Sunteți pe pagina 1din 61

1.

Obiectul Geologiei Geologia etimologic din alaturarea cuvintelor grecesti ghe = pamant si logos = stiinta, deci, etimologic, ar reprezinta stiinta Pamantului. Geologia in sens larg, ar putea fi stiinta care studiaza originea, structura Pamantului, arhitectura si compozitia litosferei, precum si evolutia vietii pe Pamant. Dezvoltarea in ultimele doua secole a stiintelor in general si a celor geologice in particular, a determinat restrangerea utilizarii termenului de geologie, in favoarea unor discipline, care aprofundeaza sectorial acest vast domeniu de cercetare. Au aparut de asemenea, numeroase discipline de granita, in relatia cu alte stiinte. Geologia are un scop teoretic, acela de a reconstitui istoria litosferei si a vietii pe Pamant, dar are si un scop practic, foarte important si anume, identificarea si valorificarea substantelor minerale (petrol, apa, minereuri, etc.), sau precizarea conditiilor optime de amplasare a fundatiilor unor constructii civile, sau industriale. 2. Geologia generala si raporturile cu alte discipline Din trunchiul complex al geologiei s-au individualizat mai multe discipline. Geologia generala (Geologia fizica, Geologia dinamica, Principii de geologie, Introducere in geologie) disciplina care studiaza structura Pamantului, ansamblul de fenomene geologice, conditiile naturale generale in care acestea se produc si care guverneaza evolutia litosferei. Geodinamica cuprinde ansamblul fenomenelor si proceselor a caror geneza este legata de factori interni ai Pamantului (telurici), sau factori externi (energie solara). Vorbim de o Geodinamica interna (studiaza vulcanismul, seismele, miscarile tectonice din scoarta terestra, sub actiunea factorilor telurici) si de o Geodinamica externa (studiaza actiunea atmosferei, hidrosferei, biosferei asupra scoartei terestre, ca factori externi si procesele de diageneza). Mineralogia studiul complex al mineralelor d.p.d.v. structural, morfologic, al proprietatilor fizice, chimice, al compozitiei, proceselor si conditiilor de formare, al modului de asociere, precum si formarea unor acumulari exploatabile (zacaminte), clasificarii si posibilitatilor de utilizare (ex. sare) Petrologia studiul rocilor care constituie scoarta terestra, respectiv compozitia chimica si mineralogica, starea lor naturala (evolutia in timp), raspandirea regionala, clasificarea dupa diferite criterii si importanta lor practica (ex. granitul, calcarele, constructii). Paleontologia etimologic - palaios= vechi, ontos=fiinta, logos=stiinta - este stiinta care studiaza resturile de plante si animale, sau urme ale activitatii lor, care s-au pastrat in scoarta terestra (fosile). Stratigrafia studiaza succesiunea in timp si spatiu a unor evenimente si procese din istoria Pamantului, ale caror urme se pastreaza in roci si care stau astazi, la baza unor interpretari geologice. Geologia zacamintelor studiaza modul de acumulare al mineralelor din scoarta terestra, ca urmare a unor procese geologice complexe, in vederea exploatarii lor ca materii prime pentru industrie, in conditii economice favorabile. Deosebim zacaminte metalifere, nemetalifere si combustibili fosili (petrol, carbuni). Geologia generala, precum si alte discipline geologice au relatii stranse cu o serie de stiinte (astronomia, fizica, chimia, biologia, geografia, matematica) de la care utilizeaza informatii, date, metode si principii, pentru construirea propriilor teorii privind compozitia si evolutia litosferei. Au luat nastere in aceste conditii disciplinele de granita.

Geofizica studiaza fenomenele fizice legate de Pamant, structura si proprietatile sale fizice. Studiaza campurile fizice care caracterizeaza planeta, precum si metodele de masurare a acestora, care stau la baza prospectiunilor geofizice. Geochimia urmareste distributia in spatiu si timp a elementelor chimice, in special in scoarta terestra. Geomorfologia studiaza legile care guverneaza evolutia morfologiei suprafetei terestre. Paleoecologia ofera posibilitatea unor interpretari privind conditiile paleoambientale in care au trait vietuitoarele in istoria Pamantului. La baza interpretarilor, stau depozitele geologice sedimentare, care conserva fosile. Hidrogeologia studiaza distributia, dinamica si geneza apelor subterane. Geomatematica este foarte importanta pentru modelari si interpretari cantitative ale fenomenelor geologice. Metodele matematice si posibilitatea prelucrarilor computerizate ofera posibilitatea unor calcule de probabilitate, a unor constructii grafice, care incearca stabilirea unor procese si fenomene geologice, care nu pot fi reproduse in laborator (metamorfismul, sedimentarea) 3. Metode de cercetare in geologie 3.1. Observatiile directe in teren Acesta metoda ramane in continuare foarte importanta in cercetarea geologica. Ea solicita spiritul de observatie al geologului si presupune o activitate intelectuala, dar si fizica sustinuta. Inaintea iesirii propriu-zise in teren se desfasoara etapa de documentare a geologului. Se studiaza tot materialul existent (documentatii, lucrari publicate, material grafic) din regiunea care intereseaza. Pe teren se studiaza aflorimentele (deschideri naturale la zi, a rocilor dintr-o regiune), urmarindu-se roca vie si nu alterata, in situ (in loc). Observatiile se pot face si in deschideri artificiale (excavatii, drumuri, lucrari miniere cariere, tuneluri, santuri, puturi, galerii), sau asupra carotelor obtinute din foraje. Geologul urmareste in teren: morfologia terenului, eventualele alunecari de teren, dispunerea stratelor in spatiu, schimbarile de facies, eventuale deranjamente tectonice, prezenta unor mineralizatii, continutul fosilifer. Sunt cateva din observatiile care trebuiesc urmarite in teren. Campania de teren se continua in birou cu reprezentarile grafice la scara ale structurii geologice dintr-o regiune. Se intocmesc in acest sens coloane stratigrafice, sectiuni geologice, si harti geologice. Materialul grafic se executa la scara, cu ajutorul semnelor conventionale. Activitatea de teren presupune recoltarea (prelevarea) de esantioane (probe) adecvate scopului propus. Acestea pot fi: petrografice, mineralogice, paleontologice. 3.2. Observatii de laborator Materialul prelevat in teren este prelucrat fizic (zdrobire, cernere, sectiuni subtiri, spalare, etc) si chimic (dizolvare, tratare cu diverse substante chimice, topire, etc) si supus apoi analizei functie de scopul urmarit. Analizele de laborator necesita o aparatura performanta (microscoape biologice si polarizante, microscoape electronice, spectrografe, etc).

3.3. Metode indirecte de cercetare Aceasta categorie de metode vin sa sprijine activitatea din teren si laborator. Aerofotogeologia se aplica in regiuni greu accesibile, prin fotografierea din avion sau elicopter in conditii meteorologice favorabile. Metode geochimice masoara transformarile geochimice produse la suprafata scoartei terestre, sub influenta proceselor de alterare, sau de transfer, in cazul migrarii spre suprafata a elementelor chimice din interiorul scoartei (eruptii vulcanice). Metode geofizice masoara anomaliile unor campuri terestre (magnetic). Anomaliile ne dau indicatii privind transformarile din interiorul crustei si interiorul Pamantului (mai greu decelabile). Aceste masuratori pot fi la scara regionala, sau locala si se executa cel mai adesea in scopuri economice. Metode geofizice sunt: seismometria, electrometria, magnetometria, gravimetria. Exista si geofizica de sonda care investigheaza profilul gaurii de sonda si este utila in cercetarea si exploatarea zacamintelor (petrol, apa, etc.). Teledetectia ofera imagini din avion sau satelit ale unor suprafete de teren. Metoda utilizeaza fluxuri de unde electromagnetice in diferite benzi de frecventa. Metoda poate evidential fracturi majore in scoarta, anomalii generate de acumulari de substante minerale. 3.4. Metoda experimentala Prin aceasta metoda se urmareste reproducerea la scara redusa, in laborator, a unor procese din crusta terestra (curgerea apelor subterane). Exista fenomene geologice greu de reprodus in acest moment, in special cele care sunt influentate de factorul timp (metamorfismul- necesita temperaturi, presiuni timp, fosilizarea). 4. Cercetarea deductiva In reconstituirea istoriei dezvoltarii scoartei terestre, precum si a evolutiei vietii pe Pamant, geologul tine permanent seama de factorul timp, de fapt timpul geologic. Geologul foloseste informatiile culese din teren, care sunt punctuale, adauga rezultatele analizelor, ale metodelor indirecte si pe baza unor rationamente logice, incearca sa reconstituie situatia initiala, cauzele si evenimentele care au avut loc si care au condus la situatia actuala a regiunii cercetate. Rationamentul logic se bazeaza pe trei principii: principiul superpozitiei stratelor, principiul evolutiei organismelor si principiul actualismului. Principiul superpozitiei stratelor (Nicolaus Steno) intr-o succesiune de depozite sedimentare in continuitate de depunere, neafectate de miscari tectonice, stratele sunt din ce in ce mai noi, daca sunt urmarite pe verticala, de jos in sus. Exemple: canionul Exceptie :- sedimentele din pestera - terasele Principiul evolutiei organismelor se considera ca stratele mai noi contin resturi fosile evoluate spre deosebire de cele vechi, care cuprind resturi ale unor organisme primitive. Principiul se aplica pentru stabilirea varstei relative a stratelor si pentru corelari regionale, dar trebuie aplicat cu multa atentie. Nu toate fosilele sunt folosite pentru datare. Pentru utilizarea lor in biostratigrafie este necesar: sa aiba o extindere regionala; sa existe multe specimene bine conservate; sa se dezvolte intr-un interval scurt de timp.

Principiul actualismului (Charles Lyell, 1833) se bazeaza pe rationamentul urmator: aceleasi forte si fenomene care actioneaza astazi asupra scoartei terestre, au actionat si in trecutul geologic ducand la aceleasi efecte (prezentul este cheia trecutului). Exemple: nisipul desertic este fin, cu granule rotunjite si slefuite, cu stratificatie incrucisata, tipic eoliana. Daca in depozitele geologice vom regasi o gresie cu caracteristici asemanatoare, putem deduce ca este vorba de o roca formata in conditii continentale, desertice.

Timpul in geologie. Varsta relativa si varsta absoluta 1. Timpul in geologie Imensitatea timpului geologic este greu de inteles pentru om, cata vreme viata unui om se masoara in zeci de ani, iar un proces geologic se desfasoara pe durata a milioane de ani. Vorbim in geologie de o varsta relativa si de o varsta absoluta a depozitelor geologice, formate in sute de milioane de ani. (ex) 1.1. Varsta relativa Determinarea varstei relative se rezolva aplicand cateva principii (legi), la analizarea aflorimentelor (sau deschiderilor artificiale) dintr-o regiune, in incercarea de a descifra istoria geologica a regiunii. Prezentul este cheia trecutului (principiul actualismului) este unul dintre principiile care stau la baza determinarii varstei relative. Daca astazi, in marile si oceanele Terrei, se formeaza argile prin depunerea malurilor, urmata de compactare si cimentare, atunci argilele expuse intr-un afloriment din Carpati, sau Anzi s-au format in aceleasi conditii. Principiul orizontalitatii initiale, presupune ca initial, in bazinele sedimentare (lacuri, mari, oceane) sedimentele formeaza strate orizontale, sau aproape orizontale. Acest principiu este aplicabil cu mici exceptii (sistemele deltaice). Principiul superpozitiei stratelor stabileste ca intr-o succesiune de strate sedimentare, care dupa formare nu au fost deranjate, stratele cele mai noi sunt dispuse peste cele mai vechi. Principiul este aplicabil cu o serie de exceptii (terase, cute, complicatii tectonice). In aprecierea varstei relative a rocilor se tine seama si de relatiile de intersectare a corpurilor de roci. Acest principiu stabileste ca stratul care este strapuns (traversat, taiat) este mai vechi decat cauza care produce pierderea continuitatii sale. O vale, care traverseaza o succesiune de strate orizontale si provoaca discontinuitati in dezvoltarea laterala a stratelor este mai tanara decat stratele traversate. In cazul succesiunilor de strate orizontale, nederanjate, traversate de vai, se aplica si principiul continuitatii laterale (un strat are aceeasi varsta pe toata intinderea sa). Acesta presupune ca de o parte si alta a vaii, roci identice au aceeasi varsta. Stabilirea varstei relative a rocilor este foarte importanta pentru corelarea depozitelor geologice din diferite regiuni ale globului. In procesul de corelare se tine seama de: continuitatea fizica a rocilor (in cazul expunerii lor); identitatea (similaritatea) tipului de roca (in doua zone, in acelasi timp, in conditii identice se formeaza acelasi tip de roca); corelarea cu ajutorul fosilelor.

Corelarea cu ajutorul fosilelor se poate realiza in cazul rocilor sedimentare, in care se conserva resturi ale vietuitoarelor care au trait in istoria Pamantului. In studiul structurilor geologice se urmareste succesiunea faunelor. Speciile fosile se succed una dupa alta, intr-o ordine definita si recognoscibila. In general se poate aplica principiul evolutiei organismelor, observandu-se o tendinta generala de evolutie, de la forme simple spre cele cu organizare complexa, atat la animale, cat si la plante. Exista specii fosile cu mare extindere in timp, unele care traiesc pana in prezent, precum si specii fosile cu o existenta scurta in istoria pamantului. In evaluarea varstei rocilor sunt importante acele specii care au trait intr-un interval scurt de timp si pe un areal cu extindere mare (fosile index). Prezenta unor fosile index in roci dintr-o regiune permit corelarea cu roci din alta zona a Terrei, care contin aceeasi fosila index (chiar daca sunt diferite litologic). De obicei, sunt folosite in corelari si datari, asociatiile fosile, deoarece sedimentele conserva multe din speciile care traiau intr-o anumita perioada din istoria Pamantului. Scara geocronologica standard Scara timpului geologic se bazeaza pe asociatiile fosile si imparte timpul geologic in unitati. Cuprinde trei eoni (Arhaic, Proterozoic, Phanerozoic). Phanerozoicul se imparte in trei ere: Paleozoic, Mesozoic, Cenozoic. Acestea, la randul lor se impart in perioade, iar perioadele in epoci. Unitatile ne sugereaza ca vorbim de o scara a varstelor relative. Era Paleozoica (viata veche) debuteaza cu aparitia abundenta si complexa a vietii. Unele specii au trait doar in aceasta era (540-250MA), altele au supravetuit pana in zilele noastre. Aceasta era inseamna aparitia florei pe Terra, ea fiind dominata de ferigi. Era Mesozoica (viata de mijloc, era dinosaurilor) (250-65MA) cuprindea o mare diversitate de specii acvatice si terestre. Florele erau dominate de gimnosperme. Era Cenozoica (viata noua) cuprinde faune fosile mai apropiate faunelor actuale, iar florele erau dominate de angiosperme. 1. 2. Varsta absoluta Varsta absoluta se bazeaza pe radioactivitate, fenomen care nu depinde de factorii de mediu. Descompunerea elementelor radioactive si acumularea produsilor finali se desfasoara dupa legi independente de factorii externi. Iin mod obisnuit, majoritatea rocilor contin o anumita cantitate, chiar infima de elemente radioactive, cum ar fi:uraniul, radiul, thoriul, potasiul, sau izotopii lor radioactivi. Aceste elemente se dezintegreaza spontan si se transforma in elemente stabile (plumb). U235_Pb207 timp de injumatatire 713 milioane ani U238_Pb206 4,5 miliarde ani K40_Ar40 1,3 miliarde ani 14 14 C _N 5,73 ani In majoritatea cazurilor, durata dezintegrarii este foarte mare. Cunoscandu-se perioada de timp necesara injumatatirii elementelor radioactive, prin dezintegrare naturala si determinand cantitatea produselor de dezintegrare gasite in roca, se calculeaza varsta acesteia. S-a determinat astfel varsta unor roci foarte vechi de pe Terra, 3,6-3,9 miliarde ani (Groenlanda), sau 3,9 miliarde ani (scutul canadian). Misiunile americane pe Luna au adus esantioane a caror varsta a fost apreciata la 4,5 miliarde ani. Se apreciaza ca si Pamantul ar avea o varsta de cca. 4, 5 miliarde ani.

Arhitectura Universului. Sistemul solar. Pamantul-planeta a sistemului solar 1. Arhitectura Universului Universul care ne inconjoara a suscitat interesul omenirii inca din antichitate si drept urmare, preocuparile vizand misterioasa lume a stelelor, au fost tot mai numeroase, incepand cu perioada antichitatii, cand Aristotel considera forma Pamantului o sfera. Observatiile erau mai mult deductive. In present, mijloacele tehnice permit observatii la mari distante in Univers, dincolo de granitele galaxiei noastre. Universul este constituit din peste 100 miliarde de galaxii, cu diametre variabile (masurate in ani lumina, =al), separate de distante intergalactice de sute de mii al Unitatile de masura utilizate pentru distantele uriase din Univers sunt: anul lumina (al, =9,46.1012 km) unitatea astronomica (UA, =149,6.106 km)-corespunde distantei medii de la Terra la Soare; parsecul, unitate foarte utilizata in astronomie (1 pc=3,262al) (unitate care se bazeaza pe estimarea unghiului de paralaxa pentru evaluarea distantei la care se gasesc stelele apropiate. Este distanta la care unitatea astronomica este vazuta sub un unghi de o secunda). Galaxiile sunt principalele structuri ale Universului, uzine care transforma materie gazoasa in stele. Se cunosc trei tipuri principale: galaxii spirale (1/4 din galaxii)- in forma de discuri aplatizate, cu doua brate spirale pornind din norul central (Calea Lactee); galaxii eliptice (2/3 din galaxii)-fara structura evidenta, cu simetrie eliptica, sau sferica, sunt cele mai mari galaxii cunoscute si cuprind stele foarte batrane; galaxii neregulate (1/10 din galaxii). Galaxiile au tendinta de a se grupa in roiuri galactice, care se pot organiza in superroiuri. Galaxia noastra apartine unui roi local alaturi de nebuloasa Andromeda si norul lui Magellan. Aparent, pe bolta, stelele sunt nemiscate, deci Universul pare a fi imobil. In realitate stelele se deplaseaza cu viteze foarte mari. S-a observat ca sunt nebuloase care se apropie de Terra, in timp ce altele se indeparteaza cu viteze cosmice. In acest mod avem viziunea unui Univers in expansiune, plecand de la o explozie initiala comuna, numita Big Bang. Acceptand expansiunea Universului se pune problema dimensiunii acestuia. Universul ar putea fi finit sau infinit. Vorbim de Universul vizibil ca fiind acea parte finita a Universului, care si-a inceput expansiunea cu un anumit timp in urma. Varsta Universului vizibil a fost estimata la 15-20 miliarde ani, cu ajutorul miscarii galaxiilor, a varstei celor mai vechi stele si a unor tehnici radiometrice. Dupa Big Bang-ul initial evolutia s-a desfasurat in etape: faza cosmica, faza stelara, faza interstelara si planetele. Galaxia noastra, Calea Lactee, este de forma unui disc aplatizat, cu diametrul de cca. 100.000 al si grosime de 6.000al (20.000al in centru). Masa galaxiei este evaluata la 100 miliarde de mase solare. Este constituita din stele (109 - 1011 stele), gaze interstelare si praf stellar. Partea centrala a galaxiei are forma unui disc din care se desprind bratele galaxiei, sub forma unor spirale. Intr-unul din bratele galaxiei, in constelatia Orion se gaseste Sistemul Solar.

2. Sistemul Solar Sistemul Solar este o comunitate ordonata, care cuprinde 9 planete, 73 de sateliti, asteroizi, comete si milioane de meteoriti. 2.1. Soarele Soarele, steaua centrala, este gigantica comparativ cu planetele din jurul sau si reprezinta principala sursa de energie a sistemului solar. Soarele este situat la 150 milioane de km de Terra, este o stea de dimensiuni modeste raportat la stelele galaxiei si este situat la 30.000ani lumina de centrul galaxiei. Soarele este constituit din hydrogen (73%), heliu si 2% alte elemente. Masa sa este de 2.1030 kg (de 330.000ori masa Pamantului). Perioada sa de rotatie in sens direct, este de 26,9 zile la ecuator si 35 zile la pol. Energia solara este rezultatul fusiunii a 600 milioane tone de hidrogen in heliu. La suprafata Soarelui temperatura este de cca.60000C Activitatea solara nu este constanta, ea are perioade de intensificare, care se repeta la 11 ani. Soarele este astazi la jumatatea vietii sale, estimata la 10 miliarde ani. Peste cinci miliarde de ani rezervele de hydrogen se vor epuiza si Soarele va deveni o gigantica rosie, a carui diametru va depasi orbita planetei Mercur. Temperatura sa va volatiliza planetele interne, apoi va deveni o nebuloasa planetara cu volatilizarea planetelor externe, evoluand spre o stea pitica alba, moment care va marca sfarsitul Sistemului Solar. 2.2. Planetele Planetele sunt corpuri celeste, care se rotesc in jurul Soarelui pe orbite eliptice, situate practic in acelasi plan, perpendicular pe axa de rotatie a Soarelui. Exceptie face orbita lui Pluton, care face un unghi de 170 in raport cu planul general al orbitelor. Planetele se rotesc in jurul Soarelui (miscarea de revolutie), toate in acelasi sens. Ele executa si o rotatie in jurul propriilor axe, in acelasi sens cu miscarea Soarelui, cu exceptia planetelor Venus si Uranus cu miscare in sens contrar. Exista o zonare a planetelor, plecand de la Soare. Prima grupa, de patru planete, apropiate de Soare (Mercur, Venus, Terra, Marte), sunt relativ mici si dense. Se numesc si planete interne (telurice) si au atmosfera redusa, scoarta solida. Al doilea grup, al planetelor externe, format din Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton, cu exceptia ultimei sunt de dimensiuni mari, bogate in gaze si cu multi sateliti. Intre planetele telurice si cele gigantice, exista un spatiu in care se gaseste o centura de asteroizi. Pentru a explica originea acestora exista doua ipoteze: explozia unei foste planete, sau reziduuri ale norului planetar original (procese incomplete de acretie stelara). Mercur- cea mai mica planeta telurica, si cea mai apropiata de Soare, are o structura interna asemanatoare Pamantului. Suprafata externa aminteste de cea a Lunii, cu cratere de diferite dimensiuni (cu mari si munti). Atmosfera lipseste, ca urmare eroziunea este limitata, iar campul magnetic este slab. Venus- este putin mai mica decat Terra, foarte mici diferente de densitate. Rotatia sa este in sensul acelor de ceasornic pentru un observator plasat la pol, dar lenta (243 zile terestre, noaptea venusiana are 117 zile). Durata este mai mare decat miscarea de revolutie in jurul Soarelui (224 zile). Atmosfera planetei este foarte densa, cu o resiune de 95 ori mai mare decat a atmosferei terestre. Suprafata venusiana a fost afectata de vulcanism de tip puncte calde. Marte- atmosfera sa este formata din 95% CO2, 2-3% N, urme de O2 (0,4%), vapori de apa si alte gaze rare. Scoarta planetei prezinta cratere meteoritice, urme ale activitatii vulcanice, precum si ale actiunii de eroziune si sedimentare eoliana. Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun- datele furnizate de sondele americane Voyager si Pioneer, releva temperaturi scazute la periferia norilor (-1500C pentru Jupiter), dar

temperaturi ridicate la suprafata lor. Gigantica Jupiter are un rol important in Sistemul Solar: - ar fi responsabila de existenta unui numar mic de planete in sistemul solar, impiedicand acretia in planete sufucient de mari; - ar provoca deranj in miscarea orbitala a planetelor telurice; - ea constituie un scut pentru planetele interne, captand majoritatea cometelor. 2.3. Luna Satelitul natural al Pamantului este situat la 384.000km de Terra (60 raze terestre) si distanta creste cu 3cm pe an. Luna se roteste in jurul Pamantului in 27 zile si 8 ore si in acelasi timp si in jurul axei proprii. Are un volum de 50 ori mai mic decat Pamantul si o densitate medie de 3,3. Forta gravitationala este de 6 ori mai mica decat a Pamantului. Absenta atmosferei explica amplitudinea variatiilor de temperatura la sol, care pot atinge +125oC (ziua la Ecuator) si -175oC (noaptea la pol). Initial, Luna a fost studiata doar cu ochiul liber, ulterior cu luneta si in final direct datorita misiunilor Apollo (11 iulie 1969, 1 miliard de telespectatori au urmarit primii pasi ai omului pe Luna-Amstrong -un pas mic pentru mine, dar unul urias pentru omenire). Esantioanele aduse de la suprafata Lunii au evidentiat asemanari in compozitie cu Pamantul. Acum 4,6 miliarde ani s-a format si Luna. Initial diferentierea magmatica a determinat formarea la suprafata a unei cruste anortozitice . Acest stadiu s-a incheiat probabil in urma cu 4,2 miliarde ani. A urmat o etapa de bombardament meteoritic, care a provocat cratere uriase (mari- Marea Ploilor 215km2) si o activitate vulcanica , care a insemnat curgeri de bazalte, acoperind fundul craterelor. Acum cca. 3 miliarde de ani s-a instalat acalmia. Caderile de meteoriti si eruptiile vulcanice au devenit tot mai rare. Usoare seisme agitau suprafata Lunii, maturata de vantul solar. Relatia Pamant-Luna Care este relatia dintre cele doua corpuri celeste? Este Luna o fiica a Pamantului, sau o tovarasa de drum? Prima ipoteza nu poate fi adevarata, natura rocilor fiind diferita. Planetele telurice, spre deosebire de cele gigantice nu au proprietatea de a poseda un sistem de sateliti. Ramane ipoteza unei capturi gravitationale (la fel cu cei doi sateliti ai planetei Marte), eveniment care a avut lor atunci cand orbitele lor nu erau stabilizate. Atractia ar fi avut loc acum cca 4 miliarde de ani, in timpul marii spalari a spatiului. De atunci, Luna si Terra au un destin comun, de interdependenta. Distanta relativ mica care le separa, fereste Luna de o eventuala fuga si explica intensitatea relatiilor dintre cei doi astri. Atractia Terrei provoaca pe Luna maree crustale, care incetinesc miscarea sa de rotatie. Reciproc, atractia Lunii provoaca pe Terra maree lichide si crustale (mai slabe). 2.4. Meteoritii Meteoritii sunt sfaramaturi de corpuri ceresti provenite in mare parte, probabil, din centura de asteroizi, care intra in sfera de atractie a Pamantului. Ca dimensiune variaza de la foarte mici la mai multi metri (cantaresc zeci de tone). Intrati in atmosfera terestra,datorita frecarii, se aprind si se imprastie ca stele cazatoare. Meteoritii sunt foarte diferiti ca si compozitie,dar pot fi incadrati la trei tipuri principale: Meteoritii ferosi (sideritici) au densitate mare (6-8) si sunt bogati in Fe si Ni (>90%). Meteoritii siderolitici (litosideritici) au in compozitie cca. 50% Ni si Fe, la care se adauga minerale cunoscute in scoarta terestra (piroxeni, amfiboli, feldspati). Densitatea lor este de 4-6. Meteoritii litici sunt formati in cea mai mare parte din silicati de Al si SiO2 (d=2,5 - 3). Cel mai mare meteorit a cazut in Arizona , producand un crater de 1170km diametru si 170m adancime.Greutatea lui a fost evaluata la cca 50 tone. In Romania au cazut

meteoriti la Moci (litosideritic, 1882), Mdra (Mure), Ohaba (Tarnava Mare), Cacova (Resita).

Proprietatile fizice ale Pamantului 1. Structura Pamantului Forma Pamantului a preocupat omenirea inca din antichitate. Ptolomeu (matematician si astronom) demonstreaza sfericitatea Pamantului printr-o observatie clasica de acum: la o corabie care se aprorie de port se vede mai intai catargul si apoi corpul propriu-zis. Mai tarziu, Newton (1643-1727) sustine ca Pamantul se supune legilor gravitatiei universale, ceea ce face ca el sa aiba o forma de sferoid (elipsoid de rotatie), aplatizat la poli. Masuratorile geodezice au aratat ca forma nu corespunde unui ellipsoid, din cauza repartitiei neuniforme a maselor continentale si oceanice. Forma reala si specifica Terrei este aceea de geoid, reprezentata prin suprafata linistita a marilor si oceanelor prelungita si sub continente. Observatiile din ultimul timp, obtinute cu ajutorul satelitilor si a navelor cosmice au adus precizari noi privind forma Pamantului, care este apropiata de aceea de para (piriform), cu polul nord inaltat si polul sud aplatizat. Raza ecuatoriala este mai mare decat raza polara. Masuratorile furnizate de sateliti indica: Raza ecuatoriala 6.378.160 m Raza polara 6.356.778 m (diferenta de 21.382m) Suprafata globului 510.000.000 km2 Volumul globului 1,08 miliarde km3 densitatea medie 5,527g/cm3 Structura Pamantului se bazeaza pe observatii directe si indirecte. Observatiile directe se pot efectua asupra unei parti absolut superficiale din planeta. Cele mai adanci mine (Africa de Sud-2800m), sau foraje (Peninsula Kola, Murmansk, 12 km, Romania-6500km) ne dau informatii insufuciente prvind structura Pamantului. Datele geochimice obtinute din scoarta terestra indica 8 elemente ca avand pondere de 98%: O-46,7%, Si-27,7%, Al-8%, Fe- 5%, Ca-3,6%, Na-2,7%, K-2,6%, Mg-2% (SiO259%, Al2O3-15,2%). Datele seismice sunt extrem de importante in stabilirea structurii Terrei. Comportamentul undelor seismice, primare (longitudinale, P) si secundare (transversale, S), respectiv reflexia si refractia lor, indica anumite discontinuitati fizice spre interiorul Pamantului. Se cunosc mai multe modele structurale. Pamantul este o planeta alcatuita din trei invelisuri concentrice: scoarta, mantaua si nucleul. Scoarta terestra este separata de manta de discontinuitatea Mohorovii (Moho). La 2900 km se remarca o alta discontinuitate (Gutenberg) care separa mantaua de nucleu. Discontinuitatea Lehman separa nucleul intern de nucleul extern.

Scoarta terestra (crusta) (intre Moho si atmosfera/hidrosfera) este stratul exterior al Terrei. Undele seismice indica o crusta subtire sub oceane, in care viteza medie de propagare a undelor seismice (P) este de 7 km/s, similara traversarii unor roci de tipul bazaltelor. In zonele continentale viteza de propagare este de cca. 6 km/s, asemanator traversarii unor granite. Crusta continentala are grosimi cuprinse intre 10-50km, grosimile maxime fiind in zona lanturilor muntoase. Radacinile muntilor bombeaza inspre manta (Suess I-a dat denumirea de Sial). Crusta oceanica (bazaltica) are grosimi mai reduse, 7-15km, este mai densa (3 g/cm 3) (Sima). Mantaua terestra (Moho-Gutenberg) este formata din mantaua superioara (pana la 670km) si mantaua inferioara (670-2900 km). In mantaua superioara, propagarea undelor seismice individualizeaza un nou invelis terestru si anume astenosfera (zona cu viteza redusa LVZ). Acest tip de propagare ar indica o structura vascoasa situata intre doua zone rigide. Astenosfera, care se intinde intre 125 si 235 km adancime, este considerata a fi sediul unor importante miscari de materie, sub forma de curenti de convectie. Partea superioara a mantalei situata deasupra astenosferei, formeaza impreuna cu crusta terestra un invelis rigid, litosfera. Grosimea litosferei este cuprinsa intre 70-125 km. Intre 400-670 km se gaseste o zona de tranzitie, care corespunde limitei manta sup/manta inf., in care mineralele se transforma sub efectul presiunii, respectiv formeaza structuri mineralogice mai dense, de tipul spinelilor, care au distantele interatomice reduse. O zona complexa, de ceva mai mult de 100 km grosime, cu gradient geotermic ridicat, (stratul D) este situat in vecinatatea descontinuitatii Gutenberg. Constitutia sa si geometria sunt insuficient cunoscute. Se presupune ca la acest nivel, cu mare instabilitate termica, se genereaza panasele mantelice, care ies la suprafata la nivelul punctelor calde. Nucleul este alcatuit din doua zone separate de discontinuitatea Lehman. Undele seismice principale (P) dispar de pe seismografe intre 103-142, formandu-se zona de umbra, deoarece o parte din undele P sunt refractate in nucleu. Aceste unde traverseaza atat materie solida cat si lichida, dar undele secundare (S) traverseaza doar materie solida. In acest caz umbra este mult mai mare. Ele nu traverseaza nucleul, ceea ce sugereaza ca acesta este format la suprafata lui din materie fluida (nucleul extern). Nucleul intern, ar fi dupa unele opinii, metalic (Fe) si absolut minor Si, S, Ni. Aceasta compozitie ar explica si magnetismul. Densitatea Pamantului (calculata de astronomi) este in jur de 5,5 g/cm 3. Densitatea crustei terestre este de cca. 2,7 g/cm3 in granite si 3 g/cm3 in bazalte. Rocile ultramafice care formeaza mantaua, au probabil in jur de 3,3 g/cm 3 in mantaua superioara, si pana la 5,5 g/cm3 in partea ei inferioara. Crusta si mantaua reprezinta cca. 85% din volumul Terrei. Probabil ca nucleul extern are o densitate in jur de 10 g/cm3, care creste spre centrul Pamantului la valori de 12-13 g/cm3. Aceste densitati ar fi suficiente pentru a da o densitate medie a Pamantului de 5,5 g/cm3. Parametrii fizici (temperatura, presiune, si pe anumite domenii densitatea) se modifica continuu spre interiorul Pamantului, in timp ce modificarile chimice sunt discontinue (illustrate de variatiile bruste de densitate si viteza seismica). Discontinuitatile seismice nu au aceeasi semnificatie. Moho corespunde la o variatie de compozitie chimica (granit-bazalt in crusta/peridotite in manta).

LVZ si discontinuitatea Lehman se traduc prin modificari fizice (fuziunea partiala a materiei, cresterea densitatii structurilor cristaline, tranzitia nucleu extern lichid-nucleu intern solid). Discontinuitatea Gutenberg are o semnificatie mixta, una chimica (trecerea peridot intrun aliaj Ni-Fe) si fizica (trecerea lichid-solid). 2. Presiunea terestra Are doua componente, presiunea litostatica si presiunea orientata (stressul). Presiunea litostatica rezulta din greutatea rocilor situate deasupra punctului considerat si este egala cu produsul dintre greutatea specifica medie (dr) a rocilor acoperitoare si adancimea h a punctului: P = dr x h La adancimi mici, presiunea verticala intr-un punct (pv) este mai mica decat presiunea orizontala (po). La adancimi mari cele doua devin egale, astfel incat toate golurile (fisuri, porozitate) tind sa se inchida. Aceasta problema este importanta in lucrarile miniere si de foraj. La lucrarile miniere este important profilul lucrarii si natura armaturii, iar la lucrarile de foraj exista o tendinta de inchidere a gaurii de sonda, functie si de tipul de roca. Adancimile la care se opereaza frecvent in practica geologica sunt de 5-6 km. La adancimi mai mari de 10 km presiunea duce la cresterea plasticitatii rocilor, simultan cu cresterea rezistentei lor la compresiunesi ridicarea temperaturii de topire a mineralelor. In zonele profunde presiunea devine factorul dominant in schimbarile de faza a mineralelor (colapsul mineralelor) invocat in explicarea discontinuitatilor seismice. Presiunea orientata (stressul) se manifesta la scara regionala, ca effect al miscarilor tectonice. Stressul se exercita pe orice directie si produce deformari plastice (cute) si deformari rupturale (falii) in interiorul scoartei terestre. Este dificil de estimat valoarea stressului masurand efectele. Procesul este mult mai complex deoarece intervin si alti factori cum ar fi rezistenta rocilor, sau viteza de crestere a stressului. 3. Caldura terestra Pamantul are doua surse de energie calorica. O sursa este externa si este reprezentata de Soare si o alta sursa este interna (telurica). Caldura externa este radiata de Soare si influenteaza dezvoltarea vietii pe Terra, precum si ansamblul fenomenelor fizico-chimice care au loc la suprafata Pamantului. Caldura solara determina o incalzire neuniforma a globului, ea scade de la ecuator la poli. Exista diferente notabile intre continente si oceane. Oceanul conserva mai bine caldura, atmosfera incarcata cu vapori functionand ca un ecran. In ariile continentale se individualizeaza mari diferentieri regionale (influenta reliefului, umiditatea, natura rocilor). In partea superficiala a scoartei continentale se fac simtite doua tipuri de variatii termice: variatii diurne, pana la adancimi de cca. 1,5 m; variatii sezoniere, care se resimt la adancimi de ordinul metrilor. La o anumita adancime in scoarta, nu se mai resimte influenta caldurii solare. Aceasta zona se numeste patura cu temperatura constanta (zona neutra). Ea este plasata la adancimi diferite pe glob (5 m-ecuator, 25 m-zone temperate, > 100-200 m poli). In domeniul continental este importanta cunoasterea adancimilor de inghet, pentru plasarea corecta a unor lucrari de tipul fundatii, conducte, foraje.

In domeniul oceanic exista variatii latitudinale semnificative si mai mici pe adancime. Variatiile de temperatura latitudinale si pe adancime determina aparitia curentilor oceanici. S-au evidentiat curenti dinspre pol spre ecuator si invers, precum si curenti ascendenti (upwells) si descendenti (downwells). Caldura interna se manifesta de la zona neutra in jos. Sursele ar fi: energia termica acumulata in etapa lui pregeologica; radioactivitatea terestra; gravitatia terestra cu ansamblul de fenomene pe care le implica; reactii geochimice, etc. Temperatura creste systematic spre interiorul Pamantului. Gradientul geotermic- cresterea temperaturii cu adancimea (spre interiorul Pamantului). Se exprima in C/100 m. Valoarea medie a gradientului geotermic este de 25C/1000m. Valoarea lui este variabila functie de factorii de mai jos. Inversul gradientului este treapta geotermica care reprezinta intervalul de adancime pentru care temperatura creste cu 1C. Valoarea medie a treptei geotermice este de 33m. Ea variaza de la o regiune la alta, functie de natura petrografica a rocilor, regimul tectonic, vulcanism sau cauze locale (aprinderi de zacaminte). Caldura interna ridica probleme lucrarilor miniere si forajelor de mare adancime. Geologii estimeaza o descrestere brusca a gradientului geotermic la adancimi relativ reduse spre interiorul Pamantului. La 100km adancime ar trebui sa avem 2500C. La aceasta temperatura toate rocile ar fi topitura (2500=punctul de topire al tuturor rocilor). Intervine in acest caz factorul presiune, care creste punctul de topire al rocilor. Undele seismice indica o manta solida, deci gradientul geotermic trebuie sa aiba valori scazute (~1C/km). Energia calorica interna se transmite spre suprafata Pamantului si acest transfer de energie se numeste flux termic (heat flow). Reprezinta energia calorica transmisa la suprafata in unitatea de timp pe unitatea de suprafata. Se obtine din raportul gradient geotermic/conductivitate termica a rocilor. Valoare lui medie este de 1,2-1,5 HFU (miliwati/cm2). (1 HFU =unitate de flux termic) La suprafata Terrei fluxul termic nu prezinta mari variatii intre ariile continentale si cele oceanice. In estul Europei s-a constatat o crestere dinspre Platforma est europeana spre regiunile est mediteraneene. In zonele continentale, prezenta unor corpuri magmatice determina cresterea accentuata a fluxului termic. Localizarea unor zone fierbinti este importanta pentru stabilirea conditiilor de aeraj (minerit), tipul prajinilor si noroiului de foraj, investigatia geofizica. O alta aplicatie utila este paleogeotermometria, respectiv studiul conditiilor de temperatura din trecutul geologic, atat la scara planetara (evolutia termica generala a Pamantului), cat si geneza unor minerale si roci din scoarta terestra (cuartul romboedric cristalizeaza diferit functie de temperatura, studiul incluziunilor fluide din minerale). 4. Magnetismul terestru Evidentierea unui camp magnetic terestru a fost facuta o data cu inventarea busolei in sec XI de catre chinezi. Pamantul se comporta ca un dipol magnetic, proprietate care poarta numele de magnetism terestru. Polii magnetici, in care converg liniile de forta magnetica, nu se suprapun peste polii geografici ai Pamantului. Axa polilor magnetici face un unghi de 11,5 cu axa de rotatie a globului. Efectul campului magnetic in spatiu este definit ca magnetosfera si reprezinta un scut pentru Terra. Vantul solar comprima spatiul de manifestare al magnetosferei (liniile de camp), in zona luminata a Pamantului, in timp ce se extinde mult in partea opusa. Limita ei care corespunde limitei atmosferei terestre si se numeste magnetopauza.

Sursa campului geomagnetic trebuie sa fie de natura interna si plasata profund in interiorul Pamantului. Se leaga probabil de fenomenele de convectie termica din nucleul extern, lichid, situat intre 2900km si 5150 km. O sursa suplimentara de magnetism poate fi data de miscarea de rotatie, existand tendinta de generare a unor eforturi de forfecare intre nucleu si manta, datorita diferentelor de densitate si elipticitate a formei. Frecarile in lungul discontinuitatii Gutenberg fata de geosferele adiacente, pot constitui o sursa suplimentara de magnetism (similar unui dinam). Alta sursa, intracrustala poate fi data de minerale cu susceptibilitate magnetica ridicata (capacitatea unui mineral de a capata proprietati magnetice sub influenta campului geomagnetic). 4.1. Elementele campului magnetic Intensitatea campului magnetic forta magnetica ce actioneaza asupra unitatii de masa intr-un anumit punct. Unitatea de masura este: 1 gamma =10-5gauss =10-5 oersted 1 gamma = 10-9 weber/m2 = 1 nannotesla (nT)-in sistemul international. Intensitate medie este de 34.000 gamma, dar variaza intre 25.000 gamma (la ecuatorul magnetic) si 70.000 gamma (la poli). Declinatia magnetica (D) unghiul masurat in plan orizontal intre componenta orizontala a campului magnetic si nordul geographic (intre nordul geographic si cel magnetic). Declinatia este influentata de anomaliile magnetice regionale. Inclinatia magnetica (I)- unghiul masurat in plan vertical intre componenta orizontala a campului si vectorul total al campului. Inclinatia este nula la ecuatorul magnetic si tinde catre 90 la polii magnetici. 4.2. Inversiuni magnetice Studiile effectuate dupa anii 50 au evidentiat ca in trecutul Pamantului au existat periodic inversiuni de polaritate magnetica. Schimbarile de polaritate ale campului magnetic se numesc inversiuni magnetice. In timpul polaritatii normale liniile de forta pleaca din polul sud si reintra prin polul nord magnetic. In perioada de polaritate inversa acestea ies din PN si reintra prin PS magnetic. Rocile contin dovezi ale orientarii campului magnetic din momentul formarii lor. In curgerile de lava, in procesul de racire, mineralele cristalizeaza. Magnetitul inregistreaza directia campului magnetic in momentul cristalizarii, informatie care se conserva in roca. Rocile sedimentare conserva si ele informatii privind orientarea campului magnetic, datorita continutului in minerale cu fier. Ascest tip de magnetizare, care se pastreaza de-a lungul erelor geologice se numeste magnetism remanent, sau paleomagnetism. S-a constatat ca o serie de curgeri de lave au o polaritate a campului magnetic, opusa celei de azi. Metodele moderne permit datarea unor astfel de curgeri (metode radiometrice). Masuratorile sunt importante, ele indicand evenimente deasfasurate la scara globala. In ultimele 4,5 milioane ani au existat mai multe perioade de polaritate normala si inversa. Ultimii 700.000 ani reprezinta o etapa de polaritate normala (s-a convenit ca cea actuala este normala). Inversiunile magnetice pot avea efecte dezastruoase pe Pamant. Forta campului magnetic se apropie de 0 inainte de schimbarea polaritatii. Acest colaps al campului magnetic terestru, determina intensificarea radiatiei ultraviolete venite de la Soare. Pe seama acestor evenimente sunt puse azi extinctii ale unor specii, sau aparitia unor specii noi ca urmare a unor mutatii genetice.

Inversiunile magnetice sunt evenimente sincrone la scara terestra si pot fi folosite ca repere geocronologice, iar cu studiul lor se ocupa magnetostratigrafia. 4.3. Anomalii magnetice Intensitatea campului magnetic terestru se masoara cu magnetometrul atat pe uscat, cat si pe ocean, cu ajutorul navelor. Valorile sunt neuniforme pe suprafata Pamantului. Deviatiile semnificative de la valoarea medie, poarta numele de anomalie. Anomaliile pot fi regionale sau locale. Anomaliile regionale pot avea cause profunde, in interiorul Terrei. Anomaliile locale pot avea cause crustale, generate de tipul de roci. Magnetismul lor difera functie de continutul in minerale cu Fe. Functie de valorile intensitatii campului in raport cu media regionala, anomaliile pot fi: Anomalii positive la care valorile intensitatii sunt mai mari decat media regionala; 1. Magnetit format ca urmare a circulatiei unei solutii ridicate pe falie.Magnetismul fierului+fondul terestru=anomalie pozitiva. 2. dyke de gabbro intrus in fundamentul granitic. Gabbroul are mai multe minerale feromagneziene. 3. fundamentul granitic ridicat, acoperit de strate sedimentare, mai compactate in zona ridicata, decat pe flancuri. Tip de structura oil trap=capcana de petrol. Granitul contine mai multe minerale feromagneziene decat sedimentarul. Magnetometria identificarea unor structuri geologice in scoarta terestra, exploatand proprietatile magnetice ale rocilor, prin evidentierea unor anomalii anomalii negative la care valorile intensitatii magnetice sunt mai micidecat valorile regionale graben in roci magmatice 5. Gravitatia Gravitatia terestra forta de atractie pe care o exercita Pamantul asupraunor corpuri de suprafata sa, sau din apropierea ei. Suprafata Pamantului este neomogena si neregulata si este antrenata intr-o miscare de rotatie a carei viteza descreste spre poli. Forta de atractie va fi diferita de la un punct la altul. F= K m1m2/d2 = m1g In care : m1, m2 _ masele celor doua corpuri intre care se exercita forta de atractie d _ distanta dintre centrele de greutate aler celor doua corpuri K _constanta atractiei universale g _acceleratia gravitationala Gravitatia are valori mai mari in regiunile polare si descreste spre ecuator. Gravitatia scade constant, cu cat ne indepartam de Pamant, pentru ca in spatial extraterestru sa fie 0. Spre interiorul Pamantului gravitatia creste pe un anumit interval, pentru ca apoi sa devina 0 in centrul nucleului. Intre oceane si continente exista diferente de gravitatie datorita diferentelor de densitate ale celor doua tipuri de cruste (masa=densitatexvolum). Anomalii gravimetrice pozitive _in zone montane ridicare de munti tineri, pana la refacerea echilibrului izostatic se mentine anomalia pozitiva; _in zone cu concentratii de metale sau corpuri dense; - negative _ la nivelul foselor oceanice puternic adancite si iesite din echilibrul izostatic.

6. Izostazia (izos=egal, stasis=asezare) Blocurile crustale plutesc pe mantaua superioara, plastica, asemeni unor bucati de lemn in apa. Ele executa o miscare pe verticala pana isi gasesc pozitia de echilibru, numita acomodare izostatica (corectie). Suprafata din mantaua superioara unde presiunile exercitate de blocuri se egalizeaza se numeste suprafata de echilibru. Presiunile execitate de blocurile litosferice sunt compensate in mantaua superioara printr-un transfer de materie. Blocurile incarcate cu calote glaciare, sau stive de sedimente se afunda progresiv determinand o deplasare de materie catre compartimente invecinate, care vor suferi miscari de ridicare. Topirea ghetii produce o ridicare lenta, fenomen numit destindere crustala (Scandinavia).

Tectonica placilor 1. Teoria derivei continentelor Privind o hart fizic a lumii, nu se poate s nu remarcm un anumit paralelism al rmurilor Atlanticului. nc n anul 1620 filosoful Francis Bacon remarca acest paralelism i considera c nu este deloc ntmpltor. n 1858 Antonio Snider Pellegrini, paleobotanist, constat c florele fosile de vrst carbonifer din Europa i America de Nord sunt identice. Emite n consecin ipoteza c cele dou uscaturi au fost unite i schieaz un continent unic (Europa i America de Nord), fr a face precizri n legtur cu formarea Atlanticului. H. Wettstein (1880) avanseaz ideea de alunecare a continentelor (deriv) spre vest, pus ns pe seama atraciei solare. n ciuda unor idei aprute pn la nceputul secolului XX privind migrarea continentelor, teoria derivei continentelor este legat de numele lui Alfred Wegener, geograf german (meteorolog). El a construit cea mai complet teorie - la acea vreme i cel mai bine documentat. Teoria sa pleac de la existena unui continent unic, numit Pangaea (pmntul general) i un ocean unic, Panthalassa (marea general). n Jurasic a nceput scindarea supercontinentului n mai multe fragmente, care au alunecat divergent fa de Africa i Europa. n sprijinul teoriei, Wegener invoc mai multe dovezi, ncepnd cu cele morfologice i insistnd asupra celor paleontologice i paleoclimatice. Uscaturile au vrfurile rsucite n sens invers micrii, consecin a procesului de ntrziere a alunecrii (dovezi morfologice). Similitudinea florelor cu Glossopteris (gimnosperm primitiv) descoperite n depozite sedimentare continentale, din continentele sudice (America de Sud, Africa, India, Australia, Antarctica) este folosit de Wegener n sprijinul teoriei sale (dovezi paleontologice). Tillitele (depozite glaciare) i zgrieturile identificate n continentele sudice, urme ale glaciaiunii de la sfritul Paleozoicului, ar indica un continent unic la Polul Sud. Pornind de la zonarea paleoclimatic actual a globului, cu o centur ecuatorial, avnd n imediata vecintate la nord i la sud, dou centuri deertice, iar la poli calote glaciare, Wegener ncearc s gseasc n roci dovezi ale distribuiei unor centuri climatice vechi. A asociat rocile care conin corali cu vechi zone plasate ecuatorial, nisipurile de

dune zonelor deertice, iar tillitele i zgrieturile, vechilor calote glaciare. Rezultatul obinut l oblig s introduc pentru prima dat ideea migrrii polare aparente. Obine dou modele, pornind de la premise diferite: 1. Continentele sunt fixe, iar centurile climatice obinute impun schimbarea poziiei polilor, deci migrarea polar aparent; 2. Polii au o poziie fix, iar n acest caz continentele migreaz; Pe baza dovezilor paleoclimatice Wegener traseaz o curb a migrrii aparente a Polului sud, din Cretacic pn n prezent. Utiliznd clasificarea nveliurilor terestre sintetizat de Suess (1908) (Sial pentru materia ce formeaz continente, Sima pentru fundul oceanelor),n opinia lui Wegener, modelul derivei continentelor pare a fi simplu de explicat. Continentele sunt uriae nave sialice care plutesc pe crusta oceanic, considerat ca avnd o anumit plasticitate, pentru realizarea echilibrului izostatic. Noutatea i originalitatea teoriei strnesc mari controverse n comunitatea tiinific a vremii. Dovezi suplimentare Dup moartea lui Wegener apar alte dovezi n sprijinul teoriei sale. n continentele sudice au fost gsite faune fosile de ap dulce identice, n roci de aceeai vrst. S-a remarcat apoi frapanta potrivire a rmurilor Americii de Sud i Africii. Rocile existente n zone situate de o parte i alta a liniei lor de imbinare, au structur, coninut fosilifer i vrst, identice. Urmele glaciaiunii indic i ele o etap de evoluie comun. Paleomagnetismul i deriva continentelor Dup anul 1940 mai multe lucrri reiau teoria derivei continentelor n legtur cu noutile aprute privind magnetismul i paleomagnetismul terestru. Noile metode de investigaie aplicate fundurilor oceanice i cercetrile privind magnetismul rocilor, au deschis noi posibiliti privind interpretarea dinamicii plcilor litosferice. La suprafaa Pmntului, n fiecare punct, cmpul geomagnetic este caracterizat prin trei componente: intensitate (F), declinaie (D), nclinaie (I). Intensitatea este fora magnetic ce acioneaz asupra unitii de mas ntr-un anumit punct. Declinaia magnetic este unghiul msurat n plan orizontal ntre direcia nordului geografic i cel magnetic. Inclinaia magnetic este unghiul msurat n plan vertical ntre componenta orizontal i vectorul total al cmpului magnetic. Valorile nclinaiei cresc dinspre ecuatorul magnetic spre polul nord magnetic. Aceast component a cmpului magnetic este folosit pentru determinarea distanei dintre eantionul msurat i polul nord magnetic. Msurtorile magnetice asupra unor roci din Europa i America de Nord au redeschis vechea ipotez a lui Wegener privind migrarea polar aparent. Msurtorile pentru eantioanele din fiecare dintre cele dou continente indicau o migrare a Polului Nord dup dou trasee paralele. nchiderea imaginar a Atlanticului de nord suprapune cele dou trasee de migrare i readuce n discuie deriva continentelor. 2. Expansiunea fundurilor oceanice Ipoteza expansiunii fundurilor oceanice (Sea-Floor Spreading) a fost emis de Henri Hess (1962), profesor la Universitatea Princeton (SUA). Dac n modelul lui

Wegener oceanele erau structuri fixe, aceast nou teorie propune un model n care crusta oceanic este mobil, ea se formeaz i se consum ntr-un proces continuu. n esen noua teorie poate fi exprimat astfel: mantaua este animat de o micare de convecie prin mai multe celule. Pe ramura ascendent a unei celule, materialul incandescent iese la suprafa n riftul dorsalelor medio-oceanice, unde se consolideaz, formnd fundul oceanic. Acesta este angrenat ntr-o micare divergent, simetric, cu vitez egal, determinat de ramura orizontal, superioar, a celulei de convecie, pn la ramura descendent. Pe ramura descendent, fundul oceanului este antrenat n fose, unde este absorbit n zona de subducie, topit, reincorporat n manta i reintrodus n circuit. Este efectul unui transfer de cldur, din manta, de la materialul ascendent, cald, pn la reintrarea lui n manta, rcit. Fundurile oceanice seamn cu nite covoare rulante, care se nasc permanent pe dorsale (zone de acreie) i dispar n fose (zone de consum): Aceasta explic i vrsta lor relativ tnr (Jurasic-Actual), comparativ cu unele roci de pe continente. Topografia fundurilor oceanice Primele cercetri privind topografia fundurilor oceanice le datorm navei engleze "Challanger", care pune n eviden un lan de muni, situai n zona axial a Oceanului Atlantic. Ulterior, astfel de muni au fost identificai n Oceanele Indian i Pacific. Ei alctuiesc ceea ce cercettorii numesc dorsalele medio-oceanice. n Oceanul Atlantic, dorsala are n zona central (axial) un rift (crptur, an). Dorsala de tip atlantic, are rift central, nlimi de pn la 2000m i limi de 2000-4000m. Dorsala de tip pacific are relieful mai puin nalt i este lipsit de rift. Dorsalele de caracterizeaz prin fluxuri termice ridicate. Fosele oceanice, depresiuni cu adncimi foarte mari (ex. Groapa Mariane, 11.034m) au fost semnalate n vestul Pacificului, n faa insulelor indoneziene, n dreptul coastelor vestice ale Americii de Sud, n general n faa continentelor, sau a arcurilor insulare. La nivelul foselor sunt pronunate anomaliile gravitaionale negative. Zonele de fractur decroeaz dorsalele, inclusiv riftul, deplasndu-l sute, sau chiar mii de km spre dreapta sau stnga. Munii de tip guyot, muni submarini tronconici, de mari dimensiuni sunt foti vulcani, care se ridic pn aproape de suprafaa apei. Vrful lor este retezat de abraziune. Au fost descoperii de Hess (1946), care le-a dat numele primului profesor de geologie de la Universitatea Princeton, Arnold Guyot. 3. Plcile i micarea plcilor Dup anii 1960, teoria expansiunii fundurilor oceanice a fost combinat cu teoria derivei continentelor, ntr-o singur teorie care a revoluionat geologia i anume teoria plcilor tectonice. O plac este un fragment de litosfer. Litosfera este format din crust oceanic sau continental i din partea superioar a mantalei. Grosimile variaz ntre 70 km, sub oceane i 125 km, n zonele continentale. Sub litosfer se gsete astenosfera, cu grosimi de pn la 100 km, considerat ca avnd o anumit plasticitate, ca urmare a creterii temperaturii i presiunii. Astenosfera este stratul lubrifiant pe care se mic plcile. Plcile se mic dinspre zonele de expansiune (acreie), care sunt rifturile, sau alte centre de expansiune, spre zonele de subducie (consum) asociate foselor oceanice. Plcile pot fi de mari dimensiuni (placa eurasiatic) sau microplci. Pot fi formate din crust oceanic i/sau crust continental. Sunt structuri rigide i interiorul

lor este relativ inactiv din punct de vedere tectonic. n general se consider c interiorul plcilor este lipsit de o activitate geologic de tipul cutremure, vulcani, etc. Teoria plcilor pune aceste evenimente geologice pe seama interaciunii plcilor la marginea lor. Astfel, teoria poate explica: distribuia cutremurelor, originea lanurilor muntoase, distribuia vulcanilor i n general topografia fundurilor oceanice. Marginile plcilor pot fi: 1. margini divergente, cnd plcile se mic n sens opus, dinspre un centru de expansiune; 2. margini convergente, cnd plcile se mic una spre cealalt; 3. margini transformante, cnd plcile se mic una pe lng alta. Anomaliile magnetice marine De unde tim c plcile se mic? Rspunsul l dau anomaliile magnetice ale crustei oceanice. Acestea sunt dispuse de o parte i alta a riftului, n benzi paralele cu riftul, anomaliile pozitive alternnd cu cele negative. Doi geologi britanici Vine i Matthews (1963) emit o ipotez foarte important n sprijinul teoriei plcilor. Au observat c modelul anomaliilor magnetice se suprapune perfect peste zonele cu polaritate diferit. Modelul este identic pentru Oceanele Atlantic i Pacific. Cum explic cei doi cercettori acest observaie? Cmpul magnetic actual induce magnetism, la care se adaug magnetismul remanent din roci. n ultimele 700 mii ani, cmpul magnetic terestru are polaritate normal. Dac polaritatea celui remanent este normal, atunci intensitatea cmpului se cumuleaz i se obin anomaliile pozitive. Anomaliile negative sunt date de perioadele de polaritate invers, deoarece din valoarea cmpului actual se sustrage valoarea magnetizrii remanente. Ipoteza este important din dou motive. Se poate stabili viteza de deplasare (1-6 cm/an) i vrsta fundurilor oceanice. Falii transformante Wilson (1965) este descoperitorul faliilor transformante, concluzionnd c nu sunt simple falii de decroare, ele sunt legate de zonele de fractur i de dorsale, deci de fenomenele de expansiune. Faliile transformante conserv suprafaa, avnd loc doar o deplasare lateral. Ele se termin la cele dou capete n tipuri diferite de margini de plac. (divergente, convergente). Acest tip de falii au rolul de a transmite micarea, mai precis de a transforma un tip de micare n altul. Tensiunile care iau natere n segmentul faliei se rezolv prin cutremure de pmnt. 3.1. Margini de plac divergente Plcile se mic divergent, fie n mediul oceanic, fie pe continent. Cnd supercontinentul Pangaea s-a fragmentat, marginile de plac divergente erau n mijlocul continentului. n primul stadiu, centrul continentului s-a ridicat, probabil datorit ridicrii materialului fierbinte din manta. Aceast ridicare a intins crusta, s-au format falii normale, o structur de tip graben. n lungul faliilor au aprut tensiuni, care s-au descrcat prin cutremure. n centrul grabenului s-a format riftul, marcat de un flux termic ridicat i un vulcanism bazaltic (grabenul din estul Africii). Vulcanismul se poate manifesta punctual, sau mai trziu se pot forma platouri extinse bazaltice. Divergena plcilor continu, iar oceanul ocup bazinul care a luat natere,de form alungit. ntre cele dou noi continente formate continu vulcanismul bazaltic,

ncepnd procesul de formare a crustei oceanice, cu un rift n partea central, marcat de flux termic ridicat i cutremure slabe (Marea Roie). 3.2. Margini de plac convergente 3.2.1. convergena a dou plci suboceanice (sistem fos arc insular) n acest mod se subduce placa Pacificului sub placa Japoniei. O plac se subduce sub cealalt, n lungul zonei Benioff. O plac este subdus sub o alt plac sub unghiuri diferite. n procesul de subducie, apar tensiuni foarte mari, iar descrcarea se face prin cutremure. Funcie de plasticitatea litosferei (plcii) subduse, aceasta poate s se ndoaie, sau s se rup, dac este rigid. Prin frecare placa subdus se nclzete i ajuns n astenosfer se topete. n subducie sunt antrenate sedimentele de pe crusta oceanic i ap. Placa subdus este caracterizat printr-un flux termic sczut, iar fosele se remarc prin anomalii gravitaionale negative. 3. 2.2. convergena plac oceanic-plac continental (sistem fos-cordilier) Subducia unei plci oceanice sub una continental presupune un proces complex, cu formarea unor lanuri de muni tineri prin cutarea marginii de plac. n acest tip de subducie se formeaz magme acide, cu formare de corpuri plutonice i un vulcanism andezitic. 3. 2.3.convergena a dou plci continentale n acest caz dou continente intr n coliziune. Ele au fost separate de un ocean, care s-a consumat ntr-un proces de subducie. Munii Himalaya s-au format de exemplu prin coliziunea Indiei cu Asia, ntr-un proces complex de cutare a sedimentelor de pe crusta oceanic, care exista ntre cele dou uscaturi. Regiunea este faliat i afectat de numeroase cutremure. Teoria tectonicii plcilor este acceptat astzi de marea majoritate a geologilor, ea oferind posibilitatea explicrii multor fenomene care afecteaz Pmntul. Distribuia i compoziia vulcanismului terestru sunt nterpretate azi n direct legtur cu micarea plcilor. Vulcanismul bazaltic este legat de zonele de expansiune (rifturi), iar cel andezitic de zonele de subducie. Distribuia cutremurelor este explicat cu ajutorul plcilor tectonice. Le regsim la margini de plac, n zonele de fractur, dar i n cele de subducie (suprafaa Benioff). Lanturile de muni tineri, cu vulcanismul i procesele de metamorfism asociate, sunt explicate prin compresia orizontal ntre dou margini de plac (continente). 3.3. Cauza micrii plcilor Micarea plcilor este azi explicat prin convecia mantalei i prin panaele mantelice. 3.3.1. Convecia mantalei Mantaua care este unul din nveliurile Pmntului cu grosime foarte mare, este plasat ntre nucleul foarte cald i crusta terestr rece. n manta se formeaz n aceste condiii cureni de convecie, care antreneaz materialul cald din partea inferioar a mantalei spre suprafa, unde se rcete i apoi coboar, ntr-un proces care are loc la

scara timpului geologic (milioane de ani). Exist mai multe opinii privind amplitudinea curenilor din manta. a. Curenii se extind n ntreaga manta, antrennd material fierbinte de la limita cu nucleul spre suprafa. b. curenii sunt de mic adncime doar n partea superioar a mantalei, la nivelul astenosferei. c. exist dou tipuri de celule de convecie, suprapuse, unele de mic adncime (pn la 670 km), suprapuse unor celule de convecie care se manifest n mantaua inferioar. Mecanismul de micare al plcilor a suscitat discuii i exist cel puin trei modele: a. magma fierbinte urc i foreaz riftul, mpingnd cele dou plci divergente de crusta oceanic; b. plcile sunt deplasate (purtate) lateral de ramura orizontal, superioar, a curenilor de convecie; c. o plac antrenat n subducie trage dup ea restul plcii. 3.3.2. panaele mantelice i punctele calde Curenii de convecie nu sunt singurul mecanism luat n considerare pentru a explica micarea plcilor. Wilson i apoi Morgan au emis ipoteza c mantaua este animat de o micare special. La limita cu nucleul, materialul foarte cald urc rapid, ca ntr-un horn cilindric, pn la baza litosferei, unde se mprtie radiar, n form de umbrel, dup care, rcit, materialul cade lent din nou n manta, pn la baza ei. Aceste hornuri ascensionale se numesc panae mantelice (mantle plumes) i genereaz la suprafaa Pmntului puncte calde (hot spots). Acestea se pot repera prin fluxul termic ridicat i prin posibile erupii vulcanice. Cnd un pana mantelic ajunge sub crust, el poate crea o protuberan, urmat de strpungerea plcii. Dac placa se mic, punctul cald va lsa pe suprafaa plcii o tren vulcanic, care se prezint fie ca insule izolate (Hawai), sau un lan vulcanic continuu. Teoria tectonicii plcilor a revoluionat tiinele Pmntului n ultimele decenii. Multe din fenomenele naturale pot fi explicate cu ajutorul acestei teorii, altele nc ridic probleme.

Notiuni de geologie structurala Geologia structurala ramura a geologiei care studiaza arhitectura crustei terestre, respectiv forma, aranjamentul si relatiile dintre pachetele de roci, fortele care le genereaza, precum si originea, caracteristicile si relatiile dintre deformarile care le afecteaza. 1. Deformarile Responsabile de deformarea rocilor sunt fortele tectonice, forte generate in interiorul Pamantului si care au ca rezultat deformarea rocilor din crusta terestra, precum si miscarea in plan vertical si orizontal a unor pachete de roci din scoarta.

Miscarea unor pachete mai mari, sau mai mici din crusta genereaza stressul, forta care actioneaza asupra rocilor, tinzand sa le schimbe volumul si forma. Rocile se comporta asemeni corpurilor solide. Adaptarea rocilor la stress se numeste deformare (strain). Deformarea este schimbarea dimensiunii (volumului) si formei unei roci, sub influenta stressului. Stressul poate genera trei tipuri de deformari: elastice, plastice si rupturale. 1.1. deformari elastice au loc atunci cand corpul de roci revine la forma initiala, dupa incetarea stressului. Rocile au elasticitate, pana la un anumit grad de solicitare. Zonele din nordul Europei au suferit o revenire la forma initiala dupa retragerea gheturilor pleistocene. 1.2. deformari plastice sunt cele in urma carora, rocile nu revin la forma initiala dupa incetarea stresului. Un comportament asemanator il au rocile in procesul de metamorfism regional. Diapirismul este un alt exemplu de roci care se deformeaza, fara a reveni la forma initiala. Cutele diapire sunt structuri anticlinale, caracterizate prin prezenta unui sambure de sare. In general, o roca plastica cum este sarea, strapunge rocile acoperitoare. Acest tip de structura (diapir) a fost descris pentru prima data in tara noastra, de catre Ludovic Mrazec, in legatura cu depozitele de sare din Subcarpati. Studierea structurilor geologice reprezinta mai mult decat interesul pur academic. Industria extractiva (minerit, petrol) cerceteaza structurile geologice, legate de zacamintele de titei, sau de diverse substante minerale utile. Cunoasterea structurii geologice a unei regiuni este importanta pentru evaluarea problemelor legate de amplasarea unor localitati, constructii industriale si civile. Structurile geologice sunt corpuri de roci magmatice, metamorfice, sau sedimentare. In cazul rocilor sedimentare, se considera ca ele initial au fost orizontale (principiul orizontalitatii initiale), inclusiv curgerile de lave. Ulterior depunerii lor, ele pot fi ridicate, in pozitie inclinata, in pozitie verticala, sau pot fi cutate datorita fortelor tectonice. Structurile geologice sunt studiate in aflorimente, unde cu ajutorul busolei geologice se masoara directia stratelor, inclinarea lor si unghiul inclinarii. Toate informatiile obtinute se trec pe hartile geologice. Cutele reprezinta pachete de strate curbate (incovoiate). Ele sunt cute sinclinale (concave), sau anticlinale (convexe). Geometria cutelor Forma cutelor depinde de forta de deformare. O cuta are doua flancuri, unde stratele sunt monoclinale, axul cutei (tatana cutei), prin care trece planul axial. Daca o structura cutata, cu axul cutelor orizontal, este erodata, atunci in sinclinale vor fi expuse depozitele cele mai noi, iar in anticlinale depozitele cele mai vechi. Domurile sunt structuri anticlinale circulare, in care stratele cad dinspre un punct central. In cazul erodarii unui dom, in zona centrala vor aparea la zi stratele cele mai vechi. Bazinele sunt structuri sinclinale circulare, in care stratele cad spre un punct central. In zona centrala a bazinului apar cele mai noi roci. Domurile si bazinele sunt structuri geologice la scara mare. Cutele sunt foarte variate ca forma si dimensiune. Pot avea dimensiuni microscopice, sau exista cute al caror ax are sute de km. Inaltimea lor variaza foarte mult, pana la 1km, sau chiar mai mult. Functie de intensitatea stressului si punctele in care actioneaza, exista mai multe tipuri de cute. Cute deschise au flancurile inclinate putin; Cute izoclinale (ac de par) au flancurile paralele si puternic comprimate;

Cute rasturnate au flancurile care cad in aceeasi directie. Fortele compresive din partea superioara le depasesc pe cele din partea inferioara. La acest tip de cute principiul superpozitiei stratelor in determinarea varstei, nu poate fi aplicat. Cute culcate sunt rasturnate, astfel incat flancurile sunt paralele, dar in pozitie orizontala. La acest tip de cute nu se aplica termenii de sinclinal si anticlinal. 1.3. deformari rupturale apar atunci cand fortele care actioneaza asupra rocilor, depasesc capacitatea lor de acomodare, prin deformare. Rocile, in general se rup, cu miscarea si chiar deplasarea lor din pozitia initiala. In categoria deformarilor rupturale intra crapaturile si faliile. Crapaturile (joints)- sunt fisuri fine in roci, fara deplasarea unor compartimente. Crapaturile cu aceeasi orientare si aproximativ paralele dau seturi de crapaturi. Faliile (faults) sunt fracturi in strate, urmate de deplasarea compartimentelor. Functie de directia de deplasare a celor doua compartimente, unul fata de celalalt, de o parte si alta a faliei, exista mai multe tipuri de falii: a. falii cu alunecare pe verticala (dip-slip), dintre care cele mai comune sunt: falii normale la care un bloc coboara, iar celalalt bloc urca, sau poate sa stea pe loc. Stressul actioneaza in plan vertical asupra blocurilor. (grabentrei blocuri, cu blocul central coborat si horst-blocurile laterale coborate si blocul central ridicat); falii inverse la care stressul compresiv actioneaza orizontal si provoaca incalecarea celor doua blocuri. Un caz particular de falie inversa este falia de incalecare, la care unghiul facut de planul faliei cu orizontala este foarte mic. b. falii de alunecare pe orizontala (strike-slip), la care deplasarea compartimentelor are loc unul pe langa celalalt, orizontal. Aceste falii pot fi falii lateral-dreapta, sau falii lateral-stanga, functie de pozitia observatorului. c. Falii cu alunecare oblica la care miscarea blocurilor unul fata de celalalt, are loc oblic. 2. Discordante Discordantele reprezinta suprafete de eroziune ingropate, iar in timp, pot reprezenta hiatusuri de milioane de ani.Discordantele sunt de trei tipuri: disconformitatea, inconformitatea unghiulara si nonconformitatea. Disconformitatea este o discordanta in strate paralele, foarte greu de remarcat. Pentru corelari intre doua succesiuni litologice se foloseste continutul fosilifer. Inconformitatea unghiulara reprezinta un contact intre strate mai noi depuse sub un anumit unghi, fata de cele vechi, care au fost erodate. Nonconformitatea este o discordanta intre un corp de roci plutonice, sau metamorfice, vechi, erodate si o cuvertura de roci sedimentare noi.

Fenomene magmatice plutonice Activitatea intruziva are loc in interiorul scoartei terestre si din magma se formeaza corpuri de roci intrusive. Magma este o topitura naturala din roci (in cea mai mare parte silicati) in care sunt dizolvate substante volatile si vapori de apa si care ramane sub forma de topitura in scoarta in anumite conditii de presiune si tempetatura. Magma se formeaza si prin topirea rocilor preexistente in anumite conditii de presiune si temperatura. 1. Surse de caldura pentru topirea rocilor 1. Gradientul geotermic (25/1km) - este variabil de la o regiune la alta. Este ridicat in zone active (margini de placa) si scazut in interiorul placilor. 2. Panasele mantelice si punctele calde duc la un gradient geotermic local foarte ridicat. Punctele calde apar datorita panaselor mantelice, care aduc ascensional, la suprafata, materie topita din manta. Pe seama acestor puncte calde sunt puse eruptiile in mijlocul unor placi (continentale sau oceanice- insulele Hawai, activitatea vulcanica din Parcul Yellowstone). 3. Frecarea apare in zonele in care se formeaza lanturile de munti. Frecarea este cauzata de miscarea unor mase mari de roci. 4. Transferul termic se realizeaza in vecinatatea corpurilor magmatice. Procesul de cristalizare se realizeaza cu eliberare de caldura, care este transmisa rocilor inconjuratoare. 5. Radioactivitatea procesele radioactive elibereaza caldura. Mineralele radioactive sunt prezente mai mult in rocile felsice decat in cele mafice. Caldura generata de radioactivitate este semnificativa in rocile continentale, unde domina granitele. 2. Factorii care controleaza temperatura de topire 1. presiunea punctual de topire al mineralelor creste, in general, cu cresterea presiunii. Presiunea creste cu adancimea in crusta. Daca o roca se topeste la suprafata la o anumita temperatura, spre interiorul Pamantului temperatura necesara topirii va fi mai mare. 2. apa sub presiune vaporii de apa prezenti in topitura sub presiune modifica, respectiv, coboara punctul de topire al mineralelor. 3. efectul mineralelor asociate doua minerale topite impreuna scad punctul de topire al amestecului sub valorile punctelor de topire al celor doua componente. Punctul eutectic momentul cand cele doua minerale cristalizeaza simultan. Cristalizarea primului mineral incepe de la un punct de topire mai scazut decat in mod normal (cand este topit singur). Intr-o topitura (amestec de silicati) in procesul de racire, nu cristalizeaza simultan toti componentii, cristalizarea fiind fractionata. Este importanta compozitia chimica a topiturii si primul mineral care cristalizeaza. Rocile magmatice, foarte variate d.p.d.v. al compozitiei mineralogice se formeaza in procesul de diferentiere (dezamestec) si asimilare (amestec) dintr-o magma initial bazica. Diferentierea magmatica procesul prin care dintr-o magma initiala, omogena, se formeaza roci cu compozitie mineralogica variata. Mineralele cristalizeaza intr-o anumita ordine (seria lui Bowen,1928). Gradul de idiomorfism al mineralelor reflecta ordinea de cristalizare. Seria lui Bowen are doua ramuri. O ramura discontinua unde cristalizeaza mineralele feromagneziene (ce au in

comun?). Primul mineral care cristalizeaza este olivinul. Pe ramura continua cristalizeaza plagioclazii. Dupa cristalizarea celor doua tipuri de minerale magma este imbogatita in K si Al, care impreuna cu silicea formeaza feldspatul potasic. Daca presiunea apei este mare se formeaza in aceasta etapa si muscovitul. La final topitura este silice pura, care cristalizeaza si se formeaza cuartul, cuartul fiind intotdeauna xenomorf si ocupa spatiile ramase intre mineralele deja formate. Deosebim mai multe tipuri de diferentiere magmatica: diferentierea prin licuatie (dezamestec in stare lichida) proces care se produce in magmele lichide, care contin componenti nemiscibili in anumite conditii de presiune si temperatura. Acesti componenti cristalizeaza primii, si pot forma local, in camera magmatica, roci diferite. diferentierea prin separare gravitationala intr-o magma bazaltica cristalizeaza olivinul, cu greutate specifica mai mare si cade la baza rezervorului magmatic, dand nastere unei roci olivinice. Prin iesirea olivinului magma isi schimba compozitia. In continuare vor cristaliza alte minerale formandu-se roci diferite. diferentierea pneumatolitica (prin transport de gaze) in timpul racirii magmei componentii volatili dizolvati ies din solutie, se combina cu diferite molecule de silicati, patrund in rocile inconjuratoare generand diferiti silicati. Asimilarea (amestecul) este un process prin care magma ajunsa in roci mai vechi, consolidate, antreneaza bucati de roci si le asimileaza prin dizolvare. Procesul duce la formarea unor roci cu compozitie chimica diferita de a celor formate din magma initiala. Consolidarea magmelor -avand ca produs final rocile magmatice- este un process cu mai multe faze: 1. faza magmei supraincalzite (>1200 C) - cand intreg bazinul magmatic contine doar magma lichida. 2. faza lichid-magmatica (ortomagmatica) presupune scaderea temperaturii (1200-650C) cu debutul procesului de cristalizare. Prin cristalizarea magmei si scaderea temperaturii creste presiunea in bazin. La sfarsitul faze, 90% din magma este cristalizata si magma ramasa este puternic acida. 3. faza pegmatitica se desfasoara in intervalul de temperatura 650-573C, cand presiunea are valori ridicate, din cauza gazelor iesite din solutie in spatiie libere (fisuri). Presiunea impinge topitura reziduala prin fisuri si crapaturile scoartei. Acum cristalizeaza feldspatii, micelle, turmalina, cuartul, dand nastere filoanelor pegmatitice. Datorita fluiditatii solutiei cristalele din pegmatite ating dimensiuni mari. 4. faza pneumatolitica (573-400C)- presiunea este in scadere, solutiile contin putini silicati si sunt in mare parte in stare de vapori. Produsele reziduale fluide si vaporii patrund in rocile inconjuratoare generand fenomene de contact (metamorfism de contact) cu formare de roci noi. 5. faza hidrotermala (400-90 C) caracteristic sunt solutiile apoase fierbinti insotite de gaze si vapori, din care, prin racire, se depun pe fisuri oxizi, sulfuri, sulfati, carbonati, silice, etc. 3. Magmatismul intruziv si tectonica placilor Originea rocilor bazaltice si ultramafice este legata de zonele de expansiune (de rift), iar granitele si andezitele (magme felsice si intermediare) sunt associate zonelor de convergenta a placilor. Originea magmelor granitice si intermediare poate fi explicata prin cateva ipoteze: topirea partiala a bazaltelor- cresterea temperaturii in procesul de subductie si topirea initial a componentilor felsici, ducand la formarea unor magme cu compozitie felsica sau intermediara.

topirea rocilor sedimentare- rocile sedimentare antrenate in procesul de subductie sunt mai bogate in silicati decat crusta bazaltica si se topesc la temperaturi mai scazute, formand magme felsice. Asimilarea rocilor crustale prinse in procesul de subductie ele pot sa se topeasca si sa dea nastere unor magme acide, avand in vedere caracterul lor initial (roci felsice). Topirea partiala a crustei inferioare sub influenta unor topituri ascensionale din zona de subductie.

4. Forme de zacamant ale rocilor magmatice intruzive Forma corpurilor magmatice, precum si structura si textura rocilor dau indicatii privind geneza acestor roci. Dimensiunea, forma lor, precum si relatiile cu rocile inconjuratoare sunt aspecte importante ale arhitecturii crustei terestre. Neck-structura intruziva formata din magma solidificata pe cosul volcanic. Dyke- structura intruziva tabulara discordanta fata de stratificatia rocilor gazda, format prin injectia de magma pe fracturi. Daca dimensiunea acestor fisuri este mica si forma uneori neregulata, utilizam notiunea de filon. De aceste tipuri de corpuri sunt legate mineralizatiile. Sill- corp intruziv tabular concordant cu stratificatia rocii gazda. Sill-urile si dyk-urile pot lua nastere la adancimi diferite, chiar daca frecvent se intalnesc in domeniul subvulcanic. Lacolit-corp cu aspect de lentila plan-convexa, concordant cu structura rocilor gazda. Partea superioara este boltita datorita magmei care impinge rocile din acoperis. Stoc- corp cu peretii verticali si sectiune circulara, intruziv (plutoni de mici dimesiuni). Batolit corp plutonic, de mari dimensiuni, cu marginile abrupte. Eroziunea poate sa descopere parte alui superioara. Varsta rocilor magmatice se poate determina prin masuratori de varsta absoluta. 5. Magmatismul intruziv in Romania Dobrogea de Nord -sfarsitul Paleozoicului (Granitele de Greci) Carpatii Orientali sienitele de Ditrau Carpatii MeridionaliMuntii Apuseni- granitul de Muntele Mare

Vulcanismul si produsele activitatii vulcanice Eruptiile vulcanice ansamblu de manifestari legate de aparatele vulcanice, aparate care fac legatura intre suprafata scoartei terestre si zonele subcrustale, unde datorita unor conditii specifice de temperatura si presiune, exista materie topita. Topitura iese la suprafata Terrei (continente, oceane), dand nastere unor forme specifice de relief. Fenomenul este intermitent, fazele de eruptie alternand cu cele de repaos. Topitura, ajunge la suprafata crustei (lava) si este formata dintr-un amestec de silicati, vapori si gaze. Dupa consolidare da nastere rocilor efuzive (vulcanice) si materialului pentru rocile sedimentare piroclastice. Lavele ies prin zonele cu rezistenta minima ale crustei, zone fracturate, sau subtiate.

1. Tipuri de eruptii Eruptii centrale (punctiforme) aparatul vulcanic se termina frecvent cu un con vulcanic la suprafata. Poate lua nastere la intersectia unor falii. Aceste eruptii pot fi: permanente (fara faze de paroxism) - Kilauea-Hawai, lave fluide; eruptii cu faze de paroxism, insotite de explozi, cu aruncarea in atmosfera a unor cantitati mari de material (cenusa, lapilli) Pinatubo (1991)-Filipine 7 km 3 material proiectat in aer. Eruptii fisurale presupun emisia de lave fluide pe un system de fisuri. Acest tip de eruptii pot fi: fara explozie suprafete mari dintr-o regiune sunt acoperite de lave pe un system de fisuri podisul Dekkan (India) (platou de bazalte) la limita Cretacic/Cenozoic, podisul Siberian la limita Permian /Triasic. cu explozie limitata (tipul islandic) eruptii in lungul unei fisuri (falii) - Laki Islanda 30 km lungime 1783 emite > 12km3 lave. 2. Elementele unui aparat vulcanic Conul vulcanic format din curgeri de lava successive, sau strate de piroclastite. Pot aparea si conuri adventive (secundare) pe conul principal (Etna). Craterul are forma unei palnii si se continua cu Cosul vulcanic calea de acces a lavelor spre suprafata. Ffrecvent poate fi umplut cu lava topita, sau consolidata. Eroziunea poate indeparta conul si lava consolidata ramane sub forma unui neck. Dike-uri vulcanice fracturi umplite cu lava consolidata. Dupa eroziune lava consolidata ramane sub forma unor creste. Cuptorul vulcanic (vatra, bazinul magmatic) zona de alimentare a vulcanului, situata la adancimi variabile (5 km la Vezuviu). Calderele resturi ale aparatelor vulcanice centrale, la care au mai ramas marginile ridicate. Pot lua nastere in urma exploziei conului, in urma eroziunii, sau prabusirii. 3. Activitatea vulcanica Reuneste o succesiune de eruptii cu intensitati diferite, intrerupte de intervale de repaos. Eruptia propriu-zisa consta in revarsari incandescente de lava in momentul de paroxism al eruptiei. Deosebim trei faze ale activitatii vulcanice: Faza preeruptiva caracterizata prin fenomene care indica apropierea magmei de suprafata. Se manifesta cu zgomote, cutremure locale, emanatii de gaze, perturbatii in regimul apelor subterane; Faza eruptiva debuteaza cu aparitia fumului vulcanic (vapori, gaze), urmat de revarsarea lavei/piroclastite; Faza posteruptiva emanatii de gaze (mofete), izvoare minerale 4. Tipuri de manifestari vulcanice Manifestarile vulcanice depind de compozitia magmelor. Magmele acide, au un continut mare de silice, vscozitate ridicata, temperatura ridicata de topire si eruptiile sunt explosive si insotite de produse solide. Lavele bazice, au un continut scazut de silice, se degazeifica usor, sunt fluide, iar eruptiile sunt linistite si dau curgeri intinse. 4.1. tipul hawaiian tip oceanic, cu lave fluide, bazice, cu revarsari mari de lave. Conul vulcanic ocupa o suprafata mare, are o inaltime mare (Mauna Loa 10.000m) si pante

line (5-10). Se numesc vulcani scut (shield vulcano) avand in zona centrala o caldera larga de 30-40km (Kilauea). 4.2. tipul strombolian numele dat dupa vulcanul din insula Stromboli (arhipelagul Insulelor Lipari, nordul Siciliei). Lavele sunt bazice, cu eruptii regulate in antichitate (2 ore). Curgerile de lave sunt alternate pe pantele conului, cu bombe si lapili. Craterul este de mici dimensiuni si din el iese permanent o coloana de gaze incolore. Pot uneori sa fie aruncate in aer bucati de lava, care prin racire au aspect fusiform (bombe). 4.3. tipul vulcanian se manifesta exploziv, avand lava acida/intermediara, provenita din zone adanci ale crustei continentale. Numele este dat dupa Vulcano (zeul focului la romani), vulcan situat in insulele Lipari. Eruptiile sunt violente, se manifesta cu cutremure si emanatii de cenusa, care ajung in atmosfera la 3000-4000m. Eruptiile se incheie cu formarea unui dop de lava in cosul volcanic (din cauza vascozitatii), dop care la urmatoarea eruptie, va fi proiectat in aer, sub forma de cenusa vulcanica. Cenusa se depune pe pantele conului, si se transforma in tufuri. In timp, au loc alunecari pe pantele conului (avalanse uscate), formandu-se santuri (barrancos). 4.4. tipul Bandai San este puternic exploziv, datorita lavei foarte acide, putand arunca in aer, nu numai dopul de lava, ci si partea superioara a conului. Numele este dat de vulcanul din Japonia care a erupt in 1888, dupa 1000 ani. In 1883 a erupt Krakatoa, cea mai puternica eruptie cunoscuta. A aruncat in aer jumatate din insula Rakata, iar cenusa a ajuns in stratosfera. Temperatura medie anuala a scazut simtitor. A fost produs un val de natura seismica (tsunami), care s-a propagat la mare distanta in Oceanul Indian si Pacific. 4.5. tipul plinian este o combinatie de tip vulcanian si strombolian. Asemanator tipului Bandai San, eruptia exploziva cu multa cenusa este urmata de curgeri massive de lava. Vezuviul este tipic pentru acest tip de eruptie. Numele este dat dupa descrierea facuta eruptiei Vezuviului, din anul 79, de Pliniu cel Tanar. Pantele conului sunt abrupte si sunt alcatuite dintr-o alternanta de curgeri si piroclastite (bombe si lapili). Eruptia din anul 79 a aruncat in aer multa cenusa, iar ploile puternice au provocat curgeri de noroi care au acoperit orasele Pompei si Herculanum. La sfarsitul eruptiei s-a revarsat lava. Astazi vulcanul emite vapori si gaze toxice. 4.6. tipul peleean dupa Montagne Pele din Insula Martinica-Antilele Mici. In craterul vulcanului exista un lac, care s-a revarsat sub forma unor torenti de noroi si apa. Din crater s-a ridicat un ac vulcanic, o extruziune solida, (476m, deasupra muntelui). In corpul acesteia au aparut fisuri, crapaturi din care au iesit gaze fierbinti, vapori si cenusa, formand nori densi si fierbinti, care au distrus portul St. Pierre. Dupa aceasta eruptie s-a putut explica formarea domurilor vulcanice din diferite regiuni ale Terrei (Franta, Alaska, Kamceatka). 4.7. tipul maar structuri sub forma unor cosuri umplute cu brecii vulcanice (neck), iar la suprafata sunt depresiuni circulare ocupate de lacuri numite maar. Acest tip de vulcani se gasesc in Germania, Anglia, Africa de Sud (regiunea Kimberley- exploatari diamantifere la 3000m). Neck-ul are sectiune circulara la suprafata si eliptica in adancime. 5. Vulcanismul submarin Este intalnit in lungul dorsalelor medio-oceanice, sau la nivelul punctelor calde, unde lavele sunt mafice si dau nastere bazaltelor. Eruptiile legate de zonele de rift dau structuri specifice numite pillow lava (pillow bazalte), care astazi pot aparea in domeniul continental si indica o veche origine oceanica. Aceste structuri sunt curgeri submarine, cu suprafete rotunjite, sferice uneori, care se degazeifica usor si se consolideaza rapid, avand dispunere haotica.

Lavele bazaltice pot umple riftul, se solidifica si formeaza crusta oceanica si noi fisuri pentru accesul unor noi lave. Geologii considera astazi ca originea magmelor bazaltice este in astenosfera, prin topirea partiala a acesteia. Sub bazalte se formeaza rocile ultrabazice imbogatite in piroxeni si olivine. Asociat zonelor de subductie (centura circum-pacifica) are loc un vulcanism cu caracter intermediar, andezitic. Litosfera oceanica si sedimentele depozitate sunt subduse sub litosfera continentala. Frecarea placilor determina crestera temperaturii si are loc topirea partiala a placii oceanice. Apa si rocile sedimentare antrenate in subductie, coboara punctul de topire al rocilor. Rocile sedimentare schimba insa si compozitia magmei ea devenind mai acida. In vecinatatea zonelor de subductie iau nastere aliniamentele de vulcani. 6. Produse vulcanice 6.1. Produse solide Fragmentele cu diametrul > 64mm sunt blocuri sau bombe vulcanice. 6.1.1. blocuri vulcanice bucati de lava rupte din peretii cosului, colturoase, proiectate in faza solida. 6.1.2. bombe sunt proiectate in aer in stare de pasta, forma lor fiind variabila: fusiforme globuloase, cu suprafata crapata in timpul racirii (bombe in coaja de paine, aplatizate. 6.1.3. lapilii fragmente (pietricele) sub 64 mm, neregulate, adesea vacuolare, formate in mare parte din sticla. 6.1.4. cenusa claste de lava mai mici de 0,2mm si praf cu diametrul < 0,2mm, care pot pluti in aer timp indelungat. Acumularea acestor produse in domeniul acvatic sau continental duce la formarea unor depozite numite tephra (depozite neconsolidate). Prin litificare se transforma in piroclastite. Dintre cele consolidate amintim aglomeratele vulcanice (amestec de claste diferite ca dimensiune) si tufurile vulcanice (cenusa consolidata). 6.2. Curgerile de lave 6.2.1. lavele vascoase, acide au aspecte diferite. Pot fi scoriacee, cu goluri datorita expulzarii gazelor. Piatra ponce (spuma de mare) are aspect vacuolar si poate pluti. Uneori racirea brusca a lavelor, care sunt sticloase si lucioase, duce la formarea unor sticle de culoare neagra (obsidian) sau verzui-roscate (pechstein). 6.2.2. lavele fluide, bazice dau curgeri intinse. Pot aparea sub forma de pillow lavae (eruptii submarine), sub forma de lave scoriacee, prin degazeificare, sau sub forma de lave cordate, netede, numite pahoehoe (denumire hawaiana). Lavele bazice se pot prezenta sub forma de coloane hexagonale, verticale asemeni unor tuburi de orga (Detunatele-Apuseni), sau sub forma unor platouri (Dekkan-India). 6.3. Produse gazoase 6.3. 1. fumarolele (lat. fummus =fum) sunt emanatii de gaze si pot fi: uscate, acide si alkaline. uscate sunt lipsite de apa, cu o temperatura de peste 374 C (temperatura critica a apei) si contin azot, oxid de carbon, hydrogen, metan, vapori de clorura de sodiu si clorura de potasiu (KCl), oxid de cupru (CuO). Ele formeaza pe marginile craterului eflorescente de sare gema si silvina (KCl). acide cuprind hydrogen sulfurat (H2S), bioxid de carbon, vapori de apa. Fumarolele acide dau eflorescente de clorura de fier (FeCl2), clorura de cupru (Cu Cl2), avand culori deschise, foarte vii (verde, albastru, roscat). alkaline contin vapori de apa, bioxid de carbon, clorura de amoniu (NH 4Cl), hidrat de amoniu (NH4OH) si ammoniac (NH4). Temperatura acestor emanatii

coboara pana la 100 C. Astazi le gasim in Insula Vulcano (golful Levante) si dau concentratii de marcasit si pirit (fumarole submarine). 6.3.2 solfatarele sunt emanatii de bioxid de sulf (SO2), vapori de acid sulfuros (H2SO3) si acid sulfuric (H2SO4), vapori de apa si sulf. Numele vine de la lacul Solfatara de langa Pozzuolli-Italia. In Romania astfel de urme ale unor astfel de manifestari se gasesc la Gura Haiti (sulf), Siriu-Buzau (manifestari sulfuroase). 6.3.3. mofetele sunt emanatii de bioxid de carbon, cu temperaturi sub 40 C. La noi in tara sunt legate de lantul volcanic Tibles-Calimani-Harghita si sunt emanatii in pesteri (pestera Puturosul), sau se amesteca cu apa subterana dand ape carbogazoase (Borsec, Biborteni, etc.). 7. Fenomene postvulcanice Acestea se manifesta dupa incetarea activitatii vulcanice propriu-zise. Ca fenomene postvulcanice sunt: mofetele, solfatarele, soffioni si geyzerele. Soffioni sunt jeturi de vapori supraincalziti (120-210 C) sub presiune, care ies pe fracturi. Sunt folositi pentru energie electrica (Toscana-Italia) si depun saruri care pot fi exploatate. Geyserele izvoare termale intermitente, legate de zone vulcanice. Apa este proiectata la inaltimi variabile (Noua Zeelanda 460m). Apa provine din acumulari subterane, sau ape meteorice. Apa fierbinte contine silice, carbonat de sodiu, cloruri si sulfati de potasiu, magneziu si sodiu. Silicea se depune in jurul geyserului dand nastere geyseritelor (opal). Acest tip de izvoare termale se gasesc in Islanda, SUA (Yellowstone), Noua Zeelanda. 8. Distributia vulcanismului pe glob S-a observat ca vulcanii sunt concentrati in majoritate la margine de placi, respectiv in zone de expansiune si in zone de subductie. Mult mai restrans este vulcanismul intraplaca, legat de punctele calde. In zonele de expansiune (acretie, rift) lavele sunt bazaltice si se consolideaza sub forma de pillow-lave. Pentru zonele de subductie sunt doua centuri vulcanice: 1. centura circum-pacifica 2. centura mediteraneana La convergenta placilor exista trei situatii: Convergenta a doua placi oceanice subductia placii vest atlantice sub placa Caraibelor determina vulcanismul din Antilele Mici (Montagne Pelee), sau in Pacificul de Nord (Aleutine) si de vest (Tonga si Mariane). Convergenta placa oceanica placa continetala placa est pacifica sub placa sudAmericana, care genereaza vulcanismul andin. Sutura a doua placi continentale in aceste zone vulcanismul poate fi activ mult timp dupa cicatrizarea suturii. Gasim acest tip de vulcanism in zona mediteraneana (placa africana sub cea europeana) si himalayana (placa indiana sub placa asiatica). Punctele calde (cca 120) sunt situate sub continente (Africa, SUA-Yellowstone), sau sub placi oceanice (Hawai). 9. Prevederea eruptiilor vulcanice Astazi exista incercari de predictie in ceea ce priveste activitatea vulcanica pentru a evita riscurile, pierderi umane si pagube materiale. Ca metode generale de previziune sunt observatiile directe privind:

1. zonarea vulcanica stabilirea zonelor periculoase ale vulcanului din documentarea istorica asupra unor activitati anterioare ale vulcanului: -tendinta curgerii lavelor, directia vantului (pentru gaze, norii fierbinti, cenusa). 2. fenomene geochimice se urmeresc eventualele modificari de compozitie ale gazelor si apelor din crater (ex. schimbarea raportului S/Cl, adica trecerea de la activitatea mofetica (40 C) la cea fumaroliana (374 C). 3. fenomene geofizice se refera la cresterea valorilor de flux termic, evetuale schimbari de camp geomagnetic sau gravitational. Se urmareste de asemenea activitatea seismica locala. 4. schimbari topografice iminenta unei eruptii este data de ridicarile locale, lente, urmate de coborari rapide.

Metamorfismul. Tipuri de metamorfism Rocile sedimentare si rocile magmatice se formeaza in conditii termodinamice bine definite. Rocile sedimentare iau nastere la temperaturi si presiuni scazute, in timp ce rocile magmatice se formeaza la temperaturi ridicate (650-1200 C) si presiuni variabile. Rocile intrusive se pot forma de la adancimi de cativa kilometri, unde presiunea are valori ridicate, pana la suprafata (rocile vulcanice), unde se manifesta presiunea atmosferica. Rocile plasate la adancimi mari in scoarta terestra, adancimi unde temperatura nu determina inca topirea lor, sunt supuse unui process de metamorfozare. Metamorfismul ansamblul de transformari in stare solida, a rocilor preexistente, in roci noi din punct de vedere al compozitiei mineralogice, structurii si texturii, sub influenta temperaturii si presiunii. Rocile noi, metamorfice, au proprietati noi fata de roca originala (parentala). Calcarul cand se metamorfozeaza se transforma in marmura. Granulele fine de calcit recristalizeaza si se transforma in cristale mari de calcit, diferite de cele din roca parentala. In procesul de metamorfism mineralele rocii initiale reactioneaza chimic si cristalizeaza in minerale noi, astfel ca roca metamorfica, este diferita ca structura, textura si compozitie fata de roca parentala, in conditii specifice de temperatura si presiune. In noul mediu, roca parentala este instabila, ca urmare mineralele recristalizeaza si se creaza un nou echilibru. De exemplu mineralele argiloase se formeaza si sunt stabile, la temperaturi si presiuni joase, deci le gasim la suprafata Pamantului. Ajunse in scoarta, la temperaturi si presiuni mai mari, ele trec printr-o serie de transformari, putand recristaliza in mice granulare. Gresiile cuartitice cu ciment carbonatic se transforma in wollastonit si bioxid de carbon, ajunse in anumite conditii de presiune si temperatura. 1. Factorii care controleaza formarea rocilor metamorfice 1.1. compozitia rocii parentale Compozitia mineralogica a rocii metamorfice este controlata de compozitia chimica a rocii parentale. In mod obisnuit, in timpul procesului de metamorfism, nu se adauga alti compusi chimici, poate cu exceptia apei.

Daca roca initiala are multa silice, atunci roca metamorfozata va fi si ea bogata in silice. 1.2. Temperatura Un mineral este stabil, daca nu reactioneaza si nu se transforma intr-un nou mineral. Fiecare mineral are un interval de temperatura in care este stabil, interval care poate varia functie de presiune si de prezenta altor compusi. Cunoscand intervalele de temperatura in care anumite minerale sunt stabile, se poate deduce temperatura metamorfismului, pentru o roca care include acel mineral. 1.3. Presiunea In procesul de metamorfism se manifesta doua tipuri de presiuni: statica si dinamica. Presiunea statica se aplica egal pe toata suprafata corpului de roci. Un corp de roci ajuns la adancimi mari in scoarta, este supus unor presiuni puternice, care determina inchiderea tuturor porilor rocii. Presiunea dinamica (directionala) este aplicata inegal pe suprafata corpului de roci, deformand roca (turtire, alungire). Acest tip de presiune poate provoca turtirea corpului de roci prin forfecare, proces in care are loc in corpul de roca o miscare de alunecare a unei parti, pe langa alta parte. Aplatizarea prin forfecare este paralela cu directia de manifestare a presiunii. Presiunea directa compresiva poate aplatiza corpul de roci, perpendicular pe directia de manifestare a presiunii. Presiunea dinamica influenteaza textura rocilor metamorfice, determinand alinierea elementelor rocii paralel unele fata de altele. Conglomeratele metamorfozate, au elementele de pietris aplatizate si dispuse paralel unele fata de altele. Aceasta aliniere paralela a elementelor structurale si texturale ale rocii poarta numele de foliatie. Foliatia reprezinta o rearanjare a mineralelor nou formate in lungul unor plane privilegiate, deci o textura orientata. Sistuozitatea este o alta proprietate texturala a rocilor metamorfice, ca manifestare a deformarii sub influenta presiunii directe, in care sunt vizibile mineralele aplatizate, dispuse paralel unele fata de altele. 1.4. Efectul fluidelor Apa sub forma de vapori este fluidul cel mai important in procesele metamorfice, alaturi de unele gaze, cum este bioxidul de carbon. Apa are un rol important in chimismul proceselor metamorfice, deoarece realizeaza transportul de ioni si favorizeaza reactiile chimice de formare de noi minerale, stabile in anumite conditii. 1.5. Timpul Efectul timpului este greu de inteles in metamorfism. Multe roci au in compozitie minerale cu silicati. Silicatii sunt cunoscuti pentru reactiile lor foarte lente. Reproducerea in laborator a unor procese de metamorfism, care au loc in natura in anumite conditii de temperatura si presiune, este dificila, tocmai datorita factorului timp. 2. Tipuri de metamorfism Doua tipuri de metamorfism sunt mai raspandite, metamorfismul de contact, respectiv, metamorfismul regional. Exista si alte tipuri de metamorfism, de ingropare (stive mari de sedimente in bazine de sedimentare), dinamic (in lungul faliilor), de soc (de impact). 2.1. Metamorfismul de contact (termic) La acest tip de metamorfism, din cuplul de factori temperatura-presiune, temperatura este factorul principal care actioneaza si mai putin presiunea. Metamorfozarea rocilor are loc la contactul unui corp magmatic, cu temperatura ridicata, intrus in rocile inconjuratoare, pe care le transforma (le coace). In jurul corpului intruziv se formeaza o aureola de contact, in care rocile vor fi afectate de termometamorfism.

In metamorfismul termic alti doi factori sunt semnificativi, compozitia rocii parentale si distanta rocilor fata de intruziune. Gresiile se metamorfozeaza diferit de calcare, sau argile. O intruziune granitica in roci sedimentare da nastere, imediat la contactul cu rocile inconjuratoare, unor roci metamorfice, dure, cu aspect cornos, numite corneene. Cele mai profunde schimbari au loc in vecinatatea intruziunii magmatice. Alteori, functie de roca parentala si de elementele care migreaza din intruziunea granitica, se pot forma skarnele (corneene calcice). Corpul intruziv si rocile inconjuratoare se influenteaza reciproc. Fragmente din aceste roci pot fi inglobate (topite) in magma, modificandu-i local compozitia, sau fragmente incomplet transformate raman sub forma unor enclave in masa granitica. 2.2. Metamorfismul regional (orogenic) Metamorfismul regional se numeste si metamorfism general, el manifestandu-se pe arii intinse, cu actiune profunda asupra rocilor. Este legat de zonele de orogeneza (de formare a lanturilor de munti), unde fenomenele tectonice implica transformari puternice ale rocilor ajunse la adancimi mari, sub influenta temperaturii si presiunii. Se formeaza in aceste conditii, in zonele de orogeneza, sisturile cristaline. In acest tip de metamorfism este importanta si roca parentala, pe langa temperatura si presiune. Daca bazaltele se metamorfozeaza in conditii de temperaturi si presiun joase, se formeaza sisturile verzi, o roca sistuoasa care contine clorit, actinolit si plagioclaz. La presiuni si temperaturi ridicate, bazaltele se transforma in amfibolite, roci cu hornblenda, si feldspat plagioclaz. In metamorfismul de contact, precum si in metamorfismul regional, calcarele se transforma in marmura, iar gresii cuartitice se transforma in cuartite. 2.3. Metamorfismul de soc (de impact)(UHPM-Ultra High Pressure metamorphism) Acest tip de metamorfism, intalnit mai rar, comparativ cu primele doua tipuri, se caracterizeaza prin prezenta silicei de presiune inalta (mai mult de 27kbari). Aceasta se gaseste in roci de mare adancime (eclogite), sau in craterele de impact ale unor meteoriti. 3. Intensitatea metamorfismului Pentru estimarea gradului de metamorfism se recurge la stabilirea asociatiilor de minerale. Chimismul mineralelor se modifica functie de temperatura si presiune. Acesti doi factori pot defini domenii de stabilitate a mineralelor. Exemplu: andaluzitul (Al2SiO5), un silicat anhidru de aluminiu, este un mineral de temperatura ridicata si presiune scazuta, sau medie, se transforma in sillimanit (SiAl2O), in conditii de crestere a temperaturii. Reactia poate avea loc si invers. Sillimanitul este un mineral de presiune variabila si temperatura ridicata. Al treilea silicat anhidru de aluminiu este distenul, care are un domeniu larg de temperatura (0-650). Prezenta unor minerale tipice metamorfismului indica atingerea domeniului de stabilitate a acelui mineral. Absenta unor minerale se poate explica prin neatingerea domeniului lor de stabilitate, sau prin lipsa unor elemente chimice necesare formarii lor. Repetarea mai multor faze de metamorfism, cu intensitati diferite, pe aceleasi roci, poarta numele de polimetamorfism. Procesul poate sterge partial sau total caracterele imprimate de fazele anterioare de metamorfism. Transformarile pot avea un caracter prograd (mai intens), sau retrograd (mai slab).

4. Estimarea intensitatii metamorfismului Aparitia unor minerale legate de anumite valori ale intensitatii metamorfismului a dus la considerarea acestora drept minerale reper. Aparitia lor defineste linii de aceeasi intensitate, sau izograde. De exemplu zona cu biotit este definita la aparitia biotitului. Metoda este inca folosita in activitatea de teren. Exista o zonare a metamorfismului dupa adancime. Epizona este domeniul metamorfic de joasa presiune, cu aport chimic, in prezenta apei si la temperaturi joase. Aici se intalnesc sericitul, cloritele, actinotul, epidotul, granati manganiferi, carbonati. Mezozona este domeniul de metamorfism mai intens, cu presiuni si temperaturi mai ridicate, cu transformari chimice mai intense. Mineralele prezente sunt: biotitul, muscovitul, staurolitul, distenul, amfibolii. Catazona este domeniul metamorfismului de temperatura si presiuni ridicate, cu importante procese de recristalizare. Mineralele prezente sunt: sillimanitul, andaluzitul, hiperstenul, plagioclaziicalcici, biotitul. Acest sistem de evaluare a metamorfismului este putin utilizat in present. Cel mai folosit sistem de clasificare, este cel al faciesurulor metamorfice. Facies (engl. facies =aspect) totalitatea caracterelor litologice si paleontologice ale unui strat, prin care pot fi identificate conditiile de sedimentare. Este definitia originala, dar in geologie, termenul este utilizat frecvent pentru a defini aspectele cele mai variate (litofacies-caractere litologice, biofacies-aspecte paleontologice, tectofacies-aspecte legate de tectonica). In acest sistem de clasificare a intensitatii metamorfismului, sunt cuprinse rocile cu compozitie asemanatoare si care au fost supuse unui metamorfism cu conditii fizice apropiate. Au fost sepatrate mai multe faciesuri metamorfice: Faciesul zeolitilor este situat la limita dintre diageneza si metamorfism (cu temperaturi mai mici de 300C); Faciesul prehnit-pumpellit este caracterizat de temperaturi mai ridicate (350400C) si presiuni moderate; Faciesul corneenelor (cu amfiboli si piroxeni) este caracteristic metamorfismului de contact, cu temperaturi ridicate si presiuni scazute; Faciesul sisturilor verzi cu temperaturi si presiuni scazute; Faciesul sisturilor albastre caracterizat de temperaturi relativ scazute, dar cu presiuni ridicate; Faciesul amfibolitelor cu hornblende si plagioclazi, caracterizat de presiuni ridicate si temperaturi de 600-700C; Faciesul granulitelor cu temperaturi si presiuni ridicate; Faciesul eclogitelor temperaturi ridicate si presiuni foarte mari. 5. Placile tectonice si metamorfismul Exista o legatura stransa intre structura Pamantului, a litosferei in special si caracteristicile rocilor metamorfice. Metamorfismul regional este legat de zonele de convergenta a placilor. Presiunea directa este responsabila pentru foliatie, forfecarea apare in zonele de subductie, iar presiunea statica este direct corelata cu adancimea. Temperatura creste cu adancimea (gradientul geotermic). Gradientul geotermic este variabil de la o regiune la alta a Terrei functie de diferiti factori (vezi capitolul cu proprietatile Pamantului). Liniile care unesc puncte de aceeasi temperatura se numesc izoterme.

6. Procese hidrotermale Rocile formate prin precipitare din solutii fierbinti, sau care sunt alterate de trecerea solutiilor fierbinti se pot numi roci hidrotermale. Ele sunt foarte comune in filoane, cele mai raspandita fiind filoanele de cuart. Frecvent ele contin si alte minerale. Solutiile fierbinti circula in zone cu activitate magmatica si provin din magma in racire. Filoanele hidrotermale sunt importante din punct de vedere economic. Ele sunt sursa primara de zinc, plumb, aur, argint si alte metale, de care depinde economia mondiala. Solutiile mineralizate pot sa impregneze rocile si sa formeze granule fine de minereu, in roci. Se formeaza astfel minereurile disseminate, pentru a caror extragere, s-au deschis cele mai mari exploatari miniere din lume. Metasomatism proces de transformare a rocilor deja metamorfozate si consta intr-un transfer de ioni, mai precis de introducere de catre solutiile fierbinti, a unor ioni din surse externe. Dupa metasomatoza rocile au o alta compozitie chimica, decat roca parentala. Metasomatoza poate fi asociata metamorfismului de contact si atunci ionii sunt transferati de magma in racire. In marmurele formate la contactul unui corp de magma cu calcare, se poate depune magnetitul, prin dizolvarea partiala a marmurei. Ionii de Fe provin din magma, de unde sunt antrenati de gaze. Metasomatoza poate fi asociata metamorfismului regional, cu efecte diferite. Daca apa fierbinte traverseaza roci de tipul gnaise, sau sisturi, ionii antrenati si transportati participa la reactii in procesul de metamorfism. Prezenta ionilor de potasiu, sau sodiu, determina dezvoltarea unor cristale mari de feldspati, in timp ce ionii de magneziu, sau fier, sunt transferati in solutie (componentii mafici). Intreaga roca devine granitica ca si compozitie, adica predomina feldspatii si cuartul. Se formeaza migmatitele metasomatice. Punctul culminant al acestui proces este transformarea integrala a rocii, intr-o roca in care predomina feldspatii si cuartul. Procesul se numeste granitizare, process prin care granitele se formeaza din alte roci si nu dintr-o topitura.

Cutremure (miscari seismice) Cutremurele miscari puternice ale unor portiuni superficiale din crusta terestra, produse de eliberarea brusca a unor energii accumulate lent in crusta sau subcrustal (miscarea brusca a doua compartimente litosferice). 1. Tipuri genetice de cutremure Functie de cauzele care le produc cutremurele se clasifica: 1. cutremure tectonice sunt cele mai raspandite (> 90%) si au actiune devastatoare. Ele sunt rezultatul actiunii fortelor tectonice asupra crustei. Initial, stressul actioneaza asupra rocilor si le deformeaza, dar cand rezistenta rocilor este depasita, apare fenomenul de rupere (fracturare), cu eliberarea energiei accumulate. 2. cutremure asociate activitatii vulcanice sunt legate de eruptiile vulcanice explozive. Acest tip de cutremure reprezinta cca. 7% din totalul cutremurelor, in

general sunt slabe (exceptie este vulcanul Krakatoa, care la eruptia din 1883 a aruncat in aer o insula), cu hipocentrul plasat la maximum 10km adancime. 3. cutremure cosmice - sunt provocate de caderea unor corpuri siderale, de mari dimensiuni. Sunt catastrofale deoarece undele superficiale se nasc in epicentru (care se identifica cu hipocentrul) si se transmit uniform pe toate directiile. Un astfel de cutremur a fost cel din Siberia, din anul 1908, cand, un fragment de cometa, la impactul cu pamantul a dezvoltat o energie estimata la de doua mii de ori mai mare decat cea a bombei de la Hirosima.Craterul Meteor din Arizona, cu o adancime de 140m si un diametru de 1300m, s-a format ca urmare a impactului unui meteorit de aproximativ 50m diametru, cu o greutate de sute de mii de tone, care a cazut in urma cu aproximativ 50.000ani. Disparitia dinozaurilor, acum 70 de milioane de ani, este legata mai recent de un triplu impact cu corpuri siderale, care ar fi avut loc la limita Cretacic/Cenozoic. Urme ale impactului se conserva in Mexic, S.U.A. si Siberia, sub forma a trei cratere, avand aceeasi varsta. 4. cutremure de prabusire sunt generate de prabusirea tavanelor unor goluri subterane (pesteri, lucrari miniere). 5. cutremure provocate de activitatea umana au loc ca urmare a unor explozii subterane controlate (testari de arme nucleare). 2. Elementele unui cutremur Punctul in care se declanseaza cutremurul se numeste hipocentru (focarul cutremurului). Punctul corespunzator hipocentrului, situat pe verticala ridicata la suprafata Pamantului, se numeste epicentru. Cutremurul se transmite prin undele seismice, care se propaga din hipocentru. Undele seismice sunt de doua tipuri: Undele de tip P (primare, longitudinale) se propaga prin dilatari si comprimari successive, paralele cu directia propagarii. Viteza lor este de 4-7km/s in crusta terestra si creste spre interiorul Pamantului. Miscarea undelor primare este asemeni compresiei si destinderii unui resort. Acest tip de unde se transmit prin medii solide si lichide. Sosesc primele la suprafata Pamantului si sunt percepute ca o miscare sus-jos. Undele de tip S (secundare, transversale) se propaga prin deformari perpendiculare pe directia de propagare a undelor. Undele S au viteza de propagare mai mica (2-4km/s) si nu se propaga decat in medii solide. Ele ajung mai tarziu la suprafata Pamantului si sunt percepute ca miscari laterale ale suprafetei (inainte-inapoi). Undele superficiale reprezinta repetarea prin reflexie a undelor P si S, in depozitele superficiale ale scoartei. Se numesc si unde lungi (L, din lat. undae longae). Se propaga cu viteza mica (1-2km/s), dar amplitudinea lor ramane mare la distante mari de epicentru. Sunt responsabile de principalele efecte provocate de cutremure. 3. Localizarea si inregistrarea cutremurelor Instrumentele care detecteaza undele seismice se numesc seismometre. Daca un seismometru are si dispozitiv de inregistrare, atunci poarta numele de seismograf. Hartia pe care se inregistreaza grafic un cutremur se numeste seismograma. Seismografele inregistreaza componenta orizontala si/sau componenta verticala a oscilatiilor seismice. Sunt construite dintr-un pendul cu greutate mare si un tambur cu rotatie uniforma, care inregistreaza miscarile pendulului. Undele P, S, L pornesc simultan din hipocentru. Seismograful dintr-o statie seismica inregistreaza prima data undele P, urmate indeaproape de undele S. Intervalul dintre cele doua sosiri creste proportional cu cresterea distantei fata de cutremur.

O singura statie poate determina numai distanta la care a avut loc cutremurul. Distanta este egala cu raza cercului care are in centru statia seismica. Pentru a localiza cu exactitate epicentrul, sunt necesare trei statii care sa efectueze masuratori, iar epicentrul este situat la intersectia cercurilor. Pe o seismograma, dupa inregistrarea unui cutremur, se pot separa trei faze: precursoare, principala si finala. Faza principala cuprinde oscilatiile cele mai ample ale seismului. Analiza seismogramelor poate indica adancimea hipocentrului. Cele mai adanci focare pot fi situate la adancimi de 670km. 4. Evaluarea cutremurelor Forta unui cutremur se masoara prin doua metode. O metoda apreciaza efectele cutremurului (starea cladirilor, suprafata pamantului, starea psihica a oamenilor). Aceasta este scara intensitatii. Intensitatea este exprimata in grade de la I la XII (Scara Mercalli modificata). Aceasta apreciere este calitativa si depinde de multi factori obiectivi si subiectivi (soliditatea cladirilor, tipul de roci de la suprafata). Scara Mercalli Modificata: I- nu este simtit. Pasarile si animalele sunt nelinistite; II- este perceput doar de putine persoane, cele care se afla in repaos, in special la etajele superioare ale cladirilor mai inalte; III- se simte de persoane aflate in interiorul cladirilor; IV- este simtit de persoane aflate in interiorul cladirilor cat si de unele aflate in exterior; V- se simte de aproape toata lumea, multi sunt treziti din somn; VI- se simte de toata lumea, multi se sperie si fug din locuinte, unele elemente de mobilier greu sunt deplasate; VII- cei mai multi oameni parasesc locuinta. Este perceput si de persoane aflate la volan.Produc stricaciuni considerabile cladirilor prost construite; VIII- casele se deplaseaza pe fundatiile lor, peretii sunt aruncati in afara, iar unii pereti de caramida se prabusesc; IX- se creeaza panica generala, iar stricaciunile sunt considerabile chiar si in cladirile cu constructie speciala. Apar crapaturi mari in teren; X- sunt distruse cele mai multe structuri din caramida. Mari alunecari de teren; XI- foarte putine cladiri din caramida raman in picioare. Sunt distruse poduri, iar sinele de cale ferata sunt indoite puternic; XII- distrugerea este aproape completa.Obiectele sunt aruncate in sus.Au loc modificari substantiale ale reliefului. A doua metoda de masurare a unui cutremur a fost introdusa de Richter si masoara cantitatea de energie eliberata in hipocentru, sau magnitudinea. Magnitudinea reprezinta o functie logaritmica a energiei eliberate in hipocentru si este proportionala cu patratul amplitudinii maxime a curbelor inregistrate pe seismograme (masurate la 100km de epicentru). A fost alcatuita astfel scara magnitudinilor, sau scara Richter. Exista o echivalenta intre gradele celor doua scari. Intensitatea este apreciativa, iar magnitudinea este cantitativa. 1MM=1R; 5MM=4R; 9MM=6,3R; 2MM=2R; 6MM=4R; 10MM=7,6R; 3MM=3R; 7MM=5R 11MM=8R; 4MM=3R 8MM=6R; 12MM=8,6R Diferenta de la un grad de magnitudine la altul nu reprezinta doar o unitate in plus. Un seism de magnitudine 7 este de aproximativ de 12 ori mai puternic decat unul de magnitudine 6 si de 120 ori mai puternic decat cel de magnitudine 5.

5. Efectele cutremurelor Efectele produse de cutremure sunt diverse si unele dintre ele pot fi catastrofale. Miscarea pamantului- remarcata de la simpla vibrare a geamurilor unor cladiri, pana la prabusirea lor; Incendii- pot fi provocate de ruperea unor conducte de gaz; Alunecari de teren; Deplasarea permanenta a suprafetei pamantului dintr-o regiune situata in zona unei falii; Valurile tsunami se produc atunci cand epicentrul unui cutremur este situat in ocean. Valurile uriase provocate, au inaltimi si viteze mari (30m, 10-100km/h) si matura coastele continentale, producand pagube materiale si umane; Replicile unui cutremur, sunt mici cutremure care au loc dupa cutremurul cu magnitudinea cea mai mare. Acestea sunt extrem de periculoase, ele provocand numeroase pagube. 6. Distributia cutremurelor Cutremurele sunt concentrate in benzi sau centuri. Acestea, la randul lor, sunt in legatura cu relatiile dintre placile litosferice. In Centura circum-pacifica se inregistreaza 80% dintre cutremurele de pe glob cu focar putin adanc, 90%, cu focar intermediar si 100% cutremure cu focar adanc. Cutremurele cu focar adanc contureaza distributia suprafetelor Benioff. Aceste suprafete incep pe fundul oceanului, la nivelul foselor si se afunda sub anumite unghiuri sub continente. In lungul lor se dispun focare de cutremure pana la adancimea maxima de 670km. O alta concentrare majora de cutremure este in Centura mediteranean-himalayana. Focare de cutremure apar in domeniul oceanic, in lungul dorsalelor medio-oceanice. 7.Cutremurele si placile tectonice Dinamica placilor tectonice genereaza cea mai mare parte dintre cutremure. Se constata ca hipocentrele sunt plasate la margini de placi si forta lor depinde de tipul de margine de placa. In cazul marginilor divergente, intalnite in lungul dorsalelor, focarele sunt situate in lungul vaii de rift, fie ca este riftul oceanic, fie ca este rift continental (riftul African). Focarele in acest caz nu sunt adanci. Cutremure putin adanci se intalnesc in cazul marginilor transformante, cand miscarea placilor este una pe langa cealalta. Focarele sunt aliniate in lungul faliilor transformante. In cazul marginilor convergente exista doua situatii: - coliziunea a doua continente; - subductia unei placi oceanice sub o placa continentala. In primul caz, zona se caracterizeaza printr-un sistem complex de falii, paralele cu planul suturii care marcheaza coliziunea. La coliziunea a doua placi continentale se produce o ingrosare a crustei, cu formarea lanturilor muntoase (Himalaya). Focarele sunt de mica adancime si plasate in lungul faliilor. In zonele de subductie focarele sunt dispuse in lungul planului de subductie de la adancimi mici, pana la cele mai mari adancimi. Functie de unghiul sub care are loc subductia unei placi oceanice sub una continentala apar tensiuni, descarcarea provacand cutremure.

8. Cutremurele din Romania Tara noastra are, din pacate, o zona epicentrala cunoscuta pentru cutremurele generate (zona Vrancea), cutremure al caror focar variaza intre 70-170km si foarte frecvente intre 130-150km. Cel mai vechi cutremur din Romania, despre care informatiile sunt foarte putine, a avut loc in anul 455. Primul cutremur documentat este cel din 29 august 1471, cutremur care a provocat mari pagube materiale manastirilor din Moldova. Evenimentul a fost consemnat in Letopisetul de la Bistrita, in Letopisetul Tarii Moldovei (Miron Costin) si alte scrieri ale vremii. In 26 octombrie 1829 un alt cutremur afecteaza Romania si estul Europei, provocand pagube insemnate. Cele mai mari cutremure care au afectat teritoriul Romaniei, au fost cele din 10 noiembrie 1940 si 4 martie 1977. Cutremurul din 1940 a avut o magnitudine de 7,4 si pagubele materiale importante au fost in zona curburii Carpatilor (localitatile Barlad, Tecuci, Focsani, Galati, Braila, Buzau, Campina). Bucurestiul a fost afectat, pagubele materiale au fost mari, iar numarul victimelor a fost de cca. 1000 de morti si 4000 de raniti. Seismul cu impactul cel mai mare a fost cel din 1977 (magnitudine=7,2), cand Bucurestiul a fost cel mai afectat oras. Numarul victimelor a ajuns la 1.570. O alta zona in care s-au intensificat miscarile seismice, este zona Banatului, unde seismele au focare la adancimi mici (mai mici de 10km). 9. Predictia cutremurelor Prevederea cutremurelor reprezinta o problema importanta de studiu. Toate informatiile legate de cutremurele care au avut loc, sunt centralizate si prelucrate pentru a intelege mai bine fenomenul seismic. In 2002, la Sulita-Suceava a fost amplasata o performanta statie de urmarire seismica (colaborare romano-americana), in scopul urmaririi activitatii seismice din partea central-estica a Europei. Cercetatorii incearca punerea la punct a unor metode de predictie, care pot fi geologice, geofizice, geochimice, hidrochimice, sau biologice. Cercetatorii chinezii au inregistrat un success in prezicerea cutremurului din februarie 1975 (M=7,3), care a avut loc in sudul Chinei. Au urmarit : deformarile la suprafata solului, variatia nivelului apelor in fantani, comportamentul animalelor. Populatia a fost alertata si evacuata. Evacuarea s-a incheiat in dupa amiaza zilei de 4 februarie, iar la ora 17, in aceeasi zi, a avut loc cutremurul. Orasul de 100.000 de locuitori a fost complet distrus, precum si poduri, baraje si cai de comunicatie, din intreaga provincie. Pierderile materiale au fost immense, dar cele omenesti au fost reduse, doar 250 de victime. Predictia nu este inca o problema rezolvata, cu toate realizarile punctuale ale cercetatorilor. O masura importanta pentru limitarea dezastrelor o reprezinta respectarea normelor si standardelor in constructii, avand in vedere riscul seimic din diferite regiuni. Japonezii au realizat performante deosebite in acest sens. Respectand masurile de protectie antiseismica, la cutremurul din 1993 (15 ianuarie), cu magnitudinea de 7,5, au fost avariate doar 40 de cladiri si au fost doua victime. Aplicarea normelor si standardelor in constructii, ramane o masura importanta in prevenirea dezastrelor materiale si umane generate de un cutremur.

Dinamica externa. Sedimente si roci sedimentare Sedimente fragmente solide mobile, formate prin: - dezagregarea si alterarea (eroziunea) rocilor preexistente: - prin precipitarea chimica din solutii, incluzand si secretarea de catre organisme in mediul acvatic. Ex. Nisipul de plaja, praful din aer, fragmente de roci, fragmente de cochilii, etc. Roci sedimentare se formeaza din sedimente, dupa transportul si depunerea acestora in anumite medii de depunere, ca urmare a unor procese complexe, cunoscute sub numele de diageneza (litificare). Rocile sedimentare sunt importante, ele fiind raspandita pe aproximativ trei sferturi din suprafata continentelor, sub forma unei cuverturi. Importante sunt si pentru concentratiile de resurse (titei, carbuni, gaz, apa, sare, fier). Sedimentologia disciplina care studiaza procesele de formare, transport, depunere (sedimentare) si de diageneza ale sedimentelor. Formarea sedimentelor fragmentarea rocilor preexistente, fie in particule monominerale (granoclaste), fie poliminerale (litoclaste). Transportul sedimentelor se face de catre ape curgatoare, ghetari, valuri, vant. In timpul transportului fragmentele pot fi prelucrate (rotunjite). In timpul transportului are loc si sortarea sedimentelor dupa dimensiune. Depunerea sedimentelor (sedimentare) are loc cand energia de transport a diferitilor agenti scade. Sedimentarea se refera la acumularea materialului transportat, sau la acumularea sedimentelor de natura chimica, sau organica. Cauza la cele din urma poate fi modificarea conditiilor de temperatura, presiune si chimism. Mediul de depunere (depositional)- poate fi atat in domeniul continental (rauri, lacuri, deserturi, plaje) sau in domeniul marin (litoral-abisal). Fiecare mediu este caracterizat de anumiti factori fizici, chimici, biologici, care influenteaza arhitectura corpurilor sedimentare (nisipul de rau si nisipul de plaja). In analiza rocilor sedimentare in teren este important sa stabilim mediul initial de depunere. Diageneza (litificarea) cuprinde un complex de procese, care stau la baza transformarii sedimentelor neconsolidate in roci sedimentare. Dintre aceste prcese putem aminti: tasarea, cimentarea si cristalizarea. Tasarea proces prin care spatiile initiale dintre particule sunt eliminate prin supraincarcarea cu sediment. Apa din pori este eliminata. Cimentarea apa subterana poate depune in pori ciment, care leaga particulele nisipul trece in gresie). Cimentul poate fi calcit, silice, sau alte minerale carbonatice, oxizi, minerale argiloase. Aceste roci au o textura clastica. Cristalizarea formarea unor roci sedimentare prin precipitarea din solutii. Particulele sunt cristale, care interfereaza unele cu altele lipsind cimentul. Ele ocupa integral spatiile (textura cristalina). Structuri sedimentare Se formeaza inainte de litificare. Stratificatia se formeaza in procesul de acumulare, este initial orozontala (principiul orizontalitatii initiale) cu unele exceptii (delte). Stratificatia orizontala - stratele sunt separate de suprafete plane. Stratificatia incrucisata se observa la sedimentele depuse de vant, de curentii oceanici, sau in delte. Stratele formeaza un unghi cu orizontala. Granoclasarea dispunerea particulelor gradual, dela cele grosiere (in partea inferioara)la cele fine (in partea superioara).

Crapaturile de uscare sedimentele foarte fine, ajunse subaerian, se usuca si apar crapaturi poligonale. Ondulatii depozitionale (ripple marks) mici creste formate pe suprafata sedimentelor, datorita miscarii vantului sau apei. Fosilele sunt commune in rocile sedimentare. Se conserva scheletul, sau urme ale activitatii lor animalelor (ichnofosile), resturi de trunchiuri, frunze, impresiuni de frunze, etc. Interpretarea rocilor sedimentare Rocile sedimentare oglindesc atat caracterele sedimentelor din aria sursa, cat si ale mediului de depozitare. Aria sursa este zona de unde provin sedimentele. Important este determinarea rocii initiale, precum si distanta de transport si directia fata de aria sursa.

Procese de dezagregare a rocilor. Eroziunea, transportul si sedimentarea eoliana Procesele geologice externe (exogene) au loc la suprafata scoartei terestre, in conditii de temperaturi si presiuni scazute. Cuprind dezagregarea si alterarea rocilor, transportul materialului rezultat (sedimente) depunerea si procesele de transformare a sedimentelor in roci sedimentare. Dezagregarea mecanica a rocilor cuprinde totalitatea proceselor destructive care afecteaza rocile de la suprafata Pamantului, sub influenta factorilor fizici (variatii de temperatura, actiunea ghetii, abraziune, eliberarea de presiune a unor corpuri de roci) si factorilor biotici. Dezagregarea mecanica este in interdependenta cu alterarea chimica, process chimic de transformare a rocilor si mineralelor expuse agentilor externi (apa, aer, temperatura), in produse chimice noi. 1. Dezagregarea mecanica Factorii care favorizeaza acest process sunt: 1.1. Variatiile de temperatura Semnificative in procesele de dezagregare sunt diferentele mari de temperatura intre perioadele diurne si nocturne. Rocile nu au o compozitie omogena, sunt formate din diferite minerale cu coeficienti de dilatare termica diferiti. Contractiile si dilatarile repetate provoaca cedarea coeziunii dintre minerale si aparitia unor crapaturi. Treptat roca se va dezagrega. Exista roci care se dezagrega rapid, iar altele se dezagrega mult mai greu. Compozitia neomogena a rocilor duce la o dezagregare diferentiata. Sub actiunea combinata a factorilor fizici si chimici granitele pot da prin dezagregare structuri sferoidale, rezultate in urma alterarii si desprinderii cuartului si feldspatilor. Toate rocile de la suprafata Terrei sunt supuse alterarii (magmatice, metamorfice, sau sedimentare).Contractarile si dilatarile successive distrug coeziunea particulelor, ca urmare a unui fenomen de oboseala a rocii. Cel mai bine rezista rocile cu structuri microcristaline. In regiunile desertice, unde diferentele de temperatura diurne-nocturne sunt mari, cedarea rocilor se face cu zgomot. Are loc mai ales in timpul noptilor, in deserturile

pietroase (hamade), cand temperatura scade foarte mult si se produc fragmentari accentuate ale rocilor. 1.2. Actiunea ghetii Are loc in climatele reci, dar si in cele temperate. Apa infiltrata pe crapaturi ingheata, iar gheata marindu-si volumul exercita presiunimari asupra peretilor fisurilor. Rocile se comporta diferit la inghet. O gresie cuartoasa ci ciment silicios (gr de Kliwa) rezista mult mai bine regimului inghet dezghet decat o gresie calcaroasa (gr. de Tarcau). 1.3. Abraziunea Acest proces mecanic de dezagregare are loc in timpul transportului. Consta in fragmentarea rocilor (formarea unor blocuri), prin frecare unele de altele si prin frecarea cu substratul. In timpul transportului, ca urmare a procesului de abraziune se formeaza fragmente din ce in ce mai mici. 1.4. Eliberarea de presiune Se intalneste la corpurile de roci magmatice, care au fost acoperite de stive groase de roci, indepartate in timp de eroziune. Reducerea presiunii litostatice asupra unui batolit produce o umflare (infoiere) a rocii, prin eliberarea de presiune. In partea superioara apar fisuri plane dezvoltate parallel cu suprafata expusa a batolitului.Fenomenul poarta numele de exfoliere. Exfolierea are loc in paturi successive, dand nastere unor domuri Alt process care poate duce la dezagregarea rocilor si care se desfasoara in desert, este acela de formare a unor cristale de saruri prin evaporarea apei din crapaturi. Spatiul ocupat initial de apa este umplut cu cristale, care ajuta procesul de dezagregare. 1.5. Factorii biotici In aceasta categorie se incadreaza: - actiunea plantelor prin intermediul radacinilor - actiunea animalelor care sapa in roci (litofage) si care creeaza astfel cai de acces pentru alti agenti de dezagregare (apa si aerul). 2. Alterarea chimica Procesele de alterare chimica sunt influentate de climat, precum si de susceptibilitatea mineralelor de a reactiona chimic. In procesele de alterare chimica mineralele se pot transforma in minerale noi. Ex. Batolitul (granit) ajuns la zi prin eroziune a iesit din conditiile initiale de temperatura si presiune, care existau la km adancime. Initial, in lipsa apei din abundenta si a gazelor atmosferice, mineralele erau intr-un echilibru. La suprafata feldspatii si mineralele feromagneziene devin instabile. Procese de alterare chimica: 1. Oxidarea - afecteaza mineralele care contin Fe din grupul feromagnezienelor (amfiboli, piroxeni, biotit si olivine). Rezulta hematitul (Fe2O3), rosu, pulverulent. In prezenta apei si ea exista la suprafata Pamantului, hematitul se hidrateaza si se formeaza limonitul (oxizi de Fe, amorfi, hidratati), de culoare galben-brun, pulverulent (Fe2O3N2O). 2. Caolinizarea process de alterare al silicatilor, in special feldspati si feldspatoizi. Acestia pierd ionii de K, Ca si Mg, sub forma de hidrati solubili si hidratandu-se, trec in silicati de aluminiu hidratati (caolinitul). Procesul este foarte important deoarece 60% din crusta terestra este formata din feldspati, iar din cuvertura sedimentare 1/3 este formata din argile. 3. Laterizarea descompunerea silicatilor aluminosi hidratati in silice si oxizi de aluminiu hidratati. Lateritul (lat. later=caramida) este format dintr-o masa de

culoare rosie (oxizi ferici) dezegregata, din care silicea este spalata si ramane hidroxidul de aluminiu. 4. Levigarea este un process de dizolvare a unor minerale. De exemplu calcitul trece in solutie in prezenta apei si a bioxidului de carbon. Este procesul prin care carbonatul de calciu este dizolvat de apele subterane in pesteri 3. Solurile Solul este stratul de dezagregare, cu material neconsolidat, de la suprafata rocilor (sens geologic). Specialistii in soluri (pedologi si stiinta =Pedologia) restrang termenul la stratul de dezagregare, neconsolidat, care contine materie organica (humus=materie organica in descompunere, sub actiunea microorganismelor, provenita din materie de origine vegetala si animala) si este capabil sa suporte cresterea vegetatiei. 3.1. Orizonturile solului Solurile mature au trei orizonturi: Orizontul A- zona de levigare este bogata in humus, afanat si permeabil. Apa din ploi se infiltreaza in sol si tinde sa spele si sa transporte matrial spre nivelele inferioare. Partea superioara a acestui orizont este inchisa la culoare datorita humusului. Orizontul B- zona de acumulare este caracterizata prin acumularea materialului levigat din orizontul A. Acest orizont este argilos, colorat in rosu sau brun (oxizii de Fe). Aici estye present si calcitul. Orizontul C- este incomplet dezagregat, cu fragmente din roca parentala. Este un orizont de trecere. La acest nivelapar si calcrete (concretiuni de carbonat de calciu). 3.2. Solurile reziduale si transportate. Solurile reziduale se dezvolta direct pe roca dezagregata. Functie de clima, care influenteaza tipul de sol sunt mai multe tipuri de soluri reziduale: Climatul umed- sol pedalfer bogat in oxizi de fier si aluminiu. Este un sol acid datorita humusului. Climatul arid sol pedocal caracterizat prin levigare scazuta, humus saracacios, si precipitarea de saruri de calciu. Climatul temperat pe suprafata calcarelor se dizolva carbonatul de calciu si reziduul este format din argile, oxizi de fier si mangan. Aceste depozite se numesc terra rosa. Uneori in ele se gasesc concretiuni rotunjite de oxizi de mangan (in Bavaria se numesc bohnerz -Bohne=fasole, erz=minereu). Climatul cald si umed se formeaza lateritele, care concentreaza in partea superioara oxizi de fier. Lateritele fosile sunt bogate in oxizi de aluminiu si formeaza zacaminte de bauxita. Acestea apar pe o suprafata de discordanta intre doua formatiuni geologice, separate de o lacuna stratigrafica (perioada de exondare), timp in care s-a format solul lateritic. Ex. In Padurea Craiului intre calcarele jurasice si cele cretacic inferioare. 4. Eroziunea, transportul si sedimentarea eoliana Vantul este cel mai important agent de eroziune. 4.1. Eroziunea eoliana Este exercitata de aerul in deplasare, dar actiunea sa este mult mai accentuata daca antreneaza si particule de praf (coraziune). Coraziunea se manifesta asupra pietrelor mari din deserturile pietroase (hamade) generand suprafete plane, slefuite, si

formandu-se pietre fatetate (dreikanter), functie de directia vantului. Hamadele ocupa 50%din suprafata deserturilor si constituie ariile sursa pentru sedimentarea eoliana. Coraziunea provoaca o eroziune diferentiala asa cum este cazul Sfinxului (Egipt, Bucegi). 4.2. Transportul eolian Se produce prin reptatie (tarare), saltatie si suspensie, functie de dimensiunea materialului transportat. Particulele sunt prelucrate datorita frecarii. Din hamadele sahariene materialul fin este indepartat prin deflatie, lasand un desert asemeni unor pavaje numit reg (care ocupa trei sferturi din suprafata Saharei). In regiunile desertice cu depozite fine, deflatia poate produce formarea unor depresiuni de mari dimensiuni, numite chott-uri (Sahara) sau playas in deserturile americane. 4.3. Sedimentarea eoliana Energia vantului scade si atunci particulele aflate in suspensie sunt depuse, formand edificii, care pot fi remobilizate, in lipsa fixarii cu vegetatie. Principalele depozite eoliene sunt nisipurile sub forma de dune, praful, loessul si cenusa vulcanica. 4.3.1. Dunele sunt corpuri sedimentare cu inaltimi de pana la 100m si sute de metri lungime.Sunt structuri asimetrice, cu flancurile inegale. Pe flancul cu unghi de inclinare mai mic (5-15), pe care se deplaseaza nisipul prin saltatie, se produc ondulatii (wind ripples). Pe flancu linclinat (30-40) are loc acumularea nisipului (zona de acretie).Nisipul este bine sortat, particulele sunt slefuite si rulate si formate din cuart (in cea mai mare parte si roci carbonatice). Dunele se formeaza in spatele unui obstacol (vegetatie, relief) si se deplaseaza datorita vantului permanent. In cazul unor nisipuri putine se formeaza barkhanele. Sunt dune cu aspect semilunar, isolate. Se deplaseaza cu mai multi metri pe an si caracterizeaza deserturile fierbinti. Asocierea mai multor barkhane duce la formarea dunelor transversale. Datorita vitezei turbionare a vantului dunele pot fi orientate cu concavitatea pe directia vantului (dune parabolice). Exista dune formate in zona litorala (litorale=longitudinale), urmaresc tarmul si sunt perpendiculare pe directia dominanta a vantului. Daca directia vantului este variabila se pot forma dune in stea. Se conserva dune fosile, uneori transformate in gresii. Descoperite ele pot fi remobilizate de vant. 4.3.2. Praful este mobilizat de vant la distante foarte mari. Din Sahara anual sunt transportate 10-20 milioane tone de praf, care este antrenat de furtunile desertice si poate ajunge in Europa sau America. Aici ajunge pe sol sub forma unor ploi rosii sau ninsori colorate. 4.3.3. Loessul este o roca de culoare galbuie, poroasa, usoara, slab cimentata, cu ciment calcaros. Se formeaza din praful din regiunile circumdesertice si periglaciare, care transportat la mari distante de vant, se depune in zone joase de campie, cu vegetatie ierboasa. O zona tipica cu loess este China (600m grosime) Baragan (3075m) si Dobrogea. 4.3.4. Cenusa vulcanica (in realitate praf vulcanic) se ridica in atmosfera si este transportata la mari distante (Krakatoa) se depune si se formeaza cinerite (tufuri vulcanice). 5. Caracterizarea si distributia deserturilor

Deserturile sunt regiuni cu o rata scazuta a precipitatiilor (<250mm/an) si cu un climat de cele mai multe ori arid. Se caracterizeaza prin diferente mari de temperatura diurne/nocturne. Vegetatia este foarte saraca, doar cateva plante specializate, cu radacini care conserva apa, cu frunze mici, care impiedica transpiratia si adaptate unui mediu cu saruri in exces. Precipitatiile sunt rare, dar pot avea volum mare in intervale scurte de timp. Se formeaza astfel, torenti temporary, care transporta cantitati mari de material, in lungul uedurilor (wadi). Materialul transportat este depus sub forma unor conuri aluviale. Conurile aluviale sunt supuse apoi actiunii eoliene din desert. Materialul fin este luat de vant, iar fragmentele mari sunt slefuite (dreikanter). Evaporarea intensa din desert a apei capilare, duce la depunerea unor pelicule de oxizi de fier si mangan pe suprafata rocilor (luciul deserutului=patina desertului). In regiunile aride pot exista lacuri alimentate de cursurile temporare. (tip playa).Evaporarea intense apa scade si depunerile de maluri fine ajung subaerian. Apar crapaturile de uscare. Lacurile sunt bogate si in saruri, ca urmare evaporarea determina concentrarea sarurilor sub forma unor eflorescente.Mineralele evaporitice se pot forma si prin precipitare din apele freatice saturate. Se pot forma cristale de gips (floarea desertului). Deserturile se gasesc in zonele tropicale si subtropicale, sau in regiuni reci (Gobi, Patagoniei). Ocupa 20% din suprafata continetelor si se gasesc in Africa, Asia, Australia, America de Nord (Colorado), America de Sud (Atacama). Sahara cuprinde toate tipurile de deserturi, de la masivele stancoase din Hoggar, la hamade, erguri (deserturi cu dune in Sahara de vest). Africa are si desertul Kalahari (SW). In Asia centrala (la est de M. Caspica) se intind pustiuri de nisip si praf. Unele sedimente sunt rosii, altele negre (Kara-Kum, desertul negru).

Alunecari de teren si alte tipuri de alunecari in masa la suprafata Pamantului Alunecarile de teren au loc la suprafata Pamantului si sunt deplasari in masa, ale solului sau ale unor cantitati de roci, sau sedimente, sub efectul gravitatiei, spre baza unei pante. In domeniul continental, produsele alterarii aluneca pe versantii dealurilor sau muntilor, expunand suprafete noi agentilor de eroziune (apa, gheata, vantul, etc.). Exista alunecari ale unor cantitati insemnate de sedimente, in domeniul oceanic. Alunecarile cuprind de la miscarile lente ale solurilor, aproape imperceptibile, pana la deplasarile bruste, ale unor cantitati imense de material. Cele din urma au efecte devastatoare asupra asezarilor omenesti. 1. Clasificarea alunecarilor In clasificare se tine seama de cel putin trei criterii si anume: viteza de deplasare, tipul de material si tipul de miscare. Viteza de deplasare

Functie de acest criteriu exista alunecari de la cele cu viteze mai mici, de 1cm/an (miscari ale solului), pana la alunecari rapide, cu viteze mai mari, de peste 4km/ora (avalanse de roci). Tipul de material Materialul care este antrenat in miscare poate fi sub forma unor blocuri, din diferite roci, sau debrite (debris) (= material neconsolidat, nesortat, de diferite dimensiuni, formate prin curgere gravitationala,). Tipul de miscare In general tipurile de miscare pot fi: curgerea, alunecarea si caderea (prabusirea). Curgerea (flow)coborarea materialului pe panta are loc asemeni curgerii unui fluid vascos. Alunecarea (slip) poate fi de doua tipuri: 1. masa de material aluneca in lungul unei suprafete plane, bine definite, pastrandu-si coeziunea (slide=alunecare). 2. masa de material aluneca in lungul unei suprafete curbe, partea superioara sufera o miscare de alunecare, iar partea frontala de deplasare inainte (slump=prabusire). Caderea sau prabusirea unor blocuri poate avea loc in zone montane sau faleze. 2. Factorii care controleaza alunecarile de teren Miscarea materialului pe o panta are loc sub influenta gravitatiei. Declansarea alunecarii poate avea loc datorita unui cutremur, sau incarcarii excessive cu material a partii superioare a unei pante. Factorii care contribuie la procesul de alunecare sunt: unghiul pantei- cresterea pantei creste riscul alunecarii relieful local- relieful inalt creste riscul unor alunecari grosimea debritelor peste stratul stabil- acumularile mari de debrite pot genera alunecari spre baza pantelor orientarea planelor de sedimentare- in strate inclinate, sau faliate, poate creste riscul unor alunecari factorul climatic (gheata, apa in sol sau debrite, precipitatii) - inghetul-dezghetul reduce coeziunea particulelor; - apa in sol, sau debrite, se prezinta sub forma unor filme in jurul particulelor. Apa in cantitate mica previne alunecarile, deoarece filmele de apa cresc coeziunea particulelor. O cantitate mare de apa, naste presiuni mari si antreneaza particulele in curgere. - Precipitatiile cresc riscul alunecarilor, daca dupa o perioada lunga cu ploi, exista un episod scurt fara precipitatii; vegetatia lipsa vegetatiei pe pantele cu instabilitate ridicata, creste riscul alunecarilor. 3. Tipuri de alunecari 3.1. Alunecari foarte lente (creep) se manifesta in solurile si depozitele subtiri de panta. Viteza de miscare este mai mica de 1cm/an si poate fi remarcata doar in timp. Declansarea acestor alunecari se face frecvent in perioadele ploioase. Cum se recunosc?. Terenul are un aspect valurit, gardurile, stalpii sunt deplasati si pot sa apara crapaturi. Acest tip de alunecare este genenrat de apa din perioadele de precipitatii si de regimul inghet-dezghet, care reduce coeziunea paturii superficiale.` 3.2. alunecarile de teren (earthflow) sunt deplasari gravitationale mai lente sau rapid, pe un pat lubrifiant format din roci plastice (argile). Au loc in zone temperate, mai ales in

perioade ploioase, cand apa ajunge pe stratul impermeabil. La o alunecare deosebim: linia de desprindere (cornisa), de obicei concave, abruptul, fruntea alunecarii, masa de alunecata, care este ondulata si cu monticuli de alunecare (hummocky toe). In masa de alunecata apar crapaturi care se largesc in timp. Lateral, pot aparea santuri, care canalizeaza micii torenti, iar in fruntea alunecarii se formeaza crapaturi radiare, prin care se dreneaza masa de material alunecata. Masa alunecata poate bara valea unor rauri, generand in spatele alunecarii lacuri naturale (1838-Lacul Rosu, la confluenta Vaii Bicazului cu Valea Suharzelului). Solifluctiunea este curgerea paturii superficiale de sol, in timpul dezghetului, pe un substrat inghetat. Se produce frecvent in zonele nordice sau montane, unde poate fi asociata cu avalanse si curgeri de detritusuri grosiere, cu matrice de gheata, chiar caderi de stanci. Aceste curgeri sunt periculoase pentru constructii. Permafrostul (pergelisol) este invelisul superficial al scoartei (sol, roca proaspata) inghetat vreme indelungata (ani-sute de ani). Grosimea variaza de la centimetri la zece metri. 3.3. Curgerile de noroi sunt amestecuri de debrite si apa, care curg prin canale (vai). Aceste curgeri au vascozitate mare si putere mare de transport (automobile, acopera case). Apar in regiunile aride, unde ploile rapide satureaza debritele, iar lipsa vegetatiei care sa fixeze invelisul superficial, duce la formarea unor curgeri de noroi. Curgerile de noroi pot sa apara in preajma vulcanilor care erup cu multa cenusa. Daca emanatia de cenusa este urmata de o ploaie torentiala se formeaza pe pantele vulcanului torenti de noroi. Reactivarea unor vulcani al caror crater este umplut cu zapada (Mount St. Helens, 1980) duce la formarea unor torenti de noroi (cenusa fierbinte cu zapada). Curgerile de noroi apar si in zonele cu defrisari massive, vegetatia protejand pantele impotriva alunecarilor. 3.4. Prabusirile de stanci si avalansele de pietre (grohotisuri de panta) apar in zonele cu pante abrupte ce depasesc unghiul de repaos natural al rocilor. Inghetul si dezghetul largesc fisurile si slabesc coeziunea rocii, ceea ce duce la prabusiri de stanci si la avalanse de pietre, formandu-se grohotisurile de panta. La noi in tara apar in lungul soselelor din zonele montane. Fenomenele pot fi dezastruoase cand afecteaza localitati. Caderile de stanci si avalansele de pietre sunt miscari foarte rapide, la cele din urma masa alunecata (blocuri de diferite dimensiuni) curge turbulent. Grohotisurile de panta formate se stabilizeaza greu, deoarece lipseste complet coeziunea dintre elemente. In zonele montane exista grohotisuri pe spatii intinse (glacisuri). Prabusiri de stanci pot aparea si in zonele de faleza inalta, unde eroziunea valurilor duce in timp, la prabusirea unor blocuri din faleza.

Apele subterane Circuitul apei in natura Apa la suprafata Pamantului are un volum estimat de 1454 x 106 km3, din care 1370 x 106 km3 reprezinta apa din bazinele marine. Diferenta de 84 x 106 km3 apa este prezenta sub forma de ape curgatoare, gheata, vapori si apa subterana.

Din cantitatea de apa evaporata de la suprafata Pamantului, 77 % revine sub forma de ploaie pe suprafata oceanelor, iar 23 % revine pe suprafata continentelor sub forma de ploaie, grindina, zapada. Exista zone pe glob unde cantitatea de precipitatii este mai mare si zone unde acestea sunt reduse. In Romania cele mai mari cantitati de precipitatii cad in Muntii Apuseni (Vladeasa) si cele mai reduse sunt in Dobrogea. Din cantitatea totala de precipitatii cazute pe Pamant, o parte se evapora, alta parte ajunge in rauri, iar cca. 15-20 % se infiltreaza in scoarta. Se realizeaza astfel circuitul apei in natura. Porozitatea proprietatea rocilor prin care se apreciaza volumul golurilor in raport cu volumul total al rocii. Masoara capacitatea rocii de a inmagazina apa. Permeabilitatea- proprietatea unui mediu poros de a lasa sa treaca prin el fluidele (apa, petrol). Este important sa distingem porozitatea de permeabilitate. O roca care inmagazineaza fluide este poroasa, iar cea care permite trecerea fluidului este permeabila. Gresiile si conglomeratele sunt roci poroase si permeabile (au permeabilitate omogena). Granitul si sisturile cristaline sunt roci impermeabile. Argilele au o anumita porozitate, dar nu permit trecerea fluidelor, deci sunt impermeabile. 1. Strate acvifere Apele meteorice se infiltreaza prin rocile poroase de la suprafata Pamantului, sau prin roci cu permeabilitate neomogena (roci fisurate, roci alterate). Infiltratia poate fi oprita la anumite adancimi de strate impermeabile. Apa se acumuleaza intr-un strat poros, situat deasupra stratului impermeabil si urca antigravitational prin porii rocii, formandu-se astfel o panza de apa subterana, sau un strat acvifer. Suprafata care delimiteaza stratul acvifer in partea lui superioara, se numeste suprafata piezometrica. Intersectia acestei suprafete cu un plan vertical, se face dupa o linie care se numeste nivel hidrostatic. Acviferul este o zona saturata datorita porozitatii si permeabilitatii rocii care inmagazineaza apa. Grosimea zonei saturate depinde de debitul de alimentare, dar si de cel de drenare al apei subterane. Intre zona saturata si suprafata terenului se gaseste zona nesaturata (zona de aeratie). In partea ei superioara apa se poate evapora datorita caldurii solare, sau este consumata de plante. Primul strat acvifer de la suprafata Pamantului se numeste acvifer freatic (panza freatica) (freas=put). Fantanile sau puturile de apa se alimenteaza din acest acvifer. Nivelul hidrostatic urmareste in general relieful si poate fi influentat in mare masura de structura geologica a unei zone. Ex: o falie care compartimenteaza un acvifer influenteaza si nivelul hidrostatic. In cazul stratelor monoclinale nivelul hidrostatic se ridica spre suprafat,a la contactul cu rocile impermeabile. Forma si adancimea suprafetei piezometrice la acviferul freatic, sunt influentate de om, acesta reprezentand o sursa importanta de apa. Cu ajutorul puturilor si forajelor omul exploateaza apa din acviferul freatic si provoaca o coborare a suprafetei piezometrice, sub forma unei palnii (con de depresiune). Canalele de drenare si asecare, realizeaza si ele o coborare a suprafetei piezometrice. Acviferul freatic este o panza de apa subterana libera, alimentandu-se pe toata suprafata. Stratele acvifere subterane plasate sub primul strat impermeabil sunt strate acvifere captive (de adancime). Aceste acvifere au o zona de alimentare pe capete de strat (structuri monoclinale, sau sinclinale) si o zona de acumulare. Saparea unui put poate provoca ridicarea apei pana aproape de suprafata terenului (apa ascensionala), sau

chiar depaseste suprafata terenului (apa arteziana). Ape arteziene se gasesc in Campia Romana, in centrul depresiunilor intramontane. 2. Poluarea apelor subterane Responsabil pentru poluarea apelor subterane este omul. Exista mai multe cause ale poluarii: 1. introducerea apei in acvifer pentru ridicarea nivelului hdrostatic; 2. poluarea cu pesticide si ierbicide utilizate in agricultura; 3. fertilizarea care utilizeaza nitrati; 4. depozitele de resturi menajere; 5. ingrasamintele organice (gunoiul de grajd); 6. fosele septice (polueaza cu bacterii, paraziti); 7. deseuri radioactive; 8. ape provenite din lucrari miniere, care contin acid sulfuric (oxidarea sulfului din pirit); 9. poluarea cu produse petroliere. 10. 3. Efecte ale actiunii apelor subterane Apele subterane manifesta o complexa actiune de eroziune, transport si sedimentere, in special in roci cum sunt calcarele (fenomene carstice). In roci cum ar fi calcare, dolomite, gips, sare, apa subterana exercita eroziune mecanica si dizolvare chimica. Procesele de eroziune, dizolvare si transport a materialului carbonatic din masivele calcaroase, de catre apele subterane, genereaza cavitati subterane de dimensiuni si forme diferite (pesteri). Prin dizolvarea calcarelor pe fisuri, se formeaza avene (hornuri). La suprafata calcarelor eroziunea modeleaza canale de scurgere cu adancimi variabile (lapiezuri). In Romania fenomenele carstice sunt foarte raspandite in Muntii Apuseni (Cetatile Ponorului, Scarisoara, Pestera Ursilor), Carpatii Meridionali (pestera Polovragi, Cioclovina). In Dobrogea, in calcarele sarmatiene de la vest de Mangalia, pestera Movile conserva in interior o fauna de nevertebrate si o microflora cavernicola microscopica (46 speciidintre care 28 specii noi). Apele subterane din masivele calcaroase pot iesi la zi sub forma unor izvoare puternice. Tot in aceste zone pot aparea izvoare intermitente (izbucuri, izvoare vaucluziene dupa zona Vaucluze, reg. Isre, Franta). Alte efecte ale apelor subterane sunt lemnele fosile si geodele (corpuri rotunjite in calcare, sau alte roci, in care se formeaza un strat de silice din orice varietate, iar in centru cristale). Fenomenul este foarte complex, dar rolul apelor subterane nu poate fi neglijat. Izvoarele sunt un rezultat al actiunii apelor subterane. Izvoarele fierbinti sunt asociate unui vulcanism recent, unor camere magmatice, sau pot cobori pe falii si preiau caldura de la Pamant (gradientul geotermic). Apar in acest caz izvoarele fierbinti intermitente (geyserele). Apele calde au capacitate mai mare de dizolvare si transporta spre suprafata mineralele dizolvate, unde se formeaza depozite de calcite, (travertine), sau silice (geyserite). Izvoarele minerale sunt foarte raspandite si pot fi asociate unor vechi arii vulcanice (Carpatii Orientali- Borsec). Continutul bogat in calcit a dus la formarea unor travertine. Apele slab mineralizate (oligominerale), daca sunt potabile formeaza apa plata. In aceasta categorie intra si apa de sursa (izvoare montane, nepoluate, imbuteliate si comercializate).

Apele curgatoare Cursurile de apa curg dinspre zonele inalte spre cele joase sub influenta gravitatiei. Pot avea dimensiuni mici (parauri), sau pot fi de mari dimensiuni, cum ar fi raurile sau fluviile. In profil longitudinal, un curs de apa isi are originea la baza zonelor montane si curge, traversand campia, pana la varsarea in mare. In cursul superior, valea este sapata in roci dure si in sectiune transversala, are forma de V. Curentul de apa ocupa o zona limitata, in partea inferioara. In acest segment al vaii, eroziunea si transportul sunt foarte active. In cursul inferior al raului, curentul curge printr-un canal ingust (albia minora), intr-o vale larga si plata. Valea larga reprezinta de fapt o campie aluviala (flood plain), cu sedimente depuse in perioadele de inundatie. In acele perioade, raul depaseste marginile canalului si se revarsa in campia aluviala. Bazinul hidrografic al unui rau reprezinta regiunea drenata de rau si de afluentii sai. Bazinul hidrografic este delimitat de cumpana apelor (zonele inalte), care-l separa de bazinele invecinate. Dunarea are o lungime de 2900km, debitul de 8500 m 3/s si are un bazin hidrografic de 900.000km2. Inundatiile pot avea loc in perioadele ploioase, cand, o parte din precipitatii (23-25%) ajung in rauri, iar restul cantitatii se infiltreaza, sau se intoarce in atmosfera prin evaporare. Daca ploaia depaseste cantitativ saturatia solului si a atmosferei, atunci apa va ajunge in rauri, iar acestea vor iesi din matca. In perioadele ploioase, mai ales in regiunile inalte, se formeaza cursuri temporare de apa (torenti). Acestia au vaile scurte, au panta mare si debuseul este la baza pantei, unde torentul depune materialul transportat. Riscul inundatiilor creste, odata cu cresterea cantitatii de precipitatii (peste 20 l/m2). Cursurile de apa erodeaza, transporta si depun sedimente. 1. Factorii care controleaza eroziunea si depunerea Eroziunea si depunerea sunt influentate de viteza curentului si de debitul sau. Viteza curentului este la randul sau influentata de panta sa, de forma albiei si de gradul de prelucrare al acesteia. 1.1. viteza curentului viteza medie este de 5 km/h, dar aceasta poate creste in perioadele de inundatie la 25 km/h. Viteza maxima se manifesta pe mijlocul curentului si scade spre marginile si fundul canalului, datorita frecarii. La un rau meandrat viteza maxima se manifesta spre exteriorul meandrului (curba), deplasarea datorandu-se fortei centrifuge. Cresterea vitezei accentueaza procesele erozionale si cele de transport, inspre exteriorul meandrului, iar scaderea vitezei favorizeaza sedimentarea, inspre interiorul acestuia. Viteza curentului influenteaza capacitatea de transport a curentului (raului). 1.2. panta (gradient) controleaza viteza curentului. Se masoara in m/km si in zona montana, variaza intre 10-40 m/km. Doua rauri cu tipuri identice de canal (albie), pot avea viteze diferite, daca au pante diferite. Cresterea pantei determina cresterea vitezei curentului si implicit cresterea capacitatii de eroziune, transport, si de sedimentare a raului. In evolutia unui rau deosebim o etapa de tinerete, cand lungimea lui este mica, dar are o panta mare (caracteristic cursului superior), o etapa de maturitate, cu dezvoltarea

celor trei segmente ale raului (cursul superior, mediu si inferior) si o etapa de imbatranire, cand acesta se apropie de profilul de echilibru, cu o panta mica. In etapa de maturitate, in cursul superior predomina procesele erozionale si de transport, in cursul mijlociu predomina transportul si sedimentarea in cel inferior. In etapa de imbatranire eroziunea si transportul se reduc la minim, dar predomina sedimentarea, raul practic se ingroapa in propriiile sedimente. Cresterea pantei unui rau, in cursul sau inferior, determina cresterea vitezei, care la randul sau creste capacitatea de eroziune si curentul adanceste albia. Viteza raurilor poate fi crescuta artificial prin excavarea si indreptarea albiei (canalizare), raul putand fi folosit pentru navigatie. 1.3. debitul reprezinta volumul de apa care trece printr-un punct in unitatea de timp. Se masoara in m3. Debitul unui rau este influentat de clima. In zonele aride, cu evaporare intensa, debitul scade si are loc depunerea sedimentelor transportate. In zone cu precipitatii abundente, creste debitul si odata cu el creste viteza curentului si capacitatea lui de transport. 1.4. Forma canalului si gradul lui de prelucrare Viteza curentului este controlata de forma sectiunii transversale a canalului. Viteza mai este influentata si de tipul rocii in care este sapata albia. In cazul rocilor dure, greu de erodat, albia este neteda si curentul are o viteza mare. Daca albia (canalul) este sapata in roci moi, acestea se umecteaza, se erodeaza mai usor, dar creste frecarea cu peretii si cu eventualele fragmente de roca din albie, ceea ce duce la scaderea vitezei si depunerea sedimentelor transportate. Latimea curentului poate fi influentata de factori externi. Daca o alunecare de teren blocheaza partial canalul, ingustarea acestuia provoaca cresterea vitezei curentului si a capacitatii sale de eroziune. Ca urmare va eroda materialul alunecat, transportandu-l in aval. Anumite constructii executate pe rauri pot influenta viteza curentului si capacitatea sa de erodare. Viteza poate fi influentata de gradul de curatire al canalului. Curentul curge cu viteza mai mare printr-o albie curata si mult mai greu printr-o albie cu bolovanisuri, care cresc suprafetele de frecare, incetinind curentul. 2. Eroziunea Raul isi croieste albia (canalul) erodand rocile traversate si transportand particulele erodate. Curentul de apa erodeaza prin: transport hidraulic, dizolvare si abraziune. Transportul hidraulic se refera la capacitatea curentului de a transporta particulele de diferite dimensiuni. Forta apei antreneaza pietrisurile si bolovanisurile din talvegul albiei, sau particulele mai fine, aflate in suspensie, provocand frecarea lor de peretii si fundul canalului, sau unele fata de altele. Dizolvarea - apa dizolva o serie de compusi din rocile albiei. Carbonatul de calciu este frecvent transportat in solutiesi poate constitui la un moment dat sursa de ciment calcaros pentru unele roci sedimentare (gresii, conglomerate). Abraziunea este un process de eroziune prin frecarea particulelor de marginile si fundul canalului, precum si intre ele. Sedimentele grosiere se rostogolesc pe fundul canalului si sunt puternic erodate de curent. Daca albia traverseaza roci dure, actiunea abraziva a pietrisurilor si bolovanisurilor duce la formarea prin eroziune verticala, a unor excavatii in canal (engl.= potholes), foarte bine prelucrate. Pietrisurile, care raman captive in aceste excavatii, sunt perfect rotunjite. Aceste gropi, numite caldare a gigantilor se gasesc frecvent in zona cascadelor. 3. Transportul

Curentul transporta trei tipuri de incarcaturi (sarcini): incarcatura de fund, incarcatura in susupensie si incarcatura dizolvata. Incarcatura de fund este formata din nisipuri si pietrisuri transportate prin saltatie si tractiune (rostogolire, alunecare, tarare). Bolovanisurile se rostogolesc (functie si de forma lor), sau aluneca pe fundul canalului erodandu-l prin abraziune. Nisipurile se deplaseaza prin tractiune, dar si prin saltatie, datorita turbulentei apei. Curentul trebuie sa aiba o anumita viteza, pentru a transporta nisipul prin saltatie. Incarcatura in suspensie este formata din silturi si maluri, pastrate in suspensie datorita turbulentei apei. Incarcatura dizolvata - se formeaza datorita capacitatii apei de a altera chimic. Apa contine ioni in solutie (Na, Ca, K, HCO3, SO4). Apele transporta mari cantitati de material in solutie si ionii transportati ajung in ocean, sau daca raul traverseaza o zona arida, pot precipita evaporite. 4. Sedimentarea Acumularea sedimentelor transportate poate avea loc in canalul raului, in campia aluviala, la baza pantelor (in cazul torentilor), sau in delte (la varsarea in ocean). Bare (bancuri) Cand debitul raului scade, de obicei, nisipurile si pietrisurile sunt depuse in lungul malurilor, in canal, sub forma unor bancuri. In timpul inundatiilor, debitele cresc si raurile transporta aluviuni de diferite dimensiuni, de la maluri pana la bolovanisuri. Cand nivelul apei scade, bolovanisurile raman pe fundul albiei, iar intre acestea se depun pietrisuri si nisipuri, dand nastere barelor, care la scaderea puternica a apei, apar la zi, sub forma unor bancuri alungite. La o inundatie ulterioara, materialul din bare este remobilizat, transportat si redepus in aval, in alte bancuri. Cursurile impletite La unele rauri sedimentele se depun sub forma unor insule (bare mediane) in centrul curentului, provocand impartirea in doua a canalului. In aceste conditii viteza apei pe cele doua canale creste, crescand si capacitatea de eroziune. Malurile sunt erodate si materialul este depus in bare mediane. Formarea cursurilor impletite are loc in cazul unor debite fluctuante. Cursurile meandrate Raurile ajunse in zonele joase de campie, tind sa dezvolte un curs sinuos (meandrat). Viteza apei pe canal este mai mare in exteriorul meandrului, unde si eroziunea este mai accentuata. Spre interiorul meandrului viteza curentului este redusa si se depun sedimente sub forma unor bare (bancuri) arcuite (point bars), formate din pietrisuri si nisipuri. Acest proces simultan de eroziune si depunere duce la formarea raurilor meandrate, cu meandre de tip ac de par. Meandrele migreaza datorita proceselor permanente de eroziune si depunere. In timpul inundatiilor raul poate taia gatul unui meandru, printrun canal scurt, rezultand meandre taiate. Meandrul abandonat este separate de noul canal prin sedimente si formeaza lacuri belciugate (oxbow lake). La viitoare inundatii, ele vor fi colmatate si acoperite de vegetatie specifica. Campiile aluviale Sunt zone foarte largi, formate in cea mai mare parte datorita raului. Campiile aluviale sunt formate aproape integral din bare de nisip si pietris si din strate orizontale, alcatuite din sedimente fine, depuse in timpul viiturilor, atunci cand raul depaseste malurile. In timpul inundatiilor campia aluviala poate fi acoperita cu ape incarcate cu suspensii (silt si mal), material din care se vor forma stratele orizontale, care acopera barele formate din sedimente grosiere.

In perioadele de inundatii, cu debite mari si viteze mari ale curentului, creste capacitatea de transport si curentul depaseste marginile canalului. Scaderea nivelului apelor si a capacitatii de transport, determina depunerea sedimentelor transportate imediat pe marginile canalului, corpuri de sedimente mai inalte decat campia aluviala, numite levee (grinduri). Acest tip de depozite sunt grosiere, cele fine ajung in campia aluviala din spatele leveelor. Deltele se formeaza la varsarea raurilor in ocean, mare sau lacuri mari. Raul construieste delta din corpuri de sedimente, deoarece in aceasta zona viteza de trasport scade. Suprafata deltei este impartita de canale, prin care curg curenti ce transporta material in suspensie, sau sedimente mai grosiere (nisip). Forma deltei depinde de capacitatea de eroziune a valurilor si curentilor oceanici. Exista delte triunghiulare, cum este delta Nilului (numele de la litera delta din greaca). Mississipi are delta in forma de picior de pasare. Amazonul, nu are o delta datorita redistribuirii materialului in lungul coastelor de catre valuri si curenti. Exista rauri mari care nu formeaza o delta, deoarece nu transporta sufficient material pentru aceasta. Campia deltaica reprezinta topul deltei, cu strate orizontale. Spatiile dintre canale pot fi acoperite de vegetatie (mlastini), care in timp pot da acumulari de carbuni. Materialul transportat in suspensie prin canale va fi depus in frontul deltei, in strate inclinate sub un anumit unghi. Materialul cel mai fin, care ramane mai mult timp in suspensie, va fi depus in fata deltei, sub forma unor strate orizontale (prodelta). Dunarea transporta multe aluviuni si are o delta care avanseaza permanent. Sedimentele ajung in mare, prin cele trei canale mari (Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe) dar suprafata deltei este impartita de mai multe canale, de dimensiuni mai mici. Spatiile dintre canale sunt acoperite de vegetatie. Conurile aluviale (alluvial Fans) Se formeaza in climatul uscat, la iesirea unor rauri din canioane in campie. Viteza lor scade brusc, scade capacitatea de transport si ele vor depune materialul transportat. Se depun sedimentele grosiere, urmate de cele din ce in ce mai fine. In aceste conuri aluviale exista o distributie pe verticala, functie de dimensiune, de la sedimente grosiere spre cele mai fine in top. 5. Formarea vailor Vaile sunt prezente commune pe suprafata Pamantului, formate datorita raurilor. Raurile au o capacitate de eroziune complexa, cu trei componente: eroziunea verticala, eroziunea laterala si eroziunea regresiva. Eroziunea verticala este un process de adancire a vaii prin actiunea de eroziune a currentului. Functie de factori cum sunt viteza, gradientul (panta), sau debitul, raul sapa in substrat si isi construieste canalul (albia), in forma de V, in cursul superior. Adancirea vaii se poate face pana la un anumit nivel cunoscut ca nivel de baza. Acesta corespunde in majoritatea cazurilor nivelului marii, pentru raurile care se varsa in mare. Functie de rocile traversate, profilele transversale ale vailor pot fi defilee, in roci dure, de tipul granite, gnaise, sau roci sedimentare dispuse in bancuri groase (defileul Dunarii, Oltului). Alteori se formeaza chei, mai ales in roci calcaroase (cheile Bicazului, Turzii). Traversarea unei regiuni cu roci dispuse in strate orizontale, cu duritati diferite, duce la formarea canioanelor, vai cu profilul transversal in trepte (canionul Colorado). Eroziunea laterala apare frecvent la vaile meandrate. Exista o tendinta a acestora, de largire a vaii prin eroziune laterala, cu cresterea campiei aluviale. Acest tip de eroziune este influentat de mai multi factori dintre care amintim: comportamentul diferit al rocilor de pe traseul vaii, la eroziune;

prezenta unor structuri monoclinale, sub diferite unghiuri, pe traseul vaii; miscarea de rotatie a Pamantului. In primul caz, raurile pot ocoli corpurile de roci dure si insolubile, pentru o eroziune laterala in roci moi. In stratele monoclinale, cu panta de pana la 15 grade, se dezvolta un relief de cueste. Cuestele sunt dealuri asimetrice, formate prin eroziune, care au un versant abrupt, iar celalalt avand o panta lina (paralela cu inclinarea generala a stratelor) si care corespunde unui strat rezistent la eroziune. Miscarea de rotatie a Pamantului, duce la deviatia raurilor si accentuarea eroziunii intrunul dintre maluri (aparitia acceleratiei Coriolis). Eroziunea regresiva reprezinta o combinare de eroziune verticala si laterala, care are loc spre izvoarele raurilor si duce la captarea naturala a unui rau de catre alt rau. Captarea presupune un rau cu capacitate mare de eroziune,, generata de diferenta mare de altitudine dintre izvoare si nivelul de baza. 6. Eroziunea regionala Acest tip de eroziune se refera la efectul cumulat al celor trei tipuri, mentionate mai sus, pe arii largi, regionale. Cel putin trei factori sunt foarte importanti in acest process de eroziune regionala. Tipul de roci existente in regiune influenteaza profilul vailor (unghiul de taluz). In roci dure versantii sunt abrupti si cu unghiul de taluz din ce in ce mai mic in roci moi (argile). Clima influenteaza profilul vailor. Intr-un climat umed eroziunea este accentuata, formandu-se un relief domol. In regiunile aride topografia terenului este mai abrupta, datorita unor precipitatii extrem de reduse, a alterarii chimice reduse si a unei vegetatii sarace. Structura geologica a regiunii influenteaza aspectul reliefului. Rocile sedimentare, functie de rezistenta lor la eroziune si pozitia lor spatiala (strate orizontale, cutate) influenteaza profilul vaii. Prezenta unor falii, influenteaza traseul vailor, acestea preferand traseul faliei, ca linie de minima rezistenta. Versantii vaii vor fi influentati de asemenea de tipul faliilor. Raurile se caracterizeaza prin mai multe cicluri de eroziune. Fiecare ciclu are trei etape, de tinerete, de maturitate si de batranete. Intinerirea unui rau (debutul unui nou ciclu) inseamna accentuarea capacitatii sale erozionale (cresterea pantei) cu tendinta de rectificare a canalului, prin taierea meandrelor. Ca urmare a ridicarii generale a regiunii, se pot forma meandrele incizate, datorita unei eroziuni verticale foarte accentuate, care depaseste eroziunea laterala. Apa nu rectifica canalul, urmeaza cursul meandrat, dar adanceste canalul in rocile din substrat. Raurile formeaza terase prin adancirea canalului (eroziune verticala si laterala), in propriile sedimente din campia aluviala. In majoritatea cazurilor terasele sunt simetrice, dezvoltate pe ambele laturi ale canalului. Repetatea mai multor cicluri de eroziune determina formarea mai multor nivele de terasa. Cea mai joasa terasa si cea mai tanara este terasa de lunca. Terasele pot fi asimetrice, datorita unui process de eroziune laterala simultana cu una verticala. In acest caz terasa este inclinata, iar o schimbare de directie a curentului, duce la erodarea primei terase si formarea unei alte terase pe malul opus.

Ghetarii si glaciatiunea Ghetarii sunt mase mari de gheata, formata la suprafata Terrei, din zapada cazuta si acumulata an de an. Exista zone cu zapezi vesnice, unele situate la nivelul marii, in regiunile polare, sau la altitudini din ce in ce mai mari, in regiunile montane (27003000m, in Europa Centrala, pana la 5000-6000m in Africa ecuatoriala-Kenia, Kilimandjaro, sau in Anzii ecuadorieni). Zapada acumulata succesiv, sufera tasari, recristalizari, trece prin stadiul de zapada mazarata (firn) si se tranforma in final in gheata. Gheata, care formeaza ghetarii, are o oarecare plasticitate, tinzand sa curga, dar cu o viteza mult redusa. 1. Tipuri de ghetari Ghetarii dupa origine si morfologie sunt: ghetari alpini (de vale) ghetari de platou (norvegieni) ghetari continentali banchize (ghetari marini) 1. 1. Ghetarii alpini sunt prezenti in majoritatea masivelor muntoase de pe glob, la altitudini mari. La un astfel de ghetar deosebim: Circul glaciar aflat la mare altitudine, cu o forma rotunjita, este locul unde se acumuleaza gheata si de unde, aceasta decoleaza. Valea de curgere a ghetarului este o vale ingusta, prin care urmeaza sa se deplaseze gheata decolata din circul glaciar. La trecerea peste marginile circului glaciar, gheata are pe suprafata sa crevase de distensie (crapaturi) transversale, crevase care se intalnesc pe toata suprafata ghetii, pana la partea ei distala. Acestea pot fi longitudinale, marginale, sau radiare. Limba ghetarului este extremitatea distala a ghetarului, are o forma evazata si este zona in care ghetarul se topeste. Aici apar crevasele radiare. 1. 2. Ghetarii continentali (calotele glaciare) acopera doua mari regiuni de pe glob, Groenlanda si Antarctica. Gheata din Antarctica este stratificata asemeni unui pachet de sedimente. Ea reprezinta o arhiva a istoriei nu foarte indepartate a Pamantului, pastrand material de origine cosmica (micrometeoriti), vulcanica (cenusa), atmosferica (variatii ale continutului de CO2) si atomice (explozii de bombe, accidentul de la Cernobil din 1986). Fruntea calotelor ajunge in ocean si din ea se detaseaza blocuri mari numite aisberguri. 1. 3. Ghetarii de platou (norvegieni) sunt ghetari intermediari, intre cei alpini si cei continentali. Ei stau pe suprafete usor inclinate, sau orizontale, deasupra limitei zapezilor persistente. Se gasesc pe platourile norvegiene, pe suprafete de zeci de km, iar limbile lor coboara pe vai, sub forma unor ghetari de vale. 1. 4. Banchizele provin din inghetarea apei dulci de la suprafata marii. Sunt aggregate de sloiuri de gheata, cu grosimi de cativa metri, permitand deplasarea omului si a animalelor. S-a remarcat un recul al banchizelor in ultimii 100 de ani.

2. Eroziunea glaciara Ghetarii alpini au un efect de abraziune asupra rocilor (exhoratiune), care depinde de masa de gheata si de presiunea exercitata de aceasta, mai putin de viteza de deplasare a ghetii. Valea principala este sapata adanc, in forma de jgheab, avand profilul in forma de U, cu peretii verticali si abrupti. Ghetarii secundari nu reusesc erodarea vailor pana la nivelul vaii principale, iar dupa topirea ghetii, aceste vai secundare raman ca vai suspendate. Eroziunea in lungul vaii este diferentiata functie de natura rocilor, sau este influentata de prezenta unor fracturi. Pot sa apara fenomene de eroziune diferentiata si local sa se formeze praguri, care se vor constitui in baraje naturale dupa topirea ghetii, in spatele carora vor lua nastere mici lacuri. Circurile glaciare sunt erodate sub forma unor caldari, in care se pot forma de asemenea lacuri. Horn-urile sunt varfuri ascutite ramase din vechi circuri glaciare. Eroziunea lasa urme puternice pe peretii vailor sub forma unor zgarieturi, striatii, in general orientate in directia miscarii ghetii. Suprafetele supuse eroziunii pot fi rotunjite, forme numite spinari de berbec (roches moutones). Ghetarii continentali erodeaza substratul pe care se deplaseaza asemeni celor alpini. Avand in vedere masa si grosimea acestor ghetari, efectele produse sunt mult mai pronuntate. Sunt foarte comune santurile si striatiile lasate de curgerea paturii de gheata, directia acestora indicand directia de curgere a ghetii. 3. Transportul glaciar Gheata antreneaza si transporta, fara sortare, fragmente de roci, cu dimensiuni variate, cazute pe suprafata ghetii, din versanti (la ghetarii alpini), sau antrenate din substrat. Aceste fragmente sufera procese de zdrobire si fatetare, sunt zgariate si oglindesc foarte bine legatura lor cu ghetarii. 4. Sedimentarea glaciara Materialul antrenat si transportat de ghetari este depus la capatul limbii de gheata. Materialul nesortat si depus formeaza depozite numite till-uri, iar cele formate in istoria Pamantului si cimentate, se numesc tillite. Ghetarii continentali pot trasporta si depune la mari distante de locul de origine, blocuri mari, numite blocuri eratice, care se recunosc usor, ele fiind total diferite de rocile din jur. Se intalnesc in nordul Europei, ca martori ai glaciatiunii pleistocene si sunt considerate monumente ale naturii. Morenele sunt corpuri de till-uri antrenate in curgerea ghetarilor. Functie de pozitia lor in masa ghetarului, ele pot fi morene laterale, mediane, de fund si frontale. Morenele frontale sunt formate partial si din depozitele morenelor laterale, sau de fund. Morenele frontale pot bara valea ghetarului dupa topirea ghetii din limba ghetarului, in spatele lor formandu-se lacuri. In aceste lacurile glaciare se depun sedimente fine aduse de cursurile mici de apa alimentate de topirea ghetii. Sedimentele fine (argile) formeaza depozite vargate cu laminatie fina paralela (varve). Aceste stratulete (lamine) reprezinta alternante sezoniere. Laminele deschise la culoare, sunt mai grosiere si sunt depuse vara, cand puterea de transport a apei este mai mare. Laminele inchise la culoare, sunt mai fine si contin material vegetal. Doua lamine reprezinta un an si sunt folosite in datari geocronologice (o pereche de lamine formeaza o varva). 5. Glaciatiunile vechi

In istoria Pamantului au existat mai multe perioade glaciare, dovedite de prezenta unor tillite, a suprafetelor striate si a blocurilor eratice. Cele mai importante perioade glaciare au fost in: Proterozoicul superior, Ordovician superior, Carbonifer superior-Permian si Cenozoic. Debutul ultimei glaciatiuni a fost in Paleogen cu maximul din Pleistocen). Aparitia calotelor si extinderea lor, a determinat dezvoltarea ghetarilor alpini in Europa. Pentru zona alpina europeana s-au separate mai multe faze glaciare pleistocene: Donau, Gnz, Mindel, Riss si Wrm. Acestea au alternat cu perioade interglaciare, cand zapezile si gheturile s-au topit partial. In Romania se pastreaza urme ale glaciatiunii pleistocene, in zonele montane, unde exista lacurile glaciare (M. Rodnei-lacul Lala, M. Fagaras-lacul Balea, M.Retezat-lacul Bucura). In zonele periglaciare transportul eolian este foarte activ, formandu-se depozitele de loess.

Actiunea geodinamica a marii Valurile marine reprezinta alaturi de vant, ape curgatoare, ape subterane, alunecarile in masa un alt agent de eroziune, transport si sedimentare. 1. Eroziunea marina Se manifesta prin actiunea mecanica a valurilor, de lovire a tarmurilor. Apa actioneaza si chimic, prin dizolvare, asupra rocilor. Rezistenta opusa la eroziune depinde de: - structura geologica a tarmurilor; - varsta rocilor care alcatuiesc tarmurile; - relieful tarmurilor. In cazul tarmurilor joase, cu relief lin, valurile inainteaza si isi consuma energia cinetica prin frecare, pe o suprafata mare. Eroziunea este foarte lenta. Daca tarmurile sunt inalte (faleze), toata energia valurilor este indreptata pentru a eroda baza falezei, acolo unde ele se sparg. Eroziunea in aceasta situatie este foarte puternica. In ambele cazuri, atat la tarmurile inalte, cat si la cele joase, actiunea de eroziune a tarmului, manifestata de valuri, se face prin componenta lor perpendiculara pe tarm. Componenta paralela cu tarmul, asigura transportul materialului erodat in lungul acestuia. Structura geologica a tarmului este importanta in modelarea lui de catre valuri. Linia tarmului poate fi paralela cu structura gologica, sau perpendiculara pe aceasta. Daca structura geologica este paralela cu linia tarmului, stratele pot inclina spre mare, sub diferite unghiuri si procesul de eroziune este mai lent. Daca stratele inclina spre continent, valurile vor eroda puternic capetele de strat. Daca structura geologica este perpendiculara pe linia tarmului, fiind formata din grabene si horsturi, rocile din horsturi vor fi mai greu erodate si vor ramane sub forma de capuri, iar rocile din grabene vor fi erodate mai puternic si se vor forma golfuri. La fel se intampla daca o structura cutata este perpendiculara pe tarm. Anticlinalele, care expun roci mai vechi, vor fi erodate mai greu, pe cand sinclinalele, in care apar rocile

noi la suprafata, vor fi puternic erodate, formandu-se in final acelasi tip de tarm cu capuri si golfuri. Falezele sunt erodate (abraziune) la nivelul valurilor, unde se formeaza o nisa de abraziune. Nisa avanseaza, faleza ramane in surplomba, pentru ca la un moment dat sa se prabuseasca, blocurile cazute fiind apoi prelucrate de valuri. Zonele de tarm sunt puternic influentate de maree. Ca urmare nivelul mareei poate fi maxim (high tide level) sau minim (low tide level). 2. Transportul marin Eroziunea tarmurilor produce o cantitate insemnata de sedimente, dar fluviile transporta si ele cantitati mari de sedimente. Factorii principali care asigura transportul sedimentelor sunt: refluxul, valurile, curentii litorali, curentii de turbiditate, curentii de contur. Dupa directia de transport exista un transport spre larg (pe directie perpendiculara pe tarm), sau un transport longitudinal (paralel cu tarmul). Transportul spre larg Este foarte activ in zone cu maree puternica. Se creeaza o miscare de dute-vino. In directia tarmului, in timpul fluxului, are loc o eroziune usoara, apoi o scurta deplasare a sedimentelor spre uscat. Urmeaza transportul sedimentelor spre larg, pe fundul bazinului, pe distanta mare. Sedimentele aduse de fluvii sunt preluate de maree si transportate spre larg. Daca mareea , sau curentii litorali lipsesc, se formeaza deltele. Transportul materialului spre larg se face cu viteza din ce in ce mai redusa. Scaderea energiei de transport, duce la separarea sedimentelor dupa granulatie. Aproape de coasta se depun pietrisurile, mai spre largul selfului se depun nisipurile, iar malurile sunt antrenate si depuse pe selful distal (aproape de povarnisul continental=taluz), sau chiar pe taluzul continental. Malurile foarte fine raman in suspensie si pot ajunge pe campia abisala. Sedimentele ajunse spre larg pot fi redistribuite si antrenate in curgeri gravitationale de catre curentii de turbiditate, provocand prin eroziune adevarate canioane submarine in taluz. Materialul antrenat in curgerile in masa este neomogen, se deplaseaza gravitational si unidirectional si are mare putere abraziva (formarea canioanelor). Transportul longitudinal Acest tip de transport este realizat de curentii litorali. Pot fi generati de vanturi sau de variatiile de temperatura. Valurile au o componenta paralela cu tarmul care realizeaza un transport longitudinal. Rezultatul acestui transport longitudinal sunt cordoanele litorale. Ele se formeaza atunci cand nisipul antrenat in miscare, intalneste un obstacol, viteza curentului scade si se formeaza plaje, sau cordoane, care pot uni insule, sau bara golfuri, dand nastere unor lagune. In zona abisala, curentii de fund pot transporta sedimente foarte fine parallel cu baza taluzului continental. 3. Sedimentarea marina Depunerea sedimentelor are loc din zonele marginale ale bazinelor marine, pana in zona abisala. In regiunile marginale sedimentarea se face in lagune, estuare, delte, sau zona litorala. 3.1 estuare Se formeaza ca urmare a inaintarii oceanului pe cursul inferior al unui fluviu, in timpul fluxului, cu retragerea apelor la reflux. Se formeaza in timp adevarate vai submarine, in

urma proceselor erozionale. Dar in estuare se depun sedimente transportate de fluviu, sau sedimente aduse de flux. 3.2. delte Deltele se formeaza atunci cand aportul de sedimente aduse de fluvii este mare, in schimb mareea nu este foarte inalta, iar curentii litorali nu sunt puternici. Se formeaza mai multe tipuri de delte: a. Deltele la care predomina actiunea mareica si acestea sunt strabatute de brate de tip estuarian, formandu-se multe bare nisipoase la gurile de varsare (tidal bars=cordoane tidale). b. Deltele din zone unde predomina efectul de hula, ceea ce determina o distributie a materialului de o parte si alta a gurii de varsare. Se formeaza cordoane litorale paralele cu tarmul. c. Deltele care predomina dinamica fluviatila si care determina formarea unei delte de tip picior de pasare. 3.3. zona litorala Aceasta zona cuprinde sedimentarea cea mai apropiata de linia tarmului (shoreline). Sedimentrarea este diferentiata functie de tipul de tarm. In zona coastelor inalte sedimentarea este grosiera, cu bolovanisuri si pietrisuri provenite din faleze, care prin cimentare dau nastere conglomeratelor. In aceasta zona traieste o fauna specifica, cu valve groase, puternice, majoritatea fiind litofage. In aceasta zona pot lua nastere grohotisuri, care nu sunt rulate si rotunjite si care, in timp vor forma brecii. In zona litorala joasa, se pot forma silturi, nisipuri, pietrisuri, care vor da nastere unor siltite, gresii si conglomerate. Nisipurile au o stratificatie incrucisata, iar depozitele fine pot conserva urme de animale, crapaturi de uscare, etc. 3.4. lagune Sediementele care domina mediul lagunar sunt cele fine (maluri). In timpul furtunilor ajung aici nisipuri, care se vor depune in strate subtiri. In cazul unor legaturi reduse cu marea si un aport sporit de apa dulce, are loc o reducere a salinitatii oglindita de faune. Acestea sunt reprezentate de specii de ape salmastre, cu diversitate scazuta, dar bine reprezentate numeric. In regiunile aride, evaporatia este intensa, are loc o concentrare de saruri, formandu-se evaporite. In timpul furtunilor se pot reface legaturile cu marea pentru scurt timp, cu depunerea unor depozite specifice, de furtuna. 3.5. selful continental Sedimentarea este influentata de aportul de sedimente, de prezenta asociatiilor de fauna (diversitate mare), flora, de adancimea apei si de climat. In aceasta arie vasta se depun sedimente variate: nisipuri fine, maluri, sedimente biogene (bioacumulate si bioconstruite). Aici precipita carbonati de calciu, fosfati, glauconit, oxizi de fier si mangan. Nisipurile pot fi asociate cu oolite (sferule calcaroase milimetrice precipitate in jurul unor granule). Selful se caracterizeaza prin cantitatea mare de organisme care traiesc aici. Acumularile de cochilii dau nastere unor falune (depozite bioclastice mobile). Pe self traiesc numeroase foraminifere, ale caror testuri pot da acumulari insemnate si se pot transforma in calcare bioclastice (creta). Recifii caralieri sunt biotopuri complexe, dezvoltate in anumite conditii de temperatura, salinitate si lumina. Recifii pot fi de tipul bariera, dezvoltat la marginea selfului, sau inelar (atoli), care central au o laguna putin adanca. Acestia din urma se pot forma in jurul unui vulcan stins (guyot).

Grosimea sedimentelor este variabila, functie de factorii care influenteaza sedimentatia pe self. 3.6. taluzul continental si campia abisala Pantele continentale sunt prezente la adancimi cuprinse intre 200-4000m si sunt zone in care sedimentele sunt instabile, ca urmare apare transportul in masa. Curentii de turbiditate transporta cantitati mari de material pe care il depun la baza taluzului, in conuri (evantaie, fanuri) abisale, formand depozite numite turbidite. Materialul transportat se depune treptat, pe masura descresterii energiei curentului. Sedimentele grosiere se depun primele, la baza taluzului, urmate de cele din ce in ce mai fine, care au ramas mai mult timp in suspensie (granoclasare). Exista si o distributie areala a sedimentelor in cadrul conului. Sedimentele grosiere sunt imediat langa taluz (proximal), iar cele fine sunt depuse la o oarecare distanta (distal), ele ramanand mai mult timp in suspensie. Pe taluzul continental se depun sedimente si in momentul unei supraincarcari, ele pot aluneca spre baza taluzului (curgeri debritice). Curentii de fund preiau sedimentele foarte fine (silturi, argile), le transporta in lungul bazei taluzului si le depun sub forma de conturite. In campiile abisale se depun sedimente, din materialul foarte fin aflat in suspensie in apa marilor si oceanelor. Malurile abisale sunt formate din pulberi cosmice, material terigen, sau din erodarea taluzului, sedimente fine transportate de iceberguri, precum si de natura organica. Malurile organice sunt zonate functie de adancime. Cele de natura carbonatica nu depasesc 4500-5000m, deoarece sunt dizolvate. Aceasta este limita de compensare a carbonatilor (CCD=Calcite Compensation Depth). Malurile silicioase au o limita de compensare plasata la peste 5000 madancime (SCD). Intre malurile abisale se remarca cele cu foraminifere, cu diatomee, cu radiolari, silicioase, argiloase, sau malurile organice negre, din care se vor forma sisturile negre (black shales) rocile mama de petrol. In domeniul abisal se formeaza argila rosie abisala, la peste 4500m, contine fier si mangan, material cosmic si praf vulcanic. Rata de depunere este foarte redusa, de 12mm/1000 de ani. Nodulii polimetalici sunt oxizi si sulfuri de cupru, nichel, mangan, cu greutati ce variaza de la grame la sute de kilograme si sunt formati in zonele adanci ale oceanelor. Sedimentarea marina, in special in zona taluzului si cea abisala, depinde de tipul marginii continentale. Exista marginile continentale pasive, la care tranzitia de la crusta continentala la cea oceanica se face sub taluzul continental. Marginile continentale active, caracterizate de cutremure, lanturi montane si vulcani, au o constitutie diferita. Au self, taluz si la baza taluzului se afla fosa oceanica, care marcheaza linia de subductie. Lipsesc depozitele formate din conurile aluviale si campia abisala. 4. Transgresiuni si regresiuni marine Nivelul oceanului planetar nu a fost stabil in istoria Pamantului. Mari intinderi din continentale au fost periodic inundate, sau dimpotriva arii intinse din selfurile continentale au ajuns in conditii subaeriene (uscaturi). Dinspre tarm spre capatul distal al selfului se depun sedimente sincrone din ce in ce mai fine. In urma proceselor de diageneza se formeaza o secventa, formata din conglomerate, gresii, argile si eventual calcare (in conditii de ape calde, in care se pot dezvolta recifii), dispuse in aceasta succesiune, dinspre tarm spre larg. Daca uscaturile coboara, apa inunda uscatul din vecinatatea tarmurilor, proces numit transgresiune si aria de sedimentare creste. Sedimentele grosiere se depun marginal,

urmate de cele din ce in ce mai fine, deci se remarca o migrare spre marginea bazinului, a pozitiei fiecarui tip de sediment. In noua secventa peste gresii se vor forma argile, iar peste argile se vor forma calcare. Regresiunea este procesul prin care uscaturile ocupa teren, iar in secventa nou formata (conglomerate, gresii, argile, calcare), locul fiecarui tip de roca este translat spre interiorul; bazinului, fata de secventa precedenta.

Resurse geologice Omenirea este permanent dependenta si in acest moment nu se poate renunta la resursele geologice. Resurse totalitatea depozitelor cu materii prime geologice, descoperite sau nedescoperite. Sunt incluse in aceasta categorie toate materiile prime exploatate in conditii economice de eficienta, cele care nu pot fi inca exploatate, dar sunt descoperite, precum si cele care vor fi descoperite in viitor. Rezervele - sunt reprezentate de o mica parte a resurselor, respectiv sunt resursele descoperite si care pot fi exploatate in present, in conditii legale si economic avantajoase. Tipuri de resurse Resursele geologice se impart in trei mari categorii: Resurse energetice categorie in care intra petrolul, carbunii, uraniul, apele geotermale; Metale fier, cupru, aluminiu, plumb, zinc, aur, argint si multe alte metale; Resurse nemetalifere nisipuri, pietrisuri, calcare, sulf, sare, gips, ape subterane. Resursele energetice Titei si gaze naturale Hidrocarburile s-au format din materia organica acumulata in sedimentele marine (maluri). Prin ingroparea acestora, urmata de procese complexe fizico-chimice, materia organica se transforma in titei si gaze. Carbunii Carbunii sunt roci sedimentare formate prin incarbonizarea acumularilor de materie vegetala. Turba este un carbune inferior format in cea mai mare parte din Sphagnum, o specie de muschi din turbarii. Lignitul, carbunele brun, huila si antracitul sunt varietati de carbune formate din masa lemnoasa. Lignitul este un carbune inferior, pe cand antracitul este un carbune superior. Uraniu Uraniul se gaseste in filoanele hidrotermale (oxid de uranium), sau in roci sedimentare. Apele subterane dizolva si transporta oxizii de uranium, fiind foarte solubili. In prezenta materiei organice uraniul precipita si frecvent se intalneste asociat unor materii organice. Metale si minereuri Minereurile sunt concentrate de minerale. Le gasim in filoanele hidrotermale, diseminate in roci magmatice, in pegmatite, in rocile formate in metamorfismul de contact, etc.

Metalele sunt foarte importante pentru industrie. Din aceasta categorie fac parte: cupru, aluminiu, fier, plumb, zinc, argint. Unele metale rare, crom, nichel, cobalt, mangan, molibden, vanadium, sunt foarte importante pentru produse speciale. Resurse nemetalifere Resursele din aceasta categorie, cu exceptia pietrelor pretioase, sunt ieftine si in cantitati mari. Nisipurile si pietrisurile sunt utilizate in constructii. Calcarele sunt si ele utilizate in acelasi scop (ciment, placaje), sau pentru fertilizare. Foarte importante sunt sarea, gipsul, sulful, azbestul, diatomitul, grafitul. Pietrele pretioase (diamant, rubin, safire) sau semipretioase (beryl, topaz, turcoaz, zircon) au astazi o larga piata de desfacere.