Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, - d.

18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Simplă şi limpede, de o înaltă inventivitate artistică, poezia lui G. Vieru, destinată unui spectru larg de cititori din diferite clase sociale, captivează cititorul şi trezeşte în el conştiinţa valorii imense a limbii.

Poeziile sale de dragoste şi aforismele prezintă dragostea într-o manieră deosebită, accentuîndu-se frumuseţea caracterutui, puritatea şi splendoarea semnificaţiilor acestui sentiment. Grigore Vieru despre dragoste:
     

Dragostea cere unui bărbat nu mai puţină gingăşie şi nu mai puţin freamăt sufletesc ca unei femei. Femeii nu-i este indiferent nici cum o iubeşti, nici cît o iubeşti şi nici de ce o iubeşti. Nu se poate să nu am un loc frumos şi în moarte, avînd unul în dragoste. Dacă s-ar iubi frumoşii cum se iubesc urîţii. Oamenii puternici mor pentru dragoste, cei slabi mor din cauza ei. Dragostea este unele din formele dreptăţii.Poate chiar dreptatea însăşi.

Grigore Vieru a dedicat pagini intregi femeii. La el poezia iubirii de femeie ocupă, un loc esenţial, ontologic.
ONTOLOGÍE - Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței.

Mihail Dolgan observă că în poezia lui Grigore Vieru poemele iubirii pentru femeie „constituie acea verigă principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul nu-şi poate imagina fericirea deplină pe pământ.”

In poeziile sale, grigore Vieru îi conferă iubitei un statut miraculos, care ţine de taina filosofiei. Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care reprezinta sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapămă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când). Încredinţarea vieţii iubitei este în lirica viereană unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei. Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea imaginii (canonice a) acelui Unic Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică (dialectica - artă de a discuta în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr.) a feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin universul metafizic călcând pe un drum cu două benzi, având la braţ mama şi iubita. O bandă de drum este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte veşnica iubita. Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Drumul alb al mamei se înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar drumul verde al iubitei se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Există aici o imagine superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie. Galbenul sugerează, aşa cum bine observă şi Theodor Codreanu, pe de o parte suferinţa, dorul, angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana pământului.” Într-un aforism Grigore Vieru zice: Să-i dai dreptate (se referă la iubită –soţie) mai mult decât propriei tale mame – asta vrea dragostea.

însă atunci când ajunge în faţa ei se izbeşte de necuprinsa întindere a libertăţii.// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor. ce mă adaşti. chiar şi atunci când poetul vorbeşte despre iubire. prin dorul de ea. o. In ochii mei cei verzi./ În ochii mei cei verzi. Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei. aşezată în planul cosmic. numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii.// Coseşte. tot ce atinge iubita devine lumină. /Sau vino sa ma vezi. bărbate. despre dragoste./ Cânt unic. Îndrăgostitul aleargă către marea taină a iubirii oferind toate izvoarele ascunse. iata. într-un studiu din România literară. când ne aflăm într-o dictatură a ironiei”. Femeia.” (Vreau să te văd) sau în poemul Leac divin: „Iubire! Tu.Vreau sa te vad Vreau sa te vad. Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. să proslăvească. chiar şi azi. iată.Vreau să te văd. /Cu roua si cu stea. clar. naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară. Acest tragism este al fiinţei în general. tot ce atinge iubita devine goană întru cântec de leagăn. lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. /Mi-e dor de iarba cruda/A ochilor tai verzi. Cu toate acestea./ Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. hai – ca iarba. În el condiţia umană e pusă sub semnul angoasei şi al morţii./ asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti”. De-a tale negre gene/Ce tremura usor/Ca aburul de ploaie/Deasupra codrilor./ Sunt ochii mei şi-ai tăi/ Cei care trişti acum/ Spre tăcere se-nchid. într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere. dovada iubirii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii. Femeia. În acest ultim poem citat. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi.// Înconjurată de lumină. aşa cum se întâmplă în poemul Iubito: „Ceea ce./ Cu rouă şi cu stea. armonia şi gingăşia. /Sau vino sa ma vezi. În fond. semn că între cei doi există stare de graţie şi armonie: „. iubirea (femeia iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. din care pulsează către inima cititorului un echilibru natural. în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare. e atunci când cel aflat în dragoste se dăruieşte cu fiinţa lui marelui cosmos. hai ca iarba. /E timpul coasei. avem de-a face cu un poet care nu falimentează tema iubirii. având o orientare recuperatoare. femeie. Grigore Vieru . ci de o deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene. neauzit./ Tu însăţi din lumină vii. Nu de imitaţie e vorba. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. cea ocrotită / De dulcele luminii mirt./ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta. în poezia lui Vieru comportă sentimentul perechii potrivite. Tragicul apare la tot pasul în poezia lui Grigore Vieru. care se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale.// Iubire! Ram de rouă sfântă. barbate.Vreau să te văd. Acest tragism poartă vina păcatului originar.Tot ce atinge iubita devine dor./ Dar mărul?/ Mărul de aur?/…/Ceea ce. ea comportă un soi de muzicalitate. Criticul Alex Ştefănescu scria la un moment dat că lui Grigore Vieru îi stă extraordinar de bine „să adore. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. în acest sens un poem dialogal în care poetul elogiază femeia iubită. în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită. taină care se identifică. iar la rândul ei femeia idolatrizează iubitul.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu. în ultimă instanţă./ E timpul coasei. .” Ludicul iubirii. mai ales a acelor al căror viu izvor este folclorul. Iată. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte femei.// . din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale versurilor sale seva lirică a marelui poet./ Spre mare aleargă/ Sunt izvoarele noastre./Coseste. Este ceea ce Nicolae Manolescu. din care fiecare chip îşi trage oglinda spartă./ Din ramură cade/ Sunt frunzele noastre. să idolatrizeze. adică cel care iubeşte femeia va iubi de fapt sensul şi chipul nesfârşit al naturii. un loc din care cu fineţe şi delicateţe apar noi raporturi axiologice./ Tăcere/ Căzând pe tăcere se-aude./ Dragostea. în care dragostea îşi poartă stelele ca pe-o mare sărbătoare. având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală.// Iubito!” Glasul poeziei vierene de dragoste se conturează cu semnificaţii dintre cele mai înalte şi mai adânci./ sau vino să mă vezi. cu poetul. /Mai deasa si mai verde/Sa creasca-n urma ta./ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi. femeie. Vreau sa te vad. în paşii cărora se eliberează graţia. ci dimpotrivă o revigorează şi îi dă acesteia un statut nelimitat de naşteri discursive./ Dar marea?/ Întinsul ei liber?/…/Spartă zace oglinda / Zilelor în care / Uluit descopeream/ Chipul tău fără seamăn. generează prin candoarea ei. din care asimilăm fiinţa întreagă a iubirii. se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima. în ciuda simplităţii aparente ce înfăţişează discursul poetului./ Sau vino să mă vezi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful