Bogumil este un personaj episodic prezent in scena in momente cheie ale evolutiei lui Manole.

De la bun inceput el este prezentat ca un calugar "care-si are un drum de la acre nu se mai abate". Prima sa replica este o imperativa interdictie adresata lui Manole "nu mai masura". Recunoastem aici o parafraza a indemnului biblic. Pentru Bogumil a masura, a cerceta, a socoti este deci o cale gresit aleasa de mester pentru rezolvarea dramei sale. Rezolvarea acesteia este dincolo de oricare calcule matematice pe care le-ar putea face mintea omeneasca, ba mai mult chiar, "numarul stapaneste numai in iad si orice numar pare o iscalitura schimonosita de drac". Calculul este "un joc necurat". Bogumil este acela care descifreaza semnele unui univers in agonie, cuprins parca de "boala caderii", el descrie atmosfera apocaliptica, atat de familiara expresionistilor: "In sat copii nu mai cresc si tatal femeii nu mai da lapte". Blestemul prabusirii pare a cuprinde dintr-o data intreg universul, si privita din acest unghi incercarea lui Manole de a construi biserica echivaleaza cu o incercare de a reechilibra universul (orice biserica fiind ea insasi un univers dupa Mircea Eliade), de a reinstaura, deci, ordinea. Mesterul nu poate accepta calea pe care i-o sugereaza Bogumil, jertfa umana careia nu-i intelege sensul, desi calugarul i-l descifreaza : "Sufletul iese din trupul harsit viermilor albi si parosi si intra invingator in trupul bisericii harasit vejniciei". Sensul tainic al acestei jertfe nu incape in calcule matematice, jertfa trebuie traita pentru a putea fi patrunsa. Omul e supus limitelor, sugereaza calugarul, el nu poate intelege doar prin apelul la ratiune tainele universului astfel spus "cunoasterea paradisiaca" nu este totala: "Crezi tu oare ca masori inaltimile si adancimile sortii cu plumbul atarnat de sfoara?" In sufletul lui Bogumil nu exista nici o indoiala ca doar jertfa ar putea asigura trainicia zidurilor: "In nicio vorba de a mea nu vei gasi nici o urma de intrebare". El stie ca " bunul Dumnezeu si crancenul Satana ii sunt frati, ca unul slujeste celuilalt". Personajul e deci un simbol, o voce a Inaltului care apare in momentele de maxima tensiune ale dramei, servind sugerari conflictului interior al creatorului de frumos. Motivul dorului: prezent in toata creatia blagiani, ia forma unei porunci in jurul careia se tese conflictul (lupta cu sine insusi a personajului semnificand tragedia eterna a geniului coidamnat sa se zbata in "neschimbarea aceluiasi cerc"): "Launtric, un demon imi striga: Cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-ni striga: Jertfeste!". Chemarea creatiei devine porunca ancestrala si, nu nai putin, o pedeapsa: "Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?". Ies astfel in evidenta sensurile mitice ale personajului pentru care dorul de biserica - prezent in sufletul lui ca dorul de casa - nu este altceva decat poraica eternei reintoarceri spre acel arhetip al inceputurilor al caror fier nostalgic se facea resimtit si in versuri. Manole incearca sa le insufle si celorlalti mesteri dorul de biserica si este magnifica scena in care, asezati in jurul lui, ei vad umbra turlelor si aud clopotele in inchipuire. Dupa zidirea Mirei, cuprins de furia constructiei, de patima de a-si vedea opera sfarsita, Manole isi biciuieste zidarii stapanit parca de demon. in cuvintele lui {"Temeliile lumii sunt fara noima. Cand El a cladit, ce-a jertfit?") fiinta umana devine mareata si tragica. Motivul jertfei apare in creatia populara ca o conditie a trainiciei; in opera lui Blaga, jertfa rituala devine o tulburatoare drama umana. Neintelegand la inceput necesitatea jertfei, Manole o accepta atunci cand solul lui Voda cere grabirea lucrarilor; conflictul din constiinta lui se adanceste atunci cind soarta hotaraste sa fie aleasa Mira si mesterul contopeste cele doua iubiri: dragostea pentru sotie si dorul de biserica. in virtutea destinului sau de Creator, Manole alege sacrificiu] si drama lui existentiala tulburatoare cum n-a mai fost alta devine un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte. In schimb, Mira isi intuieste destinul si exprima aceasta intuitie in metafora femeii-biserica: "... eu sunt biserica, jucaria puterilor". Aleasa pentru ca s-a dovedit a fi cea mai buna si mai pura ("Tu ai venit sa scapfun om de la moarte... astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat"), Mirei i se definesc noi atribute, superioare celor ale Anei din balada populara. Motivul destinului se impleteste cu motivul dorului si cu acela al jertfei. Sortit sa se chinuiasca de dorul creatiei, Manole nu se poate mantui de destin decat prin jertfa; in final, urcandu-se in clopotnita, se arunca in gol, asumandusi libertatea unei optiuni; el feconstituie destinul din veac al Zamislitorului de a pieri ucis de propria opera, dar si de a continua sa traiasca prin ea. Mira, ca personaj, nu are o individualitate psihologica bine conturata, servind mai degraba intentiilor lui Blaga de a exterioriza fortele conflictului interior al artistului obsedat de perfectiunea creatiei. Ca si Gaman, Bogumil sau ceilalti tovarasi ai lui Manole, Mira, ca personaj, nu are o individualitate psihologica bine conturata, servind mai degraba intentiilor lui Blaga de a exterioriza fortele conflictului interior al artistului obsedat de perfectiunea creatiei. Sotia lui Manole este o prezenta pura, de o inocenta care aminteste de lumea copilariei. Ca si Ana, eroina baladei din care se inspira Blaga, ea este dominata de o dragoste neconditionata pentru Manole. Numele Mirei a fost interpretat diferit de catre criticii care au studiat drama. Unii au facut apropierea in plan fonetic de verbul a se mira", starea aceasta fiind una caracteristica personajului. O explicatie mai plauzibila a onomasticii eroinei ar fi derivarea din paleoslavul mir", care inseamna lume", dar si pace".

In extazul strengaresc" ce o caracterizeaza, ea intuieste insa perfect rostul sau in existenta lui Manole, marturisindu-i pe un ton de gluma: "femeia adusa de peste apa nu e tocmai totul, dar sa zicem jumatate din tot. Cealalta jumatate e ea (arata spre bisericuta)". Prezenta Mirei in scena creeaza impresia de lumina si zambet, aparitia ei insenineaza atmosfera tot mai sumbra a locului. In povestea aceasta de spaima si trista nebunie", ea incearca sa aduca o farama de liniste in sufletul mesterului, dar gesturile ei, copilaresti in aparenta, capata semnificatii profunde in perspectiva finalului. Sarind cu picioarele pe Gaman care doarme pe podele, ea se identifica cu biserica: "Nu m-am prabusit. Trupul meu e intreg, arcurile intinse, os nu s-a spintecat, stalpii sunt drepti". Cum ar putea sa stea daca nimeni nu lucreaza razand la ea?", se intreaba cu inocenta, definindu-se astfel drept picatura de lumina si echilibru care lipseste zidurilor reci. Gaman o numeste copil, inger, piatra", stranie si prevestitoare asociere de termeni. Pentru Manole ea este una din ratiunile de a exista: Tu esti inceputul si sfarsitul". In momentul culminant al dramei, Manole accepta jertfa fara sa stie ca "spicul curat" al sacrificiului ii va fi cerut chiar lui. Mira intra in scena hotarata sa impiedice sacrificiul pus la cale de Bogumil, actionand in numele respectului pentru viata omului, care, in conceptia ei, nu-i o lumanare de stins cu doua degete muiate in apa spurcata a gurii". Ea traieste presentimentul unei nenorociri, incercand cu duiosie sa-i convinga pe mesteri sa renunte la gandul lor, numindu-i chiar, in gluma/premonitional, noua ucigasi. Si cu Manole zece". Mira nu crede in minunile inaltate pe moarte, dar va deveni ea insasi (constient / inconstient) o mireasa a mortii" altar viu intre blestem si juramant", implinind visul artistic al lui Manole. Numai prin eliberarea de iubirea pamanteasca, prin sacrificarea acesteia pe altarul artei, mesterul isi poate desavarsi opera, care devine simbol al perfectiunii, fiind atotcuprinzatoare. Sub acoperisul" ei se afla la un loc veselia si tristetea, speranta si iubirea. Ca si Bogumil, Gaman poate fi expresia conflictului interior al mesterului. Personaj de tip expresionist, Gaman este prezent in scena, ca si Bogumil, in momentele cheie ale evolutiei actiunii. Prezenta stranie, evocand universul mitic, el apare drept o figura de poveste", cu barba lunga, impletita, haina de lana ca un cojoc", surprins intr-un somn agitat, bantuit de cosmaruri care-l fac s a se cutremure. Daca intunecatul calugar ii comunica lui Manole o vointa divina, Gaman se afla parca intr-o tainica si infricosatoare legatura cu fortele malefice ale pamantului, avand viziuni apocaliptice transmise intr-un limbaj metaforic, in replici dominate de propozitii exclamative si interogative, de interjectii. In somn, spatiu al irationalului, Gaman pare posedat de puterile malefice "pe care le alungi cu crucea, iar ele raspund cu ura". El insusi se identifica cu pamantul al carui cutremur il traieste ca pe o suferinta prelunga si fara leac si, la fel ca pamantul insusi, isi va regasi linistea numai dupa ce jertfa este facuta. intr-o scena-cheie din primul act al dramei, Mira, anticipand deznodamantul, spune: Tu esti pamantul, eu sunt biserica -jucaria puterilor!". Intr-un straniu joc ea anticipeaza actul zidirii, iar Gaman viseaza ca o biserica a crescut" pe spatele sau, numind-o pe Mira tu inger, tu copil, tu piatra". Functia simbolica a personajului este clara, Gaman reprezinta forta telurica, pamantul care cere constructia sfanta pentru a se elibera parca de un blestem. Manole il identifica cu un zmeu" in egala masura nebun si sfant. El apartine universului etern, unde salbaticiuni isi baga botul in sicriul apelor". El insusi pare a avea, peste o suta de ani". Din replicile aparent incoerente ale lui Gaman razbat adesea sentinte: cineva ne numara pasii", sau Visul se izbandeste". Importanta personajului in deznodamant poate intari ideea ca el reprezinta o voce interioara a mesterului, caci, fara sa fi fost prezent la derularea evenimentelor, cunoaste toate detaliile. Unica lui replica, Stiu", reluata de cinci ori, faptul ca aude, asa cum nu li se intampla celorlalti, cantecul din zid, faptul ca descrie cu exactitate senzatiile lui Manole in momentul prabusirii (Gandul tau zboara, trupul tau cade ca o haina care te-a strans si mult te-a durut"), ne determina sa-l interpretam desigur ca pe un personaj simbolic, specific dramei expresioniste.