Sunteți pe pagina 1din 3

Ion de Liviu Rebreanu Roman realist obiectiv

Curent literar dezvolat in stransa legatura cu conditiile social-istorice ale sec al XIX-lea, realismul se impune ca fenomen pentru o naua orientare estetica definite ca expresie a banalitatii cotidiene (champfbury). Curentul se caracterizeaza prin reprezentarea veridica a realitatii prin absenta idealizarii personajelor si a circumstantelor in care actioneaza acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social istoric cu care traieste si cu care este in interdependenta. Constructia epica in proza de mare intindere, cu o actiune complexa la care participa un nr. mare de personaje, supuse unor conflicte puternice, romanul isi gaseste exprimarea plemara odata cu realismul. Creator al romanului realist modern in literature romana, Liviu Rebreanu se dezice de realismul care copia sincer, fidel si fotografic si are ca romanul sa se indrepte catre un realism al esentelor. Scriitorul trebuie sa patrunda dincolo de scoarta realului acolo unde clocotesc patimi si instincte devastatoare. Formula aceasta gaseste expresie monumentala in romanul Ion, a caruie aparitie in 1920, marcheaza un moment decisive in evolutia literaturii romane. Roman de tip obiectiv, Ion, face parte dintr-o proiectata trilogie pe tema pamantului si a conditiei taranului, urmarita in toata complexitatea ei. Primul roman, Ion, prezinta drama taranului ardelean, care traieste intr-o societate pentru care pamantul este mai mult decat un mijloc de subzistenta, un criteriu al valorii individuale. Titlul romanului este semnificativ pentru intentia autorului de a face din Ion, tipul generic al taranului ardelean, evolutia spre atipic ca personaj puternic individualizat. Abordarea personaj ca tipologii este specifica realismului, care concepe arta camimesis, urmarind prin aceasta generalizare tocmai o reprezentare corespunzatoare a vietii, oferindu-i cititorului iluzia verosimilitatii si a veridicitatii. Tema romanului este social taraneasca. Tranul este dominat de dorinta de a avea pamant, romanul validandu-se ca expansiune a unui semen. Structura narativa ia forma a doua parti cu titluri connotative: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Punctul de plecare al romanului, l-a constituit asa cum aflam din marturisirile scriitorului, o scena vazuta de acesta pe coastele din imprejurimile satului: un taran imbracat in haine de sarbatoaredeodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica. Verosimilitatea faptelor si a personajului este specifica romanului realist, estetica la care scriitorul adera explicit: pentru mine arta inseamna creatie de viata si de oameni. Personajul central Ion, fiul lui Alexandru Pop al Glanetasului, lupta sa aiba pamant care sa ii aduca un nou statut social. De aceea, renunta la dragostea pentru Florica, o fata saraca dar frumoasa, pentru Ana, fiica uratica a bogatanului Vasile Baciu. Ana v-a fii o victima, caci sedusa si abandonata de Ion, v-a fii maltratata de tatal ei. In final se va hotari casatoria ei cu Ion, care o priveste cu dispret. In curand, dupa nunta, o va bate si Ion si chiar nasterea copilului, Petrisor nu il v-a induiosa. Intr-un moment de disperare Ana se sinucide, iar copilul va muri si el dupa acest episode dramatic. Lumea cruda a satului este evocate cu mare acuratete de catre autor. Lui Ion

pare ca nu ii pasa de moartea celor doi si ca si Vasile Baciu care crede ca acum isi va recapata pamanturile aproape se bucura. In sufletul lui Ion se trezeste un alt glas, cel al iubirii pentru Florica, acum maritata cu George Bulbuc. Finalul romanului aminteste de moralismul lui Slavici, caci Ion este pedepsit pentru faptele sale fiind ucis de George. Ion este personajul tipic pentru lumea rurala datorita instinctului de posesia a pamantului, calitatea de simbol a personajului reflectandu-se in insasi afirmatia creatorului acestuia Ion este un simbol individual al taranului roman, setos pana la patima de pamantul lui. Protagonistul este caracterizat direct de catre narrator si unele personaje. Portretul schitat la inceputul romanului este unul pozitiv, Ion fiind descries drept iute si harnic iar munca ii era draga. D-na Herdelea considera ca Ion e baiat cumsecade, e harnic, e saritor, e istet, insa aceasta parere nu este impartasita si de catre Vasile Baciu, care il numeste sarantoc, talhar, hot, sau de preotul Belciug, care ii reproseaza Esti un stricat si un bataus, si un om bun de nimic. Conflictul interior si framantarile personajului sunt evidentiate si prin autocaracterizare: As fii natafleata sad au cu piciorul norocului, iar caracterizarea indirecta se realizeaza prin faptele acestuia, care ii tradeaza trasaturile de character, dar si prin relatiile cu celelalte personaje. Inca de la inceputul romanului, Ion se distinge dintre flacaii satului prin infatisarea fizica si orgoliu, nesuportand jignirea de la hora. De asemenea autorul subliniaza puterea pe care o are Ion asupra oamenilor din sat, care desi sarac, el hotaraste ca trebuie sa cante lautarii. In setae sa nemasurata de a-si depasii conditia pe orice cale, isi stabileste niste principiimorale, care exclude dragostea, care il face victima unui process de dezumanizare. Astfel, el o seduce pe Ana si o lasa insarcinata, abordand in fata satului o atitudine sfidatoare. El da dovada de cinism cand refuza sa vorbeasca cu Ana si ii spune s ail aduca pe tatal ei. Dezumanizarea personajului atinge asemenea proportii, incat el nu mai vede in Ana o fiinta umana, ci o unealta, un obiect de santaj. Implinirea telului il arunca intr-o stare de exaltare din care se prabuseste in momentul in care socrul refuza sa ii dea zestrea promisa. Acesta lasandu-se prada celor mai negre suspiciuni se razbuna pe sotia sa pe care o bate cu brutalitate. Violenta dezvaluie o a doua natura a sa, care o va determina pe ana sa intuiasca in moarte singura cale de a se sustrage suferintei. Devine din ce in ce mai cupid aproape incontrolabil, astfel incat atunci cand Titu Herdelea ii spune: Pamant ai destul Ion raspunde implacabil Destul nu-i niciodata, domnisorule. Odata ce si-a satisfacut pasiunea pentru pamant, Ion se simte ca un stapan atotputernic, bucuria extaziata terminandu-se cu sarutarea pamantului,gest ce subliniaza obsesia instinctuala a personajului fata de pamant. Nicolae Manolescu, in studiul Arca lui Noe, afirma: A vedea in Ion viclenia ambitioasa sau brutalitatea condamnabila, e la fel de gresit, caci implica un criteriu moral. Ion traieste in preistoria morala, intr-un paradis foarte crud, el e asa-zicand <bruta ingenua>. Ion nu trebuie judecat pe considerente morale caci daca patima pentru pamant il impinge spre dezumanizare, iubirea pentru Florica il reumanizeaza.

Ion surprinde prin constructia desavarsita realizata prin folosirea mai multor tehnici narrative. Cea mai evidenta este cirularitatea, realizata prin insertia unor elemente ce asigura simetria. De exemplu, prezentarea drumului in incipit si in finalul romanului, introducand cititorul, sau scotandu-l din lumea fictiunii. Un alt element de simetrie este troita, care in incipit este prezentata astfel: pe o cruce stramba, se vede un Hristos ce isi tremura jalnic trupul; aceasta imagine in plan symbolic reprezinta desacralizarea spatiului cu care vom lua cunostinta. Imaginea reinnoita din final suprinde restabilizarea valorile morale: pe crucea de lemn, Hristos cu fata poleita de o raza intarziata. Hora, un alt element de simetrie, reprezinta, in plan simbolic, un spatiu inchis, autogenerator. Aceasta reprezinta o adevarata pagina etnografica. In bataia jocului, se evidentiaza vigoara flacailor, expresia a unei vitalitati primare, ce izvoraste din lauta tiganilor, in ritmul impetuos, in prinderea si desprinderea flacailor la joc. Romanul se desfasoara pe doua planuri narrative simetrice; unul care urmareste destinul lui Ion, si dramatica asezare la casa lui, si cea care evoca familia Hordelea cu istoria batranului invatator Zaharia si sotiei sale Maria, cu cea a celor doua fete de maritat, Laura si Ghighi si mai ales cu dorinta tanarului Titu de a trece muntii in Romania si a devenii poet. Amandoua pornesc si se sfarsesc in acelasi loc, in curtea Tudosiei, unde tot satul este adunat ca in fiecare zii de duminica la hora. Dispuse in paralel, cele doua planuri narative se interfereaza si apoi se desprind ca apoi din nous a se suprapuna. In concluzie, romanul Ion surpinde prin acuratetea care se explica prin acumularea documentelor, retrairea amintirilor din copilarie, revizuirea materialelor, toate acestea desfasurandu-se in decurs a 20 de ani. Nu intamplator George Calinescu afirma: Ion e un poem epic, solemn, ca un fluviu American, o capodopera de o maretie linistita.