationalismului fiind cel care a facut legatura dintre individ si statul ca actor unitar. Statul national controleaza lupta pentru putere insa, deoarece ea exista permanent este orientata spre exterior: Nereusind sa-si satisfaca pe deplin dorinta de putere in interiorul granitelor nationale, oamenii isi transfera aspiratiile neindeplinite pe scena internationala13. Lipsa unei autoritati centrale fata de care statele, ca entitati distincte, sa raspunda, este un domeniu specific disciplinei relatiilor internationale. Precizand faptul ca balanta puterii nu este o problema de optiune politica ci ceva natural, Morgenthau surprinde mai multe nivele ale balantei puterii: statele tampon, statele protectoare si state de interes, respectiv acele state pentru care marile puteri intra in competitie si le doresc in sfera lor de influena. Din aceasta complexa abordare rezulta ca balanta puterii nu intotdeauna poate mentine pacea, dimpotriva in unele situatii este cea care a provocat razboiul, prin mecanismele de echilibrare a configuratiei puterii. Pe baza principiului sistemic, componentele sistemului international au libertatea de a-si decide in mod suveran si autonom interesele si caile de promovare a acestora. Distributia inegala a puterilor intr-un sistem international anarhic conduse la tensiuni intre componentele sale.Nivelul puterii statului depinde de elementele specifice puterii nationale: asezare geografica, resurse naturale, demografie, moralul national, caracterul national, calitatea guvernarii si a diplomatiei, capacitatile, tehnologice, economice si militare. Constructia politicii externe a fiecarui stat depinde de aceste elemente specifice. Comportamentul statelor in sistemul international este influentat de mai multi factori, cel mai important fiid puterea. Statele nu sunt constranse in politica externa decit de actiunile celorlalte state si de propriile lor interese si capacitate. In sistemul international, amenintarea cu folosirea

fortei unui stat asupra altui stat este principala sursa de insecuritate. Balanta de putere in aceasta situatie este mecanismul de reducere a posibilitatilor de izbucnire a razboiului si a conflictelor. Cu trecerea timpului, pe scurt, politica externa, a ajuns sa cuprinda nici mai mult nici mai putin decit intreaga gama de procese individuale si collective prin care un popor cauta sad ea sens si speranta vietii sale (James Rosenau). Realismul este considerat principala paradigma a relatiilor internationale. Acesta a aparut ca o reactie la idealism, specific perioadei interbelice, conturandu-se dupa cel de-al doilea razboi mondial atingand apogeul in primii ani ai perioadei postbelice. Intreaga evolutie a realismului politic poate fi apreciata ca o permanenta dezvoltare in jurul conceptelor si asumptiilor care au definit aceasta teorie. Acest demers poate fi inteles: ca o incercare repetata si mereu esuata de a transforma principiile practicii diplomatice europene din secolul al XIX-lea in legi mai generale de ale unei stiinte sociale americane14. In viziunea realista, principala regula de functionare a sistemului international o reprezinta autoreglarea, caracterizata de lipsa unei autoritati centrale si redistribuirea continua a puterii in cadrul sau15. Sistemul international actual poate fi descris ca un sistem: geografic inchis; uni-multipolar (desi din punct de vedere militar exista o unica superputere SUA mai multe centre de putere isi disputa preeminenta pe plan mondial); care se autoregleaza prin redistribuirea permanenta a puterii in cadrul sau; competitiv, dar care impune cooperarea (chiar intre adversari); care evolueaza printr-un proces de structurare, destructurare si restructurare continua, ce conduce la regenerarea sistemului. Printre primii teoreticieni care au abordat in scrierile lor realismul se pot aminti: E.H.Carr, R. Neibuhr, I.Herz, H.I. Morgenthau, G. Schwarzenberger, M. Wight, N. Spykman, G. Kennan, iar mai tarziu s-au remarcat R.Aran, H.Bull, H.Kissinger, R.E. Osgood, R.Rosecrance, K.W.Thompson, K.N. Waltz, etc.

Pentru realisti, principalul actor pe scena internationala este statul, ce detine, potrivit definitiei lui Max Weber, monopolul legitim al violentei intr-un teritoriu dat15. Schema argumentativa centrala a statocentrismului realismului politic se intemeiaza pe definitia lui Hegel, conform careia statul este o totalitate de indivizi, atat individul, cat si statul, fiind percepute ca entitati analoge16. Prin urmare, promotorii realismului considera ca suma calitatilor si defectelor omenesti se transmite statului, ca actor in sistemul relatiilor internationale. Ca si individul, statul incearca sa isi asigure securitatea prin acumularea de putere in detrimentul altor state. Conform paradigmei realiste, statul infatiseaza un standard moral dublu, marcat de diferentele de natura juridica, politica si sociala dintre politica interna si cea internationala. Pe plan intern, statul este capabil de gestionarea resurselor si luarea deciziilor; problema securitatii este rezolvata prin legi, instante judecatoresti, politie, inchisori si alte mijloace coercitive; dreptul intern este in general respectat; exista mijloace de constrangere menite a determina respectarea si a sanctiona nerespectarea lui. Pe plan international, in absena unui suveran care sa aiba monopolul exercitarii puterii fiecare stat urmareste sa-si maximizeze puterea; dreptul international se bazeaza pe norme juridice conflictuale si, in absena unei politii internationale propriu-zise, exista o capacitate limitata de a impune respectarea acestuia.17 Potrivit realistilor, politica internationala inseamna lupta pentru putere, iar aceasta din urma este instrument si scop al celei dintai. Caracteristicile esentiale ale puterii, in acceptiune realista, au fost sintetizate de Hans J. Morgenthau: Omniprezenta sa ; Degenerarea sa in abuz de putere (adesea cu urmari tragice); Tendina sa neconditionat expansionista, care contribuie la explicarea escaladarii

conflictelor internationale; Orientarea sa si a scopurilor imediate ale actorilor angajati in cucerirea ei spre garantarea suveranitatii si securitatii naionale si servirea interesului naional; Tendinta constanta a partilor angajate in lupta pentru putere de a-si disimula scopurile

in formule ideologice, din aceasta cauza, conflictele pentru putere putand fi percepute ca si conflicte de alta natura sau pseudo-conflicte18.Inexistena unei autoritai superioare statelor face ca politica internaionala sa fie anarhica .

Drept consecinta, auto-ajutorarea (self-help) este singura modalitate prin care statele isi pot asigura securitatea. Intrucat incercarile statelor de a-si spori propria securitate antreneaza amenintarea securitatii altuia stat (dilema securitatii), in viziunea realista, conflictul se infatiseaza ca un joc cu suma nula (zero-sum game), in care castigurile unei parti sunt echivalente cu pierderile celelaltei parti. Pornind de la aceste prermise, o rezolvare sau o transformare a conflictului apare drept imposibila. In varianta realismului defensiv (Kenneth Waltz, Joseph Grieco) statele sunt agenti al caror principal scop il constituie supravietuirea si asigurarea propriei securitati, si nu maximizarea puterii, de natura a le pereclita securitatea. In varianta realismului ofensiv (John Mearsheimer), scopul final al statelor il reprezinta dobandirea unei poziii hegemonice, chiar si cu pretul sacrificarii propriei securitati. La inceputul anilor 60 contestarea cea mai puternica a venit din partea unui nou curent al behaviorismului, care integrandu-si rezultatele obtinute in domeniul psihologiei sociale si a tehnicilor de investigare cu ajutorul calculatoarelor a incercat sa detroneze realismul din poziia sa de principala paradigma a disciplinei relatiilor internaionale. Consecinta a constituit-o initierea celei de-a doua dezbateri, cunoscuta si sub numele de Marea Dezbatere, intre adeptii noilor abordari denumite stiintifice si cei ai abordarii clasice, tradiionale. Hedley Bull, principalul sustinator al realismului clasic, nota in 1966 ca viata internationala este prea complexa pentru a incapea in niste tipare prestabilite si ca oricat ar fi de sofisticate tehnicile de investigare, acestea nu pot inlocui niciodata judecata sanatoasa, bazata de intuitie, observatia atenta si experienta politica, ca instrument suprem al adancirii cunoasterii in viaa internationala19.Contraatacul realistilor clasici desi a stavilit tendintele acaparatoare ale behaviorismului nu a eliminat definitiv abordarea stiintifica, pe care a inglobat-o pana la urma in cadrul eforturilor ulterioare de dezvoltare a disciplinei. Neajunsurile metodologice ale realismului traditional au determinat unii cercetatori sa reevalueze rolul puterii in realizarea cooperarii in conditii de anarhie. Aceasta abordare teoretica a fost definita neorealism sau realismul structural, iar principal autor este considerat K.N.Waltz.

In lucrarea sa Theory of International Politics, acesta reuseste sa prezinte cea mai solida incercare de restabilire a valorilor esentiale ale realismului. Din punctul de vedere al lui Waltz, caracteristica principala a teoriei politicii internationale este distributia puterii20. Conform realismului structural, modificarile aparute la nivelul unui actor se explica in termeni ai sistemului si mai puin prin variatiile interne ale acestuia. In continuare Waltz noteaza: Prin infaisarea unui sistem politic international ca ansamblu, cu nivele structurale si unitare in acelasi timp distincte si legate, neorealismul stabileste autonomia politicii internationale i face astfel ca teoria sa devina posibila. Neorealismul dezvolta un concept de structura a sistemului care depaseste domeniul de care se ocupa cercetatorii politicii internationale si le da posibilitatea sa vada in ce masura structura sistemului si variatiile lui afecteaza unitatile aflate in interactiune si rezultatele pe care le produc. Structura internationala porneste de la interactiunea statelor si dupa aceea le obliga sa ia anumite masuri, impingandu-le in acelasi timp unele catre altele21. Structura influenteaza legaturile dintre unitatile componente. Dinamica comportamentului sistemului international este asigurata tocmai de perspectiva structurala, in conditiile in care sistemul isi pastreaza principalele atributii, respectiv starea de anarhie si autonomia unitailor componente. Explicand modul cum elementul structural afecteaza modul de actiune al sistemului, realismul structural pune in evidenta limitele realismului clasic, care concentrandu-se asupra atributiunilor functionale ale unitatilor nu a reuit sa tina cont de transformarile din distributia puterii, care au loc in mod independent de fluctuatiile din interiorul unitatilor. Desi, si-a atras numeroase critici din partea neoliberarilor, a teoreticienilor critici i postmodernitilor lucrarea lui Waltz ramane cel mai important demers de susinere realismului si a echilibrului puterii, ca elemente principale al domeniului relatiilor internationale. Hans Morgenthau s-a impus in teoria relaiilor internaionale prin lucrarea Politics Among Nations.Morgenthau sustine ca balanta puterii nu este mecanica, ea rezulta dintr-o serie de elemente, de natura intelectuala si morala: Pentru lipsa de vigoare si indecizia disputelor politice, din 1648 pana la razboaiele napoleoniene si apoi din 1815 pana in 1914, balanta puterii nu au fost atat o cauza, cat o expresie metaforica si simbolica sau, in cel mai bun caz, o tehnica de

realizare. Inainte ca balanta puterii sa-si poate impune constrangerile asupra aspiratiilor spre putere ale natiunilor, prin interactiunea mecanica dintre fortele opuse, natiunile aflate in concurenta trebuiau mai intai sa se obtina i sa accepte sistemul balantei puterii ca un cadru comun al stradaniilor lor.Acolo unde un astfel de consens nu mai exista sau a devenit prea slab si nesigur, aa cum s-a intamplat in perioada dintre impartirea Poloniei i razboaielor napoleoniene, balanta puterii este incapabila sa isi indeplineasca functia sa de a asigura stabilitatea internationala si independenta naionala22. In conceptia lui Morgenthau orice sistem international ordonat trebuie sa aiba la baza mecanisme normative. In acest sens el a identificat trei mecanisme diferite: etica, opinia publica mondiala , dreptul international. Ascensiunea lui Kissinger pe scena politica americana la inceputul anilor 70, a avut loc intr-un context international deosebit de complex. Datorita angajarii militare in Vietman, S.U.A. au scazut in credibilitate si legitimitate, permitand U.R.S.S., sa obtina paritatea strategica. Indeplinind initial functia de consilier in problemele securitatii nationale si ulterior devenind secretar de stat in perioada 73 77, H. Kissinger a initiat un set de norme si principii geostrategice care aveau drept scop imbunatatirea climatului international.Ideea centrala care a stat la baza conceptiei lui Kissinger era aplicarea principiilor specifice diplomatiei secolului al XIX-lea, la conditiile concrete ale secolului al XX-lea23. Ca principal instrument in realizarea acestei politici era propusa diplomatia, evident adaptata a sistemului Concertului European, specific secolului al XIX-lea, Epoca noastra - sublinia Kissinger trebuie sa gaseasca o structura care sa impace responsabilitatile noilor natiuni cu aspiratiile lor24. Realizarea unei ordini internationale legitime era posibila numai in cazul in care principiile promovate pe plan international erau acceptate de catre toti membrii comunitatii internationale. Kissinger considera ca politica de destindere se poate concretiza cu adevarat numai daca se tine cont de invatamintele rezultate din cele doua razboaie mondiale ale secolului XX. Pentru a nu se mai repeta concilitarismul din perioada interbelica era necesar sa functioneze o balanta a puterii, iar pentru a se evita situatia conjucturala din anul 1914, cand decretarea mobilizarilor partiale si totale au dus nemijlocit la izbucnirea primului razboi mondial, se impunea cu necesitate controlul diplomatic asupra planurilor militare.

Note de subsol :
1 2

Hans Morgenthau - "Politics Among Nations: The Struggle for Power ", p. 208 Keneth Waltz - "Teoria politicii internationale", pp. 126-127 3 John Mearsheimer - "Tragedia politicii de forta", p.20 4 Kenneth Waltz - "Teoria politicii internationale", pp. 88 - 93 5 John Mearsheimer - "Tragedia politicii de forta", pp. 27- 28 6 Hans Morgenthau - "Politics Among Nations: The Struggle for Power", pp. 192 - 208 7 Kenneth Waltz - "Teoria Politicii Internationale", Cap. 6-7 8 John Mearsheimer- "Tragedia politicii de forta", Cap. 2 9 Robert Gilpin - "War and Change in World Politics", pp. 2-8 10 Joseph Nye Jr. - "Descifrarea conflictelor internationale", p. 69 11 Edward Gulick - "Europe's Classical Balance of Power", pp. 1-34 12 Guzzini, S., 2000, REALISM SI RELATII INTERNATIONALE, Iai, Institutul European, p.63 13 Hans Morgenthau - "Politics Among Nations: The Struggle for Power ", p.74 14 Guzzini, S., 2000,REALISM SI RELATII INTERNATIONALE, Iai, Institutul European, p.5. 15 Pop, A.,1998, INTRODUCERE IN RELATII INTERNATIONALE, Bucureti,Polirom, p 7 16 Guzzini,S., 2000,REALISM SI RELATII INTERNATIONALE, Iai, Institutul European, p 30 17 Musgrave,A., Paradigms and Revolutions, London, 1980, p. 76 18 Morgenthou,H., Politics among nations, New York, 1948, p. 142 19 B ul l, lH., 1 9 6 9 , T he Ca se fo r a C la s si cal Ap p ro o ch , n Kea n s K no rr and J a me s Ro se n a u Ed ito r s, P r i nce to n U ni v er s it y P r e s s, p .2 6 - 2 7 . 20 Walty, K.N., 1979 Theory of International Politics, Europe Mcgraw-Hill Education, p. 231 21 Newnham, E.J., 2001, Dicionar de relaii internaionale, Ed.Universal DALSI p.375 22 Hans Morgenthau - "Politics Among Nations: The Struggle for Power ", p.163 23 G u zzi n i, ., 2 0 0 0 , I a si , R eal i s m si r el at ii i nt er na tio n a, I n st it u t ul E uro p ea n, p .1 8 6 24 Kissinger, H., 1969, American Foreign Policy, Editura Norton, New York, p.54

Bibliografie :
-Hans Morgenthau - "Politics Among Nations: The Struggle for Power "Polirom 2007 -Keneth Waltz - "Teoria politicii internationale", Polirom 2006 -John Mearsheimer - "Tragedia politicii de forta",Antet 2003 -Robert Gilpin - "War and Change in World Politics", 1981 -Joseph Nye Jr. - "Descifrarea conflictelor internationale", Antet 2006 -Edward Gulick - "Europe's Classical Balance of Power",1967 -Guzzini, ., 2000, REALISM SI RELATII INTERNATIONALE, Iai, Institutul European, -Pop.A.,1998, INTRODUCERE IN RELATII INTERNATIONALE, Bucureti,Polirom -Musgrave,A., Paradigms and Revolutions, London, 1980 -Bull,lH., 1969, The Case for a Classical Approoch, n Keans Knorr and James Rosenau Editors, Princeton University Press -Walty, K.N., 1979 Theory of International Politics, Europe Mcgraw-Hill Education -Newnham, E.J., 2001, Dicionar de relaii internaionale, Ed.Universal -Kissinger, H., 1969, American Foreign Policy, Editura Norton, New York -Serban Cioculescu - "Introducere n teoria relatiilor internationale,Militara 2007 Bucuresti