Sunteți pe pagina 1din 51

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE JUDICIARĂ

Judecător dr. CRISTINA VĂLEANU

- SUPORT DE CURS –

Anul II

Semestrul II

2011-2012

CUPRINS:

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE DE ETICĂ

4

1. Etimologie, definiţie, delimitări conceptuale

4

2. Importanţa studierii eticii. Rolul şi funcţiile eticii în societate

6

CAPITOLUL II. ETICA ŞI RESPONSABILITATEA SOCIALĂ

10

1. Principiile fundamentale ale eticii în domeniul responsabilităţii sociale

10

2. Etica şi deciziile manageriale

12

CAPITOLUL III. CONFLICTELE DE INTERESE

13

1.

Cauze ale comportamentului neetic

13

1.1. SURSE ALE CONFLICTELOR LA NIVEL INTERPERSONAL:

14

1.2. SURSE ALE CONFLICTULUI ÎNTRE GRUPURILE FORMALE ORI ÎNTRE ACESTEA ŞI CELE INFORMALE:

15

2. Tipuri de conflicte de interese. Clasificări

16

3. Consecinţele conflictelor de interese şi modalităţi de atenuare ale acestora

17

4. Proceduri instituţionale de rezolvare a conflictelor

18

CAPITOLUL IV. ELEMENTE DE DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ

19

1. Conceptul de „deontologie”: etimologie, definiţie

19

2. Importanţa şi funcţiile normelor deontologice în justiţie

20

CAPITOLUL V. INSTRUMENTE PRACTICE ALE DEONTOLOGIEI PROFESIONALE

24

1.

Coduri deontologice ale categoriilor profesionale din sistemul judiciar

24

1.1. CODUL DEONTOLOGIC AL JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR APROBAT PRIN HOTĂRÂREA PLENULUI

CSM NR. 328/2005

24

1.2.

CODUL DEONTOLOGIC AL PERSONALULUI AUXILIAR DE SPECIALITATE:

35

PROCEDURA ATRAGERII RĂSPUNDERII DISCIPLINARE/ DEONTOLOGICE A MAGISTRAŢILOR:

42

PROCEDURA ATRAGERII RĂSPUNDERII DISCIPLINARE/ DEONTOLOGICE A PERSONALULUI AUXILIAR DE SPECIALITATE CONFORM REGLEMENTĂRII LEGII NR. 567/2004

48

BIBLIOGRAFIE:

51

2

Obiectivele generale ale cursului:

1. Asigurarea formării profesionale a studenţilor în domeniul

eticii şi a deontologiei profesiilor juridice în scopul cunoaşterii şi

respectării normelor specifice de conduită în domeniul judiciar.

2. Asigurarea unei pregătiri profesionale a studenţilor conformă

cu specializările din domeniul sistemului judiciar care să corespundă nevoilor reale de formare a viitorilor specialişti, profesionişti ai dreptului. 3. Cunoaşterea statutului, a competenţelor şi a activităţilor desfăşurate de categoriile profesionale din sistemul judiciar.

4. Îmbunătăţirea capacităţilor educaţionale ale studenţilor cu

privire la însuşirea normelor etice şi de integritate care să contribuie la schimbarea mentalităţilor din sistemul judiciar.

5. Formarea unor conduite ale viitorilor specialişti ai dreptului

conforme cu activităţile derulate în domeniul judiciar.

6. Formarea şi dezvoltarea capacităţii de a emite raţionamente

juridice şi de a utiliza un limbaj specific.

7. Deprinderea abilităţilor de exprimare, în scris şi oral, de

analiză şi sinteză în abordarea problemelor; abilităţi de învăţare şi de

dezvoltare a lucrului în echipă.

8. Dezvoltarea motivaţiei şi formarea unei atitudini pozitive faţă

de profesiile juridice, a receptivităţii şi responsabilităţii faţă de schimbările inovatoare din sistemul judiciar.

3

Capitolul I. Noţiuni generale de etică

1. Etimologie, definiţie, delimitări conceptuale

Etimologic, termenul de etică provine din grecescul ethos/ ethicos

care înseamnă obicei, cutumă, obişnuinţă, comportament habitual. Termenul de etică mai este definit ca reprezentând acea ştiinţă care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane, din perspectiva principiilor morale Ethos este utilizat pentru a defini:

1. un ansamblu de trăsături specifice unui grup social sau unei epoci, moralitate

2. specificul cultural al unei colectivităţi.

Noţiunea de etică are acelaşi înţeles cu cea de morală.Dar ce este morala? Conceptul de morală se referă la:

o

o

o

o

un anumit cod social,

la un ansamblu de reguli cărora trebuie să ne supunem pentru a fi admişi în societate.

evocă intervenţia unei autorităţi tradiţionale, adesea religioase, capabile să ne indice ce trebuie de făcut sau evitat.

Etimologic:

cuvântul morală etimologic provine din limba latină de la cuvântul mos/ moris ceea ce înseamnă morav, obicei, regulă.

Înţelesul actual , potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române cuprinde următoarele definiţii :

- pentru etică:

1. ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, este o teorie asupra

moralei

2. analizează rolul acestor principii în viaţa socială

3. reprezintă totalitatea normelor de conduită morală ce corespund ideologiei unui anumit grup sau societăţii

- pentru morală:

4

1. ansamblul normelor de conveţuire, de comportare a oamenilor unii faţă dee alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică 2. disciplina ştiinţifică ce se ocupă cu normele de comportare ale oamenilor în societate. Putem spune că noţiunea de morală reprezintă acea unitate a valorilor şi antivalorilor a binelui şi a răului, iar noţiunea de moral se asimilează ideii de bine, pozitiv.

Dar ce este norma? Norma este o regulă de comportament , având o valabilitate supraindividuală , explicit nuanţată la nivelul conştiinţei colective ca standard de conduită , deliberat acceptat şi respectat de către indivizi. O normă ar fi lipsită de sens dacă ar solicita un comportament imposibil . O normă raţională are menirea să determine individul să se conformeze unui anumit model de acţiune , întrucât acest model este socialmente dezirabil.

Delimitări conceptuale:

1. Regulile morale şi “poruncie” religioase

Delimitările pot avea drept criteriu:

autoritatea

- poruncile religioase sunt exterioare individului , singura libertate ce i se atribuie omului fiind aceea de a se supune sau nu comandamentelor religioase ;

- normele morale derivă din conştiinţa lăuntrică a individului, din voinţa lui autonomă de a se supune propriei deliberări şi evaluări raţionale a valorii deciziilor sale şi a consecinţelor ce decurg din acestea

subiectul

- credinciosul este subiectul poruncii religioase

- omul în general este subiect al normele morale

5

sancţiunile

- poruncilor religioase se produc , în viziunea credincioşilor , mai ales în viaţa de apoi ,

- recompensele şi pedepsele morale aparţin în totalitate lumii pământeşti , fie că vin din partea celorlalţi , fie că sunt administrate de vocea lăuntrică a propriei conştiinţe , acestea din urmă fiind cele mai importante.

2. Regulile morale şi prescripţiile juridice Delimitările pot avea la bază drept criteriu:

- autoritatea

1. prescripţia legală este heteronomă ( din„ exterior ”) , fiind

vorba de o instituţie juridică , administrativă sau politică ;

2. norma morală este autonomă (conştiinţa lăuntrică) , fiind

respectată întrucât individul este convins , de propria raţiune şi voinţă , de valabilitatea ei universală

- subiectul

1. prescripţiilor juridice este întotdeauna circumscris în

limitele grupurilor de „ supuşi ” ai anumitor autorităţi instituţionale , 2. normei morale este întotdeauna generic

- sancţiunile sancţiunile juridice sunt de regulă punitive (de pedepsire), şi nu premiale, întrucât respectul legii reprezintă o îndatorire sau o obligaţie ; sancţiunile din sfera moralităţii vin dinlăuntrul conştiinţei fiecărui individ , fiind de natură psihică sau spirituală

2. Importanţa studierii eticii. Rolul şi funcţiile eticii în societate

Etica sibolizează ştiinţa binelui şi a răului. Esta ştiinţa care ne ajută să cunoaştem omul, comportamentul său şi societatea în ansamblu şi ajută oamenii să decidă ce este mai bine să facă

Ştiinţa eticii are un dublu caracter:

- analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor noastre)

6

normativ (ne spune ce avem de făcut), însă nu este o ştiinţă descriptivă (nu ne indică cum să facem).

-

A fi etic nu înseamnă o obligaţie, întrucît etica este raţională, nu se impune din exterior , reclamă respectarea anumitor valori care nu reprezintă altceva decât binele oamenilor şi anumite principii morale.

Comportamentul etic şi reponsabilităţile sociale care le implică corpul profesional al unor categorii de salariaţi produc importante efecte cu privire la:

1. recrutarea şi menţinerea celor mai calificaţi salariaţi/ profesionişti

2. îmbunătăţirea performanţelor organizaţionale

3. promovarea unor standarde de calitate superioare în vederea constituirii unui corp profesional de elită

4. sprijin pentru depăşirea perioadelor de criză

5. întărirea imaginii corpului profesionale în societate.

Nevoia de moralitate este din ce în ce mai pregnantă deoarece:

- la baza unei relaţii profesionale stă respectul, cinstea şi încrederea în colegul/ partenerul de serviciu

- o atitudine neetică faţă de proprii salariaţi poate duce la scăderea performanţelor organizaţionale pe termen lung

- pentru un corp profesional cel mai dăunător factor îl constituie ştirbirea imaginii publice ca urmare a unui comportament neetic

- deşi ar putea să atragă reticenţă în implementarea normelor şi valorilor comportamentale specifice profesiei, etica se circumscrie unei acţiuni profitabile pe termen lung pentru întărirea corpului de profesionişti.

În ultimii ani s-a resimţit din ce în ce mai mult nevoia de a institui norme care să jaloneze modul de a acţiona a salariaţilor în vederea sporirii responsabilităţii faţă de public/ justiţiabili de natură a răspunde aşteptărilor sociale privind un comportament onest. Se manifestă din ce în ce mai mult interes în ceea ce priveşte etica afacerilor şi profesiilor, astfel încât tot mai mulţi angajaţi caută definirea regulilor de bază ale activităţii lor de zi cu zi.

Necesitatea instituirii unor norme etice este impusă de:

- oportunitatea definirii acelor comportamente acceptate/ acceptabile

- promovarea unor standarde înalte ale activităţii profesionale

7

- oportunitatea instituirii unor jaloane/ indicatori în procesul de autoevaluare şi evaluare a membrilor organizaţiei

- stabilirea unui cadru pentru comportamentul profesional şi pentru responsabilităţile sociale pentru care le incumbă exercitarea profesiunii respective

- necesitatea de a defini identitatea şi maturitatea profesională.

- promovarea unei noi culturi organizaţionale

Normele etice se circumscriu unor reguli în convingerea membrilor grupului profesional, cât şi a publicului în privinţa rigorii profesiunii respective, reguli care contribuie la coeziunea grupului, dar şi la crearea unui sentiment de apartenenţă la grup cu valori şi misiune comună.

Instituirea unui cod de etică pentru un corp profesional prezintă o importanţă aparte, întrucât obligă un număr mare de profesionişti să gândească într-un mod original misiunea lor şi care sunt obligaţiile pe care ei, ca grup şi ca indivizi, le au faţă de organizaţie, dar şi faţă de societate ca întreg.

Acceptarea şi însuşirea valorilor etice fundamentale se impun în dobândirea profesionalismului.

Noţiunea de profesionalism implică o dublă dimensiune:

1. epistemică, de cunoaştere, de stăpânire şi practicare a unui complex tehnico-ştiinţific de idei, viziuni, tehnici, procedee, metode într-un domeniu particular de activitate

2. morală de formare continuă şi manifestare ca agenţi morali, ca oameni de caracter, cu rezultate benefice, valori şi principii etice.

În cazul magiustraţilor obiectivitatea, decenţa, imparţialitatea, respectul pentru adevăr şi faţă de lege, buna intenţie, dreptatea, integritatea, responsabilitatea, cumpătarea constituie valori în scopul împlinirii cât mai optime a menirii acestora, respectiv realizarea cu succes a actului de justiţie.

Necesitatea eticii într-un domeniu profesional nu trebuie demonstrată deoarece fără anumite reguli şi principii morale ale unei anumite profesiuni nu s-ar putea atinge scopul sau binele comun.

8

Principii etice fundamentale:

Categoriile profesionale din sistemul judiciar sunt ţinute să respecte următoarele principii etice fundamentale:

1. respectarea confidenţialităţii informaţiilor: de către salariat faţă de organizaţie şi faţă de partenerii externi

2. sensibilitate faţă de conflictele de interese: detectarea şi evitarea acestora, transparenţă de acţiune

3. respect faţă de regulile de drept

4. conştiinţă profesională/ profesionalism: exercitarea profesiunii cu conştiinţă şi onestitate, cultivarea standardelor de performanţă

5. loialitate şi bună credinţă: a nu înşela, a fi echitabil şi echidistant

6. simţul responsabilităţii: a avea în vedere consecinţele practice ale deciziilor şi asumarea propriei responsabilităţi

7. respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi: libertatea de opinie şi

evitarea discriminărilor de ori ce fel.

Aceste principii constituie fundamente ale comportamentului etic înlăuntrul unei organizaţii, toate aceste valori fiind interdependente, influenţându-se reciproc, ştiut fiind că organizaţia nu poate fi etică dacă membrii săi nu au un comportament care poate fi astfel calificat.

9

CAPITOLUL II. ETICA ŞI RESPONSABILITATEA SOCIALĂ

1. Principiile fundamentale ale eticii în domeniul responsabilităţii sociale.

În domeniul responsabilităţii sociale, esenţial este respectarea a trei principii fundamentale:

- binefacere,

- justiţie,

- respectul pentru drepturile celorlalţi.

a.) Binefacere, adică responsabilitate pentru protejarea celor vulnerabili este principiul care presupune din punct de vedere al responsabilităţii sociale datoria atunci când ai o poziţie socială solidă să faci bine altora, să îi protejezi, să eviţi să le faci rău. Acest principiu fundamental presupune datoria individului de a apăra drepturile celor care se află în imposibilitate de a-şi apăra singuri propriile drepturi.

b.) Justiţie, adică corectitudine este principiul fundamental care implică datoria de a fi corect din punct de vedere al egalităţii de şanse pentru toţi salariaţii şi de a fi echitabil în aprecierea rezultatele acestora şi acordarea recompenselor. Acest principiu implică datoria de a trata salariaţii cu decenţă, demnitate, evitând orice acţiuni de discriminare a acestora pe motiv de rasă, vârstă, etnie, sex, religie etc.

c.) Respectul pentru oameni este principiul fundamental al eticii care implică obligaţia de a respecta demnitatea, libertatea de gândire şi exprimare a tuturor persoanelor. Acest principiu presupune cultivarea în organizaţie a valorilor de cinste, onestitate, sinceritate şi de dezvoltare a potenţialului salariaţilor în ascensiunea profesională.

În cadrul sistemului judiciar, responsablitatea faţă de salariaţi implică o dublă perspectivă:

1. o dimeniune internă, în relaţia directă cu angajaţii:

- asigurarea unui mediu de muncă sigur şi sănătos;

10

- oferirea de oportunităţi reale şi obiective pentru dezvoltarea profesională şi personală;

- realizarea unui dialog permanent prin care să se monitorizeze gradul de satisfacţie şi aşteptările angajaţilor;

- promovarea nediscriminării şi acordarea de şanse egale tuturor.

2. o dimensiune externă, în relaţia cu mediul extern sistemului: cu alte autorităţi statale, organizaţii profesionale, mass-media, justiţiabilii, cetăţenii în general. Responsabilitatea socială implică:

- sporirea încrederii în sistemul judiciar;

- creşterea calităţii actului de justiţie;

- eliminarea factorilor de corupţie;

- independenţă, imparţialitate, integritate în exercitarea profesiei;

- eliminarea oricăror prejudecăţi în a favoriza/ defavoriza vreun salariat/ justiţiabil.

Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria acelor profesii care prezintă cel mai mare risc potenţial ca – prin modul în care are loc – să-i afecteze pe cei cu care titularul vine în contact. Consacrarea legislativă a unor regului de conduită a profesiilor juridice este deosebit de importantă pentru identificarea metodelor folosite în rezolvarea problemelor de morală cu care se confruntă categoriile profesionale implicate în sistemul judiciar, obligaţiile impuse acestora fiind necesare pentru a garanta imparţialitatea, echitatea şi eficienţa acţiunilor lor.

La nivelul categoriilor profesionale din sistemul judiciar sunt identificaţi factori de presiune de natură a altera independenţa, imparţialitatea, echitatea în exercitarea atribuţiilor specifice fiecărei profesii juridice:

- campania negativă în mass-media împotriva autorităţii judecătoreşti;

- conduita părţilor/ avocaţilor în derularea procedurilor judiciare;

- imixtiunea unui coleg în exercitarea atribuţiilor;

- solicitarea unor autorităţi statale privind furnizarea de date în legătură cu actele procedurale efectuate într-un dosar;

- atitudinea pătimaşă a avocatului în concluziile puse într-un dosar;

- relaţia magistratului cu una din părţi sau cu apărătorul acesteia.

11

2. Etica şi deciziile manageriale

Pentru promovarea unui comportament etic în organizaţie managerul trebuie să întreprindă o serie de acţiuni referitoare la:

- formularea clară a obiectivelor, regulilor şi valorilor în organizaţie;

- iniţierea unor forme de pregătire a salariaţilor de natură a cunoaşte normele de etică şi deontologie profesională;

- utilizarea standardelor etice în procesul de evaluare a salariaţilor;

- asumarea de către manageri a responsabilităţilor în cazul aplicării sancţiunilor pentru abaterile de la normele de etică;

- încurajarea salariaţilor să promoveze valorile organizaţiei şi să adopte un comportament etic.

În funcţie de atitudinea managerilor faţă de asigurarea unui climat organizaţional etic pot exista trei categorii de manageri:

1. manageri amorali care în mod intenţionat sau neintenţionat nu iau în considerare factorii etici. În luarea deciziilor aceştia nu au în vedere dimensiunea etică.

2. manageri imorali care adoptă un comportament lipsit de principii etice manifestând opoziţie la tot ce înseamnă valori organizaţionale şi moralitate. Aceşti manageri manifestă o grijă deosebită faţă de propria persoană

şi opoziţie faţă de tot ce este drept, corect, cinstit.

3. manageri morali – manifestă un comportament cu înalte valori etice

şi morale. Regulile de comportament etic şi standardele profesionale constituie repere în cadrul deciziilor manageriale adoptate deoarece îmbrăţişează un comportament drept, cinstit.

O decizie etică se bazeze pe două elemente:

- hotărârea de a acţiona

- potenţialitatea de a afecta pozitiv pe cineva. Managerii au responsabilitatea de a dezvolta un mediu etic, iar pentru aceasta se impune ca ei să reprezinte un model de comportament pentru ceilalţi membri ai organizaţiei.

12

Un „audit al eticii” oferă posibilitatea salariaţilor de a cunoaşte efectele pozitive ale eforturilor lor care împreună cu managerii pot să revizuiască toate deciziile din sfera eticii. Climatul etic poate influenţa performanţa organizaţiei şi a salariaţilor, disponibilitatea acestora de a sprijini valori ca eficienţa, eficacitatea, calitatea, munca în echipă. Managerii au îndatorirea ca în privinţa noilor angajaţi să furnizeze acestora îndrumări privind respectarea principiilor morale care ghidează activitatea, comportamentul personalului şi deciziile manageriale.

CAPITOLUL III. Conflictele de interese

1. Cauze ale comportamentului neetic

Conflictul este o stare tensională care apare atunci când două sau mai multe părţi din cadrul organizaţiei trebuie să intre în interacţiune pentru a îndeplini o sarcină, a lua o decizie şi a realiza un obiectiv şi interesele acestora sunt diferite, criticându-se reciproc.

Declanşarea şi consumarea conflictelor a fost percepută iniţial drept consumatoare de energie şi timp. Concepţiile faţă de conflict au evoluat astfel încât în prezent conflictele sunt percepute ca nişte forţe pozitive şi negative în acelaşi timp.

Managementul unei organizaţii nu trebuie să elimine cu orice preţ orice conflict, ci pe acelea care se dovedesc reale obstacole în calea realizării obiectivelor deoarece problema reală nu este cea a conflictului în sine, ci a modului în care poate fi canalizat şi gestionat.

Cunoaşterea cauzelor comportamentelor neetice în organizaţie poate ajuta la prevenirea acestora. Investigaţiile referitoare la cauzele conflictelor au selectat o serie de cauze generatoare de practici incorecte, care pot fi

13

grupate la nivel interpersonal, dar şi la nivelul grupurilor formale ori între acestea şi grupurile informale.

1.1. Surse ale conflictelor la nivel interpersonal:

a. Diferenţele de pregătire profesională, capacitatea de efort şi rezistenţa la stres. Aceste diferenţe apar în orice organizaţie, iar dacă la început acei indivizi competenţi, muncitori deşi acceptă cu mândrie şi încredere o serie de sarcini suplimentare, ulterior sunt predispuşi la indignare şi conflict datorită faptului că încep să fie copleşiţi de sarcini şi obligaţii în comparaţie cu alţi colegi.

b. Diferenţele de caracter, comportament şi stil de muncă.

Într-un colectiv alături de persoane extrovertite (deschise, comunicative, dinamice, optimiste) îşi desfăşoară activitatea şi persoane introvertite (melancolici, interiorizaţi, lenţi, pesimişti). Aceste trăsături de caracter generează stiluri de muncă şi relaţii

diferite într-un corp profesional.

c. Comportamentele dificile ale unor persoane.

Nu trebuie confundat un comportament dificil cu o conduită dificilă.

d. Dorinţa de câştiguri imediate.

Persoanele care se află în situaţii de criză financiară sunt orientaţi spre

valori economice fiind expuşi la comportamente neetice în comparaţie cu indivizii care nu pun accent pe aspectul material. De aceea, cei orientaţi spre putere, „machiavelici” sunt mai predispuşi la decizii neetice.

e. Conflictul de roluri constituie o frecventă cauză a comportamentului neetic.

- ambiguitatea rolurilor datorită lipsei de claritate a sarcinilor şi atribuţiilor aferente fiecărui post; în conflictul legat de rolul individului care este pus în faţa unei aşteptări incompatibile cu rolul deţinut: de exemplu, responsabilitatea de a fi etic în angajare adică rolul de angajator corect, obiectiv, imparţial care este pus în situaţia de a evalua un candidat care este prietenul său.

14

f. Eşalonările ierarhice exagerate care imprimă multiple simboluri ale puterii:

- birouri mari cu anticameră şi linie telefonică directă,

- spaţiu de parcare rezervat,

- maşina instituţiei pusă la dispoziţie,

- sistem de salarizare diferenţiat,

1.2. Surse ale conflictului între grupurile formale ori între acestea şi cele informale:

a. Diferenţele de obiective.

- între compartimentele/ secţiile specializate ale unei instanţe se dezvoltă adesea conflicte generate de obiectivele parţiale urmărite de acestea (repartizarea judecătorilor şi personalului auxiliar, organizarea şedinţelor de judecată în funcţie de sălile repartizate pentru desfăşurarea dezbaterilor).

- sistemul de recompense poate amplifica şi el conflictele când se realizează evaluarea şi recompensarea salariaţilor deoarece se au în vedere performanţele individuale ale acestora. Nu trebuie însă uitat că nici o performanţă de grup nu poate fi plasată în afara performanţelor organizaţiei, fiind deci obţinută cu sprijinul indirect al celorlalte grupuri.

b. Definirea neclară a obiectivelor individuale, lipsa de claritate în transmiterea deciziilor, imprecizia în stabilirea sarcinilor şi responsabilităţii unor posturi.

15

2. Tipuri de conflicte de interese. Clasificări.

I. După criteriul nivelului la care apar, conflictele pot fi:

a. Conflicte individuale specifice unor salariaţi şi privesc strict fiecare lucrător în parte (de exemplu nemulţumirea exprimată de un salariat în legătură cu suma de bani primită ca salariu)

b. Conflicte la nivelul unei categorii de lucrători (de pildă categoria

personalului conex nemulţumită de deciziile de reâncadrare conform Legii nr. 330/2009 în raport cu personalul auxiliar de specialitate; modul de repartizare a premiilor între diverse categorii de personal)

II. Din punct de vedere al organigramei instituţiei:

a. Conflicte orizontale între persoane sau compartimente aflate pe acelaşi nivel ierarhic dar pe linii diferite (între preşedinţii de şecţii în legătură cu dotarea secţiilor)

b. Conflicte pe verticală – apar între persoane şi compartimente situate pe trepte ierarhice diferite

de

organizaţiei şi a performanţelor ei:

III.

Tipuri

conflicte

în

funcţie

de

efectele

avute

asupra

a. Conflict funcţional – apare ca o confruntare de idei între indivizi cu posibile soluţii pentru creşterea performanţelor instituţiei. Indivizii pot fi de acord cu obiectivele generale, dar se pot afla în conflict cu privire la modalitatea de realizare a acestora.

b. Conflict disfuncţional – orice confruntare ori interacţiune între persoane sau grupuri a căror desfăşurare împiedică realizarea obiectivelor (exemplul conflictului de muncă cu sindicatul). Acestea sunt conflicte disfuncţionale deoarece se manifestă ca tensiuni negative, distructive pentru indivizi şi organizaţie.

Aceste tipuri de conflicte se pot transforma unul în celălalt: conflictul pozitiv şi funcţional în conflict negativ şi disfuncţional. Punctul de cotitură este influenţat de context, starea emoţională a indivizilor, coeziunea grupului.

16

IV. După sfera de cuprindere, conflictul poate fi:

a. Interpersonal – între doi sau mai mulţi indivizi, determinate de animozităţi, antipatii, invidie

b. Între grupuri formale sau informale – nu trebuie ca energiile negative, animozităţile să fie amplificate la nivelul grupurilor

Cercetările au demonstrat că atunci când nivelul conflictelor este prea scăzut acestea denotă o stare de antipatie şi dezinteres total, o stagnare a organizaţiei. Inovaţia nu mai este posibilă, iar schimbarea este greu de realizat.

Conflictele prea frecvente denotă incompatibilitatea între membrii organizaţiei, un management deficitar şi o performanţă scăzută. Un nivel optim/ mediu al conflictelor între grupuri determină reacţii pozitive, dinamism şi interes pentru realizarea obiectivelor, inovare şi adaptare rapidă la schimbare.

3. Consecinţele conflictelor de interese şi modalităţi de atenuare ale acestora

Conflictele de interese sunt privite ca acele situaţii în care o persoană se află într-o poziţie de încredere, iar interesele sale personale sunt în concurenţă cu interesele personale. Aceste interese fac dificilă îndeplinirea imparţială a responsabilităţilor, iar obiectivitatea persoanei în desfăşurarea responsabilităţilor postului este compromisă.

Cele mai multe conflicte de interese includ afaceri proprii în care interesul public şi cel privat se interferează, ori acele interese de familie în care soţia, copilul, o rudă apropiată este angajată; sau informarea privilegiată în care angajatul care gestionează informaţiile le valorifică în scopuri proprii.

Cele mai eficiente modalităţi de atenuare a conflictelor de interese

sunt:

17

- declaraţia de avere, adică informarea publică a diferitelor categorii profesionale în legătură cu situaţiile financiare cum ar fi depozitele bancare, debitele/ împrumuturile, bunurile imobile deţinute, câştigurile realizate

- declaraţia de interese – dacă salariatul face parte din organizaţii care ar atrage incompatibilităţi cu exercitarea profesiei. Declaraţiile se completează anual prin asumarea responsabilităţii privind corectitudinea informaţiei.

- atitudinea de refuz/ retragere – este etic ca salariaţii înşişi să respingă orice manifestare care ar compromite profesia şi organizaţia din care fac parte

- instituirea codurilor de etică în prevenirea conflictelor de interese.

4. Proceduri instituţionale de rezolvare a conflictelor

1. Negocierea directă între părţile aflate în conflict. Este o procedură dificilă în contextul climatului conflictual existent.

2. Concilierea – este realizată de o persoană neutră sau o comisie de conciliere şi presupune organizarea de discuţii între părţile aflate în conflict în scopul armonizării poziţiilor acestora şi ajungerii la un anumit acord.

3. Medierea – solicită intervenţia unei persoane sau a unei comisii neutre care investighează conflictul şi în final propune părţilor o soluţie pentru rezolvare.

4. Arbitrajul – constă în soluţionarea conflictului de către unul sau mai mulţi arbitri, stabiliţi de comun acord de către părţile opozante. Decizia arbitrului este obligatorie pentru părţile aflate în conflict deoarece acestea au acceptat atât procedura arbitrajului, cât şi respectivul arbitru.

18

Capitolul IV. Elemente de deontologie profesională

1. Conceptul de „deontologie”: etimologie, definiţie

Termenul de „deontologie” provine din grecescul „deon” care înseamnă obligaţie, datorie, necesitate. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, deontologia este disciplina care se ocupă cu datoriile ce trebuie îndeplinite, dar semnifică şi totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintr-o comunitate profesională sau dintre membrii acesteia şi cetăţeni.

Deontologia sau etica - deontologică ca disciplină este teoria despre datorie, despre originea, caracterul şi normele obligaţiei morale deoarece deontologia fiind o etică bazată pe reguli, în atenţia deontologiei se află dimensiunea morală a comportamentului uman în general şi a specialistului în particular.

Deontologia constituie, într-un sens larg, o ramură a eticii, care se ocupă cu studiul datoriei morale, iar într-un sens restâns, o disciplină de interferenţă între morală şi drept, având ca obiect normarea conduitei profesionale, a relaţiilor dintre persoanele care exercită o profesie şi a raporturilor lor cu destinatarii exerciţiului acelei profesii şi cu terţii.

Deontologia se interferează cu dreptul prin regulile de conduită profesională sancţionate juridic şi cu morala prin regulile circumscrise în perimetrul normelor de convieţuire socială instituite şi impuse de opinia publică sau de conştiinţa morală de sine a grupului care exercită profesia respectivă.

În sistemul judiciar, nevoia unor reguli de conduită decurge din necesitatea asigurării prestigiului justiţiei. Deontologia judiciară se referă la ansamblul regulilor care reglementează conduita diferitelor categorii profesionale din sistemul judiciar în calitatea lor de exponenţi ori participanţi ai înfăptuirii puterii judecătoreşti.

Standardele de conduită care se aplică categoriilor profesionale din sistemul judiciar sunt corelare ale valorilor din justiţie, adevăr şi dreptate, o

19

condiţie a încrederii publicului în sistem, implicând recunoaşterea faptului că aplicarea legii nu este un exerciţiu mecanic, ci pune într-o relaţie de responsabilitate profesionistul cu el însuşi, dar şi cu cetăţenii.

2. Importanţa şi funcţiile normelor deontologice în justiţie

Literatura de specialitate semnalează tot mai mult necesitatea definirii regulilor de bază ale comportamentelor umane individuale şi de grup sub toate aspectele astfel încât membrii unei organizaţii să-şi rezolve dilemele etice cu care se confruntă în exerciţiul lor profesional şi să reziste tentaţiilor care apar.

Nevoia de principii etice speciale pentru fiecare domeniu este aceeaşi ca şi nevoia de principii etice în societate ca şi întreg. Elaborarea unui cod etic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a putea veni în întâmpinarea unei game largi de situaţii şi care să fie în acelaşi timp şi suficient de simplu pentru a fi înţeles şi folosit în diverse situaţii.

Importanţa şi necesitatea elaborării unui cod etic este impusă de următoarele beneficii pentru corpul profesional:

a. defineşte comportamentele acceptate/ acceptabile

b. promovează standarde înalte în activitatea profesională

c. oferă o bază de autoevaluare a membrilor organizaţiei

d. stabileşte un cadru pentru comportamente profesionale şi responsabile

e. îmbunătăţeşte imaginea organizaţiei care îl promulgă

f. constituie o dovadă a maturităţii profesionale

Principiile, normele, sistemele de valori cuprinse în codurile etice constituie modele de gândire şi acţiune ale unei organizaţii, fiind considerate instrumente reprezentative pentru fondul cultural al respectivei organizaţii.

Există însă şi riscuri în promulgarea codurilor de etică sau de comportament: o dată formulat şi dat publicităţii, organizaţia trebuie să manifeste exigenţă pentru respectarea şi îndeplinirea principiilor pe care se bazează.

20

Orice cod etic pentru întărirea puterii sale de convingere trebuie asumat voluntar şi nu doar impus prin lege întrucât etica nu poate fi promovată cu „forţa” oricât de multe sancţiuni ar fi reglementate în cazul încălcării principiilor pe care le consacră.

Sistemele de valori şi principiile cuprinse într-un cod etic deşi oferă direcţii de acţiune care ghidează membrii organizaţiei în luarea deciziilor într-o dilemă dată, însă nu exclude reflecţia din partea fiecărui membru pe baza factorilor de influenţă particulari.

Normele deontologice impun anumite standarde etice, morale, în ceea ce priveşte comportamentul destinatarilor în exercitarea profesiei. În justiţie ele sunt cuprinse în legi şi regulamente referindu-se strict la magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete, avocaţi, notari, executori judecătoreşti, consilieri juridici, poliţişti.

Cadrul normativ legal care guvernează sfera noţiunii :

- norme interne

o

Constituţia României

o

Lg. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

o

Lg. 304/2004 privind organizarea judiciară

o

Lg. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii

o

Lg. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei

o

Codul penal, Codul de procerură civilă, Codul de procedură penală

o

Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor

- norme internaţionale:

- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (ONU, Paris, 1948)

- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei, Roma,

1950)

- Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ONU,

1966)

- Principiile fundamentale privind independenţa judecătorilor (adoptate la Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite privind prevenirea criminalităţii şi tratamentului infractorilor desfăşurat la Milano,

21

aprobate prin Rezoluţiile adunării generale nr. 40/32 din 22.11.1985 şi nr. 40/146 din 13.12.1985)

- Principiile de bază ale independenţei justiţiei (ONU, 1985)

- Recomandarea nr. R(94)12 a Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei către statele membre cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor (adoptată de Comitetul de Miniştri la 13.10.1994)

- Carta Europeană privind statutul judecătorilor (Consiliul Europei,

1998)

- Recomandarea nr. (2000)19 a Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei către statele membre privind rolul procurorului în sistemul judiciar penal (adoptate de Comitetul Miniştrilor la 06.10.2000)

- Avizul nr. 1(2001) al Consiliului Consultativ al judecătorilor europeni în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorului (în aplicarea Recomandării nr. R(9412) privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor)

- Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al judecătorilor europeni în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii

- Principiile de la Bangalore

În înfăptuirea actului de justiţie dreptul fiecărei persoane la un proces independent şi imparţial este un drept fundamental şi un element de bază al democraţiei şi statului de drept. Statele care au aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au recunoscut acest drept odată cu ratificarea Convenţiei, care stipulează în articolul 6, paragraful 1: „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege”.

Principiile de bază ale independenţei justiţiei ale Organizaţiei Naţiunilor

Unite din 1985 statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii

- în deplină libertate

- să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în

22

calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/ forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători (articolul 2 din Statutul Universal al Judecătorilor).

Imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau interes al judecătorului în cauza pe care trebuie să o soluţioneze. Deontologia profesională îl obligă pe judecător să-şi exercite funcţia cu obiectivitate, având ca unic temei legea şi principiile generale ale dreptului, fără a da curs presiunilor şi influienţelor exterioare.

Principiile sunt regăsite şi în Recomandarea nr. 94 (12) a Comitetului de Miniştri către statele membre a Consiliului Europei privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor. Orice influenţă asupra judecătorilor la soluţionarea cauzelor lezează normele etice şi deontologice constituind o încălcare a principiului independenţei justiţiei şi un amestec grav în înfăptuirea acesteia.

Simpla existenţă a unui cod deontologic nu este suficientă pentru a asigura un comportament în concordanţă cu cele mei înalte standarde morale. Din acest punct de vedere există riscul ca un cod deontologic să rămână un simplu text care să nu fie respectat sau să se mizeze respectarea lui pentru a asigura o aparenţă apreciată ca suficientă pentru a nu fi atrase consecinţe negative pentru fiecare individ în privinţa carierei sale.

Eficienţa unui cod deontologic este determinată de asumarea de către membrii corpului profesional a normelor pe care le consacră astfel încât comportamentul rezultat să fie în concordanţă cu normele deontologice, să fie unul real şi nu simulat. Toate categoriile profesionale care îşi aduc aportul în realizarea actului de justiţie trebuie să îşi asume un rol important şi să se implice cu bună credinţă în creşterea calităţii activităţii judiciare şi în îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar.

În justiţie, codul deontologic îndeplineşte următoarele funcţii:

1. de imagine atunci când:

- defineşte climatul etic în care acţiunile sunt percepute ca fiind corecte la

nivelul organizaţiei şi al percepţiei sociale

23

- determină sentimentul de unicitate şi apartenenţă la un corp profesional

- facilitează realizarea unei comunicări deschise între societate şi justiţie

- promovează o imagine favorabilă a justiţiei şi a propriei organizaţii

2. de climat organizaţional atunci când:

- transpune regulile generale de politică instituţională în reguli verificabile

- determină înalte standarde morale

- constituie un cadru de referinţă pentru luarea deciziilor şi alegerii comportamentelor

- ghidează comportamentul în caz de dileme morale

3. de gestionare a politicii de resurse umane când:

- oferă critecrii de selectare şi recrutare a personalului

- crează o bază de discuţie în interiorul organizaţiei

- constituie un ghid de orientare profesională

- oferă un cadru normativ pentru respingerea oricăror încercări de intervenţie în justiţie.

Capitolul V. Instrumente practice ale deontologiei profesionale

1. Coduri deontologice ale categoriilor profesionale din sistemul judiciar

1.1. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor – aprobat prin Hotărârea plenului CSM nr. 328/2005

Importanţa şi prestigiul justiţiei implică înţelegearea rolului puterii judecătoreşti şi a responsabilităţii magistratului în aplicarea legii într-un mod corect şi imparţial, fără a ţine cont de eventualii factori de presiune socială sau politică, dar totodată rolul său implică şi recunoaşterea instanţelor şi parchetelor ca baze ale unui sistem constituţional democratic.

Nevoia unor reguli de conduită specifice sistemului judiciar decurge în rândul magistraţilor din necesitatea asigurării prestigiului justiţiei, drept

24

pentru care principiile cuprinse în Codul deontologic au menirea de a sprijini reprezentanţii celorlalte puteri ale statului, ceilalţi actori instituţionali implicaţi în derularea procedurilor judiciare, precum şi a publicului larg în procesul de înţelegere a standardelor înalte de conduită pe care magistraţii trebuie să le menţină atât în cadrul instanţelor cât şi în afara acestora.

Codul deontologic stabileşte standardele de conduită a judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei având rolul de a forma magistraţii în conformitate cu etaloanele de conduită impuse profesiei.

Legea nr. 303/2004 consacră dispoziţia potrivit căreia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii Orice persoană, organizaţie, autoritate, instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor. Necesitatea instituirii unor standarde de conduită se impune cu pregnanţă întrucât magistratul exercită autoritatea judecătorească a statului având responsabilităţi speciale, acestora revenindu-le obligaţia să adopte atitudini corecte, oneste în raporturile cu justiţiabilii, cu ceilalţi participanţi la activitatea judiciară.

Cele

mai

importante

valori

etice

fundamentale

ale

magistraţilor

consacrate în Codul deontologic se referă la:

-independenţa magistraţilor

- promavarea supremaţiei legii

- imparţialitate

- îndeplinirea îndatoririlor profesionale

- integritate, demnitate, onoare

A. Independenţă

A fi independent se referă la persoana care nu depinde de cineva sau ceva, care se bazează pe propriile puteri. Este un atribut care îi permite judecătorului să acţioneze în realizarea actului de justiţie şi mai ales să decidă doar în baza legii şi a propriei conşiinţe, fără nici o subordonare sau influenţă. Independenţa implică lipsa oricărei ingerinţe din partea altor puteri ale statului sau a părţilor, precum şi existenţa garanţii reale contra oricăror presiuni exterioare.

25

Judecătorii trebuie să îşi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, să se supună doar legii şi să aplice legea la situaţia de fapt determinată pe baza evaluării materialului probator, fără a da curs factorilor exteriori cu care interacţionează.

Independenţa are un înţeles dual:

- independenţa instituţională- funcţională-care priveşte relaţiile dintre judiciar şi alte sisteme

- independenţa individuală-personală- care se referă la independenţa de facto a magistratului Relaţionarea celor două sensuri ale noţiunii de independenţă constă în faptul că un magistrat poate avea acea stare de spirit sau atitudine specifică în exercitarea curentă a atribuţiilor judiciare

Independenţa

justiţiei

instituţional şi structural de :

- legislativ,

- executiv,

- părţi/alte persoane

- mass-media

implică

disocierea

din

punct

de

vedere

Independenţa fată de legislativ semnifică:

- legiuitorul nu poate interveni în procesul de judecată în altă formă decât cea a emiterii de acte normative

- după pronunţarea unei hotărîri definitivă şi irevocabilă, aceasta nu mai poate fi modificată de nicio autoritate nejudiciară în detrimentul procesului soluţionat definitiv.

Independenţa faţă de executiv semnifică:

- lipsa oricărei imixtiuni din partea puterii executive în activitatea de înfăptuire a justiţiei în afara prerogativelor delegării legislative, în situaţia guvernului, ori graţierii individuale în cazul preşedintelui ţării

Independenţa faţă de părţi:

- impune statelor obligaţia de a crea sisteme judiciare care să garanteze neutralitatea instanţei, care conferă judecătorului poziţia de arbitru neutru faţă de părţile litigante

26

Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa statuează asupra necesităţii lipsei oricărei ingerinţe din partea altor puteri ale statului ori ale părţilor în procesul judiciar, precum şi obligaţia statului de a institui garanţii reale împotriva oricăror factori exteriori care ar putea influenţa ori denatura actul de justiţie

Independenţa fată de alte organisme, persoane, mass-media:

- judecătorii nu sunt obligaţi să dea socoteală vreunei persoane străine de puterea judecătorească asupra modului de soluţionare a cauzei cu care au fost investiţi

Independenţa individuală implică:

- libertatea deplină de a lua decizii în baza legii, în afara oricăror forme de influenţă externă

- capacitatea de a conştientiza factorii externe ce infuenţează activitatea magistratului

- capacitatea de a respinge factorii de natură externă ce influenţează magistratul

Independenţa nu poate fi privită ca un privilegiu al magistratului, ci ca datoria, obligaţia fundamentală a oricărei persoane care ocupă o atare funcţie, de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi morale care stau la baza conduitei independente şi imparţiale în cercetarea şi judecarea fiecărui caz Semnifică responsabilitatea impusă fiecărui magistrat, penrtu a- i permite acestuia să decidă asupra unui litigiu în mod onest şi imparţial în baza legilor şi a probelor, fără presiune sau influenţă externă şi teamă de intervenţie din partea nimănui.