Sunteți pe pagina 1din 17
anul XXXI noiembrie - decembrie 2006
anul XXXI
noiembrie - decembrie 2006

NAŞTEREA LUI HRISTOS

Alina Paraschiv

Motto: Felul de interpretare simbolic este foarte folositor la multe; ajută la formularea unei drepte teologii, ajută evlaviei; ajută la punerea în valoare a priceperii, la deprinderea vorbitului pe scurt şi la arătarea înţelepciunii. 1

Icoana st ă sub semnul paradoxului, neobişnuitului, nu este nararea unui eveniment, conduce de la ceea ce este sesizabil la ceea ce este de neîn ţeles, în care credin ţa îşi are ultimul ei fundament 2 . Prin simplitate, reducerea la esenţial, aceast ă icoan ă a Naşterii lui Hristos 3 ne aşează în vecinătatea tainei. Entuziasmul iconarului, instrumentarul stilistic şi tehnic, materia icoanei, toate au fost puse în slujba redării prezenţei şi adâncului tainei întrupării, care-l cheamă pe om la cunoaştere: Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoaştinţei; [ ] să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus (Troparul Naşterii Domnului). Dacă din lipsă de evlavie icoana ar fi abordată raţionalist, o asemenea apropiere, în sărăcia ei, nu ar putea să nu-şi constate finitudinea, nu ar putea să nu recunoască faptul că,

dincolo de limitele sale, se manifestă o realitate posibilă doar pentru că Viaţa s-a arătat (1 Ioan

1,2), pentru că [

]

s-a

apropiat împă răţia cerurilor (Matei 4, 17). Să privim acest model, care marchează începuturile picturii

bizantine. Linia îşi are rostul ei, însă este dominat ă de amplitudinea simbolismului şi al expresiei culorii. Se deosebesc două tipuri de

linie: cea format ă de

graniţa planurilor colorate şi cea propriu-zisă, ductul. Conturul negru/brun este utilizat pentru imprimarea/ demarcarea celor create, aflate în aşteptarea Mântuitorului lor: Maica Domnului, Iosif, animalele. Culoarea dominantă este albastrul, într-o varietate unitară de nunaţe: albastru-purpuriu, albastru-deschis, albastru grizat. În partea superioară a icoanei, planul elipsoidal albastru-violaceu, unde se află Pruncul şi animalele,

pag. 3

Naşterea Domnului
Naşterea Domnului

MESAJ DE CRĂCIUN

Marius Dragolea Consul general al României la Sydney

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor, Mă folosesc de acestprilej pentru a exprima, în numele

Consulatului General al României la Sydney, cele mai calde mulţumiri tuturor celor care au

venit să

noi Ziua Naţională a României. Sunt convins că sentimentele de apropiere şi solidaritate na ţională pe care le-am trăit împreună cu

acea ocazie au fost egal împ ă rtăşite şi de că tre

alţi români din Sydney şi din întreaga Australie, care, din motive obiective, nu au putut să fie ală turi de noi. Am sărbătorit împreună Ziua Naţională pentru ultimul an în afara Uniunii Europene, cu gândurile deja îndreptate spre momentul care va consacra, foarte curând, la 1 ianuarie 2007, reîntoarcerea României în marea familie europeană. Acest moment reprezintă un prilej de bucurie dar

şi de reflecţie pentru românii de precum şi un An Nou cu sănătate

pretutindeni, indiferentde locurile unde trăiesc şi muncesc. În ceea

ce ne prive şte, depinde numai de noi să putem transforma aderarea ţă rii noastre la Uniunea European ă într-un plus de încredere şi de simpatie pentru românii trăitori în Australia, ca şi în noi oportunităţi de dezvoltare a rela ţiilor bilaterale dintre ţara de origine şi de suflet şi ţara de adopţie. Dragi Prieteni, În acest sfârşit de an, între Ziua Na ţională şi data aderă rii la Uniunea European ă se a şează , ca într-o înlănţuire cronologică simbolică , să rbă toarea sfântă a Naşterii Domnului şi pragul unui An Nou. Permiteţi-mi să vă urez Dumneavoastră, familiilor Dumneavoastră şi tuturor celor care simt şi vorbesc româneşte pe pământ australian, în numele meu şi al colegilor mei din Consulatul General al României la Sydney, un Cră ciun cât mai fericit, încărcatde fiorul şi bucuria colindelor şi tradiţiilor româneşti,

şi cât mai multe împliniri. La Mulţi Ani!

să rb ă torească ală turi de

miile de

pag. 2
pag. 2

Preot Doru Costache

LUMÂNĂRI VS. SPOVEDANIE

în biserică

Trăim în zodia evlaviei fără raţiune. Din neştiinţă ori din uitare, omul se leagă de orice i se pare a avea un sens, spre liniştirea propriei conştiinţe, fără să mai întrebe preotul în privinţa lucrurilor cu adevărat importante. (Chiar aşa, câţi dintre cei care frecventează, sau nu, biserica, îşi mai pun problema mântuirii, a desăvârşirii personale?) Biserica lui Hristos nu este însă nici o alcătuire de ignoranţi, rătăcind prin ceţurile groase ale superstiţiei, nici un cabinet de psiholog, unde merge omul să afle ceva linişte (adică să înveţe să uite că are probleme). În Biserica lui Hristos învăţăm să fim realişti, să ne evaluăm starea proprie în

lumina lui Hristos şi a tradiţiei apostolice.

Aprinsul lumânărilor, cât de interesant poate p ărea – în plan simbolic –, nu ajut ă la evaluarea personală ori la transformarea omului în făptura cea nouă, nobilă, înnoită în Hristos şi care se aseamănă progresiv lui Hristos. Aprindem lumânări spre a exprima

o stare interioară; dacă lumina

interioară este absentă, aprinsul lumânărilor nu poate suplini această lipsă. În schimb, taina sfintei spovedanii susţine devenirea personală a omului, ajutându-l să

se pună (mai obiectiv decât permite – o promisiune imposibil de

măsura propriei sale conştiinţe subiective, în condiţiile în care

apare martorul conştiinţei Bisericii, preotul) faţă în faţă cu Hristos, cel predicat de tradiţia apostolică. Or, evlavia prost înţeleasă, neîntemeiată în tradiţia apostolică, tinde să dizolve Biserica lui Hristos, prefăcând-o într-o adunare

superstiţioasă. Oamenii vor aprinde lumânări, dar asta nu va schimba cu nimic faptul că pojghiţa de evlavie pe care o au, în afara sfintei spovedanii, nu poate contribui la transformarea larvei în fluturele care îşi întinde aripile către slava

cerului

S-ar zice că, fără

spovedanie, viaţa creştină rămâne încremenită în proiect, iar creştinul

împlinit…

VOTĂM, SAU NE RUGĂM? Despre ce înseamnă, în cele din urmă, a fi creştin

Preot Doru Costache

, în cele din urm ă , a fi cre ş tin Preot Doru Costache Cu

Cu ocazia adunării generale anuale (26 noiembrie 2006), am sesizat un lucru despre care nu eram neapărat conştient: pentru o parte dintre cei ce cred că au vreo legătura cu Biserica lui Hristos, deşi sunt risipiţi care-ncotro, contează mai mult să fie membri cu drept de vot decât să se roage împreună cu noi… Realmente, am fost şocat să văd reapărând printre oamenii noştri cuminţi figurile celor care nu înţeleg nimic din viaţa şi aspiraţiile poporului lui Dumnezeu… Lipsiţi de sensibilitate faţă de eforturile noastre, ale unei parohii încă fragile, dar pe drum de consolidare, au năvălit peste noi cu tot bagajul lor de p ăgână violenţă, de inumană viclenie, tăvălind cu nonşalanţă numele de creştin în mizeria propriei lor deşertăciuni… Probabil că nu exist ă tragedie

mai mare decât aceea a unor suflete care se cred în Biserica lui Hristos, în condiţiile în care prin decizia lor de viaţă seplasează în afara comuniunii duhovniceşti a creştinilor… Luptători fără de minte – împotriva Duhului Sfânt şi

a poporului lui Dumnezeu…

Ridicoli şi înstrăinaţi, s-au aflat dintr-o dată singuri, auto-izolaţi de comunitatea despre care nu mai ştiu nimic şi la care nu mai contribuie cu nimic. În aceste condiţii, cum poate cineva, care vizitează parohia o dată sau de două ori pe an, ori poate nici atât, să pretindă dreptul de a vota pentru determinarea vieţii celor care particip ă la fiinţa Bisericii cu trup şi suflet? Aceşti înstrăinaţi se pot ruga cu noi ori de câte ori au timp şi pentru suflet, ori de câte ori au timp şi pentru această parohie; dar a vota în locul

oamenilor cuminţi nu face parte nici din definiţia creştinului, nici din aceea a decenţei elementare. A fi creştin implică primordial a te ruga cu ceilalţi, nu a decide în locul celor care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Şi dacă tot e vorba de vot, a fi creştin implică a vota în spiritul Bisericii lui Hristos, nu pentru (auto)idolatre ambiţii personale. Tristeţe… Tristeţe şi jale – pentru aceste suflete fără suflet… Dar, slavă Domnului, chiar şi pentru cei risipiţi care-ncotro, există pocăinţă. Sunt aşteptaţi, ca întotdeauna, la taina sfintei spovedanii. Poate aşa, de dragul Domnului şi măcar de Crăciun, vor reuşi să schimbe deşertăciunea în bucurie duhovnicească.

i s ă schimbe de ş ert ă ciunea în bucurie duhovniceasc ă . Via ţ
pag. 3
pag. 3

Naşterea… pag. 1

mări l-a întemeiat şi pe râuri l-a aşezat (Psalmul 23, 1-2). Fecioara, devenind Maica lui Dumnezeu, a păşit pe mare, a căpătat asemănare cu Cel ce Se purta pe deasupra apelor (Facere 1,2). O alt ă dimensiune plină de înţelesuri este poziţia persoanelor în spaţiul icoanei, dar şi a uneia faţă de cealaltă. Pruncul Iisus este pictat cu

faţa îndreptată în sus, arătând relaţia

neîntrerupt ă cu Tat ă l,

păstra permanent ca Fiu al Omului. Aura Sa se atinge cu cea a Maicii Domnului, tâmplă lângă tâmplă , în acelaşi gând. La picioarele Pruncului, capul aureolat a lui Iosif st ă înclinat: semn al luptei dintre gândul cel luminos al acceptării tainei întrupării şi neputinţa gândului firii căzute. Dar noima nu se opreşte aici. Daca Iosif, prin aura sa, devine potenţial un Adam binecuvântat, el primeşte totodată şi binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu, sprijinul acesteia ca trăitoare a unei noi vieţi înduhovnicite, izvorâtă din naşterea lui Hristos. Icoana respiră un puternic dialog. Pruncul gângureşte/cântă chemându- ne în împărăţia Tatălui; boul, simbolizând şi experienţa Vechiului Testament, st ă întors către asin într-o convorbire tainică; Feciora Maria şi Iosif îşi vorbesc nevăzut. Spaţiul dintre persoane este umplut de albastrul bolţii cer-pământ, care pare că se reflect ă în triunghiul format de Prunc, Maica Sa şi Iosif.

în care se va

oameni un nou mod de relaţionare, cel al Dumnezeului-om. Şi în această parte inferioară a icoanei avem anticipată imaginea Bisericii: Maica Domnului fiind simbolul celor tari în credinţă, iar Iosif a celor nebotezaţi şi a începătorilor. Semnul alb din centrul icoanei ne aminteşte de piatra pe care şi-a odihnit capul Iacob-Israel şi de experienţa acestuia (Facerea 28,10- 22), o prefigurare a Bisericii în Vechiul Testament: Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe ea untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu) (Facerea 28,18-

sugerează deopotrivă cerul din care s-a coborât Fiul Omului prin întrupare, natura Sa divin ă , dar şi întunericul peşterii, pântecul pământului, care l-a primit cu ospitalitate pe Creatorul său. Bordura gri, în centrul c ă reia se află steaua – ghidul magilor – desenează dualitatea bolta cerului- bolta peşterii, unirea pământului cu cerul, a Celui necreat cu cele create, şi dimensiunea cosmică a acestui eveniment. Prin înţelesul ei ascuns, steaua ne vorbeşte despre un cer care nu este doar atmosferic. Despre ea, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nu era o simplă stea, ci un înger care lumina asemenea unei stele şi îi

c ă lăuzea pe împ ă ra ţii de la Ră să rit

la locul unde aveau să se închine lui Hristos 4 . Simbolistica Scripturii (cf. Isaia 1,3) referitoare la animalele acestei icoane a putut determina semnificarea lor ulterioară astfel:

boul îi reprezintă pe creştinii proveniţi dintre iudei, iar măgarul pe cei dintre păgâni 5 . În icoana Naşterii se surprinde anticipat, dar în mod nedesluşit, adunarea celor credincioşi, a Bisericii în jurul Domnului său. În opoziţie cu acest albastru, sugerând dinamica înălţării omului spre împărăţia Tatălui, împlinirea vocaţiei de fiu al lui Dumnezeu, maroul-ro şcat în care este pictat Iosif

şi de asemenea fondul pământiu din Naşterea Mântuitorului aduce între

jurul său, trădează starea sa de îndoială cu privire la taina întrupării lui Hristos. Lutul hainei este transfigurat în zona mâinii cu care îşi sprijină capul gânditor, devenind luminat albăstrui. Mâna, ca simbol al îndemânării practice, asociată cu meditaţia sub imperiul păcii aduse de Hristos, ajut ă la luminarea întregii haine-fiin ţe. Patul 6 pe care se odihneşte Maica Domnului, albastru deschis, străbătut de unde concentrice, nu mai are din consistenţa celui din partea superioară a icoanei. Sugerează mai degrabă o apă: Al Domnului este

p ământul şi plinirea lui, lumea şi to ţi cei ce locuiesc în ea. Aceasta pe

19). O Poartă a cerului (Facerea 28,17) care s-a deschis prin naşterea Domnului: Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla (Ioan 10,9). Icoana adună, prin multiplele ei semnificaţii, cele ce au fost şi cele ce vor veni în planul Domnului cu lumea; anunţă cerul nou şi pământul nou al fiinţei umane şi al creaţiei de la sfârşitul istoriei, cu care şi în care oamenii vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei (Apocalipsa

21,3).

1. Sfântul Clement Alexandrinul, Stromata a V-

a, 46.1.

2. Wilhelm Nyssen, Începuturile picturii

bizantine (Bucureşti: EIBMBOR,1988) p. 83.

3. Icoana face parte dintr-o serie de scene

înfăţişând marile momente ale mântuirii, pictate pe o casetă de lemn, datând de la jumătatea secolului VI. Caseta se află la capela Sancta Sanctorum, de la Lateran.

4. Grigorie Krug, Cugetările unui iconograf

despre sensul şi menirea icoanelor (Bucureşti:

Sofia,2002) p. 140.

5. Wilhelm Nyssen. op. cit,p. 82; dar şi Sfântul

Clement Alexandrinul, Stromata a VI-a, 50.1.

6. […] un pat de felul celor purtate de evrei în

călătoriile lor. Cf. Leonid Uspensky & Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei , Bucureşti: Sofia, 2003, p.171.

în lumea icoanei , Bucure ş ti: Sofia, 2003, p.171. M Ă RTURII DE SUFLET Albert

MĂRTURII DE SUFLET

Albert Einstein despre noi şi lumea noastră

Sufletele mari au întâlnit

întotdeauna opoziţie din partea minţilor mediocre.

Este mai uşor să dezintegrezi un

atom decât o prejudecată.

Mintea intuitivă este un dar divin,

iar mintea raţională este servitorul

fidel al acesteia. Noi am creat o societate care onorează servitorul şi a uitat darul.

Sunt doar două moduri în care

poţi să-ţi trăieşti viaţa: ca şi cum nimic nu este un miracol sau ca şi cum orice este un miracol.

(comunicate de M. Constanţ a)

pag. 4
pag. 4

ÎNTRU ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI:

LEGEA VECHE, LEGEA NOUĂ Duminicile a 23-a, a 24-a, a 22-a şi a 25-a după Rusalii

Preot Dr. Doru Costache

Grupul acestor patru duminici, ca o pregătire pentru intrarea în postul na şterii Domnului, propune medita ţia asupra raporturilor dintre cele două Testamente, Legi sau Legăminte încheiate de Dumnezeu cu poporul său. Este ştiut faptul c ă, cel puţin în primele decade ale istoriei creştinismului, au existat puternice tensiuni generate de diversitatea interpretărilor privind raporturile dintre cele două Legi. În comunit ăţile dominate de creştini proveniţi dintre evrei, Legea Nouă era interpretată în lumina celei Vechi, având drept corolar înţelegerea lui Hristos ca fiind unul din profeţi şi nu neapărat Fiul lui Dumnezeu. Situat la limita creştinismului, acest tip de interpretare („iudaizant ă ”) se regă se şte ast ă zi în grupurile de tipul adventiştilor şi al martorilor lui Iehova. La extrema cealalt ă se afla tendin ţa comunit ăţ ilor dominate de creştini proveniţi dintre păgâni, care ignora aproape complet Legea Veche şi excludea relevanţa „Dumnezeului Vechiului Testament” pentru experienţa creştină. Acest tip de interpretare se regăseşte azi în comunit ăţile de tip penticostal. E de asemenea ştiut faptul că, în anul 50, apostolii s-au adunat la Ierusalim pentru a dezbate această chestiune, hotărând că cei proveniţi dintre păgâni nu trebuie să respecte toate prescripţiile Vechiului Testament, urmând doar să se ferească de desfrâu şi să aplice anumite principii alimentare (să nu mănânce carne ce a fost jertfită idolilor, sau provenind de la animale sugrumate, sau carne crudă; cf. Faptele apostolilor 15:1-31). Ulterior, sfântul Pavel a demonstrat că prescripţiile alimentare (cf. Romani 14:3) şi alte rânduieli ale Legii Vechi (cf. Galateni 6:15) nu mai au putere în creştinism. Apostolul afirma de fapt, paradoxal, că Legea Veche are (cf. Romani 7:12) şi nu are (cf. Romani 8:2) putere. Chestiunea, în complexitatea ei, rămânea aşadar deschisă.

Prin aranjamentul textelor citite în cadrul sfintei liturghii, cele patru duminici menţionate sugerează o soluţie nuan ţată. În principiu, se poate spune că paradoxul sesizat în afirmaţiile sfântului Pavel îşipăstrează vigoarea, deşi prin asocierea textelor citite în cele patru duminici lucrurile apar mult mai limpede, îndrumând spre sesizarea unui raport de complementaritate, cu explicită funcţie practică.

DUMINICA A 23-A DUPĂ RUSALII

(Efeseni 2:4-10; Luca 8:26-39) Apostolul: Faptele/virtuţile realizate în conformitate cu Legea Veche nu ridică omul din moartea spirituală a îndep ărt ării de Dumnezeu, de vreme ce, într-o măsură, pun accent pe efortul omului însuşi. Prin aceasta, faptele bune împlinite ca răspuns la poruncile Legii Vechi pot întreţine orgoliul omului – or, mândria şi aroganţa (care provine din orgoliu) reprezint ă originea căderii omului, de la Adam şi până la sfârşitultimpurilor. În schimb, mântuirea vine prin harul/ mila lui Hristos, care – făcându-se unul dintre noi – ne-a cuprins pe to ţi în via ţa, moartea, învierea şi în ă lţarea lui, deschizându-ne astfel orizontul vieţii ve şnice. Contemplând prin credin ţă ( şi cu credincioşie) chipul vieţii pământeşti a lui Iisus, descoperim stilul de viaţă la care Dumnezeu ne-a chemat dintru început, când lumea încă nu era. Evanghelia: Iisus a ajuns, împreună cu ucenicii, în ţara gherghesenilor, un popor amestecat, alcătuit din iudei şi păgâni. Alienarea de rânduielile Legii Vechi era vizibilă în faptul că gherghesenii creşteau porci şi, probabil, le consumau carnea; or, ambele erau oprite de Legea Veche. Dispre ţul fa ţă de Legea Veche, o falsă libertate, i-a adus pe ghergheseni în condiţia robiei şi a orbirii extreme. Nu întâmplător, primul lor reprezentant era un om st ă pânit complet de demoni; ei în şişi, gherghesenii, l-au alungat pe Hristos şi nu au primit lumina. Este adevărat că demonizatul nu a fost

vindecat prin reinstituirea respectului faţă de Legea Veche, ci prin harul lui Hristos, însă nu e mai puţin adev ărat că omul a ajuns complet dominat de demoni tocmai pentru că a ignorat Legea lui Dumnezeu. Sugestie: Legea Veche a fost lăsată cu un rost, acela de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu. Or, respingând Legea, oamenii nu se mai pot elibera din sclavia obişnuinţelor lor şi ritmurile întunericului. În situaţia extremă în care omul a ajuns complet st ăpânit de puterea celui rău, Legea Veche rămâne însă neputincioasă. Doar Legea Nouă, inaugurată prin viaţa lui Hristos, poate înfăptui miracolul restaurării omului…

DUMINICA A 24-A DUPĂ RUSALII

(Efeseni 2:14-22; Luca 8:41-56) Apostolul : Sfântul Pavel se adresează creştinilor din Efes, majoritatea provenind dintre păgâni. Şi la Efes, precum în alte comunităţi mixte, tensiunea dintre cei proveniţi dintre iudei şi ceiproveniţi dintre

p ă gâni se manifesta în diverse chipuri. Sfântul le vorbeşte celor proveniţi dintre păgâni, asigurându-i că în/prin Hristos a fost demolat peretele

duşmăniei dintre iudei şi păgâni, toţi fiind acum chemaţi ca, împreună, să alcătuiască noul popor al lui Dumnezeu. Legea Veche a fost desfiinţat ă prin crucea lui Hristos, care

a devenit temelia noii zidiri, Biserica.

Ceea ce caracterizează noul popor al lui Dumnezeu, noua umanitate, nu mai este o serie de porunci, ci realitatea iubirii şi a păciipe care o experimentează – în liturghie – ca trup la lui Hristos şi templu al lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt. Exact comuniunea cu Dumnezeu le permite oamenilor să depăşească toate diviziunile, obstacolele pe care altfel le experimentează din cauza diferenţelor dintre ei. Evanghelia : Două femei se aflau în boală şi în pericol de moarte: fiica lui Iair, în vârst ă de 12 ani, şi femeia

pag. 5

pag. 5
pag. 5

Întru pag. 4

suferind neîntrerupt, de 12 ani, de curgerea sângelui. Prima se afla f ăr ă speran ţă în pragul mor ţii, iar Legea Veche, semnificată de tat ăl său, preşedinte al sinagogii, rămânea slabă în faţa morţii. A doua experimenta, dincolo de slăbiciunea produsă de pierderea sângelui, o singurătate extremă: potrivit Legii Vechi, era

impură, astfel încât oricine se atingea de ea nu mai putea ap ărea în societate şi nu mai întrunea condiţiile pentru îndeplinirea obligaţiilor ritualice. De fapt, prin boala sa, femeia era exclusă din comuniunea cu Dumnezeu şi din societatea umană, exemplu al unei alte

slă biciuni a Legii Vechi.

societate şi atingându-se de Hristos, femeia a demonstrat un curaj

nemaipomenit, care a propulsat-o din ritmurile Legii Vechi în cele ale Legii Noi. Nu întâmplător, Hristos, cel ce este Legea Nouă, i-a confirmat curajul, desemnând-o ca fiică a Împ ăr ăţiei, calitate câştigat ă prin credin ţă. Or, dac ă o femeie a reuşit să depăşească neputinţele Legii, primind

prin credin ţă vindecarea,

însăşi nu mai putea avea st ăpânire, fiind înfrântă de Hristos, care a tras-o cu sine la viaţă pe fiica moartă a lui Iair. Sugestie: Simbolic, cele două femei din textul evanghelic, asociate cu numărul 12, reprezintă poporul întregit al lui Dumnezeu (Biserica lui Hristos), alcătuit din cei chemaţi dintre păgâni („impuri”, ca şi femeia bolnav ă) şi dintre iudei („morţi”, din cauza neputinţelor Legii Vechi). Tot simbolic, şi tot ca un cod al noului popor al lui Dumnezeu, cele două femei trimit către cei 12 patriarhi israeliţi şi cei 12 apostoli (cei 24 bătrâni din Apocalipsa 4:4). Dacă Legea Veche îi ţinea pe oameni departe unii de ceilalţi şi de Dumnezeu, altfel spus robiţi morţii – în toate sensurile acesteia –, în Hristos, în Legea Nouă aşadar, moartea de orice fel este biruit ă. În consecin ţă, în Legea Nouă , în Biserica lui Hristos, nu mai este loc pentru nici un fel de discriminare ori excludere. Nu sângele ţine pe cineva departe de cele sfinte şi de oameni (că în ţelegem aici fie fondul genetic alpăgânilor, fie ciclul feminin lunar sau orice alt fel de sângerare); doar păcatul îi scoate pe

Prezent ă în

moartea

oameni din comuniunea divinoumană a trupului lui Hristos, nu sângele.

DUMINICA A 22-A DUPĂ RUSALII

(Galateni 6:11-18; Luca 16:19-31) Apostolul: În comunitatea din Galatia, creştinii dintre iudei îi îndemnau pe cei dintre păgâni să practice tăierea-împrejur (circumcizia), pe de o parte spre a evita persecuţiile împotriva creştinilor, pe de alta pentru a se l ă uda cu respectarea literală a Legii Vechi. Sfântul Pavel observ ă însă c ă în via ţa creştină circumcizia ori lipsa acesteia nu înseamnă nimic: nici circumcizia nu este o virtute, nici lipsa ei nu e un p ă cat. Ceea ce conteaz ă în via ţa creştină este „noua făptură”, omul remodelat lăuntric, transformat prin asemănarea cu Hristos. Pentru acest om înnoit, între sine şi lume (cu valorile ei) exist ă un raport de răstignire: omul creştin aplică un principiu ascetic, un discernământ spiritual, care îi permite să se ţină departe de falsa înţelepciune lumească (cf. Coloseni 2:8). Aşadar, dacă există vreun motiv de laudă pentru creştin, acesta e tocmai aplicarea principiului jertfei de sine (nu al jertfirii aproapelui pe altarul oricărei iluzorii dreptăţi), ilustrat exemplar în crucea lui Hristos. Pavel însuşi, înnoit în Hristos, nu mai era definit de circumcizie, ci de „semnele Domnului Iisus” (consecinţele înnoirii prin viaţa creştină), pe care le purta în trup. Evanghelia : În parabola cu săracul Lazăr şi bogatul anonim, lipsit de milă, Hristos predă lec ţia în ţelepciunii divine. Legea lui Moise şi profeţii au avut rostul de a pregăti conştiinţa umană pentru primirea „celui înviat din morţi”, Hristos. Din păcate, vechiul Israel nici nu a respectat Legea, nici nu a priceput rostul acesteia. A şa se face că cel bogat în virtuţile Legii era lipsit de compasiune pentru aproapele în suferin ţă , imagine smerit ă a Celui Smerit, aflat în compania câinilor (p ăgânii). Este relevată aici o neputinţă a Legii, atunci când e luată literal, care nu-ipoate transforma duhovniceşte pe cei cinci fraţi (simţurile) din casa (trupul) tatălui (mintea) bogatului/virtuosului. Doar ascultarea de Moise şi de profe ţi, adic ă citirea Legii Vechi în lumina lui Hristos, îi poate scoate pe oameni din iadul virtuţii fără milă. Sugestie: Prescripţiile nu folosesc

înnoirii omului, dacă nu sunt împlinite în spiritul lor. Nici o virtute nu este o valoare, dacă nu se împline şte în compasiune. Or, numai Hristos este cel ce a interpretat Legea Veche, în propria lui viaţă, ca o cale a înnobilării omului prin compasiunea exprimată jertfelnic, în actele milei fa ţă de semeni. Legea Veche îşipierde aşadar valoarea atunci când e luată ca bun în sine şi capăt de drum. Dacă este însă asumată ca punte spre Hristos, ea îşi descoperă imensul potenţial regenerator în direcţia umanizării omului, a înf ăptuirii omului ca fiin ţă - întru-comuniune.

DUMINICA A 25-A DUPĂ RUSALII

(Efeseni 4:1-7; Luca 10:25-37) Apostolul: Sfântul Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Efes să privească dincolo de raţiunile separaţiei dintre iudei şi păgâni, de asemenea dincolo de diferitele daruri duhovniceşti primite prin botez, pricepând că unitatea la care au fost chema ţi în şi prin Hristos are temeiuri superioare şi

mult mai adânci. Pentru cei regeneraţi spiritual în baia aceluia şi botez, ceea ce contează este faptul că au un singur Dumnezeu şi Domn, la care se raportează printr-o credinţă unitară, perceput ă în unitatea spiritului. În lumina acestor temeiuri ale unităţii, toate diviziunile trebuie depăşite, creştinii având o chemare nobilă. Ei îşi împlinesc chemarea de sus prin

smerenie,

şi compasiune, renun ţând la arogan ţă şi dispreţul faţă de aproapele. Evanghelia: Întrebat de un cărturar, savant al Vechiului Testament, cum poate cineva dobândi viaţa veşnică, Hristos l-a invitat pe ispititor să rezume Legea Veche, ceea ce omul a şi făcut, amintind cele două comandamente fundamentale ale Legii – iubirea nelimitat ă faţă de Dumnezeu şi iubirea aproapelui după măsura iubirii de sine. Având o problem ă în identificarea aproapelui, şimai mult ca sigur evocând în subtext duşmă nia dintre iudei şi celelalte popoare (la loc de frunte fiind samarinenii), întrebătorul s-a dovedit a suferi de o îngustă în ţelegere a categoriei aproapelui. Deloc întâmplător de aceea că Hristos, prin parabola cu samarineanul milostiv, a lovit pe de o parte în neputin ţele Legii Vechi

pag. 7

blândeţe, îndelungă-r ăbdare

pag. 6

sfin ţ i români

sfinţi români

sfin ţ i români

Sfântul cuvios Daniil Sihastrul 18 decembrie

preot Nicolae-Cristian Câdă

La începutul secolului al XV-lea, s-a născut Dumitru, într-o familie de oameni săraci, de pe moşia mânăstirii Sfântul Nicolae din Rădă uţi. Acesta a urmat încă de mic atracţia către viaţa călugărească. De la vârsta de zece ani, a învăţat carte la mânăstirea Sfântul Nicolae din Ră dă uţi, însă aşezământul monahal a reprezentat

pentru el, în primul rând, o şcoală duhovnicească. Tânărul Dumitru s-

a acomodat treptat cu ritmul viaţii

monahale, astfel că, ataşat de rugăciune şi privegherile nocturne, progresând în cunoaşterea teologică şi mistică prin citirea cărţilor de slujbă şi a lucrărilor părinţilor Bisericii, pe de o parte, iar pe de alta, arătând ascultare faţă de duhovnic, sfântul ierarh Leontie de la Rădăuţi, a primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, cu numele de David.

Monahul David a căutat, apoi, un loc mai retras pentru a-şi împlini voca ţia. A tr ă it o vreme la mânăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu), în vecinătatea satului Laura de ast ăzi (în nordul judeţului Suceava). Aici a primit schima cea mare şi numele de Daniil, după care, cu binecuvântarea stareţului, s-a retras în locurile tainice ale codrului, întâi lângă pârăul Secu din judeţ ul Neamţ, unde mai târziu

a luat fiinţă Mânăstirea Sihăstria,

iar după paisprezece ani, în apropierea pârâului Viteu din localitatea Putna. În apropierea Mânăstirii Putna, ajutat de ciobani şi de credincioşi, a săpat chilia existentă până în zilele noastre, într-o stâncă. Cuviosul Daniil a sihăstrit şi în stânca Şoimului, situată în apropierea Voroneţului. Deşi în fiecare dintre aceste situaţii trăia departe de localit ăţile moldoveneşti din aceea perioadă,

totuşi schimnicul era vizitat adesea de foarte mulţi credincioşi din toate categoriile sociale, pentru a-i cere sfatul şi pomenirea în rugăciune. Cei mai notorii fii duhovniceşti ai sihastrului au fost: mitropolitul Grigore Roşca, monahul caligraf Ioan, egumenii Misail şi Efrem, toţi din mânăstirea Voroneţ, cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din mânăstirea Slatina, egumen ul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la mânăstirea Neamţ, Isaia Pustnicul de la mânăstirea Moldoviţa, egumen ul Gherontie de la Humor şi, nu în ultimul rând, Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei. De aceea, Daniil a rămas în memoria Bisericii Ortodoxe Române ca iniţiator al unei autentice mişcări isihaste, susţinută pentru multă vreme în nordul Moldovei de o generaţie de monahi instruiţi duhovniceşte de sfânt. Când a trecut la Domnul, în anul 1496, trupul cuviosului a fost îngropat în biserica mânăstirii Voroneţ, pe ai cărei vieţuitori i-a îndrumat duhovniceşte o bună perioadă de timp, premergătoare morţii sale. Chiar şi după moarte, credincioşii nu au încetat să-l viziteze pe sfânt, mormântul său devenind un loc de pelerinaj. La începutul secolului al XVII-lea, relicvele făcătoare-de-minuni ale sfântului au fost scoase din mormânt şi aşezate într-o raclă spre închinare. Vestea minunilor săvârşite de trupul sfinţit al sihastrului a ajuns până la Kiev, în Polonia, în Transilvania şi la Muntele Athos. Din toate aceste regiuni veneau pelerini, pentru a se închina celui supranumit sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni. În anul 1749, Ghedeon, egumen ul mânăstirii Voroneţ, a

oferit degetul arătător al sfântului Daniil ferecat în argint mânăstirii Putna, unde se păstrează până astăzi. Din cauza ocupării Bucovinei de către austro-ungari în anul 1775, relicvele sfântului Daniil Sihastrul au fost reînhumate în mormântul de la Voroneţ. Chipul sihastrului este zugrăvit pe peretele exterior al bisericii aşezământului monahal de la Voroneţ – deasupra uşii de la intrare, pe latura de sud a acesteia – , alături de cel al un uia dintre fii duhovniceşti ai schimnicului, mitropolitul Grigore Roşca. De asemenea, sfântul cuvios Daniil Sihastrul (numit, încă din timpul vieţii, şi sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân, Schimonahul, sau cel Nou) este sărbătorit împreună cu sfântul martir Gheorghe ca ocrotitor (patron spiritual) al mânăstirii Voroneţ, dar şi al mânăstirilor Sihăstria şi Putna. În vara anului 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe cuviosul Daniil Sihastrul, rânduindu-i ziua de prăznuire în fiecare an la 18 decembrie.

rânduindu-i ziua de pr ă znuire în fiecare an la 18 decembrie. Via ţ a parohial

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2006 |

pag. 7
pag. 7
p ă rin ţ ii bisericii

părinţii bisericii

p ă rin ţ ii bisericii

Sfântul Grigorie Palama 14 noiembrie (1296-1359)

Ion Nedelcu

Sfântul Grigorie se naşte în 1296, într-o familie nobilă care, din cauza invaziilor turcilor, se refugiază la Constantinopol. La vârsta de 7 ani, după moartea tat ălui său, va rămâne în îngrijirea împăratului, care se va ocupa de educaţia sa. La vârsta de aproape 20 de ani, renunţă la cariera sa în administraţia imperială şi se retrage la muntele Athos, unde mânăstirea Vatoped îi va fi lăcaş de ucenicie şi tot aici va primi şi tunderea în monahism Cam aşa începe viaţa multor scriitori bisericeşti şi sfinţi părinţi din acel secol; am putea spune că nu se anunţa nimic ieşit din comun. Numai în hotărârea cu care Grigorie renunţă la viaţa „lumii” în favoarea chemării dumnezeieşti putem desluşi promovată misiunea deosebită la care fusese chemat. Prin anii 1330, după cum susţine sinaxarul sfântului, Palama este recunoscut printre apologeţii importanţi ai Ortodoxiei şi ca veritabil teoretician şi doctrinar al isihasmului (de la grecescul hesychia care înseamnă linişte şi singurătate), ai cărui adepţi, prin practicarea neîncetată a „Rugăciunii lui Iisus”, ajungeau la vederea luminii dumnezeieşti. Însă renumele sfântului va creşte odată cu atacul călugărului Varlaam asupra

curentului isihast. Varlaam era un

grec originar din Calabria, Italia şi primise un post la universitatea imperială din Constantinopol.

Varlaam

călugării isihaşti, ridiculizând metoda lor ascetică şi, mai ales, încercând să arate că lumina taborică, pe care isihaştii susţineau că o contemplă, nu este decât una materială şi că este o inepţie a crede că ne putem împ ărt ăşi de esen ţa divină (lucru adevărat, dar acuzaţie nefondată, căci nu asta susţineau isihaştii). Bineînţeles, Varlaam nu va ceda nici chiar la explicaţiile lui Grigorie, explicaţii în care Sfântul îi preciza că isihaştii nu se împ ărt ăşesc de esen ţa divin ă, ci de energiile necreate ale dumnezeirii (de har), care sunt „energii ce coboară la noi, [în timp ce în] esenţa Lui [Dumnezeu] rămâne inabordabil”. În privinţa viziunilor isihaştilor, Palama subliniază că lumina negrăită nu este materială, căci de lumina aceasta se împ ărt ăşesc şi îngerii, şi „că ea este necreat ă”, deşi nu se confundă cu „fiinţa dumnezeiască”. În conflictul cu Varlaam, sfântul a fost susţinut de călugării athoniţi şi

intr ă în conflict cu

împreună alcătuiesc renumitul Tom Aghioritic, în care demontează afirmaţiile varlaamiene. Apariţia

acestui tom va duce la anatematizarea lui Varlaam şi la alungarea sa în Calabria, hot ărâre luat ă în sinodul din 1341 de la Constantinopol. Această victorie a fost de scurt ă durată căci nu a adus câştig de cauză isihaştilor. Disputele s-au aprins din nou, dar de data aceasta balan ţa s-a înclinat în defavoarea lui Palama. Important de

reţinut este caracterul politic pe care

îl va purta de acum încolo disputa,

tendinţă dezvoltat ă de către varlaamiţi, ce va duce la închiderea lui Palama în primăvara anului 1343, acuzat fiind de provocarea tulburărilor din Biserică. Totuşi, după 4 ani, cazul este recercetat, iar Palama este eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului. Chiar dacă după această reabilitare viaţa sa nu va cunoaşte linişte, teologia lui va fi măreaţă şi iubit ă de

Biserica Ortodoxă, căci este una practică, prin ea confirmându-se putinţa de a ne apropia de Dumnezeu prin harul Să u încă din viaţa aceasta. La scurt timp după moartea sa, survenită la 14 noiembrie 1359, a fost canonizat sfânt (1368) de către patriarhul Constantinopolului. Este pomenit în fiecare an la data de 14 noiembrie.

Întru

pag. 5

(preotul şi levitul, mergând la templu, nu aveau voie să atingă prezumtivul cadavru) iar pe de alta în conceptul iudaic al aproapelui (prin prezentarea unui samarinean plin de compasiune pentru un necunoscut sau chiar prezumtiv duşman). Sugestie: Luată literal, Legea Veche oscilează fără ţintă între cazul bogatului fără milă (virtuosul lipsit de compasiune – mesaj reluat pe alt plan de duminica a 26-a după Rusalii) şi acela al femeii ostracizate social din

cauza curgerii sângelui. Parabola cu samarineanul indică faptul că Legea Veche nu are sens, luat ă literal, de vreme ce face imposibilă con ştiin ţa integralit ăţii omenirii, dincolo de categoriile naţionale limitative şi de falsa evlavie, care îi ţine pe oameni departe de oameni, pentru pretextul slujirii lui Dumnezeu (mesaj reluat pe alt plan de duminica a 30-a după Rusalii). Doar Legea Nouă pune în valoare aspectele pozitive ale celei Vechi, interpretându-le în lumina vieţii şi învăţăturii lui Hristos. În această lumină, samarineanul –

străinul – devine chip al iubirii

creştine, al

slujirea lui Dumnezeu nu se poate împlini fără compasiune jertfelnică faţă de semeni.

Legea Nouă descoper ă în ţelepciunea Legii Vechi în lumina vieţii lui Hristos şi transformă porunca negativă („nu lua, nu mânca, nu te atinge!”) în factor pozitiv, activ („fericiţi cei care”…). Trebuia să vină Domnul de sus pentru

con ştiin ţei care în ţelege că

a

ne ar ăta calea, prin felul în care a

tr

ă it între noi. Slă vit fie, în vecii

vecilor!

pag. 8
pag. 8

COLINDELE DE ALTĂDATĂ, EXPRESIA UNUI STIL DE VIAŢĂ

Alina Paraschiv

Colindatul a devenit o raritate chiar şi la sat, acolo unde s-a născut. În zonele unde îl mai regăsim ca obicei sărbătoresc, remarcăm o păguboasă uniformizare: aceleaşi colinde preluate din câteva surse scrise sau frânturi păstrate dintr-o vastă tradiţie orală. Cred că în vechime colindul era expresia unui stil de viaţă, a unui mod sărbătoresc de a trăi în adevăr şi comuniune. Era prilej de creaţie, prilej de mulţumire/ rugăciune şi nu doar un act de aducere aminte, de menţinere în memoria colectivă a evenimentelor întemeietoare de ev nou. Sărbătoarea Naşterii Domnului era

privit ă şi tr ă it ă ca parte a unui întreg, Crăciunul era receptat ca o etapă din istoria mântuirii. În contrast cu acest mod finţial, profilul mentalităţii omului contemporan se descoper ă ca fiind unul trunchiat, caracterizat de o percepţie fragmentară asupra sensului întrupării Mântuitorului, comemorând un eveniment sau altul doar pentru el; dacă nu cumva acest fapt ne semnalează mai mult decât o înţelegere superficială, chiar tocmai o înstrăinare faţă de conţinutul său real. Astfel, colindele mai vechi, uitate în pagini îngălbenite de vreme, ne reconectează la un mod de privire în ansamblu al misiunii Fiului omului pe pământ, premisă a intrării în dinamica interioară a sărbătorilor, spre sensul deschis de taina întrupării Domnului. Vestirea Naşterii coabitează cu momentul crucificării şi al coborârii la iad, al Învierii şi În ălţării: Scoală , gazdă, şezi la masă / Hristos

Domnul nostru / [ colinda noastră /

Hristos / La tot omul de folos. /

Când vremea da-o sosât (sosit), / Ce proorocii o prorocit, / L’o născut

Maica cea sfântă / [

boilor, / Împărat îngerilor./ Să fii Maică adevărată, / Ca-i născut fiu fără tată, / Şi-ai născut un fiuţ sfânt / Oamenilor pe pământ. / Iar Fiul dacă creştea / Multe minuni că

]

/ Ş’ascultă

Că-i

colinda lui

] / În ieslea

făcea: / Bolnavi-i tămăduia, / Pe orbi cu ochi îi fă cea. / Jidovii se

mânia / Ş i în loc să-i ră splă tească , /

Stă gata să-l răstignească. / [

Pe dealul Golgotei’n sus, / Pe cruce de brad l-o pus, / Cu suliţa l-o străpuns, / Mult sânge şi apă o curs. / Pe cruce de lemn de brad, /

Pentru-a lui Adam păcat. [

treia zi au înviat / Şi s-o coborât la

]. /

] / Şi a

iad, / Ca să scoată pe Adam / Şi pe pruncii lui Avraam: / - Scoală Adame, hai cu mine, / S ă mergi de la rău la bine, / Că de când aici şedeai (stăteai) / Doamne, rău te necăjeai. / Scoală dară să pornim, Sus la cer să

ne suim . / Sus la cer că s-au suit, / cu Tatăl au vorovit (vorbit) : Cum de noi ne-am mântuit / de-acel vecinic (veşnic) iad cumplit. / Şi colinda o gătăm (sfârşim), / Sus la ceruri că

o’năţăm. [

bun, / C’am ajuns sfântu Crăciun. /

] [

mergem la litie, / la na şterea lui Mesie. 1 Timpul nu mai era perceput secven ţial, ci era resim ţit ca permanentizare a prezenţei milei lui Dumnezeu în oameni, cu oamenii. Cu întruparea Lui Hristos timpul a început să pulseze ca veşnicie înserarea fiecărei zile nu se mai stinge în lipsa de speranţă a morţii; înserarea a devenit ajun către întâlnirea cu Pruncul Hristos, cu Hristos care acceptă botezul lumii (anunţarea asumării crucii), cu Hristos care se oferă jertfă de răscumpărare, cu Hristos înviat din morţi care se înalţă la Tat ăl pentru a ni-l trimite pe Mângâietorul. Ajunul concentrează tensiunea aştept ării de veacuri a lui Mesia: Căci umblăm şi colindăm / Şi pe Domnul îl căutăm, /

]

O’nchinăm cu cuget

/ Să fii gazdă ’n veselie, / Ca să

ă m cu cuget / S ă fii gazd ă ’n veselie, / Ca s ă

] [

Nu dormim de astă seară, / Ci

şedem în priveghială / Din seara Ajunului / Până’ntr’a Crăciunului, / S’a ştept ăm pe Domnul sfânt, / Ca să vie pre pământ, / Căci e fiul cerului / Şi Domnul pământului 2 . Timpul istoric se repotenţează ca unul al mântuirii; ceea ce contează

este înscrierea finţială pe acest traseu

al unei noi creaţii a omului şi lumii,

parcurs deschis de întruparea lui Hristos: De când Doamne s’a născutu / Dumnealui şi Domn din cer / Şi pământul s’a făcutu, / Şi cerul s’a ridicatu, / pe patru stânci (stâlpi) de argintu, / Soarele cu razele-re, / Luna plin ă cu lumină , / Oamenii cei spovediţi / Ca nişte pomi înfloriţi; / Iară cei nespovediţi / Ca nişte butuci pârliţi. 3

Scopul timpului pe care-l traversăm este dobândirea unei vieţuiri cereşti; întruparea Domnului a făcut din pământ, fundaţia casei cerului; trupul pământesc poate devenii pentru Oamenii cei spovediţi, templul Duhului Sfânt (2 Corinteni 6,16). Pământul fiinţei noastre a fost reînsămânţat, omul poate redeveni un pom înflorit al raiului. Cei care refuză pocăinţa – schimbarea după mentalitatea lui Dumnezeu, urmează consecinţa

propriei lor alegeri. Butucii pârliţi amintesc de parabola Viţei din evanghelia după Ioan (Ioan 15,1-6).

O altă variantă, ne sugerează şi mai

puternic coborârea împărăţiei pe pământ prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, imaginea bisericii însăşi

ca laborator al re-sfinţirii creaţiei şi

omului: De când Domnul s’a născut / Şi pământul l-a urzit. / Cerul mai sus la suit / Pe patru stâlpi de argint / Şi frumos l’a împodobit / Tot cu stele mărunţele. 4 Colindul este alcătuit pedagogic, folosind întrebarea pentru a moşi (ajuta să se nască) răspunsul în sufletul gazdei care îl ascultă: Astă seară-i seară mare./ Dar de ce e seară mare? / Este seara lui

pag. 9

Viaţa parohială | noiembrie - decembrie 2006 |

pag. 9
pag. 9

Colindele

pag. 8

fiecare / Bucurie mare 6 , continuând

Toate astăzi dănţuiesc, Cu danie

 

cu ceilalţi oameni şi întreaga creaţie:

prăznu(i)esc. /

[ ] Şi deacum

Crăciun, / Lăsată de Domnul bun. /

Tot omul să salte / Cu glas de

până ’n vecie, / Mila Domnului să

S’a născut un fiu de maică, Fiu de

cântări înalte / Salte cerul şi

fie.8

maică fără taică / Dar unde ni l’a

p

ământul, / Laud ă la tot cuvântul. /

născut ? / Unde locul i-a plăcut, /

S

ă strige în cer tă rie, / Glas mare de

1.

Balade, Colinde şi Bocete din

Tot în ieslea boilor / Ori în târla

bucurie 7 . Şi nu este o bucurie

Maramureş, culese de Pr. I. Bîrlea,

oilor. / [

M’i l-a luat, l’a botezat

l’a botezat? / Tot în râul lui Iordan./

] A venit Sfântul Ioan, /

/ Dar unde

Dar numele cum i-a pus ? / Tot Iisus, Iisus Hristos. Dar cu ce l-a d ă ruit? / Cu cerul şi cu pământu, / Cerul ca să mi-l privească, / Pământul să-l stăpânească. 5 Bucuria se revarsă şi pulseaz ă în toţi şi în toate, începând cu magii:

Magii cum ză riră / Steaua,

porniră, / Mergând după rază, / Pe

Hristos să-l vază. [

intrară / Şi se închinară / Cu daruri gătite, / Lui Hristos menite, / Luând

ş’o

] / La dânsul

superficială, ci o bucurie izvorâtă din înţelegerea – cunoaşterea faptului că cerurile s-au aplecat din iubire pentru om prin naşterea Dumnezeului-om Hristos: Lăudaţi pe Dumnezeu, / Marele Arhiereu, / Că s-a născut azi Hristos, / Într’a lui Adam folos./ Dănţuiţi şi săltaţi, / Tot ce vi s’a trâmbiţat / Magilor călătoriţi, / Pe Mesia să-l găsiţi. /

Voi păstori să fluieraţi, / Slavă lui să îi cântaţi, / Că Maria a născut, / Şi blestemul s’a p(i)erdut. / Noi via ţă am primit, Şi prea mult ne-am

veselit. / [

]

Şi lemnele raiului, /

Bucureşti: Editura Casa Şcoalelor, 1924, p. 90-92.

2. Gheorghe Cucu, 200 Colinde

populare, culese de la elevii seminarului Nifon între anii 1924-1927, Ediţie postumă îngrijită de Constantin Brăiloiu, Bucureşti: Societatea Compozitorilor români, 1936, p. 27.

3 303 colinde cu text şi melodie, culese şi notate de Sabin Drăgoi, Craiova:

Editura Scrisul românesc, 1925, p. 251.

4. Gheorghe Cucu, op. cit., p. 65.

5. Ibidem, p. 22.

6. Gheorghe Cucu, op. cit., p. 24-25.

Ibidem, p. 32.

7. 303 colinde cu text şi melodie, p. 278.

Colind

Gheorghe Costea Sydney, 19 noiembrie 2006

Pe-un stei am coborât în ŢARĂ Şi toţi ai mei erau prin lunci Să cate bradu cel mai fraged Şi tufe drepte pentru prunci.

Ciopleau în taină crucea lângă şură Şi buna rostuia de zor prin casă

Se cernea z ăpada, la por ţi şi pe la

grajduri

Şi oile fătau pe finul de mătasă.

Ţesălau tulucii şi mânjii cei de vis Măturau omeţii şi spărgeau butuci Şi răsuna ‘Ajunul’ că satul era vesel De ce avea să vină la vetre cu uluci.

Amiroseau a COSMOS, zările

române

A

Străluminau la colţuri de biserici,

moşii

A mul ţ umire sfânt ă, st ă pâna pe

dumbrăvi.

m ă r culcat în dulcile ot ăvi

Erau cu toţii oameni de nădejde Trăitori de taine din fragede pruncii Când clopote prin sate anunţau

utrenii

Şi sărbători frumoase ţesute-n

liturghii.

Aveau atâtea răni şi jale în ogradă Că nu puteau să plângă şi să ceară Prea încercaţi de treceri terfelite În cea mai tristă şi frumoasă ŢARĂ.

Treceau peste orgolii detaşaţi, senini Şi se rugau să vină primăvara Duceau în care sumbre părinţii l- adăpost Şi primeneau sămânţa s-o cinstească vara.

Stropea şi praguri aspre, şi cioarecii jegoşi. Apoi ciubare calde şi sopon de rufe Erau pentru bunici prilej să fie albi Când mâine spre amiază vor lua cu dânşii Trupul cel de jertfă şi sângele cel cald.

Plini de omenie şi de bunul simţ Nu mestecau voroave cu false întrebări Erau, mi-aduc aminte, bătrâni din altă lume

nicăieri.

Ei nu vorbeau de rău şi de ruşine Se salutau mereu cu Dumnezeu

Şi se cinsteau cu cuscrii la lămpaşe Şi nu plecau de-acasă venind spre

Când pruncii se pierdeau în curcubeu.

Nu vânau întinderi, nici vieţi Posteau senin şi se rugau intens Aveau pentru COPILUL care se născuse Sufletul ce bate în cordul cel imens.

Aveau o CASĂ SFÂNT Ă de lemn îmbătrânit Icoanele priveau spre fiecare ins Şi afumate aprig de candeli şi sărut Întotdeauna ele ne salutau distins.

Ştiau de începuturi, de mijloc şi de sus Şi înhămau la munţi căluţii de azur Puneau comote scumpe ca sănii să adaste La fiecare casă cu poartă şi pridvor.

Amiroseau a cosmos satele române Cu zăpezi întinse şi sloieţi sticloşi Iar vinul ca o jertfă lichidă şi măreaţă

Apoi colindătorii veneau în cete mici Şi mulţi apoi, sub streşine de paie Aud şi-acum PĂSTORII cei vestiţi Cu vestea minunat ă şi PRUNCU din odaie.

Aud cum MAGII scârţâie zăpada

Cum

noi Şi de aici, din lunge AUSTRALII Îi sărut mâna, cu lacrime şuvoi.

MOŞ CRĂ CIUN a poposit la

pag. 10
pag. 10

MAREA BUCURIE

M. Constanţa

„Veniţi să ne închinăm şi să cădem la însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru”

Sărbătoarea Crăciunului, sărbătoarea naşterii trupeşti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos aduce bucurie în suflete, devenind prima zi a erei creştine. Pe pământ începe o nouă viaţă – viaţa întru Hristos. Crăciunul este sărbătoarea dragostei noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Prin naşterea Sa, Mântuitorul Hristos uneşte în preajma Sa, pe bogat şi sărac, pe învăţat şi mai puţin învăţat, pe st ăpân şi pe slugă. Dar evenimentul

trebuie cinstit şi de noi, trebuie să

primească

Domnului trebuie întâmpinată cu sufletul curat, fapte bune, cu milostenie, cu gânduri bune, cu iubirea de aproapele. Naşterea pruncului Iisus nu are loc în casa părintească, ci în călătorie. El caută adăpost în Betleem, caută refugiu în Egipt, pleacă în altă ţară, pentru că nu este dorit de st