Saracia fenomen socio-economic disfunctional

In general se face o distinctie intre saracia absoluta (subzistenta) si saracia relativa. Charles Booth a stabilit un standard consecvent al saraciei, care se refera la lipsa conditiilor necesare (conditiilor de baza) pentru a sustine o existenta fizica sanatoasa hrana suficienta si adapost care sa faca posibila functionarea eficienta a corpului. Booth a presupus ca aceste conditii necesare sunt mai mult sau mai putin identice pentru oameni cu varste si fizic echivalente care traiesc in orice tara. Acest concept este in mod fundamental cel intrebuintat cel mai frecvent in analiza saraciei in lume. Definitiile de subzistenta ale saraciei prezinta numeroase insuficiente, indeosebi atunci cand sunt formulate sub forma de nivel specific al venitului. Cu exceptia cazului in care este pozitionat foarte sus, chiar daca permite ajustari, un singur criteriu de saracie are tendinta de a demonstra ca anumiti indivizi sunt socotiti ca fiind deasupra pragului de saracie, cand de fapt venitul lor nu este suficient nici macar pentru nevoile lor fundamentale de subzistenta. Calcularea subzistentei in saracie nu tine seama de impactul standardelor de viata care sunt in general in crestere. Este mai realist sa ajustam ideile despre nivelurile saraciei in functie de normele si asteptarile intr-o societate pe masura ce are loc cresterea economica. Majoritatea populatiei lumii traieste in locuinte care nu contin o baie sau un dus; dar ar fi greu sa nu consideram apa curenta drept o necesitate intr-o societate industrializata. Insa, problemele legate de formularile saraciei relative sunt complexe. Criteriile legate de venit sunt si de aceasta data folosite la modul general, dar ele ascund variabile in nevoile afective ale oamenilor. In Marea Britanie, pe treapta cea mai de jos a sistemului de clasa traiesc foarte multi oameni in conditii de saracie. Multi sufera de o alimentatie neadecvata si traiesc in conditii insalubre, avand o rata a existentei mai scazuta decat majoritatea populatiei. Cu toate acestea, oamenii bogati deseori au o idee vaga despre gradul de raspandire al saraciei. Acesta nu este un fenomen nou. In 1889, Charles Booth a publicat o lucrare care arata ca o treime din londonezi traiau intr-o saracie crunta (Booth, 1889). Rezultatul a fost un protest public. Cum se putea ca, intr-o tara care la vremea respectiva era probabil

cea mai bogata din lume, aflata in centrul unui imperiu masiv, saracia sa fie atat de raspandita? Activitatea lui Booth a fost preluata de catre generalul William Booth de la Armata Salvarii. Lucrarea sa In Darkest England and the Way Out se deschidea cu cifre luate din calculele lui Charles Booth, care aratau ca in Londra exista 387.000 de oameni extrem de saraci 220.000 care aproape mor de foame si 300.00 care mor de foame. Intr-un an s-au vandut aproape un milion de exemplare din cartea lui William Booth, atat de mult captivase imaginatia publicului. El propunea ca saaracia sa fie drastic redusa prin intermediul unor programe practice de reforma si asistenta sociala. Spre deosebire de Statele Unite si de multe alte tari, unde exista un prag al saraciei delimitat in mod oficial, in Marea Britanie interpretarile saraciei ca atare nu sunt oferite de catre guvern. Studiile din Marea Britanie defineau persoana care are un venit egal sau mai mic decat nivelul ajutorului social ca traind in saracie. Ajutorul social se referea la ajutorul in bani, platit persoanelor al caror venit nu atingea nivelul considerat necesar pentru subzistenta. Oamenii cu venituri cuprinse intre 100% si 140% din ajutorul social erau socotiti ca traiesc la limita saraciei. Ajutorul social nu mai exista, dar ultimele cifre disponibile continua sa faca referire la perioada in care se afla in uz. Numarul persoanelor care traiesc in saracie sau la limita acesteia a crescut in mod dramatic pe parcursul anilor 80. In 1979, sase milioane de oameni, 12% din populatia Marii Britanii, se aflau in prima categorie, iar 22% in ambele categorii combinate. Cifrele pentru 1987 erau de 19% si respectiv 28%; zece milioane de oameni traiau in saracie si alte cinci milioane traiau la limita acesteia. Aproximativ doua treimi din cresterea totala, din cele doua categorii reprezenta rezultatul cresterii somajului pe parcursul perioadei. Cine sunt saracii? Oamenii din urmatoarele categorii au cele mai mari sanse sa traiasca in saracie: somerii, cei care au slujbe cu program redus sau nesigure, oamenii in varsta, bolnavii si handicapatii, membrii familiilor numeroase si/sau membrii familiilor cu un singure parinte. Multe persoane care au fost platite in mod rezonabil pe parcursul vietii lor de angajati au parte de o reducere drastica a venitului la pensionare. Familiile cu un singur parinte, aproape toate conduse de femei, alcatuiesc un procent in crestere din numarul saracilor. Somajul ridicat din anii 80 si de la inceputul anilor 90 nu pare a avea sanse sa scada in viitorul apropiat, iar somajul prelungit al unor oameni conduce din ce in ce mai multe familii catre saracie. Procentul de copii (cei sub 15 ani) care traiesc in familii cu un venit de sub 50% sub nivelul mediei nationale o modalitate de a defini saracia a crescut in ultimii ani. In 1989, 10% dintre copii traiau in astfel de familii. In 1991, acest procent crescuse la 31%. Facand cercetari in acest sens, Vihod Kumar ajunge la concluzia ca o examinare a dovezilor, intemeiata pe o varietate de etaloane ale saraciei, indica faptul ca se continua cu o tendinta indubitabila catre cresterea accentuata a saraciei in randul copiilor.

Cele mai importante influente asupra extinderii saraciei in randul copiilor le au ratele ridicate ale somajului, cresterea procentului de slujbe slab patite in economie si marirea numarului de familii cu un singur parinte. In Romania rata de somaj la sfarsitul anului 2004 era de 6,3% adica 557892 de oameni fara servici. De ce continua saracii sa fie saraci? Unele influente generale asupra nivelului saraciei au fost bine determinate. Programele de asistenta sociala bine intocmite si administrate in mod sistematic, in combinatie cu politica guvernului care sprijina in mod activ tinerea sub control a somajului, reduc nivelurile saraciei. Exista anumite societati, cum este Suedia, in care nivelul saraciei, limita de subzistenta au fost eliminate aproape complet. Probabil ca un pret social trebuie platit pentru acest lucru, nu doar din punct de vedere al nivelurilor ridicate ale impozitarii, ci si din cel al dezvoltarii agentiilor guvernamentale birocratice care pot dobandi foarte multa putere. Totusi, cu cat distribuirea averii si a venitului intro tara este lasata la discretia mecanismelor de piata cum era cazul Marii Britanii in anul 1980 cu atat se descopera mai mari inegalitati materiale. Teoria care a stat la baza politcii guvernarii doamnei Thatcher era aceea ca diminuarea ratelor impozitelor pentru indivizi si firme va genera niveluri inalte de crestere economica, ale caror roade se vor prelinge printre cei saraci, Dovezile nu sprijina aceasta teza. O atare politica economica poate sau nu poate genera accelerarea dezvoltarii economice, dar rezultatele tind sa mareasca diferentele dintre cei saraci si cei bogati, practic crescand numarul celor care traiesc in saracie la limita subzistentei. Cercetarile au aratat ca majoritatea britanicilor ii socotesc pe cei saraci ca fiind responsabili pentru propria saracie si ii privesc cu neincredere pe cei care traiesc gratis din ajutoarele guvernamentale. Multi sunt de parere ca persoanele care traiesc din ajutor social ar avea posibilitatea sa-si gaseasca de lucru daca ar fi hotarati sa faca acest lucru. Aceste pareri nu sunt conforme cu realitatea saraciei. Aproximativ un sfert din cei care traiesc in saracie se afla oricum in campul muncii, dar castiga prea putin pentru a depasi pragul de saracie. Din cei ramasi, majoritatea o reprezinta copiii sub 14 ani, cei trecuti de 64 de ani, precum si cei bolnavi sau handicapati. In ciuda parerilor populare despre inaltul nivel al fraudelor in domeniul asigurarilor sociale, mai putin de 1% din cererile de ajutor social implica fraude cu mult mai putin decat in cazul obligatiilor legale de a intocmi o declaratie a veniturilor anuale care urmeaza a fi impozitate, unde se estimeaza ca mai mult de 10% din impozit se pierde prin raportari false sau evaziune fiscala. Un procent considerabil de oameni care traiesc in saracie la un anumit moment, fie s-au bucurat anterior de conditii superioare de viata, fie au sperante sa iasa din

saracie in viitor. Insa, pentru multi, este vorba de o sentinta pe viata, indeosebi pentru cei care fac parte din randul somerilor pe termen lung. Criticii institutiilor de asistenta sociala existente au sustinut ca acestea genereaza dependenta de asistenta sociala, adica oamenii devin dependenti de insasi programele care trebuie sa le dea posibilitatea sa-si realizeze o viata independenta si un tel. Ei ajung dependenti, nu numai din punct de vedere material, ci si psihologic. Nu pot avea o atitudine pozitiva fata de existenta lor, ei au tendinta de a adopta una resemnata si pasiva, punandu-si speranta in sistemul de asistenta sociala. Ideea de dependenta de ajutorul social este controversata iar unii neaga ca o astfel de dependenta ar fi raspandita. A trai din ajutorul social este de obicei socotit a reprezenta o sursa jenanta, se zice, iar cei mai multi oameni care se afla intr-o astfel de postura probabil ca fac eforturi sustinute sa depaseasca aceasta situatie. Programele de reconversie de la asistenta sociala la munca sunt menite sa ofere o incurajare pozitiva celor care primesc ajutor social pentru a-si gasi de munca. Dar unii analisti de asistenta sociala au sugerat ca ar trebui adoptata o atitudine drastica fata de acestia. Ei propun ca platile de ajustare sociale sa fie ori reduse ori suspendate complet, in anumite imprejurari. De exemplu, ajutoarele ar putea fi anulate daca o mama singura cu un copil ar mai naste un alt copil in perioada in care primeste ajutor social. Ideea unor astfel de scheme este aceea de a anihilia conditiile care creeaza dependenta de ajutorul social si ii obliga pe oameni sa caute munca platita. Criticii afirma ca atari scheme, au sanse sa ii faca pe cei ale caror ajutoare sociale sunt diminuate sau desfiintate, sa se indrepte catre delincventa sau prostitutie pentru a-si castiga existenta. Pana acum au existat doar cateva experiente de acest fel si inca nu este posibila judecarea consecintelor. Beneficii sociale selective Beneficiile selective (un termen echivalent este cel de beneficii sociale bazate pe testarea mijloacelor de trai) sunt beneficii de tip non-contributoriu acordate in urma aplicarii unui test in legatura cu mijloacele de trai ale individului sau familiei venituri monetare si/sau alte resurse materiale (locuinta, obiecte considerate de lux, economii personale). Din categoria beneficiilor sociale selective fac parte, in Romania, ajutorul social, ajutorul de urgenta, bursa sociala acordata elevilor si studentilor, subventii pentru plata intretinerii, alocatia de solidaritate, micro-creditele pentru beneficiarii de ajutor social, credite preferentiale, cu dobanda subventionata, pentru cumpararea/ constructia de locuinte. Programele sociale trebuie sa contribuie la realizarea urmatoarelor seturi de obiective ale statului bunastarii:

1. Un prim set se refera la eficienta economica: macroeconomica, microeconomica si datorata structurii motivationale in ceea ce priveste intrarea pe piata muncii.

2. Al doilea set se refera la echitatea sociala, avand ca dimensiuni: - mentinerea standardelor de trai: ameliorarea/ eradicarea saraciei, asigurarea in fata unei caderi neasteptate si inacceptabile a veniturilor/ standardelor de viata, egalizarea veniturilor pe intreaga perioada a vietii (distributie intrapersonala); - reducerea inegalitatilor: cresterea echitatii verticale (i.e. sistemul trebuie sa redistribuie in favoarea indivizilor, respectiv familiilor cu venituri mai mici), cresterea echitatii orizontale (i.e. cresterea justitiei procedurale in respectarea unor criterii social acceptate de diferentiere a beneficiilor/ beneficiarilor) ; - integrarea sociala: prezervarea demnitatii cetatenilor, cresterea sentimentului de solidaritate sociala; 3. Al treilea set de criterii se refera la fezabilitatea administrativa a programelor sociale, si in principal la inteligibilitatea sistemului si la absenta abuzurilor in sistem; Scurta istorie a programelor selective ca instrument de reducere a saraciei. In contextul anilor 60, pe fondul unui optimism in ceea ce priveste capacitatea reformatoare a politicilor sociale in general, SUA sub administratia presedintelui Johnson a declarat Razboi Saraciei in cadrul programului Marea Societate (The Great Society): O societate prospera si puternica, confidenta in capacitatea sa de a rezolva probleme sociale din ce in ce mai acute si saracia din ce in ce mai vizibila. Studiile in domeniul politicilor sociale prolifereaza in aceasta perioada si odata cu acestea iau nastere si studiile evaluative asupra implementarii programelor sociale. Este perioda in care programele de tip selectiv cunosc o adevarata explozie in SUA. Sfarsitul anilor 70 si inceputul anilor 80 aduc cu sine un pesimism in ceea ce priveste eficacitatea acestor programe, in contextul mai general al crizei rationalitatii deciziilor politice (Rothstein, 1998), declansate de studiile in sfera teoriilor decizionale si organizationale. Daca analistii de stanga puneau esecul acestor programe pe seama insuficientei fondurilor, a proastei structurari si organizari a programelor, pentru neoliberali momentul pentru a demasca lipsa eficicacitatii structurale a acestor programe era propice. Acestia din urma acuza programele selective de crearea unei dependente nepermise, de inducerea unei stari de neajutorare a beneficiarilor, avand ca si consecinte majore pierderi considerabile de fonduri. Cartea lui Charles Murray, publicata in 1984, Loosing Ground: American Social Policy 1950-1980, pare sa fi reprezentat unul dintre argumentele esentiale ale administratiei Reagan pentru reducerea amploarei programelor selective in SUA

Odata cu studiile de evaluare a programelor sociale au inceput sa apara si dubiile legate de efectele acestor sisteme de beneficii pe termen mediu si lung asupra saraciei: reprezinta ele cu adevarat o modalitate de eradicare a saraciei, si nu doar o forma de mentinere artificiala a individului pe linia de plutire? Argumentul legat de dependenta creata de beneficile sociale a fost exploatat insa, in egala masura, si de neoliberalii englezi si continentali, pentru a sustine insa o cauza diferita: necesitatea inlocuirii beneficiilor universalistcategoriale cu programe de tip selectiv, in vederea reducerii cheltuielilor sociale. In ceea ce priveste reducerea inegalitatii sociale, se considera ca beneficiile si servicile selective contribuie intr-o masura semnificativa la cresterea echitatii verticale, de ex. redistribuirii catre indivizi sau familii cu venituri scazute, fiind mai focalizate asupra segmentului sarac decat alte beneficii non-contributorii. O redistribuire mai puternica catre segmentul cel mai sarac se observa, mai degraba, in tarile cu o politica sociala de tip universalist (Suedia) sau centrata pe munca, cu predominanta sistemelor de asigurari (Germania), in comparatie cu un stat minimalist, adept al beneficiilor de tip selectiv, ca SUA.

Bibliografie: 1. Anthony Giddens Sociologie 2. Luana Pop Beneficii sociale selective