V-ati gandit vreaodata ca cea mai nemiloasa temnita este propria minte, ca cei mai inversunati dusmani ne sunt

propriile ganduri, ca boala de care ne moare sufletul este propriul orgoliu, ca iadul cel mai intunecat zace in asteptarile pe care le avem de la cei dragi, ca frigul cel mai adanc se naste din incapacitatea de a iubi neconditionat? Intrebarea este cine trebuie sa isi asume responsabilitatea de a ne elibera de noi insine? Cine sa rupa lanturile si sa darame temnita mintii pentru ca aerul libertatii interioare sa ne umple in sfarsit plamanii? Cine sa ne linisteasca suvoiul mai fierbinte ca lava, al gandurilor neincetate si sa ne ofere tihna unei paci mintale in care universul sa se oglindeasca cu toate ale sale? Cine sa ne vindece de propria mandrie, pentru ca sufletul sa ne poate tamadui toate ranile trupului? Cine sa ne invete graiul iubirii fara conditii, oprelisti si limite? Cine sa sparga portile iadului construit din pretentii absurde si sa ne arate calea spre raiul bucuriei in aici si acum? Poate copilul interior, pe care fiecare il tine inchis intr-o camera intunecata si rece, in genunchi intr-un colt stigher, pedepsit pentru indrazneala de a ne aduce aminte ca viata este facuta din lucruri mici traite cu BUCURIE MARE!!! Ar face asta daca i-am da voie sa iasa afara in aerul insorit al primaveriiCe ziceti il lasam sa iasa? Ii permitem sa alerge liber printre ghiocei si toporasi? il lasam sa cante si sa danseze fara grija pentru clipele ce ne-au mai ramas?