Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, - d.

18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Simplă şi limpede, de o înaltă inventivitate artistică, poezia lui G. Vieru, destinată unui spectru larg de cititori din diferite clase sociale, captivează cititorul şi trezeşte în el conştiinţa valorii imense a limbii.

Poeziile sale de dragoste şi aforismele prezintă dragostea într-o manieră deosebită, accentuîndu-se frumuseţea caracterutui, puritatea şi splendoarea semnificaţiilor acestui sentiment. Grigore Vieru despre dragoste:
     

Dragostea cere unui bărbat nu mai puţină gingăşie şi nu mai puţin freamăt sufletesc ca unei femei. Femeii nu-i este indiferent nici cum o iubeşti, nici cît o iubeşti şi nici de ce o iubeşti. Nu se poate să nu am un loc frumos şi în moarte, avînd unul în dragoste. Dacă s-ar iubi frumoşii cum se iubesc urîţii. Oamenii puternici mor pentru dragoste, cei slabi mor din cauza ei. Dragostea este unele din formele dreptăţii.Poate chiar dreptatea însăşi.

Grigore Vieru a dedicat pagini intregi femeii. La el poezia iubirii de femeie ocupă, un loc esenţial, ontologic.
ONTOLOGÍE - Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței.

Mihail Dolgan observă că în poezia lui Grigore Vieru poemele iubirii pentru femeie „constituie acea verigă principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul nu-şi poate imagina fericirea deplină pe pământ.”

In poeziile sale, grigore Vieru îi conferă iubitei un statut miraculos, care ţine de taina filosofiei. Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care reprezinta sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapămă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când). Încredinţarea vieţii iubitei este în lirica viereană unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei. Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea imaginii (canonice a) acelui Unic Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică (dialectica - artă de a discuta în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr.) a feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin universul metafizic călcând pe un drum cu două benzi, având la braţ mama şi iubita. O bandă de drum este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte veşnica iubita. Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Drumul alb al mamei se înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar drumul verde al iubitei se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Există aici o imagine superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie. Galbenul sugerează, aşa cum bine observă şi Theodor Codreanu, pe de o parte suferinţa, dorul, angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana pământului.” Într-un aforism Grigore Vieru zice: Să-i dai dreptate (se referă la iubită –soţie) mai mult decât propriei tale mame – asta vrea dragostea.

/ Cu rouă şi cu stea. bărbate. /Sau vino sa ma vezi. cea ocrotită / De dulcele luminii mirt. în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită. iubirea (femeia iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. clar.// .Vreau să te văd./Coseste. Grigore Vieru . Acest tragism este al fiinţei în general. . Acest tragism poartă vina păcatului originar. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii. /Cu roua si cu stea. ce mă adaşti. /E timpul coasei. din care fiecare chip îşi trage oglinda spartă. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere./ Sau vino să mă vezi. armonia şi gingăşia./ Sunt ochii mei şi-ai tăi/ Cei care trişti acum/ Spre tăcere se-nchid.// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor. să proslăvească. în acest sens un poem dialogal în care poetul elogiază femeia iubită. iată. Femeia.// Iubito!” Glasul poeziei vierene de dragoste se conturează cu semnificaţii dintre cele mai înalte şi mai adânci. De-a tale negre gene/Ce tremura usor/Ca aburul de ploaie/Deasupra codrilor. aşezată în planul cosmic. o. Iată. în ultimă instanţă. în ciuda simplităţii aparente ce înfăţişează discursul poetului. chiar şi atunci când poetul vorbeşte despre iubire. din care asimilăm fiinţa întreagă a iubirii. femeie. chiar şi azi. barbate./ În ochii mei cei verzi. tot ce atinge iubita devine lumină. despre dragoste. într-un studiu din România literară. /Sau vino sa ma vezi. însă atunci când ajunge în faţa ei se izbeşte de necuprinsa întindere a libertăţii. având o orientare recuperatoare.// Înconjurată de lumină. ci de o deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene./ Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.Vreau să te văd.// Coseşte./ Dar mărul?/ Mărul de aur?/…/Ceea ce. femeie. Îndrăgostitul aleargă către marea taină a iubirii oferind toate izvoarele ascunse. taină care se identifică. hai – ca iarba. ci dimpotrivă o revigorează şi îi dă acesteia un statut nelimitat de naşteri discursive. iar la rândul ei femeia idolatrizează iubitul. ea comportă un soi de muzicalitate. un loc din care cu fineţe şi delicateţe apar noi raporturi axiologice. Femeia. /Mai deasa si mai verde/Sa creasca-n urma ta.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu. prin dorul de ea. când ne aflăm într-o dictatură a ironiei”.Tot ce atinge iubita devine dor. generează prin candoarea ei./ Tăcere/ Căzând pe tăcere se-aude. din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale versurilor sale seva lirică a marelui poet. În el condiţia umană e pusă sub semnul angoasei şi al morţii. într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.” Ludicul iubirii. neauzit. Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare. cu poetul. lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. semn că între cei doi există stare de graţie şi armonie: „. naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară./ Tu însăţi din lumină vii. dovada iubirii. care se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale./ Din ramură cade/ Sunt frunzele noastre. Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei. avem de-a face cu un poet care nu falimentează tema iubirii.” (Vreau să te văd) sau în poemul Leac divin: „Iubire! Tu. iata. în paşii cărora se eliberează graţia. se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima. să idolatrizeze. /Mi-e dor de iarba cruda/A ochilor tai verzi. Nu de imitaţie e vorba./ E timpul coasei. adică cel care iubeşte femeia va iubi de fapt sensul şi chipul nesfârşit al naturii.Vreau sa te vad Vreau sa te vad. Tragicul apare la tot pasul în poezia lui Grigore Vieru.// Iubire! Ram de rouă sfântă. în poezia lui Vieru comportă sentimentul perechii potrivite./ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta. tot ce atinge iubita devine goană întru cântec de leagăn./ asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti”. din care pulsează către inima cititorului un echilibru natural./ Dar marea?/ Întinsul ei liber?/…/Spartă zace oglinda / Zilelor în care / Uluit descopeream/ Chipul tău fără seamăn. aşa cum se întâmplă în poemul Iubito: „Ceea ce. În fond. în care dragostea îşi poartă stelele ca pe-o mare sărbătoare. Este ceea ce Nicolae Manolescu. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte femei./ Cânt unic. mai ales a acelor al căror viu izvor este folclorul. Cu toate acestea./ sau vino să mă vezi. În acest ultim poem citat. Vreau sa te vad./ Dragostea./ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi. Criticul Alex Ştefănescu scria la un moment dat că lui Grigore Vieru îi stă extraordinar de bine „să adore. hai ca iarba./ Spre mare aleargă/ Sunt izvoarele noastre. In ochii mei cei verzi. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală. e atunci când cel aflat în dragoste se dăruieşte cu fiinţa lui marelui cosmos.