www.referat.

ro

Sociologia cunoasterii

Fara indoiala ca filozofiile istoriciste ale lui Hegel si Marx sint produse caracteristice ale epocii lor o epoca de schimbari sociale. Asemeni filozofiilor lui Heraclit si Platon si asemeni celor ale lui Comte si MilI, Lamarck si Darwin. ele sint filozofii ale schimbarii si reprezinta marturii ale impresiei covirsitoare si neindoielnic intrucitva infricosatoare produse de un mediu social in schimbare in spiritele celor care traiau in acest mediu. Platon a reactionat la aceasta situatie incereind sa opreasca orice schimbare. Filozofii sociali moderni par sa reactioneze foarte diferit. intrucit ei accepta schimbarea, ba chiar o saluta: totusi, aceasta dragoste a lor pentru schimbare mi se pare usor ambivalenta. Pentru ca. desi au abandonat orice speranta de a opri schimbarea, ca istoricisli ei incearca sa o prezica si. astfel, s-o aduca sub un control rational: ceea ce, cu siguranta, seamana cu o incercare de a o imblinzi. Se pare. astfel, ca pentru un istoricist, schimbarea n-a incetat cu totul sa inspire teama. in epoca noastra de schimbari si mai rapide intilnim chiar dorinta nu numai de a prezice schimbarea, ci de a o tine sub control PRELUNGIRILE printr-o ampla planificare centralizata. Aceste viziuni holiste (pe care le-am criticat in cartea mea Mizeria istoricismului) reprezinta oarecum un compromis intre teoria platoniciana si cea marxista. Dorinta lui Platon de a opri schimbarea, combinata cu doctrina marxista a inevitabilitatii schimbarii, genereaza, ca pe un fel de sinteza" hegeliana, cerinta ca schimbarea, de vreme ce nu poate fi oprita cu totul, sa fie cel putin planificata" si sa fie controlata de cai'c stat, a carui putere urmeaza a fi mult amplificata. O astfel de atitudine pare a fi, la prima vedere, un gen de rationalism; ea se leaga strins de visul lui Marx privind imperiul libertatii"', in care omul va fi pentru pfima data stapinul propriului sau destin. in fapt insa, ea se afla in strinsa alianta cu o doctrina hoiarit opusa rationalismului (si in special ideii unitatii rationale a omenirii; vezi capitolul 24), doctrina ce se potriveste bine cu tendintele irationaliste si mistice din epoca noastra. Am in vedere doctrina marxista conform careia opiniile noastre, inclusiv cele morale si stiintifice, sint determinate de interesul de clasa si, mai general, de situatia sociala si istorica din epoca in care traim. Sub numele de sociologia cunoasterii" sau de sociologism", aceasta doctrina a

fost dezvoltata in vremea din urma (indeosebi de M. Schclcr si K. Mannheim1) ca o teorie privind determinarea sociala a cunoasterii stiintifice. Sociologia cunoasterii sustine ca gindirea stiintifica, si in mod deosebit gindirea din domeniile social si politic, nu se desfasoara in v'J, ci intr-o atmosfera socialmente conditionata. Ea este puternic influentata de elemente inconstiente sau subconstiente. Aceste elemente ramin ascunse ochiului scrutator al ginditorului deoarece ele formeaza, oarecum, insusi locul in care el vietuieste, habitatul sau social. Acest habitat social al ginditorului determina un intreg sistem de opinii si teorii care lui ii apar neindoielnic adevarate sau evidente. Acestea i se infatiseaza ca si cum ar fi logic si banal adevarate, asa cum este, bunaoara, propozitia toate mesele sint mese". Din acest motiv el nici nu este macar constient ca a facut vreo supozitie. Dar faptul ca face supozitii iese in evidenta daca il comparam cu un ginditor ce traieste intr-un habitat social mult diferit; caci si acesta din urma porneste de la un sistem de supozitii aparent necontroversabile, dar de la unul foarte diferit; uneori atit de diferit. ineit intre cele doua sisteme s-ar putea sa nu existe nici o punte de legatura si nici o posibilitate de compromis. Fiecare din CAPITOLUL 23: SOCIOLOGIA CUNOASTERII 233

aceste sisteme de supozitii, socialmente determinate si diferite intre ele, este numit de sociologii cunoasterii o ideologie totala. Sociologia cunoasterii poate fi considerata drept o versiune hegeliana a teoriei kantiene a cunoasterii. Fiindca se situeaza in prelungirea criticii kantiene a ceea ce am putea numi teoria pasivista" a cunoasterii. inteleg prin aceasta din urma teoria empiristilor de pina la Hume si a lui Hume insusi, teorie care sustine, in linii mari, ca cunostintele patrund in noi prin simturi si ca erorile se datoreaza interventiei noastre in materialul oferit de simturi sau asociatiilor ce se formeaza inauntrul lui; cea mai buna cale de evitare a erorilor este sa ramii totalmente pasiv si receptiv. impotriva acestei teorii receptaculare a cunoasterii (pe care eu o numesc de obicei teoria intelectului-receptacol"), Kant2 a sustinut ca cunoasterea nu este o colectie de cadouri primite prin simturi si depozitate in intelect ca intr-un muzeu, ci este in foarte mare masura rezultatul propriei noastre activitati mentale; ca daca vrem sa dobindim cunoastere, trebuie sa ne angajam noi insine in modul cel mai activ in cautare, comparare, unificare, generalizare. Avem aici o teorie a cunoasterii pe care o putem numi activista". in legatura cu ea, Kant a abandonat idealul de nesustinut al unei stiinte libere de orice fel de presupozitii. (in capitolul urmator vom arata ca acest ideal este chiar contradictoriu.) El a aratat foarte clar ca nu se poate sa pornim de la nimic si ca obiectivul cunoasterii nu-l putem aborda decit echipati cu un sistem de presupozitii pe care le acceptam fara sa le fi testat prin metodele empirice ale stiintei; un asemenea sistem poate fi numit aparat categorial"3. Kant era convins ca putem descoperi acest aparat categorial unic si neschimbator, ce reprezinta oarecum cadrul necesarmente invariabil al zestrei noastre intelectuale, adica ratiunea" umana. Hegel a respins aceasta parte a teoriei kantiene, dat fiind ca, in opozitie cu Kant, nu credea in unitatea omenirii. El sustinea ca echipamentul intelectual al omului este in permanenta schimbare si ca face parte din mostenirea lui sociala: in consecinta, dezvoltarea ratiunii omului coincide in mod necesar cu dezvoltarea istorica a societatii sale, adica a natiunii careia ii apartine. Aceasta teorie a lui Hegel, si

indeosebi doctrina sa ca orice cunoastere si , orice adevar sint relative" in sensul ca sint determinate de istorie, este uneori numita istorism" (care, dupa cum am mentionat in capi toiul precedent, inseamna altceva decit istoricism"). Sociologia cunoasterii sau sociologismul" este, evident, strins inrudit sau PRELUNGIRILE aproape identic cu ea, singura deosebire fiind aceea ca primul, sub influenta lui Marx, subliniaza ca dezvoltarea istorica nu produce Un spirit national" uniform, cum sustinea Hegel, ci mai multe ideologii totale", uneori opuse, inauntrul aceleiasi natiuni, in functie de clasa sociala, patura sociala sau habitatul social al celor care le sustin. Dar asemanarea cu Hegel nu se opreste aici. Spuneam adineauri ca potrivit sociologiei cunoasterii, intre ideologii total diferite nu este posibila nici o punte intelectuala sau compromis intelectual. Acest scepticism radical nu se vrea insa, de fapt, atit de serios cum pare la prima vedere. Exista o cale de a-l evita, si ea este analoaga metodei lui Hegel de depasire a conflictelor existente inaintea lui in istoria filozofiei. Hegel, un spirit planind in echilibru deasupra virtejului filozofiilor dezbinate, le reducea pe acestea toate la simple componente ale sintezei supreme intruchipate de propriul sau sistem. intr-un mod similar, sociologii cunoasterii sustin ca inteligenta echilibrata" a unei intelectualitati lax ancorate in traditiile sociale poate fi in stare sa evite capcanele ideologiilor totale: ca poate fi chiar capabila sa patrunda cu privirea si sa demaste diversele ideologii totale, cu motivele ascunse si cu alte determinante care le inspira. Sociologia cunoasterii crede, asadar, ca inteligenta echilibrata poate atinge gradul suprem de obiectivitate analizind diversele ideologii ascunse si modul lor de ancorare in subconstient. Drumul spre adevarata cunoastere pare sa constea in dezvaluirea presupozitiilor inconstiente, intr-un fel de psihoterapie sau. daca ma pot exprima asa, sociolempie. Numai cine a fost socioanalizat sau s-a socioanalizat el insusi, izbutind sa se elibereze de complexul siw social, adica de ideologia sa sociala, poate accede la sinteza suprema a cunoasterii obiective. Vorbind, intr-unui din capitolele anterioare, de marxismul vulgar", am mentionat o tendinta ce poate fi observata la un grup de filozofii moderne tendinta de dezvaluire a motivelor ascunse ce stau in spatele actiunilor noastre. Sociologia cunoasterii apartine acestui grup, impreuna cu psihanaliza si cu anumite filozofii ce denunta lipsa de sens" a tezelor sustinute de oponentii lor4. Popularitatea acestor conceptii se datoreste, cred, usurintei cu care pot fi aplicate si satisfactiei pe care o procura celor oe strabat cu privirea prin lucruri si prin absurditatile celor neluminati. O atare placere ar fi anodina, daca toate aceste idei n-ar fi de natura sa distruga baza intelectuala a oricarei discutii, instaurind ceea ce eu am numit odata CAPITOLUL 23: SOCIOLOGIA CUNOASTERII 235

un dogmatism consolidat" (fenomen foarte asemanator unei ideologii totale"). Hegelianismul realizeaza acest lucru prin aceea ca declara contradictiile admisibile si chiar fertile. insa. daca contradictiile nu trebuie evitate, atunci devin imposibile orice critica si orice discutie, deoarece critica consta intotdeauna in evidentierea unor contradictii, fie

inauntrul teoriei supuse criticii, fie intre ca si anumite fapte de experienta. Cu psihanaliza situatia e similara: psihanalistul poate oricind sa eschiveze orice obiectie, aratind ca ea se datoreaza unor refulari ale criticului. Cit despre filozofii semnificatiei, ei se pot multumi sa arate ca ceea ce sustin oponentii lor este lipsit de sens, si aceasta afirmatie a lor va fi intotdeauna adevarata, dat fiind ca lipsa de sens" poate fi definita in asa fel, ineit orice discutie despre ea sa fie prin definitie lipsita de sens6. intr-un mod asemanator marxistii obisnuiesc sa explice dezacordul unui oponent prin pozitia lui de clasa, iar sociologii cunoasterii, prin ideologia lui totala. Asemenea metode sint lesne de minuit si totodata constituie un bun divertisment pentru cei ce le practica. Este insa clar ca ele distrug baza oricarei discutii rationale si in cele din urma duc in mod inevitabil la antirationalism si misticism. in ciuda acestor pericole, nu vad de ce mi-as rapi cu totul placerea de a minui si eu putin respectivele metode. Caci intocmai cum psihanaliza se aplica cel mai bine tocmai psihanalistilor7, socioanalistii se ofera aproape irezistibil ca un material propice pentru aplicarea propriilor lor metode. Caci caracterizarea data de ei unei intelectualitati doar lax ancorate in traditie nu se potriveste oare de minune propriului lor grup social? Si nu este oare la fel de clar ca, presupunind corecta teoria ideologiilor totale, orice asemenea ideologie ar cuprinde ca pe o parte a sa credinta ca propriul ei grup social nu sufera de nici o deformare si ca de fapt el reprezinta acel corp de alesi care este singurul capabil de obiectivitate? Si atunci, nu este oare de asteptat tot in ipoteza ca teoria respectiva este adevarata ca cei ce o impartasesc sa se autoamageasca in mod inconstient introducind in teorie un amendament menit sa intemeieze obiectivitatea propriilor lor vederi? Mai putem, in acest caz, sa luam in serios pretentia lor de a fi ajuns, prin autoanaliza sociologica, la un grad mai inalt de obiectivitate? Si pretentia lor ca socioanaliza poate realiza eliberarea de tiparele unei ideologii totale? Am putea chiar intreba daca teoria in intregul ei nu este cumva doar expresia interesului de clasa al PRELUNGIRILE acestui grup particular; al unei intelectualitati lax ancorate in traditie, desi destul de ferm pentru a vorbi hegeliana ca pe limba lor materna. Cit de putin au izbutit sociologii cunoasterii cu socioterapia lor, adica cu eradicarea propriei lor ideologii totale, va reiesi cu deosebita claritate daca vom examina relatia dintre ei si Hegel. Pentru ca acesti oameni nu-si dau defel seama ca nu fac decit sa-l repete pe acest filozof; dimpotriva, ei isi inchipuie nu numai ca l-au depasit, dar si ca au izbutit sa-l radiografieze, sa-l socioanalizeze; si ca acum pot sa-l priveasca nu dinauntrul unui habitat social, ci cu obiectivitate, de la o inaltime superioara. Acest esec palpabil al autoanalizei lor este destul de graitor. Dar, lasind gluma la o parte, ramin de facut obiectii mai serioase. Sociologia cunoasterii este nu numai autodistructiva si nu este numai un foarte generos obiect de socioanaliza, ci vadeste si o uluitoare incapacitate de a intelege tocmai principalul ei obiect, aspectele sociale ale cunoasterii sau, mai corect spus, ale metodei stiintifice. Ea priveste stiinta sau cunoasterea ca pe un proces ce are loc in mintea sau constiinta" omului de stiinta

individual, sau eventual ca produsul unui asemenea proces. Dintr-o asemenea perspectiva, ceea ce numim obiectivitate stiintifica devine, intr-adevar, ceva cu totul de neinteles sau chiar imposibil; si aceasta nu doar in stiintele sociale sau politice, unde interesele de clasa si alte motive ascunse pot sa joace un rol, ci in aceeasi masura si in stiintele naturii. Oricine este cit de cit informat in ce priveste istoria stiintelor naturii stie cu cita indirjire s-au purtat aici numeroase dispute. Nici un fel de partinire politica nu poate influenta mai puternic teoriile politice decit partinirea de care au dat dovada unii reprezentanti ai stiintelor naturii in favoarea progeniturii lor intelectuale. Daca obiectivitatea stiintifica s-ar intemeia, cum presupune in mod naiv teoria sociologica a cunoasterii, pe impartialitatea si obiectivitatea omului de stiinta individual, ar trebui sa ne luam gindul de la ea. intr-adevar, trebuie sa fim, intr-un fel, mai sceptici chiar decit este sociologia cunoasterii; caci in mod neindoielnic fiecare din noi sta sub apasarea propriului sistem de prejudecati (sau al propriei ideologii totale", daca preferati acest termen); fiecare din noi considera numeroase lucruri drept evidente, le accepta in mod necritic, ba chiar cu convingerea naiva si suficienta ca in privinta lor critica e total superflua; nici oamenii de stiinta nu fac exceptie de la aceasta CAPITOLUL 23: SOCIOLOGIA CUNOASTERII regula, chiar daca, eventual, s-au descotorosit in mod superficial de unele din prejudecatile pe care le-au avut in domeniul lor particular. Ei insa nu s-au eliberat de aceste prejudecati prin socioanaliza sau prin vreo alta metoda similara; n-au facut-o incercind sa se ridice pe un plan mai inalt, de pe care sa poata intelege, socioanaliza si elimina aberatiile lor ideologice. Pentru ca nu prin dobindirea unui spirit mai obiectiv" pot sa atinga ceea ce numim obiectivitate stiintifica". Nu! Ceea ce desemnam in mod obisnuit prin acest termen se sprijina pe cu totul alte temeiuri8. Este o chestiune de metoda stiintifica. Si, in mod destul de ironic, obiectivitatea este strins legata de aspectul social al metodei stiintifice, de faptul ca stiinta si obiectivitatea stiintifica nu rezulta (si nu pot sa rezulte) din straduintele unui om individual de a fi obiectiv", ci doar din cooperarea amical-ostila a numerosi oameni de stiinta. Despre obiectivitatea stiintifica se poate spune ca nu este altceva decit intersubiectivitatea metodei stiintifice. Acest aspect social al stiintei este insa aproape cu totul neglijat de cei ce-si zic sociologi ai cunoasterii. Doua aspecte ale metodei stiintelor naturii prezinta importanta in acest context. impreuna ele formeaza ceea ce am putea numi caracterul public al metodei stiintifice". in primul rind este ceva ce aproximeaza libertatea criticii. Un om de stiinta poate sa avanseze teoria sa pe deplin convins ca este inatacabila. Aceasta nu-i va impresiona insa pe colegii si pe competitorii sai din domeniu; mai degraba va fi o sfidare pentru ei, care stiu ca atitudinea stiintifica inseamna critica neingradita si nici macar autoritatile nu pot sa-i retina prea mult de la aceasta. in al doilea rind, oamenii de stiinta se straduiesc sa elimine neintelegerile de natura verbala dintre ei. (As reaminti cititorului ca eu vorbesc despre stiintele naturii, dar ceea ce spun s-ar putea extinde si asupra unei parti din stiinta economica moderna.) Ei cauta cu toata seriozitatea sa vorbeasca una si aceeasi limba, chiar daca folosesc limbi materne diferite. in stiintele naturii aceasta conditie se realizeaza prin recunoasterea experientei drept arbitru impartial in controversele dintre specialisti. Vorbind de experienta", am in vedere experienta cu caracter public", cum sint observatiile si experimentele, prin contrast cu ceea ce se cheama experienta estetica sau religioasa, care

are un caracter mai personal"; o experienta este publica" daca poate fi repetata de oricine isi da osteneala necesara pentru aceasta. Pentru a evita neintelegerile pur verbale, oamenii de stiinta PRELUNGIRILE cauta sa-si exprime teoriile intr-o forma ce permite ca acestea sa fie testate, adica infirmate (sau, dimpotriva, coroborate) de o asemenea experienta. in aceasta rezida obiectivitatea stiintifica. Oricine a invatat tehnica de intelegere si de testare a teoriilor stiintifice poate sa repete experimentul si sa judece singur. in pofida acestui fapt, se vor gasi totdeauna unii care ajung la judecati ce sint partinitoare sau chiar excentrice. Astfel de cazuri nu pot fi impiedicate sa apara si ele nu perturba grav functionarea diverselor institutii sociale care au fost concepute in vederea promovarii obiectivitatii si criticii stiintifice: de exemplu, a laboratoarelor, a periodicelor stiintifice, a congreselor. Acest aspect al metodei stiintifice arata ce se poate realiza prin intermediul unor institutii create spre a face posibil controlul public si prin intermediul exprimarii deschise a opiniei publice, chiar cind aceasta este limitata la un cerc de specialisti. Numai puterea politica, atunci cind este folosita pentru inabusirea criticii sau cind nu acorda protectie acesteia, poate deregla functionarea acestor institutii, de care depinde in cele din urma intreg progresul stiintific, tehnologic si politic. Pentru o si mai buna elucidare a acestui aspect, din pacate inca neglijat, al metodei stiintifice, vom zabovi putin asupra ideii ca este recomandabil ca stiinta sa fie caracterizata prin metodele si nu prin rezultatele ei. Sa presupunem mai intii ca un iluminat redacteaza o carte in vis sau eventual prin scriere automata. Sa mai presupunem, apoi, ca dupa mai multi ani, ca rezultat al unor descoperiri stiintifice noi si revolutionare, un mare savant (care n-a vazut niciodata cartea iluminatului) scrie una exact la fel. Sau, modificind putin formularea, sa presupunem ca vizionarul a vazut" o carte stiintifica intr-un moment cind o asemenea carte nu putea fi scrisa de un om de stiinta din pricina ca multe descoperiri relevante nu fusesera inca facute pina la acea data. intreb acum: este recomandabil sa spunem ca vizionarul a produs o carte stiintifica? Putem presupune ca daca ar fi fost supusa la vremea respectiva judecatii unor oameni de stiinta competenti, acestia ar fi caracterizat-o ca fiind in parte neinteligibila si in parte fantezista; va trebui deci sa spunem despre cartea iluminatului ca la data cind a fost scrisa nu era o lucrare stiintifica, intrucit nu era rezultatul metodei stiintifice. Despre un asemenea rezultat, care, desi concordant cu anumite rezultate stiintifice, nu este produsul metodei stiintifice, voi spune ca tine de stiinta revelata". CAPITOLUL 23: SOCIOLOGIA CUNOASTERII Pentru a aplica aceste consideratii la problema caracterului public al metodei stiintifice, sa presupunem ca Robinson Crusoe a reusit sa construiasca pe insula sa laboratoare de fizica si de chimie, observatoare astronomice etc. si sa scrie un mare numar de studii stiintifice sprijinite temeinic pe observatie si experiment. Sa presupunem chiar ca a dispus de un timp

nelimitat si ca a izbutit sa elaboreze si sa formuleze sisteme stiintifice ce coincid perfect cu rezultatele acceptate in prezent de oamenii nostri de stiinta. Referitor la caracterul acestei stiinte crusoniene, unii oameni vor fi inclinati, la prima vedere, sa spuna ca este stiinta reala si nu stiinta revelata". Si fara indoiala ca ea seamana mult mai indeaproape cu stiinta decit cartea stiintifica revelata a vizionarului, pentru ca Robinson Crusoe a aplicat multe elemente ce tin de metoda stiintifica. Si cu toate acestea, eu sustin ca aceasta stiinta crusoniana este de tipul celei revelate": ca din ea lipseste un element al metodei stiintifice, iar faptul ca Robinson Crusoe a ajuns la rezultatele noastre este aproape la fel de accidental si de miraculos cum ar fi fost si in cazul vizionarului. Pentru ca n-a fost nimeni in afara de el ca sa-i puna la incercare rezultatele; nimeni in afara de el ca sa indrepte acele prejudecati care sint consecinta inevitabila a istoriei sale mentale specifice: nimeni care sa-l ajute sa scape de acea stranie orbire fata de posibilitatile inerente ale propriilor noastre rezultate, orbire datorata faptului ca cea mai mare parte din ele au fost obtinute prin abordari comparativ irelevante. Cit despre studiile sale stiintifice, numai incereind sa explice munca sa cuiva care nu a facut-o ar putea el sa dobindeasca acea disciplina a comunicarii clare si argumentate care este si ea parte integranta a metodei stiintifice. Exista un aspect relativ neimportant sub care caracterul revelat" al stiintei crusoniene este deosebit de evident: am in vedere descoperirea de catre Crusoe a propriei sale ecuatii personale" (caci trebuie sa presupunem ca el a facut aceasta descoperire), a timpului de reactie personal caracteristic ce afecteaza observatiile sale astronomice. Este, desigur, posibil ca el sa fi descoperit, sa zicem, variatii in timpul sau de reactie si ca a ajuns, astfel. sa-l ia in calcul. Daca vom compara insa acest mod de descoperire a timpului de reactie cu modul in care acesta a fost descoperit in stiinta publica" si anume prin nepotrivirile dintre rezultatele diferitilor observatori atunci caracterul revelat" al stiintei lui Robinson Crusoe devine evident. PRELUNGIRILE Rezumind aceste consideratii, putem spune ca ceea ce numim obiectivitate stiintifica" nu este un produs al impartialitatii omului de stiinta individual, ci un produs al caracterului social sau public al metodei stiintifice; iar impartialitatea omului de stiinta individual, atita cita exista, nu este sursa, ci rezultatul acestei obiectivitati, organizate social sau institutional, a stiintei. Kantienii si hegelienii gresesc deopotriva9 considerind ca presupozitiile noastre (pentru ca sint, in mod neindoielnic, instrumente indispensabile de care ne servim in construirea" experientelor) nu pot fi schimbate printr-o decizie a noastra si nici infirijiate de experienta; ca stau mai presus de metodele stiintifice de testare a teoriilor, intrucit constituie presupozitiile de baza ale oricarei gindiri. Dar aceasta este o exagerare, provenita dintr-o gresita intelegere a relatiilor dintre teorie si experienta in stiinta. Una din cele mai mari cuceriri ale epocii noastre a fost obtinuta atunci cind Einstein a aratat ca, in lumina experientei, putem pune sub semnul intrebarii si putem revizui chiar si presupozitiile noastre privitoare la spatiu si la timp, idei socotite pina atunci a constitui presupozitii necesare ale oricarei stiinte si ca apartinind aparatului categorial" al acesteia. Vedem astfel ca, in lumina metodei stiintifice, atacul sceptic asupra stiintei lansat de sociologia

cunoasterii esueaza. Metoda empirica se dovedeste pe deplin capabila sa-si poarte singura de grija. Ea nu realizeaza insa acest lucru prin eradicarea o data pentru totdeauna a tuturor prejudecatilor; acestea nu pot fi eliminate decit una cite una. Exemplul clasic pentru ilustrarea acestei idei ni-l ofera din nou descoperirea de catre Einstein a prejudecatilor noastre referitoare la timp. Einstein nu si-a propus anume sa denunte niste prejudecati; si nici macar sa critice conceptiile noastre despre spatiu si timp. Problema sa a fost o problema concreta de fizica, reelaborarea unei teorii ce se prabusise din pricina diferitelor experimente care in lumina acestei teorii pareau a se contrazice intre ele. Einstein impreuna cu majoritatea fizicienilor a inteles ca aceasta insemna ca teoria este falsa. Si a descoperit ca daca modificam in ea un element ce pina atunci fusese socotit de toata lumea evident si din acest motiv ramasese neremarcat, dificultatea putea fi inlaturata. Cu alte cuvinte, el n-a facut decit sa aplice metodele criticii stiintifice si ale inventarii si eliminarii teoriilor, ale incercarii si erorii. Aceasta metoda nu CAPITOLUL 23: SOCIOLOGIA CUNOASTERII 241

duce insa la abandonarea tuturor prejudecatilor; dimpotriva, faptul ca am avut o prejudecata il putem descoperi numai dupa ce ne-am eliberat de ea. Trebuie insa neindoielnic admis ca, in fiecare moment dat, teoriile noastre stiintifice vor depinde nu numai de experimentele etc. facute pina in acel moment, ci si de anumite prejudecati considerate lucruri de la sine intelese si din acest motiv neconstientizate (desi aplicarea anumitor metode logice ne poate ajuta sa le detectam). Oricum, putem spune in privinta acestei cruste ca stiinta este capabila sa invete si sa lepede bucati din ea. Procesul poate sa ramina vesnic neincheiat, dar nu exista nici o bariera fixa in fata careia sa trebuiasca sa se opreasca. Orice presupozitie poate fi, in principiu, criticata. Iar obiectivitatea stiintifica rezida in faptul ca oricine e liber sa critice. Rezultatele stiintifice sint relative" (daca e sa folosim, in genere, acest termen) numai in sensul ca sint rezultate ale unui anumit stadiu al dezvoltarii stiintifice, susceptibile de a fi depasite in cursul progresului stiintific. Aceasta nu inseamna insa ca adevarul e relativ". Daca o asertiune e adevarata, ea este adevarata pentru totdeauna.10 Ci inseamna doar ca majoritatea rezultatelor stiintifice au caracter de ipoteze, adica de enunturi pentru care probele sint neconcludente si care, de aceea, sint oricind susceptibile de revizuire. Aceste consideratii (pe care le-am dezvoltat mai pe larg in alta parte"), desi nu sint necesare pentru o critica a sociologilor, ar putea fi eventual de folos pentru o mai buna intelegere a teoriilor lor. Si pentru a reveni la miezul criticii mele ele arunca oarecare lumina asupra rolului important pe care cooperarea, intersubiecti-vitatea si caracterul public al metodei il joaca in critica stiintifica si in progresul stiintei. E adevarat ca stiintele sociale n-au realizat inca pe deplin acest caracter public al metodei. Faptul se datoreaza in parte influentei intelectuale nocive a lui Aristotel si Hegel, iar in parte, probabil, neutilizarii instrumentelor sociale ale obiectivitatii stiintifice. Astfel, ele sint in fapt ideologii totale" sau. pentru a exprima altfel aceeasi idee, unii repezentanti ai

stiintelor sociale nu sint capabili, nici macar dornici, sa vorbeasca o limba comuna. Motivul nu este insa interesul de clasa, iar remediul nu-l constituie vreo sinteza diabetica hegeliana si nici autoanaliza. Singura cale deschisa stiintelor sociale este sa dea uitarii toate duelurile verbale si sa se aplece asupra 242 PRELUNGIRILE problemelor practice ale epocii noastre cu ajutorul metodelor teoretice care sint funciarmente aceleasi in toate stiintele. Am in vedere metodele incercarii si erorii, ale inventarii de ipoteze ce pot fi practic testate si ale supunerii lor la teste practice. Este nevoie de o tehnologie sociala ale carei rezultate sa poata fi testate prin inginerie sociala gracluala. Tratamentul sugerat aici pentru stiintele sociale este diametral opus celui sugerat de sociologia cunoasterii. Sociologismul crede ca dificultatile metodologice ale acestor stiinte nu se datoreaza caracterului lor nepractic, ci mai degraba faptului ca in domeniul cunoasterii sociale si politice exista o prea strinsa impletire intre problemele practice si cele teoretice. Astfel, intr-o lucrare de referinta consacrata sociologiei cunoasterii12 putem citi urmatoarele: Specificitatea cunoasterii politice, ca opusa cunoasterii exacte>>, rezida in faptul ca in cea dintii cunoasterea si vointa, sau elementul rational si sfera irationala se impletesc in mod esential si inseparabil." La aceasta putem sa replicam ca. intr-un anumit sens. cunoasterea" si vointa" sint intotdeauna inseparabile: si ca faptul acesta nu duce neaparat la incurcaturi periculoase. Nici un om de stiinta nu poate sa cunoasca fara a depune un efort, fara a manifesta un interes: iar efortul sau cuprinde de obicei si o anumita doza de interes egoist. Inginerul studiaza lucrurile in principal dintr-un punct de vedere practic. La fel si fermierul. Practica nu este dusmanul cunoasterii teoretice, ci stimulentul ei cel mai pretios. Desi o anumita detasare poate fi prezenta la omul de stiinta, sint multe exemple ce arata ca un asemenea dezinteres nu este totdeauna important pentru omul de stiinta. Este insa important ca el sa pastreze contactul cu realitatea, cu practica, pentru ca cei care pierd acest contact vor plati prin degenerare in scolastica. Nu incercarea de a separa cunoasterea de vointa", ci aplicarea practica a cunostintelor noastre este deci mijlocul prin care putem elimina irationalismul din stiinta sociala. Prin opozitie cu acest punct de vedere, sociologia cunoasterii spera sa reformeze stiintele sociale facindu-i pe reprezentantii acestora sa constientizeze fortele sociale si ideologiile de care sint asaltati. Principala dificultate in legatura cu prejudecatile rezida insa in faptul ca nu exista o asemenea cale directa de a ne elibera de ele. intr-adevar, cum putem sa ne dam seama ca am facut un progres in incercarea de a ne elibera de prejudecati? Nu ne arata oare CAPITOLUL 23: SOCIOLOGIA CUNOASTERII 243

experienta, la fiecare pas, ca aceia care sint cei mai convinsi ca s-au eliberat de prejudecatile lor sint de fapt cei mai inrobiti prejudecatilor? Este total gresita ideea ca vreun studiu sociologic, psihologic, antropologic sau de orice alta natura al prejudecatilor

ne poate ajuta sa scapam de ele; pentru ca multi dintre cei ce se indeletnicesc cu astfel de studii sint plini de prejudecati; iar autoanaliza nu numai ca nu ne ajuta sa depasim determinarea subconstienta a ideilor noastre, ci de multe ori se soldeaza cu o autoamagire si mai subtila. Astfel, in aceeasi lucrare de sociologie a cunoasterii13 putem citi urmatoarele referiri la propriile ei activitati: Exista o tendinta creseinda de a constientiza factorii de care am fost pina acum dominati in mod inconstient... Cei care se tem ca o cunoastere mai profunda a factorilor determinanti ar putea sa ne paralizeze deciziile si sa ne primejduiasca libertatea>> ar trebui sa fie linistiti. Caci numai acela este cu adevarat determinat care nu cunoaste cei mai esentiali factori determinanti, ci actioneaza in chip imediat sub presiunea unor determinante ce-i sint necunoscute," Aici avem, evident, o simpla reluare a unei idei favorite a lui Hegel. pe care Engels a repetat-o cu naivitate atunci cind a scris14: ..Libertatea este cunoasterea necesitatii." Idee ce reprezinta o prejudecata reactionara. Oare cei ce actioneaza sub presiunea unor determinante bine cunoscute, cum este. bunaoara, o tiranie politica, ajung sa fie liberi prin cunoasterea lor? Numai Hegel putea sa indruge asemenea povesti. Dar faptul ca sociologia cunoasterii pastreaza aceasta prejudecata particulara arata destul de clar ca nu este posibila nici o procedura expeditiva prin care sa ne eliberam de ideologiile noastre. (Cine se contamineaza de hegelianism, hegelian ramine.) Autoanaliza nu se poate substitui acelor actiuni practice care sint necesare pentru statornicirea institutiilor democratice, fara de care nu pot fi garantate libertatea gindirii critice si progresul stiintei.

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate