Sunteți pe pagina 1din 34

11

UNIVERSITATEA TEHNICA GHEORGHE ASACHI



DIN IASI

FACULTATEA DE MECANICA
REFERAT
Elemente Avansate de Analiza cu Elemente Finite
TIMOFTE DOREL-maste anul II DET

Oonducator stiintific-Conf. dr. ing-MIHAIL AIGNATOAIE
2012
22
ASPECTE LEGATE DE DISCRETIZAREA IN ELEMENTE
FINITE SI INSTABILITATI NUMERICE IN CALCULUL
LINIAR SI NELINIAR AL STRUCTURILOR
1. DISCRETI ZAREA STRUCTUR ILOR.
1.1 Generalitati
Prin discretizarea unei structuri se intelege subinpartirea acesteia intr-un numar oarecare
de elemente finite sau retea de puncte de integrare numerica, interconectate in nodurile
lor exterioare. In cadrul acestei operatii se aleg tipurile de elemente finite care vor fi
utilizate si se stabilieste repartitia lor pe domeniul discretizat, rezultind astfel numarul,
dimensiunea si forma acestora.
La structurile care pot fi asimilate ca fiind alcatuite numai din bare, modelul de calcul ce
rezulta in urma discretizarii structurii asigura satisfacerea conditiilor de compatibilitate si
de echilibru atit in interiorul fiecarui element cit si pentru intreaga structura; la structurile
bi si tri dimensionale, modelul de calcul rezultat prin discretizare nu satisface conditiile
mentionate decit partial.
T
3
Fig.1
De asemenea fortele nodale care depind de gradele de libertate prevazute in nod, nu au in
acest caz corespondenta fizica in structura data, in cazul elementelor finite liniare acete
forte coincizind chiar cu eforturile rezultante din sectiune.
Din aceasta cauza, pentru ca rezultatele obtinute prin calculul condus pe un model cu
element bi sau tri dimensionale sa aproximeze cit mai bine solutia problemei discretizarea
trebuie sa aiba la baza o analiza atenta a starii de deformatii si eforturi din structura, luind
in considerare aspectele legate de forma, material, rezemare si incarcare pe care le
prezinta aceasta.
Pozitia nodurilor, respectiv a liniilor sau suprafetelor de separare intre elementele finite
(linii, suprafete nodale) este conditionata atit de prezenta unor variatii in geometria
structurii sau calitatea materialului acesteia, cit si de existenta unor incarcari concentrate
sau chiar distribuite, dar dupa legi de variatie discontinue. In figura 1 sunt prezentate
schematic citeva situatii in care pozitia nodurilor sau a liniilor nodale este impusa
In cazul structurilor bidimensionale se pot utiliza pentru modelare elemente finite
triunghiulare sau patrulatere, elementele triunghiulare asigurind posibilitati mai largi in
ceea ce priveste aproximarea geometriei contururilor, in timp ce elementele patrulatere
reproduc mai corect distributia de tensiuni. Este indicat sa se utilizeze elemente cit mai
apropiate de triunghiul echilateral, respectiv de patrat. Nu se recomanda utilizarea
triunghiurilor cu unghi foarte obtuz sau a elementelor patrulatere prea alungite.
Aproximind o structura printr-un anumit numar de element finite, de un anumit tip,
modelul de calcul optim este caracterizat prin energia potentiala minima. Aceasta
proprietate poate furniza criteriul de alegere a variantei opime de discretizare. In acest
scop se analizeaza structura in diferite variante de discretizare si se determina energia
potentiala pentru fiecare caz cu relatia:


1
m


u
i
k
i
u
i
2
i 1
Folosind acest criteriu se poate stabili configuratia optima a retelei de discretizare
corespunzatoare unui numar dat de puncte de nodale si se pot face aprecieri in ceea ce
priveste calitatea modelarii in functie de tipurile de elemente finite utilizate.
In cazul existentei unor concentratori de tensiune cum este cazul intrindurilor in virful
unghiului concav va trebui plasat un nod. Cind se urmareste efectul local al
concentratorului de tensiune, pentru cunoasterea virfului de tensiune uneori se
preconizeaza procedeu indesirii succesive a retelei in zona cercetata in functie de starea
de tensiune si deformatie din zona respectiva la momentul de timp considerat.
Prezenta unor fisuri necesita dedublarea nodurilor in retea, la capatul fisurii fiind dispus
un singur nod. Pentru a prinde efectul local al concentratorului de tensiune de la capatul
fisurii si in acest caz sunt imaginate elemente finite speciale cu fisura. In ceea ce priveste
tratarea marginilor curbe fie ca se procedeaza la o indesire a retelei, utilizind elemente
finite cu margini drepte (triunghi, patrulater oarecare, tetraedru) fie ca se apeleaza la
avantajele elementelor finite izoparametrice cu margini curbe.
Fig.2. Model numeric pentru analiza la solicitari dinamice a unui stilp din beton armat
Rafinarea retelei de discretizare pe zonele plastic potentiale
(a) Retea cu pas variabil
(b) Discretizare diferita pe zona de impact
respectiv pe zona conturului circular
(c) Detaliu de dicretizare a proiectilului sferic
Fig. 3. Model numeric pentru analiza la impact balistic
In analiza cu elemente finite a starii de deformatie si tensiune a mediilor continue infinite
sau semi-infinite (modelarea terenului de fundare, modelarea zonelor de impact balistic),
o problema esentiala este precizarea limitelor semispatiului sau semiplanului cercetat.
Avind in vedere faptul ca efectul actiunilor descreste cu distanta pina la punctul de
aplicatie al incarcarilor, mediul continuu va trebui extins pina in zona unde acest efect
este neglijabil, iar conditiile de rezemare, in lungul acestei margini, idelaizate; daca, de
exemplu, deplasarile nodurilor retelei in lungul acestei margini sunt foarte mici acestea
pot fi blocate, considerindu-le deci fixe.
Pentru structuri complexe si cu dimesniuni mari, majoritatea programelor de calcul
permit generarea automata a topologiei si a coordonatelor nodurilor, reducind prin
aceasta substantial volumul datelor initiale.
1.2 Efectul discretizarii asupra rezultatelor numerice
Rezultatele (deplasarile si tensiunile) care se obtin cu metoda elementelor finite sunt
dependente de solutia de discretizare aleasa. Din acest motiv exista situatii in special in
cazul unor geometrii complicate cind problema inginereasca abordata cu aceste metode
trebuie investigata in mai multe variante de discretizare urmind sa se trieze rezultatele
obtinute.
Pentru solicitari dinamice influenta marimii retelei este chiar mai importanta intrucit sunt
adaugati mai multi termeni in modelul constitutiv (strain rate effect), iar daca nu este
dispusa o retea de elemente finite suficient de densa rezultatele numerice ale modelului
pot fi invalidate de o alegere gresita a retelei. Pe de alta parte, efectul de manipulare al
erorilor creste odata cu numarul de elemente utilizat. Erorile numerice sunt datorate
truncherilor, erorilor de tip round-off si a datelor de intrare.
Pentru studiul influentei discretizarii, cea mai comuna metoda este de injumatatire a
retelei si comprarea primei retelei injumatatite cu cea de a doua cu reteaua dublata, iar
daca rezultatele sunt neglijabile analiza se considera acceptabila. In analiza cu elemente
finite a problemelor cu caracter dinamic este important a se utiliza citeva retele pentru a
se asigura de acuratetea rezultatelor. Schimbarea dimensiunii mesh-ului in structura
anlizata trebuie facuta insa cu multa atentie. Pentru a realiza in mod efectiv o crestere
apreciziei rezultatelor prin rafinarea succesiva a retelei de elemente finite se impune
respectarea urmatoarelor trei criterii:
Fiecare discretizare anterioara trebuie sa se regaseasca in cea noua.
Fiecare punct al structurii trebuie sa se afle totdeauna in cadrul unui element
finit.
Functia de aproximare (tipul de element) trebuie sa ramina aceeasi cind se
trece de la un element la altul.
Trebuie facuta insa observatia ca de la un anumit numar de elemente finite, rezultatele nu
mai pot fi imbunatatite prin cresterea numarului acestora, impunindu-se schimbarea
tipului de element finit utilizat.
Fig. g
Figura 4 prezinta modelul numeric de analiza a unui element din beton supus impactului
dinamic a unui proiectil din otel. Au fost studiate sapte tipuri de retele. Dupa cum se
poate observa adincimea penetrarii este sensibil influentata de calitatea retelei de
discretizatre.
Fig. 4
Tableul 1 Dimensiunea si numarul de elemente utilizate la discretizare
z
Fig. 5 Adincimea penetrarii
Fig. 6 Studiu parametric. Influenta retelei asupra marimii craterului
2. TEHNIC I DE MODELARE A STRUCTURI LOR SUB ACTIUNEA
INCARCAR ILOR DINAM ICE SEVERE ( IMPACT, EXPLO ZII)
In aplicarea metodei elementelor finite la calculul structurilor exista in principal doua
metode de descriere a miscarii materialului asociat retelei de discretizare a structurii, si
anume modelul Lagrangian respectiv modelul Eulerian.
Fig.7 Modelul Lagrangian (stinga) respectiv modelul Eulerian(dreapta)
Deformatii mari
Deformatii mari
Fig. 8 Modelele numerice (a) Lagrangian (b) Eulerian utilizate la modelarea problemei de
impact
In modelul Lagrangian reteaua de discretizare se distorsioneaza impreuna cu materialul
aasociat celulelor (elementelor) de discretizare, in timp ce in modeul Eulerian reteaua de
discretizare (mesh-ul) ramine fixa in spatiu, doar materialul miscindu-se in interiorul
celuleor de discretizare. Pentru a permite miscarea materialului dimensiunea mesh-ului
este mai mare decit corpul original.
In cazul deplasarilor si deformattiilor mari modelul Lagrangian prezinta dezavantajul
probelemelor numerice datorate distorsionarii severe a elementelor si intersectei acestora
care conduce la pierderea acuratetei solutiei la timp de integrare numerica foarte mic si
chiar la oprirea procesului de analiza. Pentru depasirea acestor probleme trebuie aplicate
tehnici de "rezonare" a elementelor puternic distorsionate sau la aplicarea tehnicii de
"erodare" a elementelor ce inregistreaza deformatii accentuate. Rezonarea este o tehnica
de creare a unei retele noi de discretizare in functie de nivelul de distorsionare a
elementelor dintr-o zona oarecare a corpului original. Prin tehnica de "erodare" anumite
elemente sever distorsionate sunt eliminate din modelul numeric atunci cind un anumit
criteriu, cel mai adesea cind deformatiile plastice au atins un anumit nivel extrem, este
indeplinit. "Erodarea" poate altera solutia fizica a problemei intrucit masa si energia de
deformatie interna a elementlor este eliminata din intregul asamblu al sistemului initial.
Ambele metode descrise, atit cel Lagrangian cit si cel Eulerian sunt bazate pe definirea
unei retele de discretizare (grid-based techniques). Pentru modelarea corpurilor care
inregistreaza deformatii mari este recomandabila utilizarea tehnicii SPH (Smot Particle
Hydrodynamics) in care, spre deosebire de modelele anterioare, nu mai apar probleme
legate de distorsionarea severa a elementelor si care sa conduca la instabilitati numerice.
Fig. 9 Modelul numeric Lagrangian - problema de impact
Impact balistic asupra unei placi compozite (Kevlar/Ceramica)
Delaminarea-
placii de Kevlar
Fisurarea cermicii sub forma
unui conoid
Fig. 10 Modelarea mixta Lagrangian+ SPH a zonei de impact
3. INSTABILITATI NUMERICE IN CALCULUL NELINIAR AL
STRCUCTUR ILOR
3.1. Introducere
Prin analiza statica elasto-plastica de ordinul al II-lea se intelege orice tip de analiza care
urmareste sa surprinda atit efectul neliniaritatii fizice cit si a celei geometrice, respectiv
influenta modificarii geometriei structurii, asupra marimii deplasarilor si eforturilor
structurii. In acest caz controlul solutiei consta in aplicarea unui calcul incremental sau
incremental-iterativ si indeplinirea concomitenta a ambelor conditii ce trebuie satisfacute
in situatia de echilibru, compatibilitatea deformatei si echilibrul static al nodurilor, la
fiecare increment al incarcarii exterioare. In principal, procedeele de acest fel pot fi
grupate in urmatoarele categorii: (1) metoda pasilor controlati de incarcari, (2) metoda
pasilor controlati de deplasari si (3) metoda pasilor controlati de lungimea de arc ("arc
length control method"). De mentionat faptul ca aplicarea unei metode incremental-
iterative din categoria (2) sau (3) premite si studiul comportarii structurii in domeniul
postcritic, spre deosebire de cazul metodelor din categoria pasilor controlati de incarcari,
cind analiza este oprita la momentul atingerii incarcarii limita.
Raspunsul neliniar al unei structuri se datoreaza in principal modificarii caracteristicilor
sale de rigiditate corespunzatoare diferitelor niveluri de intensitate ale actiunilor
exterioare. Variatia rigiditatii provine din doua cauze importante, si anume: neliniaritatea
geometrica si neliniaritatea fizica.
Neliniaritatea geometrica se manifesta prin doua efecte importante: un efect local, de
flexibilizare a barelor comprimate, modelat in analiza prin considerarea functiilor de
stabilitate in formularea metodei deplasarilor, respectiv prin considerarea matricelor de
rigiditate geometrica in formularea elementelor finite si un efect global, datorat
modificarii configuratiei geometrice a nodurilor structurii, modelat in analiza prin
formularea Lagrangiana adoptata (actualizata sau totala).
Neliniaritatea fizica sau materiala se manifesta prin modificarea parametrilor curbei
caracteristice a materialului, ca urmare a cresterii nivelului de solicitare. Pentru
structurile in cadre plane metalice neliniaritatea fizica se manifesta prin plastificarea
locala a sectiunilor si a dezvoltarii acestor zone plastice in lungul barelor, urmarind
starea de eforturi ce produce violarea curbei de inetractiune N-M corespunzatoare initierii
curgerii.
In principiu, utilizind una din metodele de analiza elasto-plastica de ordinul al II-lea
amintite, curbele de raspuns forta-deplasare pentru cazul unor actiuni statice sunt
prezentate in figura 11.
p

(
f
a
c
t
o
r

d
e

i
n
c
a
r
c
a
r
e
)
Analiza rigid plastica
Analiza elasto-
plastica (articulatii
plastice) de
ordinul I
Modelul clasic al
articulatiilor
plastice
Modelul
plastificarii
distribuite sau al
artic. plastice
imbunatatite
Analiza elasto-
plastica de
ordinul al II-lea
d (deplasare)
Fig. 11
3.2. Metoda elementelor finite in studiul comportarii postelastice
Analiza statica neliniara genereaza, in metoda elementelor finite, sisteme de ecuatii
neliniare, pentru rezolvarea carora se recurge la liniarizarea prin metoda secantelor sau
prin metoda tangentelor. In concordanta cu acestea se definesc matricea secanta a
rigiditatilor, respectiv matricea tangenta a rigiditatilor. Determinarea matricelor
caracteristice ale elementelor finite, in formularea deplasarilor, se bazeaza pe principiul
deplasarilor virtuale si, considerarea unei functii de deplasari, de obicei sub forma
polinomiala, cu ajutorul careia se pot exprima deplasarile oricarui punct din interiorul
elementului, in raport cu deplasarile nodurilor de la capetele elementului finit. Odata
cunoscut cimpul de deplasari, pe baza unui studiu geometric, se poate determina starea de
deformatie specifica si de efort unitar din element. Daca se tine seama ca deformata
structurii nu se incadreaza in domeniul micilor deplasari, pentru o bara dintr-o structura
plana, unde din tensorul deformatiilor se retine numai deformatia specifica
corespunzatoare axei longitudinale a barei, expresia acesteia nu mai poate fi mentinuta
sub forma simpla, ci trebuie adaugati unul sai mai multi termeni pentru a tine seama de
interdependenta dintre solicitari. Pentru fiecare asemenea forma va rezulta o alta alcatuire
a matricei de rigiditate secanta respectiv tangenta, alegerea celei mai potrivite depinzind
de natura problemei studiate si de gradul de aproximare dorit.
p

(
f
a
c
t
o
r

d
e

i
n
c
a
r
c
a
r
e
)
Formularea calculului neliniar in metoda elementelor finite, implica rezolvarea
urmatoarelor doua aspecte principale:
(1) Determinarea ecuatiilor ce caracaterizeaza comportarea neliniara a
structurilor, sub cele doua aspecte, cel fizic si cel geometric:.
(a) adoptarea relatiilor neliniare intre deformatiile specifice si deplasari.
(b) adoptarea unui model pe baza caruia sa se deduca relatiile constitutive
neliniare -
(c) aplicarea principiului deplasarilor virtuale pentru determinarea ecuatiilor
de echilibru static.
(2) Rezolvarea acestor ecuatii neliniare, prin metoda elementelor finite. Principiul
metodei elementelor finite aplicat in studiul structurilor din bare, consta in separarea
structurii prin linii imaginare rezultind un anumit numar de elemente finite. Elementele
finite sunt presupuse ca se interconecteaza intr-un numar discret de puncte nodale situale
la capetele lor; deplasarile acestor puncte nodale se considera a fi parametrii necunoscuti.
Deplasarile punctelor din interiorul fiecarui element finit sunt exprimate in functie de
deplasarile nodurilor de interconexiune, cu ajutorul unor functii de deplasari. Functiile de
deplasari, odata definite, servesc la deducerea starii de eforturi unitare in diverse sectiuni
si fibre, din interiorul elementului finit. Solutionarea sistemului de ecuatii neliniare
implica aplicarea urmatoarelor proceduri
(a) Adoptarea tipului de element finit si asocierea gradelor de libertate in functie
de natura problemei studiate si de gradul de aproximare dorit.
(b) Definirea functiilor de deplasari pe baza carora se definesc deplasarile in
interiorul elementului finit.
(c) Exprimarea ecuatiilor de echilibru in functie de deplasarile gradelor de
libertate asociate elementului finit utilizat.
(d) Aplicarea unor procedee incrementale sau incremental iterative pentru
rezolvarea sistemelor de ecuatii neliniare rezultate
3.2.1 Determinarea matricelor caracteristice ale elementelor finite.
Tipul de element finit utilizat in acest studiu este cel de bara dreapta cu sase grade de
libertate (3 grade de libertate pe nod), corespunzatoare deplsarilor axiale, verticale si
rotirilor (fig. 12.).
L
y
Bara ij
Tj, vj
Nj, uj
x
Ni, ui
Ti, vi
i
M
y
Mi,

i
z
Fig. 12
p

(
f
a
c
t
o
r

d
e

i
n
c
a
r
c
a
r
e
)
2
1

Acceptind modelul de comporatre elastic-perfect plastic al materialului (descarcarea are


loc considerind modulul de elasticitate initial, iar reconsolidarea nu este luata in
considerare), energia potentiala de deformatie a elementului finit poate fi scrisa in modul
urmator :
U

dV
+


dV
(1)
e

0
V
e

c
V
p
c
c
,
p
Legatura neliniara intre deformatia specifica axiala (incrementala) si deplasari, fata de
sistemul de referinta fix al sectiunii transversale curente a elementului finit (fig. 12),
poate fi scrisa acceptind comportarea elastica pe parcursul unui increment al incarcarii,
astfel:
du 1


dv
_
d
2
v

(2)
dx 2

dx
,
dx
2
Pentru aproximarea cimpului de deplasari din interirul elementului finit, se utilizeaza
functiile standard de interpolare Lagrange pentru deplasarile axiale si Hermite pentru
deplasarile transversale. Prin intermediul acestor functii de interpolare se aproximeaza
deplasarile punctelor, din lungul axei de referinta initiala (fixa) a elementului finit (fig.
12.), dupa cele doua directii, longitudinale si transversale, in functie de deplasarile nodale
cunoscute, considerind o variatie liniara (Lagrange) pentru reprezentarea deplasarilor
axiale, u, respectiv o variatie polinomiala cubica (Hermite) pentru reprezentarea
deplasarilor transversale, v. Notind cu d vectorul deplasarilor nodale ale elementului finit
reprezentat in fig. 12., cimpul de deplasari se poate exprima in functie de vectorii de
interpolare corespunzatori deplasarilor axiale,
u N
u
d ; v N
v
d
N
u
si transversale, N
v
astfel:
(3)
unde:
N

x
,0,0,
x
,
0,0
1
(4)
u
L L
N

, 1

x
2
+

2

x
3
,
x

x
2
+

1

x
3
,
0,
3

x
2

2

x
3
,

x
2
+

1

x
3 1
v
0
L
2
L
3
L L
2
L
2
L
3
L L
2
Exprimind variatia de ordinul II a energiei potentiale totale de deformatie a elementului
finit rezulta expresia matricei de rigiditate tangenta, in coordonate locale, prin
intermediul careia se exprima relatia neliniara intre variatia fortelor si variatia
deplasarilor, si care poate fi scrisa simbolic, sub forma matriceala astfel:
K
t
d F (5)
unde F si d reprezinta vectorul variatiei fortelor si respectiv vectorul variatiei
deplasarilor nodale ale elementului finit, in coordonate locale, iar K
t
de rigiditate
reprezinta matricea
Considerarea dezvoltarii zonelor plastice in sectiunile transversale ale elementelor
finite se face prin impartirea acestor sectiuni printr-un cadrilaj de ochiuri dreptunghiulare
(fig. 13) si explicitarea deformatiilor in dreptul acestora utilizind ecuatia (2) in functie de
valorile deplasarilor incrementale de la capetele elementului finit, actualizindu-se astfel la

i i

i
fiecare pas valorile deformatiilor totale, pe baza deformatiilor din pasii anteriori:
k ' k

1
k


k
1
1
k

1
T
+
k
''
T
'' k

1 '' k

i
N
u

d
+
d
2
N
v
N
v

d
y
i
N
v

d
+
ri
(6)
Prin monitorizarea explicita a deformatiilor in fiecare fibra a sectiunii transversale, pentru
fiecare increment al incarcarii, prin intermediul relatiilor (6), se ia in considerare cu
maxima acuratete dezvoltarea graduala a zonelor plastice si a descarcarilor elastice in
fibrele sectiunii precum si influenta deformatiilor din tensiuni reziduale,
ri
, asupra
caracteristicilor de deformabilitate si rigiditate ale sectiunilor. O fibra se considera
plastificata in momentul in care deformatia totala corespunatoare unui anumit increment
k al incarcarii depaseste valoarea deformatiei de initiere a curgerii
c
.
Pentru evaluare integralelor de suprafata care intervin in relatiile (1-6), de
determinare a caracteristicilor de rigiditate ale sectiunilor transversale, se pot utiliza
diferite metode numerice de integrare numerica cum ar fi metoda Simpson sau metoda
Gauss. Desi metoda Gauss este in general mai eficienta din punct de vedere al numarului
de puncte utilizate (la acelasi numar de puncte de integrare are o precizie mai buna decit
metoda Simpson) deseori in programele de analiza este utilizata metoda Simpson.
Motivul principal al acestei alegeri il constituie faptul ca reteaua de puncte de integrare
presupusa de metoda Simpson surprinde si frontiera domeniului de integrare, adica
tocmai fibrele cele mai puternic solicitate, in timp ce metoda Gauss nu considera puncte
de integrare in aceste zone.
3.2.2 Integrari numerice in metoda elementelor finite
Matricele de rigiditate secanta respectiv tangenta ale elementelor finite pot fi determinate
doar aproximativ prin intermediul unor metode numerice de integrare numerica a
functiilor de o singura variabila, deoarece caracteristicile de rigiditate ale sectiunilor din
lungul elementelor finite, ce intervin in expresiile matricelor de rigiditate, sunt marimi cu
caracter discret, ce depind de valoarea deplasarilor de la capetele elementului. Cea mai
eficienta metoda de integrare numerica, utilizata in acest caz, ca urmare a considerarii
unei variatii polinomiale ale deplasarilor in interiorul elementului finit, este considerata a
fi metoda Gauss in diferite variante (Gauss-Legendre, Gauss-Lobatto). In figura 13 se
prezinta modul de discretizare a elementului de bara in elemente finite si a sectiunilor
transversale din dreptul punctelor de integrare numerica Gauss a elementelor finite.
k
i
(ec.3.99)
Suprafata dreptunghiulara
elementara (fibra)
Nod de element
finit
Punct de integrare
Gauss-Legendre
1 3 4 n 2
Nr. puncte
Abscisele z Coeficientii de pondere w
Gauss-Lobatto Gauss-Legendre Gauss-Lobatto Gauss-Legendre
3
t 1,0000000000
0,0000000000
t 0,7745966692
0,0000000000
0,3333333333
1,3333333333
0,5555555556
0,8888888889
4
t 1,0000000000
t 0,4472135954
t 0,8611363116
t 0,3399810436
0,1666666667
0,8333333334
0,3478548451
0,6521451549
5
t 1,0000000000
t 0,6546536707
0,0000000000
t 0,9061798459
t 0,5384693101
0,0000000000
0,1000000000
0,5444444445
0,7111111112
0,2369268851
0,4786286705
0,5688888889

Element finit
Fig13 Discretizarea elementelor de bara in elemente finite de fibra
In cazul aplicarii unei metode de tip Gauss trebuie avut in vedere faptul ca limitele de
integrare sunt diferite. Astfel printr-o schimabre de variabila corespunzatoare, se reduce
orice integrala cu limite finite (a, b, a<b) si integrand continuu F la urmatoarea forma:
unde noua functie este:
b

F ( x)dx

a
b a
2
1

(
z)dz
1
(7)
(
z
) F


1

2
(b a) z
+
1
(
b +
a)
_
2
,
(8)
In cazul particular in care limitele de integrare ale functiei F sunt a=0 si b=1 si aplicind
formula pentru cuadratura gaussiana obtinem urmatoarea aproximare:
1
1
n


F (x)dx
2


w
j
F (0,5
z
j
+ 0,5)
(9)
0
j 1
unde cu z
j
si w
j
s-au notat abscisele respectiv coeficientii de pondere corespunzatori uneia
dintre variantele de cuadratura gaussiana adoptata.
In tabelul 2 se prezinta comparativ abscisele nodurilor de integrare si coeficientii de
pondere corespunzatori cvadraturii gaussiene in varianta Legendre si Lobatto, pentru un
numar de 3,4 si 5 noduri de integrare.
La alegerea metodei de integrare, mai trebuie avut in vedere faptul ca numarul de
puncte de integrare se resfringe in mod direct asupra acuratetii rezultatelor, si alegerea
unui numar mare de puncte duce la marirea considerabila a timpului de analiza, mai ales
in cazul unei analize la nivel de fibra. Mai mult in cazul in care se doreste luarea in
considerare a efectelor descarcarilor elastice trebuiesc memorate informatii aditionale cu
privire la istoria eforturilor (tensiunilor) in dreptul acestor sectiuni, in timpul etapelor de
calcul, si generarea unui numar mare de puncte de integrare conduce la marirea
considerabila a datelor ce trebuiesc memorate.
Tabelul 2. Abscisele si coeficientii de pondere de la integrarea gaussiana.
Este stiut faptul ca cuadratura gaussiana ne da, la acealasi numar de puncte, o
precizie mai buna decit metoda lui Simpson-simpla, presupunind ca nu putem localiza
aceste puncte, si ca urmare a faptului ca varianta Gauss-Lobatto fata de Gauss-Legendre
considera noduri si la capetele barei, aceasta varianta este de preferat.
Fig.14 Distributia factorilor de pondere pentru (a) Gauss-Legendre (b) Gauss-Lobatto
In cazul integrarii numerice pe domenii (cazul bi-dimensional) cuadratura Gauss se
exprima in modul urmator:
1
I

n
f ( , )dd


H
i
f (
i
,
i
)
1
i 1
unde

i
,
j
reprezinta coordonatele punctelor de integrare iar H
i
sunt coeficientii de
pondere.
Distribuita si coeficientii de pondere a punctelor de integrare pentru elemente finite de
forma patrulater si triunghi este data in tabelele de mai jos.
Tabelul3. Cuadratura Gauss pentru elemente finite de forman patrulater.
Pozitia punctelor
Gradul
polinomului
n Coordonate Ponderi

1 1 0 0 4
3 4
-1/3
1/3
-1/3
1/3
-1/3
-1/3
1/3
1/3
1
1
1
1
4 9
-3/5
0
3/5
-3/5
0
3/5
-3/5
0
3/5
-3/5
-3/5
-3/5
0
0
0
3/5
3/5
3/5
25/81
40/81
25/81
40/81
64/81
40/81
25/81
40/81
25/81
Tabelul 4. Cuadratura Gauss pentru elemente finite de forma triunghiulara.
Pozitia punctelor
Gradul
polinomului
n Coordonate Ponderi

1 1 1/3 1/3 1/2
2 3
1/2
1/2
0
1/2
0
1/2
1/6
1/6
1/6
k k
222
3.3 Metode de determinare a solutiei in calculul elasto-plastic de ordinul al II-lea
In studiul comportarii neliniare a structurilor intereseaza atit modul de comportare a
structurii pina la atingerea incarcarii limita ce produce colapsul structurii cit si modul de
comportare post critic, astfel incit este necesar ca ecuatia (3.102) sa fie rescrisa sub
urmatoarea forma:
P(d) F 0 (1)
in care cu s-a notat factorul de incarcare corespunator unei anumite situatii de echilibru
stabil sau instabil al structurii. Pentru rezolvarea acestui sistem cu n ecuatii de echilibru si
(n+1) necunoscute (deplasarile generalizate corespunzatoare celor n grade de libertate ale
structurii respectiv parametrul incarcarii de referinta F ), o ecuatie aditionala de
constringere trebuie introdusa. In general aceasta ecuatie poate fi scrisa sub urmatoarea
forma:
n


k

k 1
(d
m

d
m 1
)
2
+
n
+
1


(
m
m 1
)
2
c
2
(2)
in care reprezinta un coeficient de normalizare a dimensiunilor incarcarilor cu cele al
deplasarilor, indicele superior m semnifica pasul corespunzator pozitiei de echilibru
curente, c este o valoare prescrisa a lungimii de arc dintre doua puncte succesive m si m-
1 de echilibru, iar coeficientii
k
(k=1,2,3,,n+1) sunt parametrii de control ai
algoritmului de rezolvare a sistemului (3.107). Dupa cum se poate observa in figura 15.a,
ecuatia (2) in cazul in care
k

0
(k 1,2,...n)
si

n+1
1 corespunde metodei pasilor
controlati de incarcari; ecuatia de constringere corespunzatoare metodei pasilor controlati
de deplasari se obtine prin particularizarea ecuatiei (2) daca
k
1
si

i

0
(i k ) (fig.
15.b); iar metoda pasilor controlati de lungimea de arc (arc-length control) corespunde
situatiei in care toti parametri
k
=1 (fig.15.c).

m+1
Snap-Through

m+1
m

3
c

m+1
c
1
m
Snap-Through
c
2
m
c

1
Snap-Back
d d
1
d
2
d
3
d d
Control in incarcari

i
+
1

i
c
Control in deplasari
d
i
+
1
d
i

c
Control in lungimea de arc
(
i
+
1

i
)
2
+ (d
i
+
1
d
i
)
2
c
2
(a) (b) (c)
Fig.15 Ecuatii de constringere pentru diferite metode de control pentru trasarea curbei
incarcare -deplasare
3.4 Exemple numerice
Un studiu cu privire la eficiena metodelor de integrare numeric Gauss-Lobatto, respectiv
Gauss- Legendre este prezentat n continuare.
Fig. 16. Curbele ncrcare-rotire.
A rticulatie plastica
Fibre pla stificate com primate
98.7%
Fibre pla stificate intin se
Fig. 17. Distribuia procentual a seciunilor plastificate n lungul barei.
n figura 16 sunt prezentate comparativ curbele ncrcare-rotire, pentru captul din
dreapta al grinzii, n cazul utilizrii metodei "exacte" Simpson-repetat, pentru efectuarea
integralelor n lungul barei, respectiv utiliznd metoda numeric Gauss-Lobatto, considernd un
numr par respectiv impar de puncte de integrare. Se observ o bun concordan ntre curba
"exact" obinut cu metoda Simpson-repetat, cu cea obinut prin utilizarea metodei Gauss-
Lobatto, cu 9 puncte de integrare numeric. De asemenea, este de observat c, n cazul de fa,
datorit faptului c zona plastic potenial se afla la mijlocul grinzii (mijlocul intervalului [-
1,1]), este nevoie de un numr par de puncte de integrare mult mai mare dect cel impar
pentru o precizie asemntoare, datorit faptului ca n cazul unui numr par de puncte de
integrare, nu este prevzut punct de integrare la jumtatea intervalului de integrat (mijlocul
grinzii), n contrast cu cazul unui numr impar.
Eficiena metodei numerice de integrare Gauss-Lobatto faa de metoda Gauss-
Legendre va fi testat n urmtorul exemplu de calcul.
Se consider cazul unei grinzi continue cu trei deschideri, cu o deschidere central de
lungime L=3,524m i dou deschideri laterale L, acionat de o fora uniform distribuit n
lungul deschiderii centrale (fig. 18). Se observ ca pentru 0 grinda continu se transform
intr-o grind dublu ncastrat n reazemele 2 i 3, n care caz zonele plastic poteniale sunt
concentrate la capetele i la mijlocul grinzii centrale.
Fig. 18. Grinda continu cu trei deschideri.
Fig. 19. Testarea metodei de cuadratur Gauss-Lobatto.
Un numr impar de puncte de integrare Gauss-Lobatto, acoper n totalitate aceste seciuni,
n timp ce un numr similar de puncte Gaus-Legendre omit capetele intervalului de
integrare (capetele grinzii centrale), conducnd, n acest caz, la erori semnificative la
determinarea rspunsului neliniar. Curbele comparative ncrcare-rotire, pentru capatul 3 al
grinzii centrale, obinute utiliznd aceste dou metode numerice de integrare, precum i n cazul
utilizrii metodei Simpson-repetat sunt reprezentate grafic n figura. 19.
Fig. 20. Compararea metodelor de cuadratura Gauss-Lobatto i Gauss-Legendre
(curbele ncrcare-rotire pentru captul 3 al grinzii centrale).
Comportarea elasto-plastic a seciunilor din lungul barei a fost modelat pe baza
relaiilor analitice propuse in [1] considernd
rc
=0,333
c
. n figura 21 sunt prezentate curbele
comparative ncrcare-rotire pentru captul 3 al grinzii centrale, n ipoteza formrii articulaiilor
plastice (a=1, n=600), precum i n ipoteza comportrii elasto-plastice a seciunilor conform
relaiilor analitice, considernd dou valori pentru tensiunile maxime de compresiune

rc
=0,333
c
, rspectiv
rc
=0,80
c
, iar n figura 22 este prezentat distribuia procentual a
seciunilor plastificate, considernd separat fibrele ntinse respectiv comprimate intrate n
curgere, din lungul barei, obtinu la valoarea factorului limit de ncrcare (q/q
pl
=2,0) ,
n ipoteza considerrii formrii zonelor plastice n seciune i n lungul barei, relaiile
constitutive neliniare - i distribuia tensiunilor reziduale pe nalimea seciunii fiind
considerate n mod similar cu cel de la exemplul anterior. n aceste cazuri s-a utilizat metoda
Simpson-repetat pentru calcularea coeficienilor de corecie.
Fig. 21. Curbele ncrcare rotire pentru captul 3 al grinzii centrale.
A r ti cu la t ie p la st ic a
# 1 ,
q /q
pl
= 1,5
(+ )
F ibr e pla st ific a te com pr im
a te
(-)
A r ti cu la t ie p la st ic a
# 1, q/ q pl= 1,5
(+ )
(-)
(-)
F ibr e pla st ific a te int in se 9 8 ,7 %
9 8,7
%
(+ )
9 8 ,7%
A r ti cu la t ie pla st ic a
# 2,
q / q
p l
= 2,0
Fig. 22. Distributia procentual a seciunilor plastificate n lungul grinzii centrale.
2
4. INSTABILITATI NUMERICE IN MODELAREA CONSTRINGER ILOR
Metoda elementelor de penalizare
Se considera urmatorul model numeric asociat barei din figura 23. Se cere sa se
determine deplasrile din lungul barei, in ipoteza neglijarii deplasarilor transversale si a
rotirilor, considerind urmatoarea constringere cu privire la deplasarile axiale u
2
si u
6
.
Fig. 23
u
2
u
6
0 (1)
Pentru impunerea acetei conditii putem considera un element imaginar de rigiditate axiala
w care este asamblat modelului initial Fig.24 Elementul atasat poarta denumirea de
element de penalizare iar rigiditatea sa w reprezinta ponderea de penalizare.
Element de penalizare cu rigiditatea axiala w
Fig. 24
Elementul de penalizare poate fi considerat ca si oricare element finit iar asamblarea sa in
matricea de rigiditate a structurii urmeaza aceleasi procedeu standard. Ecuatiile de
penalitate asamblate matriceal pot fi scrise in acest caz astfel:
K
(
7
)
u
(
7
)

f
(
7
)

1
1

u
2 1
f
( 7 )
1
(2)
w


1

1

(
7
)
1

1 1
]

u
6 ]

f
6 ]
Urmind procedeul standard de asamblare a matricii de rigiditate globale a intregului
model obtinem:
(3)
Acest sistem poate fi in continuare rezolvat, folosind spre exemplu metoda eliminarii
Gauss, determinind astfel vectorul deplasarilor u si care satisface in plus relatia (1).
Principalul avantaj al acestei metode, in comparatie cu metoda bazata pe rearanjarea
matricii sistemului de ecuatii dupa tehnica "master-slave" consta in simplitatea
implementarii ei numerice. Cu toate acestea o atentie deosebita trebuie acordata alegerii
coeficeintului de pondere de penalizare w in cazul rezolvarii numerice a sistemului (3).
Daca pentru coeficientul w se alege o valoare finita ecuatia de constribgere
este satisfacuta doar aproximativ:
u
2
u
6
0
u
2
u
6
e
g ,
e
g

0
(4)
Valoarea eroarii e
g
depinde de w: cu cit valoarea coeficeintului de pondere este mai
mare cu atit eroarea de violare a contringerii este mai mica. Se poate arata ca eroarea e
g
devine proportionala cu 1 / w daca w este suficient de mare. In baza acestor afirmatii s-ar
parea ca strategia adecvata modelarii este alegerea unui coeficient de pondere w cit de
mare posibil, in limitele domeniului de definitie alocat reprezentarii numerelor in
calculator. Cu toate acestea pe masura ce coeficientul de pondere tinde spre matricea
de rigiditate a sistemului modificat (3) devine tot mai slab conditionata ceea ce conduce
la obtinerea unor solutii eronate la rezolvarea sistemului.
Astfel daca alegem o valoare mare pentru ponderea de penalizare w eroarea de violare a
cosntringerii se reduce, dar in acest caz creste eroare cu care este solutionat sistemul de
ecuatii, din cauza slabei condtionari a matricii de rigiditate modificate. Astfel cea mai
buna valoare pentru coeficientul w este cel care pondereaza cele doua erori. In calculele
practice urmatoarea regula a radacinii patrate este aplicata. Presupunem ca cel mai mare
coeficient din matricea de rigiditate a structurii asamblata inainte de adaugarea
elementelor de penalizare, este de ordinul 10
k
iar precizia sistemului de calcul pe care se
ruleaza aplicatia este p digiti. Determinarea celui mai mare coeficient al matricii de
rigiditate se face simplu inspectind elementele de pe diagonala principala a matricii de
rigidate. In acest caz, conform regulii radacinii patrate, valoarea coeficientului de pondere
w se determina cu relatia:
1
w 10
k
+
p / 2
10
k
10
p
(5)
asigurindu-ne de nedepasirea de format (arithmetic overflow).
Sa consideram urmatoarea relatie omogena de constringere:
3u
3
+ u
5
4u
6
0
(6)
relatie care mai poate fi scrisa matriceal astfel:

u
3
1

1
[3 1

4
]

u
5
1

0
(7)

u
6 ]
si multiplicind ambii membri ai relatiei cu transpusa matrcii coeficientilor obtinem:
Unde K
(
e
)
(8)
reprezinta matricea de rigiditate nescalata a elementului de penalizare.
Multiplicind aceasta matrice cu coeficeintul de pondere w si asamblind-o in matricea de
rigiditate a structurii urmind regulile uzuale de asamblare obtinem:
(9)
In cazul general pentru un model numeric oarecare descris prin FEM, includerea
constringerilor se realizeaza construind asa numita functie patratica de penalizare a lui
Courant. Prsupunem ca avem urmatorul set de relatii de constringere:
a
p
u b
p p 1,2,...,
m
(10)
unde vectorul u contine toare gradele de libertate si fiecarei astfel de relatii i se asociaza
un coeficeint de pondere w
p
. Se construieste functia Cournat de penalizare:
m
T


1
T T
_

1
T T
P

P
p
,
p 1
P
p
u

w
p
a
p
a
p
u w
p
a
p
b
p

u

2
,
2
K
p
u u f
p
(11)
Adaugind functia P functiei energiei potentiale


1
u
T
Ku

u
T
f obtinem functia
2
energiei potentiale totale

a
+ P . Minimizind functia
a
in raport cu u obtinem
urmatoarea ecuatie matriceala de condtie a modelului:


m
_
m

K
+


K
p

f
+


f
p
(12)


p 1
,
p 1
Relatia (12) mai poate fi scrisa intr-o forma mai compacta daca se utilizeaza urmatoarea
forma de definire a constringerilor:
in acest caz relatia (12) se scrie:
Au b
(K + A
T
WA )u f + WA
T
b
(13)
(14)
Aplicatii
1. Modelarea efectului de saiba rigida
2. Modelarea barelor cu variatie brusca de sectiune
3. Modelarea structurilor mixte cadre-diafragme
Bibliografie
1. Chiorean C.G., Aplicatii software pentru analiza neliniara a structurilor in cadre, Ed.
UT Pres Cluj-Napoca, 2006.
2. Chiorean, C.G., Numerical simulation of ballistic impact on composite materials,
Technical Report, Project POCTI 43228/EME/2001, UNIC-New University of Lisbon,
Portugal, 2003.
3. Chiorean, C.G., Large deflection distributed plasticity of 3D steel frameworks,
Comp&Struct, 83(19-20), pp.1555-1571, 2005.
4. Stoian, V., Pacoste, C.,Dubina, D, Metode moderne in calculul structurilor, Edit.
Tehnica, Bucuresti, 1985.
5. Felippa, C.A., Introduction to Finite Elements Method, Departmanet of Aerospace
Engineering Sciences, University of Colorado at Boulder, www.
Colorado.edu/engineering/CAS/courses.d/IFEM.