Sunteți pe pagina 1din 5

Franz KAFKA Opere complete. Volumul 6. Scrisori catre Milena Traducere si note de Mircea Ivanescu.

Editura Univers, Bucuresti, 2000, 272 p., f.p.

Si iarasi s-a asezat la masa mea de scris un strain (Franz Kafka Scrisori catre Milena)

De curind, a aparut un nou volum din seria de Opere Franz Kafka a Editurii Univers, tradus si ingrijit de Mircea Ivanescu. Dupa scrisorile deja publicate in cele doua volume anterioare, catre Max Brod si sora autorului Ottla, respectiv cele expediate pe adresa Felicei Bauer, apar acum scrisorile trimise Milenei Jezenska. Destinatara scrisorilor era o figura mai mult decit pitoreasca a lumii literare vieneze. Casatorita la 22 de ani cu Ernst Pollack, un student intirziat la Filozofie, doar pentru a evada din celula familiei natale si pentru a rupe orice legatura cu un tata opresiv, ea avea sa devina muza multor scriitori vienezi. Adepta a amorului liber, Milena, al carei nume insemna in ceha chiar cea iubita, avusese o casnicie plina de evenimente furtunoase, punctata de despartiri intermitente si apoi reveniri, problemele ei fiind augmentate de o stare financiara precara, ce o obliga sa dea lectii de franceza si uneori chiar sa faca pe hamalul in Gara Centrala din Viena. Dupa moartea lui Kafka, in 1924, avea sa se desparta de sot si sa se casatoreasca cu un arhitect. Cind germanii au ocupat Cehoslovacia, si-a prins in piept steaua lui David si a continuat sa frecventeze, in ciuda interdictiei oficiale, mediile evreiesti, gest care i-a atras arestarea de catre Gestapo si trimiterea in lagarul de concentrare de la Ravensburg, unde a murit in 1944. Biografia citata este extrasa dintr-un studiu mai amplu continind biografia scriitorului Hermann Broch, cu care destinul Milenei s-a intersectat. Corespondenta dintre Kafka si Milena cuprinde, in principal, scrisorile scrise de marele singuratic praghez in anul 1920, din aprilie pina in noiembrie, in scurta perioada de recuperare intre doua sanatorii, cel de la Merano si cel de la Grimmenstein. Intram in universul fictional patrunzind in camera cu balconas a sanatoriului italian unde florile se deschid intr-o vreme cind la Praga ingheata baltoacele, iar pasarelele si veveritele vin sa-l viziteze pe bolnavul de plamini aflat la tratament.

Kafka incearca sa reconstituie trasaturile chipului Milenei, dar constata ca nu-l poate recompune, din scurta intilnire, insingurata, care s-a petrecut mai mult in tacere intr-o cafenea pragheza supravietuind doar amintirea siluetei, a

rochiei indepartindu-se printre mesele incarcate cu halbe de bere. Vom incerca o succinta caracterizare a acestui flux epistolar. In primul rind sint scrisori despre boala. Nu exista nici o neliniste aparenta, damnatul isi accepta soarta, iar descrierea primei crize de hemoptizie este insotita de linistea cu care victima citeaza cuvintele servitoarei: Domnule doctor, n-o mai duceti prea mult. Criza are si un avantaj: dupa trei sau patru ani de insomnie totala, Kafka adoarme pentru prima oara! Totul are o explicatie: nemaiputind sa suporte grijile si suferintele creierului, ca un veritabil tap ispasitor, plaminul ia asupra sa misiunea ingrata de a purta aceasta povara. Departe de lumea dezlantuita, legat de aceasta doar printr-un fir de scrisori, Kafka stie sa o valorifice: Sa stai intr-o gradina si sa absorbi din boala asta cit mai multa tihna, caci e multa tihna in ea. Boala nu exista in sine, ci e numai un mod de a instrumentaliza neantul. In alte citeva fragmente poate fi descoperita, ascunsa intr-un filigran al textului, tema fundamentala a volumului, spaima. Fie ca o traduce in ceha (strah), fie in germana, asociind-o angoasei (der angst), spaima isi joaca marionetele ei cumplite si trupul lui Franz se contorsioneaza, framintat de energiile sale abisale: Am vrut sa tac, de trei zile aproape ma inec tacind, st nu am pe nimeni aici, linga mine, decit spaima, si crispati ne rasucim noapte de noapte.

Spaima universala, cea care il stringe de git, e spaima de tata, spaima de bucatareasa care-l ameninta ca-l va piri directorului, spaima de una dintre multele logodnice, spaima visului in care profesorul de matematica il scoate la tabla, spaima viscerala a evreului care vede in banalele cuvinte din limba ceha, jste jid o prefigurare a violentei absurde, ultimul cuvint exprimind brinciul, lovitura bucuroasa aproape, sigur tintita, tisnind inainte, fiind precedata de verbul ca un pumn aruncat inapoi ca sa mareasca forta musculara. De altfel, cele mai apreciate scrisori ale Milenei de catre K. sint cele in care aceasta pare sa vorbeasca aceeasi limba cu el: Cele mai frumoase scrisori ale tale sint cele in care dai dreptate spaimei mele. Milena, cu toate problemele ei, e un interlocutor metafizic pe masura lui Franz. Toate aceste scrisori, lipsite de patetism, reci, dateaza din vremea cind K. se gasea inca in Purgatoriu. Din exterior, miscarile lui sufletesti pot parea caraghioase, iar unul dintre colegii ce asista la scena comica in care doctorul visleste putin in contra curentului, pentru a se lasa apoi dus de apa, vorbeste tocmai despre aceasta pregatire pentru Judecata de Apoi. Singura voce care interfereaza cu vocile monstruoase ale interiorului este vocea Milenei, cea care il cheama inapoi la viata: Cineva zace in murdarie sau duhoare pe patul sau de moarte si vine ingerul mortii, cel mai inalt si mai fericit dintre toti ingerii, si il priveste. Mai are voie omul sa cuteze sa moara? se intoarce pe o parte si ii este cu neputinta sa moara.

Cei doi gemeni spiritual joaca jocul copilaresc al metamorfozelor, intitulat Copacelule, copacelule, preschimba-te: Eu ma tirasc de la un copac la altul, sint la mijlocul drumului, dumneata ma strigi, ma faci atent la primejdii, vrei sami dai curaj, te sperii de pasii mei nesiguri, imi aduci aminte de seriozitatea jocului, eu nu mai pot, ma prabusesc, zac de pe acum. Nu pot asculta in acelasi timp vocile infricosatoare dinlauntrul meu si pe dumneata, dar le pot asculta pe acelea si ti le pot marturisi si dumitale, ca nimanui din lumea asta. Ca si in volumele anterioare, in universul kafkian nu exista fericire, nu exista dragoste, ci doar o nedesavirsire in doi, o imensa, cruda luciditate, care-ti permite sa afli ca ai fost condamnat la nefericire, ca ai fost inchis pentru vesnicie in celula ta, din care, aidoma lui Cassanova, incerci zadarnic sa evadezi: ...Jos, in pivnite, pe intuneric, in umezeala, in pesterile lagunei, unde stai chircit pe o scindura ingusta, iar apa ajunge aproape la tine, si o data cu fluxul de fapt urci, dar lucrul cel mai rau sint sobolanii de apa, salbatici, tipetele lor in noapte, tiritul, sfisiatul si rosul lor... si mai ales asteptarea nerabdatoare pina cind iti pierzi puterile epuizat si te prabusesti de pe scindurica. st Si stai acolo sus chircit si spinarea nu mai ajunge sa fie in largul ei, iar picioarele iti amortesc si ti se face groaza si n-ai altceva de facut decit sa te uiti la sobolanii cei mari si intunecati, si ei te orbesc cu privirile lor in noapte, iar in cele din urma nu mai stii daca stai pe scindurica ori ai cazut, si ei chitaie si li s-au deschis boturile cu dintii lor uriti... Sobolanii, fiinte thanatice, asteapta sa te prabusesti de pe scindura ca sa te poata devora, tot asa cum soricelul ce-l priveste in ochi pe naratorul Intimplarilor in irealitatea imediata e un mesager al mortii.

Franz o iubeste pe Milena, dar iubirea doctorului Kafka nu e iubirea apostolului Pavel, cea indelung rabdatoare, ci e un stilp de foc, un holocaust sufletesc ce-l transforma pe indragostit in cenusa: Iubita mea este un stilp de foc care inainteaza pe pamint. Acum ma inconjoara, tinindu-ma pe loc. Scrisul devine o imagine a arderii de tot (printr-o cumplita potrivire a destinului, Milena avea sa fie arsa in crematoriul lagarului german!), foaia cea alba ii arde timpla, hirtia de scrisori se aprinde si, in mijlocul unui vis, Milena si Kafka trec printr-o fantastica autocombustie: In cele din urma ai luat, nu mai stiu cum, foc, miam amintit ca focul se inabusa cu cirpe, am luat o haina veche si am inceput sa te bat cu ea. Dar metamorfozele au inceput din nou si au mers atit de departe, incit nici tu nu erai acolo, ci eram numai eu cel care ardea, si tot eu cel care loveam cu haina. st Intre timp au venit pompierii si ai fost salvata intr-un fel. Dar acum erai altfel decit inainte, desenata cu creta in intuneric, si mi-ai cazut in brate fara viata ori poate doar lesinata de bucurie ca ai scapat. Insa si aici contribuie nesiguranta comutabilitatii, parca eu eram cel ce cadeam in bratele cuiva. Singura raza de speranta, singura salvare e data de acest flux neintrerupt al scrisorilor care se succed intr-un ritm ametitor. Ocupatia aceasta ii invadeaza pina si orele de serviciu, iar trei dintre scrisorile adresate Milenei

ajung, fara voia autorului, pe biroul sefului!

Zilele fara scrisori de la Milena erau ingrozitoare: ...Erau groaznic de grele, luntrea era grea, avea un pescaj ingrozitor, dar plutea totusi pe fluviul tau. Plicurile si insemnele postale poarta mesaje ascunse, iar corespondentul desfasoara o adevarata operatiune kaballistica pentru a interpreta fiecare cuvint, fiecare semn exterior. Bucuria din momentul primirii unei misive e exteriorizata intr-o maniera aproape copilareasca: O puteam tine in mina, scoate din buzunar, aseza pe masa, viri din nou in buzunar, asa cum miinile vor sa se joace cu o scrisoare. Dupa scris, Kafka poate ghici starea sufleteasca a Milenei: cind scrie cu cerneala, aceasta e linistita si chiar optimista. Cind scrisul e fragmentar si in creion, doctorul Kafka se asteapta sa citeasca un dicteu automat al spaimei. In mod ciudat scrisorile lui sint uneori invadate de vid: Te plingi de unele scrisori ca le intorci pe toate fetele si nu cade nimic din ele, chiar ele sint cele in care sint cel mai aproape de dumneata. Relatia celor doi se bazeaza pe un nucleu comun, pe o sensibilitate comuna: O insusire comuna avem, cred, noi doi, Milena sintem atit de sfiosi si speriati, fiecare scrisoare e aproape altfel, fiecare din noi se sperie de precedenta si inca mai mult de scrisoarea de raspuns. Cu toate acestea, numai in mijlocul acestui tumult de cuvinte cei doi pot sta cu adevarat alaturi: Din nu stiu ce slabiciune nu reusesc sa duc pina la capat fraza aceasta, e o lectura fara sfirsit, si o scriu in cele din urma aici inca o data, ca sa o mai vezi si tu si sa o citim impreuna, timpla linga timpla.

Purgatoriul e doar un spatiu al metamorfozelor, in care identitatile celor doi fluctueaza, ca doua brate ale unor vase comunicante. Gestul eroic al Milenei, in momentul cind existenta ei se preschimba in destin, transformata de experienta spirituala a corespondentei cu scriitorul evreu, capata in acest context o valoare simbolica. Cu ajutorul lui Kafka, Milena isi asuma evreitatea prietenelor ei, infruntind cu aceeasi seninatate moartea. Pe masura ce se apropie de noiembrie 1920, scrisorile barbatului se intuneca, volumul isi pierde muzicalitatea iar scrisul se fractureaza, apar din ce in ce mai multe cuvinte sterse, din ce in ce mai multe asonante. Corpul i se ingreuiaza, porumbelul trimis de Noe ca sa vietuiasca pe pamint trebuie sa zboare inapoi pe arca intunecata si doctorul rasfoieste o carte chinezeasca in care inteleptul ii raspunde discipolului care il indemna sa moara mai repede: Si totusi voi muri. Imi rostesc cintecul de incheiere. Caci un cintec e mai lung, altul e mai scurt. Deosebirea intre ele se reduce totdeauna la citeva cuvinte.

Muribundului, aria eroului de opera care cinta pentru a-si alunga moartea nu i

se mai pare absurda, caci tacem si cintam ani in sir. Poate ca dumneavoastra, cititorilor, o sa vi se para ciudat pesimismul acestui epistolar. Am lasat insa deoparte toate amanuntele biografice reintoarcerea lui Kafka la Viena, intilnirea celor doi de la Gmund, amanuntele privind conflictul dintre Milena si tatal sau sotul ei, pe ultima logodnica a lui Kafka, descrierea nuntii surorii sale Ottla, corespondenta intensa a Milenei cu Max Brod sau pe prietenele acesteia care il viziteaza sau ii scriu adesea lui Franz, amanuntele legate de traducerea lui Kafka in ceha, pe care o finisa aceeasi Milena. Toate acestea alcatuiesc un alt text, autobiografic, mai putin metafizic, dar care poate stirni curiozitatea istoricului literar. Jacques Le Rider atragea atentia, in excelenta sa carte Modernitatea vieneza si crizele identitatii, asupra acestui ascetism: O aplecare monahala se exprima in notele datate 20 august 1916 care contureaza tabloul comparat al meritelor barbatului casatorit si ale celibatarului: acesta din urma ramine pur, prezervindu-si fortele si concentrindu-se asupra muncii sale. Chiar daca pasajul citat trimite la Jurnal, asemenea note de weiningerianism nu lipsesc nici din volumul nostru.

Sexualitatea lui Franz Kafka, disipata in acest misoginism metafizic, il impinge pe interpret intr-o zona a nisipurilor miscatoare. De altfel, am selectat pentru acest scurt comentariu numai fragmentele din jurnalul care descrie traversarea Purgatoriului. Pentru ca doar citindu-l veti putea recompune chipul celui care va trimite aceste scrisori, parca de dincolo, din morti, stind singuri in fata unui om al carui chip este doar hirtie de scrisori acoperita de scris. Este povestea unui amor tragic, in care femeia se transforma in Mesia, rostind: Paseste, Lazare! (vocea Milenei este comparata cu cea a profetilor poporului ales), iar cel chemat, pe jumatate Lazar, pe jumatate Iov, paseste pe un covor de hirtie, purtat de invocatia ei ca de un val rascolitor: Bun, si acum te striga Milena, cu o voce care iti patrunde in minte si in inima cu aceeasi putere. Fireste, Milena nu te cunoaste, citeva povestiri si scrisori au orbit-o; ea este asemenea marii, puternica precum marea cu masele ei de ape si, totusi, in deplina neintelegere, rostogolindu-si intreaga forta daca asa vrea luna cea moarta si mai ales atit de indepartata. Ultimele scrisori, trimise dupa 1922, revin la politicosul apelativ doamna Milena, semn ca scriitorul trecuse deja dincolo, ca nici macar vocea Milenei nu il mai putea chema inapoi. Dar asupra acestei tragedii vom pastra totusi tacerea.