Este posibila o dezvoltare durabila in Romania?

Enuntat n anii 1970, n conditiile afirmarii crizei petroliere si de resurse naturale la nivel mondial, si impus n context international sub egida ONU, prin Raportul Comisiei Brudtland (1987), conceptul dezvoltarii durabile a cunoscut epoca sa de glorie n ultimul deceniu al secolului trecut. Documentele Conferintei Mondiale de la Rio de Janeiro (1992) si urmarile sale, strategiile elaborate la nivel national n aplicarea Agendei 21 si alte asemenea demersuri au ncercat sa-i exprime conturul n planul realitatilor concrete. In acelasi timp, o ampla dezbatere teoretica s-a angajat pe aceasta tema. Succesele sunt relative si inegale. Daca n plan economicosocial definitiile abunda, sub raport juridic, de exemplu, parametrii raman insignifianti. In acelasi timp, evolutiile post-2000 arata reorientari majore n privinta tipului dominant de dezvoltare. Aflata aproape de capatul perioadei de tranzitie spre economia de piata si pregatindu-se de aderarea la Uniunea Europeana, Romania se afla ntr-o situatie complexa, inclusiv din perspectiva asumarii proiectului de dezvoltare durabila si chiar a definirii caii proprii de integrare n lumea euro-atlantica. n contextul unor asemenea preocupari si cu ocazia marcarii Zilei Mondiale a Mediului - 5 iunie -, Universitatea Ecologica din Bucuresti (UEB) a organizat, n colaborare cu Institutul de Economie Nationala (IEN) al Academiei Romane simpozionul-dezbatere cu tema Dezvoltarea durabila n secolul XXI. Este posibila o dezvoltare durabila n Romania?. Au participat cadre didactice universitare, cercetatori stiintifici, reprezentanti ai autoritatilor publice de specialitate, studenti. Programul manifestarii a cuprins urmatoarele comunicari: Proiectul Stockholm si perspectivele dezvoltarii durabile (prof. univ. dr. Mircea Dutu, rectorul UEB); Dezvoltarea durabila, imperativ pentru prezentul si viitorul Romaniei (prof. univ. dr. Gh. Zaman, membru corespondent al Academiei Romane, director al IEN); Dezvoltarea umana si coeziunea sociala n Romania (prof. univ. dr. Maria Molnar, UEB, cercetator stiintific gr. I, IEN); Progrese n interactiunea dintre cresterea economica si mediu (prof. univ. dr. Camelia Camasoiu, prorector UEB); Dezvoltarea durabila - posibilitati de cuantificare (prof. univ. dr. Vladimir Rojanschi, prorector UEB); Matricea ecologica a Romaniei - fundament natural pentru dezvoltarea durabila (conf. univ. dr. Nicolae Galdean, decan, Facultatea de Ecologie a UEB); Resursele minerale - oportunitate irosita sau alternativa viabila? (prof. univ. dr. Serban Vlad, UEB). Suplimentul publica o sinteza a lucrarilor prezentate.

MIRCEA DUTU Proiectul Stockholm si perspectivele dezvoltarii durabile

De mai bine de trei decenii, mai precis din 1973, n fiecare an, la 5 iunie, se celebreaza Ziua Mondiala (internationala) a Mediului pentru a marca desfasurarea, la Stockholm, ntre 5 si 16 iunie 1972, a primei conferinte a ONU privind mediul uman si a mentine treaz interesul pentru subiectul ecologic. Prima data, atunci, n capitala Suediei, se accepta dimensiunea internationala a problematicii environmentale, se recunostea rolul decisiv al cooperarii internationale n rezolvarea sa si chiar se prefigurau masuri n acest sens. Mai mult decat atat, primul principiu al Declaratiei conferintei proclama dreptul fundamental al omului la libertate, la egalitate si conditii de viata satisfacatoare, ntr-un mediu a carui calitate sa-i permita sa traiasca n demnitate si bunastare. Perspectiva Stockholm se contura ca o formula de succes si s-a dovedit astfel a fi promovata si permanentizata, ca un proces mondial, interstatal, derulat pe etape, cu obiective precise si tinte pe termen lung. Punctul sau culminant avea sa-l reprezinte cel de-al doilea summit ecologic, de la Rio de Janeiro, pregatit n 1989 si desfasurat n iunie 1992, n mod simbolic la 20 de ani de la primul. El avea sa consacre juridic solutii pentru unele probleme ecologice globale prin Conventia-cadru privind schimbarile climatice sau cea privind biodiversitatea - si sa proclame, prin Declaratia sa, ca aspiratie a comunitatii internationale si proiect de devenire a speciei umane, dezvoltarea durabila si solidara, fondata pe trei piloni fundamentali: economic, social si ecologic. Acestora avea sa li se adauge, n 2005, cu contributia UNESCO, si respectul diversitatii culturale. Avea sa fie nsa ultimul summit ecologic post-Stockholm, n care problematica mediului a fost abordata din perspectiva lumii consacrata juridic prin Carta de la San Francisco (1945) si care functiona cooperational prin intermediul ONU, fondata pe principiul esential: un stat, un vot. Incercarile ulterioare de a asigura continuitatea necesara procesului Stockholm nu au izbutit; trecerea de la o lume multipolara (n urma demontarii sistemului comunist est-european, desavarsita prin ncetarea existentei URSS, n decembrie 1991) la una unipolara facea tot mai inacceptabil proiectul Stockholm, sustinut n cadrul onusian, acum numai de reprezentantii tarilor n curs de dezvoltare si, ntr-o oarecare masura, de statele europene. Asa se face ca urmarile conferintei au ramas nesemnificative, exprimand mai degraba dezinteresul noilor centre de putere ale lumii si neputinta restului planetei de a-l sustine. Rio+5 s-a limitat la cateva sedinte tematice, protocolare, n cadrul sesiunii ordinare a Adunarii Generale a ONU de la sfarsitul lui iunie 1997, iar tentativa de adoptare si relansare a sa prin Conferinta de la Johannesburg (augustseptembrie 2002) s-a soldat cu un esec si a nsemnat practic abandonarea proiectului Stockholm1972. Intr-adevar, desi Declaratia privind dezvoltarea durabila aminteste cei trei piloni definitorii ai conceptului, voluminosul Plan de aplicare se refera mai ales la dezvoltarea economica si sociala, la care se adauga si inconsistenta sa juridica evidenta.

Solutia generala, de principiu a parteneriatului public-privat, cu consecintele sale (inclusiv supravietuirea reglementarii si institutionalizarii interesului public ecologic), a trebuit sa cedeze total si definitiv conceptiei asimilarii protectiei mediului ca un aspect minor al economiei de piata, refuzului normatizarii juridice si solutionarii problemelor ecologice prin autoreglarea naturala a mecanismului. Proiectul onusian a ramas esentialmente unul al solidaritatii omenirii, intra- si ntre generatii, bazat pe concepte ce se doresc operationale, precum: patrimoniu comun al umanitatii, interesul general al omenirii, drepturile generatiilor viitoare (dreptul... si ndatorirea solemna de a proteja si ameliora mediul pentru generatiile viitoare, Declaratia de la Stockholm, 1972) ori responsabilitatea comuna, dar diferentiata (Data fiind diversitatea rolurilor jucate n degradarea mediului mondial, statele au raspunderi comune, dar diferentiate, tarile se dezvolta admitand responsabilitatea sporita ce le revine n efortul international pentru dezvoltare durabila, Declaratia de la Rio, 1992).

Quo vadis dezvoltarea durabila?

Principalul element n discutie al primului proiect ecologist mondial l reprezinta, fara ndoiala, obiectivul dezvoltarii durabile ca solutie pentru compatibilitatea dintre cresterea economica si protectia mediului. Enuntat n primii ani ai deceniului noua al veacului trecut si impus la nivel international sub egida ONU prin Raportul Brudtland (1987), conceptul dezvoltarii durabile si-a propus drept obiectiv general acceptat reducerea amprentei ecologice a omului, prin promovarea integritatii mediului, echitatii ntre natiuni, indivizi si generatii si mentinerea eficacitatii economice. Definita initial ca fiind acel tip de dezvoltare capabila sa asigure satisfacerea nevoilor actuale, fara a compromite capacitatea de a raspunde celor ale generatiilor viitoare, dezvoltarea durabila a fascinat lumea specialistilor si a entuziasmat opinia publica, oferind sperante privind evolutia omenirii n viitorul apropiat. Treptat nsa, notiunea a fost pervertita n chiar continutul sau, prin diverse concepte derivate, precum crestere durabila, utilizare durabila, consum durabil ori parteneriat durabil sau prin practici de felul ilicitului ecologic. Intr-adevar, rezultatele obtinute n privinta concilierii cresterii perpetue si rezolvarii problemelor economice, sociale si ecologice nu au convins. Totodata, ameliorarea tehnicilor de productie si dematerializarea economiei nu permit decat economisiri relative de resurse, insuficiente daca productia continua sa creasca n mod absolut. Asimilarea constrangerilor environmentale n procesul de dezvoltare, cu toate eforturile depuse de economia mediului fondata pe notiunea de slaba sustenabilitate nu a fost un succes. Postulatul sau ca ar fi posibila substituirea capitalului tehnic, fabricat de om, resurselor naturale epuizate, completat cu conceptia liberala asupra durabilitatii conform careia mecanismul de piata

este cel mai nimerit pentru gestiunea ecologica, nu pare a conduce la rezultatele scontate. Un exemplu n acest sens l constituie mecanismele de piata ale Protocolului de la Kyoto din domeniul ncalzirii climatice. Acest model se opune celui al sustenabilitatii forte care prevede, dimpotriva, complementaritatea factorilor si care vizeaza transmiterea generatiilor viitoare a unui stoc de resurse nedegradate ori neepuizate. Rolul dezvoltarii durabile ca posibil viitor a fost pus astfel sub semnul ntrebarii. Aceasta demonetizare a conceptului, care i anunta deja abandonarea si trecerea sa n paginile de istorie n viitorul apropiat, sunt demonstrate si de ncercarile teoretice de a gasi alternative, mai ales prin derivate acceptate de realitati.

Ce ne spun realitatile?

Inainte de a prezenta principalele constructii teoretice lansate n materie, sa vedem cu ce realitati posibile ne putem confrunta. Potrivit prospectiunilor celui de-al treilea raport (declasificat) al CIA din 2005, privind Harta lumii n 2020, la acea data, printre cele 13 certitudini relative se vor numara si probleme de mediu si etice (nca n prim-plan) (punctul 12). Totusi, acelasi document retine printre incertitudinile-cheie, pe de o parte, instabilitatea politica n tarile producatoare de materii prime (generata prin perturbarea aprovizionarilor), iar pe de alta, posibilitatea de a gestiona situatiile explozive si competitia fata de resursele naturale. Dincolo de aceste evaluari punctuale, proiectiile americane formuleaza concluzia conform careia, n cursul urmatorilor 15 ani, locul din ce n ce mai central al problemelor etice, vechi sau noi, va avea potentialul de a diviza si mai mult opiniile la nivel mondial. Conform acelorasi previziuni, n 2020 economia mondiala va atinge o crestere de 80% n raport cu 2000, iar venitul pe cap de locuitor va fi mai ridicat cu 50%. Vaste parti ale lumii se vor bucura de o prosperitate fara precedent si, pentru prima data, o numeroasa clasa de mijloc si va face aparitia n tarile considerate n trecutul apropiat drept sarace. Pentru ca structurile sociale ale tarilor n curs de dezvoltare se vor transforma si, simultan, cresterea va crea si generaliza o clasa de mijloc. In orice caz, la nivelul realitatilor concrete se va manifesta o interconexiune crescanda, care se va reflecta n fluxuri largite de informatie, tehnologie, capitaluri, bunuri, servicii si indivizi, n fiecare punct al planetei, perceputa ca o mega-tendinta fundamentala, o forta atat de puternica si omniprezenta, ncat va modela, n mod substantial, toate tendintele dominante ale lumii n prima parte a veacului al XXI-lea.

Ce fel de dezvoltare?

In ciuda acestei implacabile preemptiuni a factorului economic, evolutiile ecologice globale si manifestarile lor din ce n ce mai concrete au impus reflectii adecvate asupra posibilitatilor de asigurare a unui viitor cat mai viabil. Paleta lor se ntinde de la solutii radicale pana la ajustari ngaduitoare (sau poate realiste) ale sistemului existent. Prima dintre ele ne propune chiar iesirea din capitalism. Dintr-o asemenea perspectiva, se propune o societate a descresterii, care nu poate fi conceputa si mai ales promovata fara a iesi din capitalism. Dar cum? Eliminarea marelui capital, interzicerea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, abolirea raportului salarial ori a monedei sunt astazi de neconceput, pentru simplul fapt ca asemenea masuri ar arunca societatea n haos. Totul trebuie privit, asadar, ca o nevoie si o posibilitate (totodata) de a repune toate institutiile sociale si datele mecanismului economic ntr-o alta logica. Si asa schimbarea presupusa ar fi atat de profunda si de radicala, ncat apare dilema daca, pentru nfaptuirea ei, ar fi necesara numai o reforma (fie ea si de esenta!) ori ar trebui sa se ajunga pana la o adevarata revolutie. Prima solutie ar implica un program reformist de tranzitie, care ar avea ca obiectiv ajustarea unei amprente ecologice egale ori inferioare suprafetei planetei noastre (adica o productie materiala echivalenta celei din anii 1960-1970) prin masuri de genul: internalizarea costurilor transportului, relocalizarea activitatilor, restaurarea agriculturii taranesti, stimularea productiei de bunuri relationale, reducerea (de patru ori!) a risipei de energie, decretarea unui moratoriu asupra inovarii tehnologice, efectuarea unui bilant serios si reorientarea cercetarii stiintifice si tehnice n functie de noile aspiratii. Referitor la rezolvarea radicala prin revolutie, este de domeniul evidentei ca o crestere este necesara n democratiile consumeriste, ntrucat, fara perspectiva consumului de masa, inegalitatile ar fi insuportabile. Tendinta nivelarii conditiilor este fundamentul imaginar al societatilor moderne. Inegalitatile nu sunt acceptate decat provizoriu, pentru ca accesul la bunuri al privilegiatilor de ieri se generalizeaza astazi, iar maine ceea ce constituie nca un lux va fi accesibil tuturor. De aceea, multi se ndoiesc de capacitatea societatilor zise democratice de a lua masurile ce se impun si nu doresc sa se ajunga la constrangeri care sa ia forma unei ecocratii autoritare: ecofascism ori ecototalitarism. Confruntate cu o punere n discutie a nivelului lor de viata, masele din Nord ar fi gata sa se abandoneze n bratele demagogiilor care le permit sa si-l pastreze, n schimbul libertatii lor, cu pretul agravarii injustitiilor planetare si, n cele din urma, chiar cu cel al lichidarii unei parti notabile a speciei. O solutie democratica (ecodemocratia) ar fi posibila numai printr-o revitalizare a localului, o cale de descrestere mult mai sigura decat o problematica democratie universala. Visul unei omeniri

unificate ca o conditie a unei functionari armonioase a planetei ar face parte din panoplia falselor bune idei vehiculate de etnocentrismul occidental. Din aceasta perspectiva, republicile cartierelor, democratia locala (n traditia demosurilor grecesti) ar putea reprezenta o varianta. O varianta atenuata a primei formule si o alternativa promovata de o miscare ce se nscrie n peisajul militantilor altui mondialism o constituie asa-numita descrestere sustinuta. Plecand de la faptul ca nu mai putin de 20% din populatia mondiala consuma peste 80% din resurse, se constata ca aceasta supradezvoltare a celor mai bogati este intolerabila pentru biosfera, pentru un viitor vivabil, viabil si echitabil. Aceasta evidenta matematica ne conduce la recomandarea descresterii pentru superconsumatori si superproducatori. Desigur, a reduce consumul este o optiune relativ incorecta din punct de vedere politic. Descresterea durabila urmareste ca, pe calea reducerii consumului si a productiei, ntr-un cadru democratic, sa impuna un fel de economism, cu implicatii n alte domenii. Alaturi de aceste abordari radicale se contureaza si pozitii care, ntelegand atotputernicia de moment a economiei neoliberale, accepta implacabilul si opteaza pentru modelarea adecvata a obiectivelor viabilitatii. O prima solutie de acest gen o reprezinta adaptabilitatea durabila. Necesitatea formarii si promovarii unei etici pragmatice, facil aplicabile, nascuta din convergenta operationala dintre antropocentrismul luminat de mediu si un ecocentrism nemizantropic poate genera o adaptabilitate viabila, ca o alternativa a dezvoltarii durabile si o solutie de compromis. Astfel, n cadrul unui demers traditional se poate ajunge treptat la construirea unei etici evolutioniste, avand ca punct central conceptul de proiect, menit sa consolideze capacitatea de evolutie a biosferei, altfel spus, adaptabilitatea sa. Avansat ca principiu etic, acesta presupune o actiune destinata sa garanteze cat mai bine posibil capacitatea de evolutie, pe calea unei convivialitati dinamice, a unei puteri de a evolua mpreuna, ntr-o casa comuna evolutiva. Toate actiunile noastre ar trebui, n acest context, sa-si asume prioritatea salvarii potentialului evolutiv al naturii: ceea ce este sa poata sa se transforme perpetuu. Evolutia responsabila - la nivel individual si colectiv, la timpul prezent si viitor - n acord cu capacitatile de reproducere ale naturii reprezinta cheia adaptabilitatii durabile (P. Blandin). Marele compromis l-ar reprezenta capitalismul ecocompatibil. Desigur, o asemenea formula poate fi conceputa teoretic, dar este putin probabila n practica. Astfel, ea ar implica o puternica reglementare si limitare a jocului liber al pietii, n primul rand pentru a reduce amprenta ecologica. Dominat de companii transnationale gigantice, sistemul de economie de piata mondializat nu se poate orienta spontan pe calea virtuoasa a ecocapitalismului. Mecanismele de produs dividende, anonime si autofunctionale, nu ar renunta la efectele lor pradatoare n absenta constrangerilor din exterior. Chiar si partizanii autoreglarii recunosc faptul ca nu exista mijloacele de a se impune asa-numitilor free riders, adica marii majoritati obsedate de maximalizarea pe termen scurt a valorilor actiunilor.

Daca o instanta (statul, cel mai adesea) ar avea puterea de reglementare, ar putea redefini regulile jocului social, cu alte cuvinte, ar reinstrui societatea. Astfel, mentinerea capitalismului integral nu ar putea sa evite, n cele din urma, distrugerea mediului planetei, asa cum a facut-o pana acum cu tot ceea ce este colectiv. In sfarsit, o cale de mijloc, care sa mbine realist cerintele oarbe ale mondialismului economic si aspiratiile ecologice ale generatiilor viitoare o reprezinta proiectul societatii moderatiei. Gasirea unui echilibru ntre capacitatile naturale existente si nevoile (prezente si viitoare) ale societatii este problema esentiala. Amprenta ecologica umana a devenit atat de apasatoare, ncat planeta nu o mai poate suporta. Caracterul pradator al societatii de consum este vehement denuntat. Daca fiecare pamantean (din cei 6,5 miliarde cati exista acum) ar trai ca un occidental mijlociu, ne-ar trebui trei planete ca a noastra pentru a ne satisface nevoile aferente! Deopotriva, modul de consum individual exagerat si expresia sa colectiva, modelul occidental pe care societatile tarilor emergente nteleg sa-l urmeze spre a se dezvolta, sunt puse astfel sub semnul ntrebarii. Orice extreme nu pot constitui o solutie viabila. In acest sens, Nicolas Hulot ne propune o cale interesanta. Nu putem sa propovaduim nici o utopica descrestere economica, considera el, si nici sa continuam pe acest drum, crezand ca adaptarea se va face prin forta lucrurilor. Dimpotriva, sustine acesta, trebuie sa identificam si sa promovam instrumente care sa ne permita sa antamam o reducere a consumului de energii fosile, a fluxurilor de materiale si de resurse si mai ales sa iesim din civilizatia confuziei. Trebuie sa mergem nu catre o societate de privatiuni, ci spre o societate a moderatiei, de abundenta frugala, conchide Hulot. Si se impune sa o facem rapid, caci lumea de maine, de voie ori de nevoie, va fi radical diferita de cea de azi. Se propune chiar o revizie culturala, care ne-ar obliga sa revedem certitudinile si cele dobandite pana acum. Am trait mult timp n ideea ca progresul este linear, ca fiecare zi aduce un progres. Numai ca logica actuala, de piata, ne conduce fatalmente n directia opusa. Putem, progresiv, sa-i substituim o noua logica. Dar pentru aceasta trebuie sa ne revizuim fundamentele noastre, sa gasim piatra filosofala care sa ne permita sa conciliem mentinerea cresterii economice si sociale cu o buna gestiune a problemelor mediului. Pentru aceasta, politicile trebuie sa fixeze obiective pe termen lung, n afara perioadelor de timp guvernate de calendarele electorale, menite sa promoveze o dezvoltare n termeni moderati, care sa mpace nevoile socio-umane cu exigentele mentinerii si perpetuarii unui mediu echilibrat ecologic, de calitate. Am retinut o asemenea pozitie n primul rand pentru realismul sau. Intr-o epoca a extremelor, calea de mijloc mi se pare cea mai potrivita spre a aborda o asemenea problema si, deopotriva, cea mai fezabila. De altfel, aici si spune cuvantul experienta pragmatica a lui N. Hulot, cunoscut nu numai prin calatoriile sale exploratorii, dar si prin calitatea de sfetnic pe probleme de ecologie al presedintelui francez J. Chirac. Pe acelasi registru de abordare, o pozitie mai moderata exprima proiectul unei societati econome si solidare, cristalizat n jurul a trei idei principale: toate popoarele planetei au dreptul

la satisfacerea nevoilor lor esentiale - alimentatie, educatie, igiena, sanatate s.a. -, ceea ce implica n mod inevitabil acceptarea unei anumite cresteri economice; aceasta crestere nu poate fi eterna si trebuie sa distingem ntre productiile a caror sporire ramane necesara si cele care pot sa descreasca, mai ales n tarile bogate; elaborarea unei noi conceptii asupra bogatiei prin elemente precum privilegierea scaderii timpului de munca n raport cu accelerarea productiei si a consumului, prioritate pentru valorile de folosinta n raport cu valorile marfa, extinderea sferei publice n raport cu sfera privata si stapanirea colectiva a bunurilor publice mondiale (resurse, cunoastere) n raport cu privatizarea lor. Aceasta cale s-ar opune astfel tendintei actuale de liberalizare maxima a societatii.

Depasirea conceptului de dezvoltare

Chiar si conceptul de dezvoltare, pe care se sprijina sintagma impusa n plan international prin Raportul Brudtland (1987), este pus astazi n discutie. Edgar Morin (2003), de pilda, propune sa se renunte la termenul de dezvoltare, identificat prin modelul occidental de crestere economica, afirmat n cursul secolului XX, si care, n cele din urma, nu s-ar fi dovedit durabil. Este contestata, totodata, si notiunea de progres, n conditiile n care el se exprima printr-un PIB masurabil de criterii pur economice. Pentru ce s-ar justifica abandonarea, prin depasire, a notiunii de dezvoltare? In special spre a pune capat situatiei de pana acum si a surprinde mai bine multidimensionalitatea devenirii omenirii ntr-o lume a globalizarii si, n primul rand, a mondializarii neoliberale. Urmarind argumentarea lui E. Morin, renuntarea la un asemenea termen s-ar impune, mai ntai, ntrucat nucleul sau este de natura tehnico-economica; modelul actualelor tari dezvoltate face din el locomotiva care trage celelalte vagoane ale mersului societatii umane, ca sanatatea, cultura, democratia, bunastarea s.a. Notiunea de dezvoltare este expresia unei logici exclusiviste, careia i scapa n mod natural alte determinari importante, inclusiv cele ecologice si sociale. n alta ordine de idei, prin caracterul sau tehnico-economic, dezvoltarea se fondeaza pe calcul si se masoara prin cifre, care ignora ceea ce le scapa, respectiv aspecte esentiale ale conditiei umane. Si conceptul mai nou de dezvoltare umana surprinde mai degraba indicatori, cifre si ignora dimensiuni majore, indispensabile. In acelasi timp, notiunea de dezvoltare implica o alta notiune globala si generala, cea de subdezvoltare; aceasta rezulta din aceeasi saracie lucie, din aceeasi lipsa fundamentala legata de ignorarea diversitatii culturale si urmarea unui model unic. A supravietui n actuala civilizatie nseamna si o expunere la riscuri multiple; printre factorii de criza se numara si criza ecologica, problema devenita mondiala si provocata de dezvoltarea nsasi.

Aceasta incompatibilitate intrinseca este cu atat mai mult relevatoare, cu cat ideea dezvoltarii durabile si gaseste originile, daca nu originea, n miscarea internationala pentru protectia mediului. Ca atare, problema relatiei om-natura se afla n inima conceptului, iar eliminarea sa l lipseste de continut. Iesirea din impas poate avea loc, dupa Morin, printr-o politica a umanitatii si o alta a civilizatiei, complementare si interdependente. Mersul spre o civilizatie planetara viabila presupune depasirea ngustimii unor notiuni traditionale precum: crestere economica, dezvoltare si chiar dezvoltare durabila si afirmarea altora noi pe masura. Numai ca aceasta implica, pe langa acceptarea necesitatii schimbarii caii, si modificarea nsasi a acesteia. Cum? Printr-un viitor efort istoric de gandire si conceptualizare, al carui imperativ ncercam sa-l ntrevedem aici si acum si, de ce nu, chiar sa-i prefiguram unele perspective. Mai poate fi acceptata ideea de progres? Rezultata din filosofia Luminilor, aceasta a servit drept cadru ideologic al revolutiei industriale, iar dezvoltarea economica pe care a promovat-o a determinat distrugeri masive ale mediului. Un progres absolut asezat se transforma n regres, pe toate planurile posibile (S. Lem). In aceasta logica, spre a apara natura si a salva civilizatia umana ar trebui, oare, abandonata ideea (clasica) de progres? In orice caz, cum sustine E. Morin, exista o criza a progresului si a modernitatii; a existat o necesitate istorica propulsata de progresele stiintei, ratiune si democratie, dar bunastarea anuntata nu a fost ntalnita. Cred n posibilitatea unui progres uman, nu n necesitatea sa istorica, afirma filosoful. De altfel, el nu este linear. Ne trebuie o ntoarcere la izvoarele sale creatoare pentru a depasi o civilizatie sclerozata. O noua era poate astfel porni de aici, o revolutie tot atat de importanta precum cea a neoliticului este posibila. Suntem pregatiti si, mai ales, dispusi sa ne-o asumam? Cat despre conceptul de dezvoltare durabila, sa nu uitam ca si paradigmele ori teoriile, precum speciile, apar si dispar la scara istoriei.

GHEORGHE ZAMAN Dezvoltarea durabila, imperativ pentru prezentul si viitorul Romaniei

Intrebarea privind posibilitatea realizarii dezvoltarii economice durabile a Romaniei nu poate avea decat un raspuns afirmativ, conditionat de ndeplinirea unor cerinte sine qua non, a caror constientizare, cat mai urgent cu putinta, n mentalul tuturor nivelurilor societale, face parte din instrumentarul de baza al reusitei.

Pilonul economic al dezvoltarii durabile a Romaniei, caruia i se adauga n mod complementar si independent cel social, ambiental si cultural, are cateva obiective si prioritati. Un prim obiectiv macroeconomic fundamental este cresterea permanenta a PIB, pe baza aplicarii programului strategic si tehnic contemporan, n ritmuri relativ nalte, care sa asigure atingerea nivelului mediu al PIB per capita al UE-27 ntr-un orizont realist de timp (de exemplu, pana n 2005, ceea ce ar presupune un ritm mediu anual de crestere n perioada 2007-2025 de cel putin 6,5%). Aceasta crestere presupune un efort investitional sustinut, cu eficienta ridicata, o dinamica nalta a productivitatii totale a factorilor de productie, dar mai ales satisfacerea criteriului eco-eficientei de a realiza mai mult cu mai putin consum de resurse naturale si umane. In cursa de diminuare a decalajelor (rattrapage, catching-up) economice si sociale dintre Romania si tarile dezvoltate, managementul strategic la nivelurile macro, mezo si micro va fi nevoit sa monitorizeze si sa evalueze strategii si substrategii ale cresterii economice durabile care sa includa adecvat factorul ecologic, ntr-un proces de crestere/descrestere diferentiata a sectoarelor economice, a ramurilor, subramurilor si grupelor de produse si servicii, n concordanta cu evolutia parametrilor cererii viitoare interne si externe de bunuri si servicii. Managementul sustenabilitatii cresterii economice durabile n Romania are ca obiectiv, de asemenea, mentinerea ratei anuale a inflatiei la niveluri de o singura cifra, intervalul 1% pana la cel mult 5% fiind cel caruia va trebui sa i se acorde cea mai mare atentie. Se stie ca inflatia reprezinta un factor cu entropie economica, sociala si de mediu ridicata care submineaza expectatiile rationale si mareste gradul de incertitudine si risc, inclusiv n cazul dezastrelor naturale. Cea mai sanatoasa cale de reducere a nivelului inflatiei este reducerea costurilor (inclusiv a consumului total si unitar de resurse de mediu), cresterea competitivitatii si a productivitatii mai rapid decat cresterea salariilor. Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltarii durabile se refera la asigurarea unui nalt nivel al gradului de ocupare a fortei de munca disponibile si reducerea ratei somajului la nivelul sau natural (4%-5%), inclusiv prin promovarea unui parteneriat public-privat, generator de locuri de munca (job creation) cu productivitate ridicata, utilizarea unor mecanisme de redistribuire a veniturilor, n cazuri justificate, evitandu-se ncurajarea mentalitatii de a nu munci pentru a beneficia de ajutor social. Intreprinderea unor activitati strategice si de coordonare pentru dezvoltarea economica durabila la nivel national n prezent constituie o preocupare a marii majoritati a statelor care se afla n diferite stadii ale procesului de elaborare, implementare, monitorizare si evaluare a Strategiei Nationale de Dezvoltare Durabila, ca urmare a recomandarii Summit-ului Mondial al Dezvoltarii Durabile de la Johannesburg (septembrie 2002). Putine state n prezent si permit sa nu aiba o strategie a dezvoltarii economice durabile ca reper pentru fundamentarea unor decizii eficiente pe termen lung.

Stiinta sustenabilitatii

Eficientizarea managementului strategic al cresterii economice sustenabile a Romaniei include o serie de factori interni si externi legati de deteriorarea factorilor de mediu, cresterea frecventei fenomenelor meteo extreme cu implicatii economico-sociale de mare anvergura si pe termen foarte lung, la nivel local, national si planetar. Ca urmare a cresterii importantei si acutizarii problemelor dezvoltarii durabile, n anul 2000 a fost adoptata la Friibergh (Suedia) declaratia privind promovarea Stiintei Sustenabilitatii (Statement on Sustainability Science), care si propune sa mbunatateasca substantial, chiar daca limitat, interactiunile dintre natura si societate, tinand seama de faptul ca, n ultimele decenii, directia de dezvoltare a omenirii nu este sustenabila, precum si de necesitatea reconcilierii scopurilor evolutiei sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, acordandu-se o atentie speciala modului n care schimbarile de mediu se repercuteaza asupra societatii. Racordarea cat mai eficienta a stiintei si tehnologiei la obiectivele si mijloacele sustenabilitatii economice, sociale si ecologice a devenit o preocupare si o necesitate stringenta, cea mai buna dovada fiind cele 48,2 milioane de trimiteri pe website-ul Google, dintre care 11,7 milioane referitoare la SUA, 8,67 milioane la Anglia, 850.000 la Ungaria si 580.000 la Romania. Stiinta sustenabilitatii difera radical fata de actualele domenii ale stiintei n ceea ce priveste structura, metoda si continutul. Este vorba de noi abordari legate de nonlinearitate, complexitate, decalaje mari de timp ntre actiunile economico-sociale si consecintele acestora, dezvoltarea de teorii specifice si modele semicantitative. Solutionarea provocarilor stiintei sustenabilitatii necesita o stabilire mai clara a responsabilitatii guvernarii, o mbunatatire a democratiei, o constientizare mai puternica a cetatenilor, stiluri noi de organizare institutionala pentru consolidarea si sprijinirea cercetarilor interdisciplinare, pe termen lung, inclusiv n tarile n curs de dezvoltare, implicarea oamenilor de stiinta, a practicienilor si cetatenilor n stabilirea prioritatilor, crearea de cunostinte stiintifice noi, evaluarea consecintelor posibile si testarea acestora n practica. Desi n Romania exista mai multe strategii la nivel sectorial si subsectorial care au legatura cu cresterea economica sustenabila, impuse mai ales de pregatirea procesului de aderare a tarii la UE, pana n prezent nu exista o Strategie a Dezvoltarii Durabile, adoptata de guvern sau parlament. Din acest punct de vedere, Romania contrasteaza cu situatia tarilor membre ale UE, care implementeaza astfel de strategii, paralel cu Strategia Dezvoltarii Durabile a UE, elaborata n anul 2001 si mbunatatita n 2005. Chiar daca elaborarea si consensualizarea unei astfel de strategii este dificila din mai multe puncte de vedere, ea reprezinta un ndreptar absolut necesar pentru durabilitatea tarii, inclusiv pentru vizibilitatea si ncadrarea sa n context international.

Planificare si programare

ntr-un studiu intitulat Strategiile Nationale pentru Dezvoltarea Durabila. Provocari, Abordari si Inovari n Actiuni Strategice si Coordonate (Swanson et al., 2004), se arata ca dezvoltarea durabila forteaza reconcilierea ciclurilor electorale pe termen scurt cu planificarea si programarea pe termen lung, a scopului cresterii economice cu sustenabilitatea sociala si ambientala, a avantajelor coerentei si coordonarii politicilor cu miscarea spre descentralizare. n conditiile n care orizontul de timp al strategiilor sectoriale de crestere economica sustenabila n Romania nu depaseste termenul mediu, cu exceptia unora vizand preluarea acquis-ului comunitar sau alte angajamente pe plan international (Protocolul de la Kyoto etc.), managementul strategic n acest domeniu ar trebui sa aiba n vedere urmatoarele: - realizarea unui mecanism de feedback care sa includa monitorizarea, nvatarea si adoptarea pe baza unui set integrat de indicatori care sa permita o analiza aprofundata a compatibilizarii/compromisului (trade-off) dintre componentele economica, sociala si de mediu, stiut fiind ca nu se poate manageria strategic decat ceea ce putem masura; - coordonarea dintre obiectivele strategiei (inclusiv masurile subiacente) si bugetele consolidat si locale, pe perioade mai lungi de timp (multianuale), astfel ncat Strategiile Dezvoltarii Durabile sa nu ramana pe pozitii periferice sau sa fie neglijate, asa cum se ntampla n prezent, n cazul Romaniei, dar si al altor tari, aceasta presupunand o mai mare implicare a ministerelor de finante; - coordonarea si compatibilizarea obiectivelor si programelor la nivelurile macro si local (Agenda 21 locala), astfel ncat politicile macro prodezvoltare durabila sa confere coerente si eficiente. n figura 1, am prezentat relatiile n ordine cronologica ale managementului strategic al dezvoltarii economice durabile pe care l adopta tarile cu experienta n acest domeniu. Din analiza experientei mondiale n ceea ce priveste tipologia strategiilor dezvoltarii durabile releva urmatoarele categorii: a) strategia cuprinzatoare, multidimensionala, care sa ncorporeze ntr-un singur document si proces pilonii economic, social si ambiental ai dezvoltarii durabile, n conformitate cu recomandarile Agendei 21 privind strategiile nationale ale dezvoltarii durabile; de regula, cea mai mare parte a tarilor atat dezvoltate, cat si n curs de dezvoltare au elaborat acest tip de strategie; b) strategii ale dezvoltarii durabile pe domenii sau probleme (apa, aer, ecoeficienta etc.), n care se stabilesc obiective si politici pentru un singur domeniu, n contextul ntregii economii; c) strategii sectoriale ale dezvoltarii durabile (de exemplu: transport, sanatate etc.), care pot fi considerate substrategii ale strategiei nationale; d) strategiile dezvoltarii economiei nationale, care integreaza dezvoltarea durabila n sensul includerii directe a aspectelor ecologice n procesul general de dezvoltare a tarii din punctul de vedere al influentarii reciproce dintre diferitele domenii si medii.

In multe tari, strategiile dezvoltarii durabile nu sunt consacrate legal, oficial, printr-un for legislativ (parlamentul, guvernul etc.). In unele tari nsa, exista un mandat legal pentru strategiile dezvoltarii durabile la nivel parlamentar. n UE, de exemplu, exista cerinta de a integra problemele sustenabilitatii n politicile Uniunii (Art. 6 al Tratatului Uniunii, hotararile reuniunii tarilor UE de la Cardiff). Cadrul institutional responsabil cu elaborarea, aprobarea si implementarea strategiei variaza de la o tara la alta, dar, oricum, organismele specializate pe probleme de mediu (ministere, agentii, centre etc.) au nceput sa joace un rol tot mai mare.

Principii si criterii internationale

Managementul strategic presupune, pe langa stabilirea unor obiective pe termen lung (15-20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt si mediu, si aplicarea unui set de principii si criterii validate eficient pe plan international, la care ne vom referi n continuare. Managementul integrat este principiul care presupune abordarea n maniera unitara si holistica a proceselor de productie, procesare, transport, distributie, utilizare si depozitare, tinand seama de ciclul de viata al produselor si tehnologiilor, implicarea stakeholder-ilor, coordonarea interinstitutionala, sinergiile pentru cea mai buna utilizare a resurselor si evitarea unor duplicari nenecesare. Echitatea intergenerationala este o cerinta sine qua non, potrivit careia generatia prezenta are dreptul de a folosi si beneficia de resursele pamantului, cu obligatia de a tine seama de impactul pe termen lung a activitatii acesteia si de a sustine baza de resurse si mediul global si n beneficiul generatiilor viitoare. Precautia reprezinta instrumentul decizional prin care se ntreprind actiuni de raspuns (contracarare) la amenintarile legate de pagubele serioase si ireversibile cauzate sanatatii umane si/sau mediului atunci cand nu dispunem de o informatie stiintifica necesara. Abordarea ciclului de viata al bunurilor, serviciilor si tehnologiilor evalueaza consecintele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrarii si valorificarii produselor de piata. Preventia presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sanatatii umane si a capitalului natural de fenomenele si procesele economice care ar putea fi prevenite prin investitii si costuri de modernizare, reparatii, tratare sau compensare; este cunoscut ca prevenirea unor prejudicii este cu mult mai eficienta decat nlaturarea consecintelor, dupa ce acestea s-au produs. Substitutia presupune nlocuirea unor produse si servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu, cu altele mai eficiente si cu impact ecologic mai redus si mai putin daunatoare.

 Principiul poluatorul plateste sau al internalizarii costurilor marginale externe (externalitatilor negative) stabileste folosirea mecanismelor de piata pentru ca poluatorii sa suporte n totalitate costurile sociale si de mediu ale activitatii lor si ca aceste costuri sa fie reflectate n preturile si tarifele bunurilor si serviciilor. Internalizarea externalitatilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizeaza folosirea unui sistem de subventii corective, stimulente pentru activitatile care genereaza beneficii marginale la partile terte, fara ca acestea sa plateasca (cercetare-dezvoltare, protectia mediului, educatie, dezvoltare regionala, ntreprinderi mici si mijlocii etc.). Participarea publica presupune accesul nerestrictionat la informatia privind mediul, cu anumite exceptii justificate (informatii confidentiale de afaceri), dreptul publicului de a lua parte la deciziile n domeniul mediului si de a lua n considerare consecintele acestora, posibilitatea de a reactiona a partilor implicate (interesate) din societatea civila, dreptul de a cunoaste din timp posibile riscuri de mediu. Principiul bunei guvernari prevede ca autoritatile si institutiile statului sa-si desfasoare activitatea transparent, eficient si onest, n conditiile prevenirii si penalizarii poluarii si ale promovarii protectiei mediului. Parteneriatele privat, public si public-privat se bazeaza pe cooperarea directa, inter si intrainstitutionala, ntre partile interesate (stakeholders) reprezentate de autoritati si institutii publice, ONG, grupuri si firme industriale, retele si oameni de afaceri, care mpreuna pot obtine, prin cumularea expertizei si eficientei proprii, o valoare adaugata superioara, pentru sustenabilitatea cresterii economice la nivelurile macro si microeconomic. Cooperarea ntre state, care include responsabilitati comune, dar diferentiate, n functie de nivelul de dezvoltare a tarilor, se pot aplica o serie de abordari diferentiate n ceea ce priveste obligatiile economico-financiare pentru protectia mediului la nivel local, regional si international, tarile dezvoltate recunoscand faptul ca le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv n ceea ce priveste acordarea de asistenta tarilor n curs de dezvoltare sau cu economie de piata emergenta. Principiile si abordarile criteriale ale managementului strategic al dezvoltarii economice durabile a Romaniei sunt n deplin consens cu spiritul si recomandarile Declaratiei de la Rio, Agendei 21, Declaratiei Mileniului si ale celorlalte documente aprobate prin consens la summit-urile mondiale ale dezvoltarii durabile. n ncheiere, subliniem necesitatea elaborarii si implementarii unei strategii a dezvoltarii economice durabile a Romaniei, pe o perioada de cel putin 20 de ani, care sa tina seama de componentele sociale, de mediu si culturale ale dezvoltarii durabile, n contextul national si international, al integrarii n UE si al globalizarii. Fara o astfel de strategie, Romania va figura n statisticile, analizele si rapoartele ONU si ale altor organizatii internationale, n acest domeniu, cu liniute sau , ceea ce ne pozitioneaza periferic ca vizibilitate si relevanta pe plan international.

CAMELIA CAMASOIU Progrese n interactiunea dintre crestere economica si mediu

Strategia dezvoltarii durabile a Uniunii Europene, revizuita n 2005, a lansat mesajul de baza al identificarii sinergiilor dintre dimensiunea economica, sociala si de mediu, cei trei piloni ai sustenabilitatii. Relevanta interactiunilor dintre prosperitatea economica si securitatea mediului este confirmata de cuplarea consumului de resurse energetice la cresterea economica. In mod traditional, sporul de activitate economica presupune consumuri crescande de energie si materiale, care la randul lor sporesc degradarea mediului. Este o realitate dovedita pretutindeni ca emisiile de gaze cu efect de sera (GES), provenite din activitatile umane cum ar fi arderea carbunilor, a petrolului si a gazelor naturale, cauzeaza ncalzirea generala a atmosferei terestre si ca schimbarile climatice sunt cel mai evident rezultat al acestora, cu efecte diferite n lume. Printre aceste efecte se numara modificari n modelele agricole, n folosirea terenului si a ofertei de apa, zonele de dezastru si cresterea riscului de dezastru natural (de exemplu, valurile de caldura, secetele si inundatiile) cu consecinte grave de ordin economic si social. Comunicatul de la Gothenburg al Comisiei Europene catre Consiliul European a identificat schimbarea climei drept una dintre cele mai mari amenintari pentru dezvoltarea durabila, accentuand necesitatea de a spori folosirea energiei curate si de a reduce, n general, cererea de energie. Folosirea n proportii mai mari a energiei electrice, produse din surse regenerabile, ca si a cogenerarii (producerea simultana de energie electrica si termoficare), care antreneaza reducerea consumului de combustibili fosili, constituie parti importante ale Programului European de Schimbari Climatice. Acesta cuprinde un pachet de masuri propuse pentru reducerea emisiilor GES n conformitate cu Protocolul Kyoto si cu Conventia cadru a Natiunilor Unite privind Schimbarile Climatice. Strategia revizuita a stabilit noi limite pentru reducerea cantitatii de emisii GES (8% reducere pe an) si o perioada de realizare pana n 2010. Totodata, s-au cerut actiuni clare pentru reducerea cererii de energie si sporirea, pana n 2010, a contributiei energiei electrice obtinute din surse regenerabile la 22% din consumul brut de electricitate. Strategia a elaborat o viziune mai clara asupra a ceea ce este durabil si a identificat sase tendinte care nu sunt sustenabile. Actiunile s-au concentrat pe: 1) limitarea schimbarilor climatice si cresterea folosirii energiei curate;

2) inlaturarea pericolelor pentru sanatatea publica; 3) gestionarea resurselor naturale cu mai multa responsabilitate; 4) mbunatatirea sistemului de transport si a managementului folosirii terenului; 5) combaterea saraciei si a excluziunii sociale; 6) luarea n considerare a implicatiilor economice si sociale ale fenomenului de mbatranire a populatiei.

Reducerea emisiilor GES

In cele ce urmeaza, ne referim la prima problema, ncercand sa sintetizam cateva aspecte relevante pentru limitarea schimbarilor climatice si reducerea gradului de intensitate energetica din Romania, comparativ cu tarile Uniunii Europene. Dupa cum se stie, cresterea economica durabila cere un consum energetic suplimentar mai mic, in principal ca urmare a schimbarilor structurale din economie. In realitate nu se ntampla asa, progresul economic este nsotit de cresterea consumului total de energie, obtinuta preponderent din sursele primare conventionale (titei, carbune, gaze naturale). Din analiza recenta efectuata asupra progresului pe calea dezvoltarii durabile a Europei a reiesit ca, n ultimul deceniu din secolul trecut, s-a nregistrat o reducere importanta a emisiilor GES, n principal ca rezultat al trecerii la combustibili cu un continut mai redus de carbon si al nlocuirii termocentralelor pe carbune cu alti combustibili mai eficienti n combinatie cu cresterea folosirii cogenerarii. Decuplarea cresterii economice de consumul intern brut de energie este un obiectiv principal al strategiei de dezvoltare durabila a Uniunii Europene. Datele de analiza arata un progres inegal n materie de decuplare. Dupa anul 2000, emisiile GES au crescut n medie cu 0,3% pe an n cadrul UE-15 si cu 0,6% pentru UE-25. Coreland consumul energetic cu cresterea mai nceata a PIB, reiese o tendinta de stagnare a intensitatii energetice n ultimii ani. Unele tari precum Marea Britanie, Germania, Franta, Suedia, Grecia si cele mai multe dintre tarile noi membre ale UE si-au construit mecanisme flexibile pentru realizarea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto, n timp ce altele nu. Pe total, ncepand cu anul 2000, emisiile de CO2 din sectorul energetic au crescut, desi la o rata mai mica decat consumul intern brut de energie, ceea ce a nsemnat o modificare nensemnata n intensitatea CO2 (-0,3% pe an).

Consumul intern brut de energie s-a majorat, la nivelul UE, cu circa 1,4% anual ntre 2000 si 2003, fiind mult mai nalt decat rata medie anuala a cresterii, de numai 0,6% din ultimul deceniu (1990-2000). In ceea ce priveste Romania, aceasta se situeaza pe o curba ascendenta a consumului intensiv de energie. In ultimii ani, consumul intern brut de energie a nregistrat o tendinta crescatoare cu o rata medie anuala de 1%, mai ales pe seama sporirii cererii de carbune (inclusiv cocs). Judecand n termenii reducerii emisiilor GES, aceasta tendinta nu este pozitiva. Totusi, avand n vedere ca emisiile totale nete GES au scazut cu aproape 50% fata de 1989, ca urmare a reducerii drastice a productiei industriale, ca si a restructurarii economice din anii tranzitiei la economia de piata, aceasta concluzie se cere nuantata. Din compararea consumului energetic cu cresterea economica din primii cinci ani ai noului mileniu, se constata o devansare din partea activitatii economice. Cu o rata medie anuala de crestere economica de peste 4%, comparativ cu 1% cresterea medie anuala a consumului intern brut, se poate vorbi despre o usoara tendinta de reducere a intensitatii energetice a economiei romanesti.

Imbunatatirea intensitatii energetice in Romania

Desi situatia din Romania este departe de tabelul european, datele statistice sugereaza o mbunatatire a intensitatii energetice (1995-2002). Fata de media din UE-25 a consumului energetic, de 174 tone echivalent petrol la un milion PIB (PPS), Romania a nregistrat un nivel de 272 tone echivalent petrol la un milion PIB (PPS), fiind ntr-o pozitie mai avantajoasa decat Islanda (473), Bulgaria (392), Estonia (370), Slovacia (319) s.a. Cele mai joase niveluri ale intensitatii energetice s-au obtinut n Italia (132), Irlanda (138), Danemarca (144), Austria (148), Marea Britanie (154) etc. Tendintele consumului energetic final din toate tarile europene demonstreaza mbunatatiri substantiale n sectoarele industriale si de servicii. In schimb, nu s-a constatat nici un progres semnificativ n sectorul transportului, desi principalul obiectiv al strategiei Gothenburg a fost decuplarea consumului energetic de cresterea activitatii economice si reducerea ponderii sectorului n PIB. Noile propuneri vizeaza o mutatie n folosirea transportului de la cel rutier la transportul pe calea ferata, transportul pe apa si transportul public de pasageri, care va satisface angajamentul de reducere a emisiilor GES. In cazul Romaniei, sporirea energointensivitatii cresterii economice n conditiile reducerii emisiilor GES reprezinta o mare provocare, tinand seama de contextul international, de cerintele integrarii europene si de posibilitatile interne de adaptare. Cresterea eco-eficientei are nevoie atat de obtinerea performantelor de mediu, cat si de mbunatatirea performantelor economice. Reducerea decalajelor fata de UE necesita nlocuirea tehnologiilor vechi si poluante cu unele mai performante si curate, precum si o serie de masuri vizand politicile de mediu pe baza

mecanismelor de piata. Schimbarile necesare n modelele de productie si de consum solicita nu numai cresterea produselor cu etichete ecologice, ci si ridicarea nivelului de cunoastere si de participare a societatii civile si a sectorului afacerilor la elaborarea si aplicarea deciziilor privind protectia mediului. Un aspect care priveste direct eco-eficienta se refera la construirea si promovarea instrumentelor de piata care sa reflecte adevaratele costuri ale folosirii resurselor naturale si impactul de mediu asupra societatii. Imbinarea unui sistem adecvat de eco-taxe, cu impunerea de standarde si parametri calitativi de mediu, n functie de particularitatile sectoriale, n conditiile clarificarii drepturilor de proprietate, reprezinta modalitati de eficientizare a interrelatiei dintre cresterea economica si mediu. In tarile membre UE, rolul taxelor de mediu a sporit considerabil, mai ales n urma adoptarii unor masuri de contrabalansare cu taxele si impozitele asupra fortei de munca. La nivelul anului 2003, taxele de mediu contribuiau cu 2,7 procente n PIB, al UE-25, din care circa patru cincimi erau taxele pe energie, iar restul - taxe de transport si pe poluare/resurse. In tari precum Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Luxemburg s.a. se vorbeste despre reforma taxelor verzi sau bugetul verde.

Strategia Nationala privind Schimbarile Climatice

Romania participa la aplicarea unor mecanisme flexibile stabilite prin Protocolul de la Kyoto, cum ar fi implementarea n comun (Joint Implementation-JI) si Comercializarea Internationala a Emisiilor (International Emission Trading - IET), care ofera o serie de oportunitati si avantaje pentru respectarea angajamentelor nationale si internationale asumate. n Strategia Nationala privind Schimbarile Climatice (SNSC), elaborata n Romania ca urmare a acutizarii problemelor legate de GES, sunt stabilite principiile si aplicarea Schemei de comert cu emisii a UE. Desi SNSC vizeaza perioada 2005-2007, la elaborare s-a avut n vedere un orizont de timp mai ndepartat, pana n anul 2012, cand se ncheie prima perioada de angajamente prevazute prin Protocolul de la Kyoto. Implementarea Directivei UE privind comercializarea emisiilor, adoptata n 2003, care trebuie transpusa pana la aderarea Romaniei la UE, necesita stabilirea unui sistem de limitaretranzactionare a emisiilor GES, bazat n prima faza doar pe instalatiile care emit CO2 (instalatii de ardere de peste 20 MW, instalatii din rafinarii, cuptoare de cocs, precum si instalatii din siderurgie, industria mineralelor, cimentului, sticlei, ceramicii, celulozei si hartiei). Transpunerea Directivei n Romania, cel mai tarziu pana la data aderarii, este direct legata de implementarea unor masuri n directiile urmatoare: stabilirea autoritatii competente; stabilirea cadrului institutional si procedural; elaborarea si adoptarea primului si celui de-al doilea Plan National de Alocare; introducerea unui sistem de monitorizare; furnizarea informatiilor catre

viitorii participanti din sectoarele energie si industrie; nfiintarea registrului ETS al emisiilor; Planul National de Alocare-PNA (prima etapa: 2005-2007; etapa a II-a: 2008-2012). Prin comercializarea GES, n cadrul UE, se sconteaza n Romania pe urmatoarele efecte: participarea unui numar important de agenti economici din sectoarele energie si industrie la comercializarea emisiilor, ceea ce va deveni o sursa de venit suplimentar prin vanzarea suplimentara de permise; evaluarea directa din punct de vedere economic a aspectelor reducerii GES; introducerea unor standarde internationale privind poluarea cu GES. Implementarea si actualizarea SNSC presupune o serie de etape si masuri, ntre care cele mai semnificative sunt: - identificarea si alocarea resurselor necesare capacitatii institutionale si specializarii personalului finantarii implementarii actiunilor prevazute; - elaborarea planului national de actiune privind schimbarile climatice, ca instrument de implementare a SNSC; - monitorizarea si actualizarea SNSC. Prin continutul sau, SNSC este un document util pentru convergenta politicii de mediu catre obiectivul major al realizarii sustenabilitatii dezvoltarii. Sansele realizarii acestei strategii sunt direct legate de aderarea Romaniei la UE, ntrucat schimbarile climatice au efecte care depasesc granitele nationale, indicatorii globali, regionali, locali, avand relevanta n coroborare cu agregatele nationale care masoara gradul de poluare n anumite locatii-sursa de generare a GES.

MARIA MOLNAR Dezvoltare umana si coeziune sociala n Romania

Dezvoltarea umana este o componenta intrinseca a dezvoltatii durabile, componenta care defineste obiectivul si rezultatul final al acesteia. In ultima instanta, dezvoltarea este evaluata prin sporul de bunastare pe care l determina, prin cresterea capacitatii si a libertatii oamenilor de a trai viata asa cum si-o doresc, de a face ceea ce si cum doresc sa faca si de a fi ceea ce doresc sa fie. Dezvoltarea umana presupune, n primul rand, posibilitatea de a trai o viata lunga si sanatoasa, educatie, resursele adecvate unui nivel de trai decent; de asemenea, participare la viata sociala si politica a societatii, libertatea cuvantului. Combaterea saraciei, educatia si sanatatea, precum si egalitatea ntre sexe constituie preocuparile centrale legate de dezvoltarea umana, pe care se axeaza sase din cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului: eradicarea saraciei extreme si a foametei; accesul universal la educatia primara; promovarea egalitatii ntre sexe;

reducerea mortalitatii infantile; mbunatatirea sanatatii mamelor; combaterea HIV/SIDA, a malariei si a altor boli. Restrangerea saraciei este n mod unanim considerata ca obiectiv al dezvoltarii n conditii de echitate, iar impactul asupra saraciei reprezinta unul dintre principalele criterii de evaluare a calitatii cresterii economice. Important este si faptul ca dezvoltarea umana este, n acelasi timp, componenta de natura instrumentala a dezvoltarii durabile, un factor esential al dezvoltarii economiei bazate pe cunoastere si n conditii de sustenabilitate. Dezvoltarea umana implica investitie n capitalul uman, n special n cresterea calitatii acestuia, ceea ce nseamna si cresterea capacitatii oamenilor de a participa n mod eficient si creativ la procesul de dezvoltare economica, de a-si adapta modelul de consum la exigentele de protectie a mediului, de a nvata sa traiasca n armonie cu natura si cu respect fata de aceasta. Un accent mai mare pe dezvoltarea umana, pe asigurarea conditiilor de realizare a acesteia, n strategia de dezvoltare durabila, este imperios necesar si n Romania. Dezvoltarea umana poate constitui unul dintre fundamentele sansei dezvoltarii durabile n Romania, un motor al acesteia; dezvoltare durabila fara care nu ne putem imagina viitorul Romaniei. Pe de alta parte, dezvoltarea umana nu se poate realiza fara resurse materiale si financiare, astfel ncat dezvoltarea economica este o conditie sine qua non a dezvoltarii umane, aceasta relatie de dependenta fiind mai evidenta si mai puternica decat cea care se manifesta n sens invers. Totusi, asa cum o demonstreaza experienta internationala, la niveluri egale de dezvoltare economica se nregistreaza niveluri diferite ale parametrilor dezvoltarii umane, ceea ce nseamna ca politici mai bune n domeniu, precum si alocarea mai generoasa a resurselor disponibile n directia sustinerii dezvoltarii umane si gestionarea eficienta a acestora pot determina performante mai bune n plan social; performante care, n timp, pe termen scurt si mai ales pe termen mediu si lung, si pun amprenta asupra performantelor economice. Relatia dintre calitatea mediului si dezvoltarea umana este evidenta, de asemenea, n principal din perspectiva impactului conditiilor de mediu asupra sanatatii, devenind nsa coplesitoare atunci cand catastrofe naturale (inundatii, cutremure etc.) determina distrugerea locuintelor si gospodariilor si pun n pericol nsasi viata oamenilor. Dezvoltarea durabila este sustinuta si de coeziunea sociala, ca factor favorizant al dezvoltarii economice si umane, dar si ca element constitutiv al dezvoltarii sociale. Coeziunea sociala este o caracteristica a mediului social, caracteristica ce favorizeaza dezvoltarea, cresterea economica echitabila. Coeziunea sociala implica ncrederea oamenilor ca actiunile loc comune vor aduce beneficii pe termen lung, chiar daca pe termen scurt presupune pierderi, si presupune evitarea accentuarii inegalitatii si a excluderii sociale, ntarirea sentimentelor de ncredere si siguranta si a spiritului de cooperare, construirea unor institutii transparente, responsabile si flexibile. Coeziunea sociala constituie o alta premisa esentiala care trebuie pusa la baza strategiei de dezvoltare durabila a Romaniei. Masura n care membrii societatii vor conlucra pentru reconstructia economiei nationale, pentru depasirea dificultatilor inerente integrarii n economia europeana si pentru valorificarea oportunitatilor create de aceasta integrare poate constitui un factor cheie al performantei economice si sociale. Construirea unei societati caracterizate prin coeziune sociala n Romania, obiectiv extrem de dificil de realizat, impune diminuarea proportiilor saraciei si eradicarea saraciei extreme, stoparea procesului de polarizare sociala, functionarea eficienta si transparenta a institutiilor statului si ale societatii civile, promovarea

profesionalismului n activitatea functionarilor publici, combaterea birocratiei si a coruptiei, cresterea ncrederii populatiei n aceste institutii, inclusiv prin educatie si informare, formarea unei clase politice responsabile si credibile, a carei activitate sa se bazeze pe cunoastere. Comunicarea cuprinde o analiza a principalilor indicatori ai dezvoltarii umane si coeziunii sociale n Romania: indicele dezvoltarii umane si indicatori ai sanatatii si educatiei, ai veniturilor, ai inegalitatii si polarizarii si ai saraciei. Analiza este realizata din perspectiva comparatiei cu tarile europene, n special cu statele membre ale Uniunii Europene.

Indicele dezvoltarii umane

Conform ultimului Raport al Dezvoltarii Umane, cu un indice al dezvoltarii umane de 0,792, Romania s-a situat n anul 2003 pe locul 64 din cele 177 de tari acoperite de raport, a saptea dintre tarile cu dezvoltare umana medie. Toate cele 25 de state membre ale UE se afla n grupul tarilor cu dezvoltare umana nalta, cu indici care variaza ntre 0,949 (Luxemburg) si 0,904 (Portugalia), n cazul vechilor state membre, si ntre 0,904 (Slovenia) si 0,836 (Letonia), n cazul noilor state membre. Nivelul scazut al indicelui dezvoltarii umane nregistrat n Romania, comparativ cu al majoritatii tarilor europene, deriva din pozitia relativ scazuta a Romaniei la toate cele trei componente si, n special, n ceea ce priveste venitul si speranta de viata. Indicele aferent Produsului Intern Brut per capita este de 0,72 (locul 60), la un nivel al PIB de 7.277 dolari SUA la PPC, de 8,6 ori mai mic decat cel din Luxemburg, de 2,5-5,2 ori mai mic decat n celelalte vechi state membre ale UE si de 1,4-2,6 ori mai mic decat cel din noile state membre ale UE. Indicele aferent sperantei de viata la nastere, utilizat pentru a evalua sintetic starea de sanatate, este 0,77 (locul 76). In anul 2003, speranta de viata a populatiei din Romania era de 71,3 ani, cu aproape 10 ani mai mica decat n Japonia (tara cu cea mai mare speranta de viata: 82 ani). n vechile state membre ale UE, speranta de viata variaza ntre 77,2 ani (Portugalia) si 80,2 ani (Suedia), iar n noile state membre est-europene ntre 71,3 ani (Estonia) si 76,4 ani (Slovenia). n Romania, n 2003 rata analfabetismului a fost de 2,7%, iar rata bruta de nrolare scolara la nvatamantul primar, secundar si tertiar a fost de 72%, parametri care situeaza tara noastra pe locul 59, cu un indice egal cu 0,89. Ponderea populatiei analfabete se ncadreaza ntre limitele de variatie din tarile UE, dar rata de nrolare scolara este mai scazuta decat n toate statele membre ale UE.

Populatia

Dupa anul 1990, evolutia populatiei Romaniei a fost marcata de scadere continua, astfel ncat n 2004 era cu peste un milion si jumatate de persoane mai mica decat n 1990. Scaderea a fost determinata de migratia externa si de sporul natural negativ, n conditiile n care a scazut natalitatea, iar mortalitatea a crescut. Speranta de viata la nastere a scazut n primii ani dupa 1990, de la 69,76 ani n medie n 1990 la 68,95 ani n 1996, dupa care a crescut la 71,32 ani n 2003. n conditiile cresterii duratei vietii si scaderii natalitatii, n Romania are loc un proces de mbatranire demografica, manifestat prin scaderea ponderii populatiei tinere si cresterea ponderii populatiei varstnice. Astfel, n 1990, copiii (0-14 ani) reprezentau 23,6% din totalul populatiei, iar persoanele de 65 ani si peste - 10,4%; n 2004 ponderea copiilor a scazut la 16,1% (16,7% n 2003), iar cea a varstnicilor a crescut la 14,5% (14,3% n 2003).

Sanatatea

Cresterea sperantei de viata indica si o mbunatatire a starii de sanatate a populatiei. Diferenta mare dintre speranta de viata n Romania si cea nregistrata n tarile dezvoltate, faptul ca romanii traiesc n medie cu noua ani mai putin decat locuitorii din vechile state membre ale Uniunii Europene reflecta atat diferentele mari dintre nivelul de bunastare si conditiile de viata, cat si probleme de sanatate mai mari, precum si insuficienta dezvoltare, subfinantarea si disfunctionalitatile din sistemul medical romanesc. Conform Anchetei privind conditiile de viata ale populatiei, realizata de Institutul National de Statistica, una din zece persoane apreciaza ca are o stare de sanatate rea sau foarte rea, iar una din cinci persoane sufera de boli cronice. n anul 2004, medicii de familie au declarat peste 16 milioane de cazuri noi de mbolnavire, 75 de cazuri la 100 de locuitori. Incidenta bolilor infectioase si parazitare a crescut de la 2.840 de cazuri noi la 100.000 de locuitori n anul 1990, la 4.494 de cazuri n 2004, din care numarul cazurilor noi de TBC la 100.000 de locuitori a crescut de la 64,6 n 1990 la 114,3 n 2004. Mortalitatea infantila si cea survenita pana la mplinirea varstei de 5 ani, precum si mortalitatea materna au nregistrat o scadere importanta fata de 1990: 16,7 copii sub un an (19,7 copii sub 5 ani) decedati la 1.000 de nascuti vii si 30,6 femei decedate din cauza complicatiilor sarcinii sau nasterii la 100.000 de nascuti vii, n 2003, fata de 26,9 (35,7) si, respectiv, 83,6 femei decedate, n 1990. Totusi, toate aceste rate sunt nalte comparativ cu cele nregistrate n tarile europene, n special n tarile membre ale Uniunii Europene. In 2003, n vechile state membre ale UE, rata mortalitatii infantile si rata mortalitatii sub 5 ani era de 3-6, iar n noile state membre, de 3-10, respectiv, 3-12%. Sistemul public de ocrotire a sanatatii din Romania sufera de subfinantare cronica, n conditiile n care nevoile de servicii medicale sunt mari, serviciile sunt costisitoare, iar resursele financiare alocate si alocabile sistemului sunt scazute. Conform Raportului PNUD al dezvoltarii umane, n

Romania, n 2002, ponderea cheltuielilor pentru sanatate n PIB a fost de 6,3%, din care 4,2% publice si 2,1% private, iar nivelul cheltuielilor a fost de 469 dolari PPC anual pe locuitor. Cheltuielile efectuate n Romania pentru sanatate sunt mai mici decat cele din toate statele membre ale Uniunii Europene, de 3,5-6,5 ori mai mici decat cele din vechile state membre si de 2-3 ori mai mici decat cele din Ungaria, Cehia si Slovenia.

Educatia

Analiza informatiilor privind distributia populatiei din Romania dupa cel mai nalt nivel de nvatamant absolvit evidentiaza cresterea nivelului general de instruire a populatiei, reflectata de cresterea ponderii populatiei care a absolvit nvatamantul superior si scaderea ponderii celei care a absolvit cel mult scoala generala. Conform datelor recensamintelor din 1992 si 2002, ponderea populatiei care a absolvit cel mult nvatamantul gimnazial n populatia n varsta de 25-64 ani a scazut cu 14,2 puncte procentuale si a crescut ponderea celei care a absolvit nvatamantul profesional si de ucenici, liceal si superior, la fiecare dintre aceste niveluri. Rata bruta de nrolare la toate nivelurile de nvatamant, adica numarul de elevi si studenti ce revin la 100 de persoane n varsta de 6-23 ani, a crescut de la 62,4% n 1990 la 71,6% n 2003, cea mai mare crestere fiind nregistrata n nvatamantul superior (de la 10,6% n 1990 la 43,2% n 2004). Rata bruta de nrolare n nvatamantul secundar superior (liceal si profesional) este nsa mai mica decat n anul 1990 (74,7% n 2003 fata de 90,7% n 1990).

Veniturile populatiei. Inegalitate si polarizare

Conform datelor furnizate de Ancheta bugetelor de familie (ABF), n anul 2004, veniturile disponibile ale gospodariilor din Romania au fost de 2,8 milioane de lei lunar/persoana (8,3 milioane de lei/gospodarie), ceea ce nseamna 1.921 PCS anual; veniturile banesti disponibile au fost de 2,3 mil. lei/persoana (1.543 PCS). In anul 2001, pentru care sunt disponibile date comparabile privind veniturile populatiei n statele membre ale Uniunii Europene, veniturile banesti disponibile din Romania, estimate la paritatea puterii de cumparare (1.179 PCS), erau de aproape noua ori mai mici decat media la nivelul UE-15, de aproape 16 ori mai mici decat veniturile populatiei din Luxemburg. Un locuitor al Romaniei poate cumpara din veniturile sale disponibile, n medie, o cantitate de produse si servicii de 9-10 ori mai mica decat un locuitor din Germania, Regatul Unit, Belgia, Austria, Olanda si Franta, de 7-8 ori mai mica decat un locuitor din Finlanda, Irlanda, Italia si Spania si de 5-6 ori mai mica decat un locuitor din Grecia si Portugalia. Aceste diferente dintre venituri pun n evidenta capacitatea scazuta a populatiei din Romania de acoperire a nevoilor care tin de dezvoltarea umana (nevoi de instruire si de ngrijire

a sanatatii, de comunicare), dar si nevoi legate de conditiile de locuit, de transport si de alimentatie. Evolutia veniturilor a fost marcata n anii 90 de erodarea puternica a puterii de cumparare sub influenta inflatiei si de recesiunea care a nsotit procesul de restructurare a economiei, iar dupa anul 2000 de relansarea cresterii economice si scaderea inflatiei. Castigul salarial real a ajuns n anii 1997 si 1999 la 56,2% si, respectiv, 57,0% din nivelul anului 1990, iar din anul 2000 a crescut an de an (ntr-un ritm mediu anual de 6,6%), astfel ncat n anul 2004 a ajuns la 78,3% din nivelul nregistrat n anul 1990. Caderea nivelului real al pensiei medii de asigurari sociale de stat a fost mai mare (n anul 2000 a ajuns la 44,0% din nivelul anului 1990), iar cresterea care a urmat pana n 2004 (cu 5,5% n medie anual) a ridicat pensia reala numai la 57,7% din nivelul anului 1990. Nivelul real al veniturilor disponibile ale gospodariilor a nregistrat o cadere n anii 1997-1999 (n anii 1999 si 2000 se afla la mai putin de trei sferturi din nivelul anului 1995), dupa care a crescut continuu, ajungand n 2004 aproape de nivelul din 1995 (98%). Estimati pe baza veniturilor disponibile ce revin pe adult echivalent n perioada 1995-2004, indicatorii inegalitatii veniturilor atesta un grad moderat de inegalitate a veniturilor disponibile (comparabil cu cel nregistrat n statele membre ale Uniunii Europene) si cresterea acesteia, n special n 2004 fata de 2000 si 2003. Conform estimarilor realizate pe baza datelor colectate prin ABF, n anul 2004, veniturile disponibile ale celor mai bogati 20% dintre locuitorii Romaniei erau de 4,9 ori mai mari decat veniturile de care dispuneau cei mai saraci 20%; cei mai bogati dispuneau de 39% din totalul veniturilor disponibile, iar cei mai saraci numai de 8%. Informatia statistica evidentiaza un proces de polarizare n distributia veniturilor, atestat de scaderea, n perioada 2000-2003 fata de 1995, a ponderii populatiei aflate n zona centrala a distributiei (n intervalele de 85-130% si 50-200% din mediana), de cresterea indicelui Foster-Wolfson si, mai ales, a indicilor Esteban-Ray, care masoara multipolarizarea.

Saracia

Fenomen care limiteaza posibilitatea de dezvoltare umana pentru o parte a societatii, premisele coeziunii sociale si, n ultima instanta, nsasi dezvoltarea economica, saracia afecta, n anul 2003, viata unui sfert din populatia Romaniei (25,1%). Unul din patru locuitori facea parte dintr-o gospodarie care se afla n situatia de a nu avea veniturile necesare acoperirii cheltuielilor pentru asigurarea unui cos minim de consum alimentar si a unui minim de cheltuieli pentru consum nealimentar (locuinta, mbracaminte si ncaltaminte, transport etc.), iar unul din 11 locuitori se afla n situatia de saracie severa (8,6%). Incidenta saraciei este de aproape trei ori mai mare n mediul rural decat n urban si de patru ori mai mare n regiunile Nord-Est si Sud-Vest decat n Bucuresti. Gospodariile cele mai expuse riscului de saracie sunt cele a caror persoana de referinta este agricultor, nu are scoala sau a absolvit numai nvatamantul primar, precum si cele care au n ntretinere trei sau mai multi copii.

Conform evaluarilor CASPIS, realizate cu contributia unei echipe de experti ai Bancii Mondiale, rata saraciei a crescut de la 25,4% n 1995 la 35,9% n 2000, dupa care a scazut an de an, coborand n 2003 putin sub nivelul din 1995. Extinderea saraciei n prima parte a perioadei si restrangerea ei n cea de-a doua parte au fost determinate, n cea mai mare masura, de evolutia productiei nationale si de inflatie, care au determinat si evolutia veniturilor reale si a consumului populatiei. Elasticitatea mare a parametrilor saraciei la cresterea economica este o premisa importanta a politicii de combatere a saraciei n conditiile continuarii tendintei de crestere economica nregistrata n ultimii ani. Restrangerea saraciei se bazeaza n mare masura pe politici de sustinere a veniturilor populatiei din zona saraca a distributiei, pe transferuri sociale n favoarea familiilor cu copii, a populatiei aflate n afara pietei muncii si a somerilor, precum si pe majorarea salariului minim. Sustenabilitatea restrangerii saraciei impune nsa promovarea unor politici de dezvoltare a capitalului uman si de ocupare, menite sa mareasca si sa sustina capacitatea de a realiza venituri acoperitoare pentru asigurarea unui trai decent. Sunt, de asemenea, imperios necesare modernizarea agriculturii si dezvoltarea rurala.

SERBAN-NICOLAE VLAD Resursele minerale - oportunitate irosita sau alternativa viabila?

Conceptul de dezvoltare durabila a fost lansat de Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare a ONU in 1987, cunoscut fiind drept Raportul Brundtland. Acesta stipula nevoia dezvoltarii catre care converg necesitatile generatiei contemporane fara a compromite capacitatile generatiilor viitoare de a-si satisface propriile necesitati. Conceptul sintetizeaza atat in gand, cat si in fapta cele doua elemente esentiale ale conditiei umane, in sensul lui Andr Malraux. Dezvoltarea inseamna spirit de initiativa, nu numai in activitati de natura economica, dar si in viata, ideea de deschidere, de inovatie, de creativitate. In lumea duala este insusi opusul pasivitatii si resemnarii. Daca adaugam notiunea de durabil acoperim sfera participarii in comun, dar nu in spirit gregar, la respectarea valorilor naturale, culturale si etice, in opozitie cu indiferenta fata de individ si societate. Conceptul este dinamic, se fundamenteaza pe ereditate si evolutie; el sintetizeaza bipolaritatea organizarii sociale a omenirii, atingerea libertatii individuale, conjugata cu spiritul comunitar de participare si solidaritate la stabilirea echilibrului intre componentele sale de natura sociala, economica si de mediu. Dezvoltarea durabila se dobandeste printr-o mare putere de adaptare, prin cultura schimbarii, prin initierea unei strategii pe termen lung, care sa respecte limitele de toleranta ale naturii si sa se bazeze pe principiul precautiei, insusit la nivel individual si institutional.

Daca ne referim la mari promotori ai conceptului, Norvegia este un exemplu concludent: o tara cu resurse bogate si cu traditie in protectia mediului, tara aflata pe primul loc in clasamentul ONU vizand calitatea vietii/dezvoltarea umana si care prezinta un adevarat model de strategie nationala a dezvoltarii durabile. Iata ce spune in context Constitutia Norvegiei in art. 110b: Orice persoana are dreptul la un mediu inconjurator caruia sa i se asigure sanatatea si ambientul natural prin prezervarea productivitatii si diversitatii. Resursele naturale trebuie utilizate in urma unei evaluari aprofundate si complexe pastrand dreptul generatiilor viitoare de a beneficia de ele in egala masura. In scopul prezervarii acestui drept, cetatenii sunt indreptatiti sa fie informati despre situatia mediului inconjurator si de efectele oricarui abuz asupra naturii, fie acesta planificat sau initiat. Statul va formula in mod constant masuri corespunzatoare vizand implementarea acestor principii. Au trecut aproape doua decenii de la initierea conceptului, dar complexitatea si incertitudinea lumii noastre se extind. Insusi conceptul incepe sa fie contestat de unele cercuri, dar nu acesta este scopul prezentei interventii. Polemica ar fi prea lunga si neconcludenta... Umanitatea secolului XXI se confrunta cu o serie de tendinte de evolutie pe termen lung, fata de care se impune adoptarea de solutii clare. Este vorba de impactul celei de a treia revolutii industriale, agravarea saraciei si a izolarii, noi pericole la adresa pacii, securitatii, drepturilor omului, modificari demografice dramatice, mediul inconjurator in pericol, incredibilul progres al informaticii, noi interferente culturale, provocari majore ale tehnostiintelor, amplificarea autoritatii. Societatea se misca foarte repede, de aceea adaptarea este mai grea, nevoia de a echilibra bugetul planetei si a lasa ceva in urma noastra, mai mare. Si astfel, dezvoltarea durabila nu poate ramane un mit, un slogan al unor politicieni sau ecologisti, ci se contureaza drept prioritate a intregii comunitati internationale.

Resursele naturale reprezinta motorul dezvoltarii durabile

Resursele in ansamblu reprezinta mijloacele disponibile de a fi valorificate intr-o imprejurare anume. Daca vizam mediul inconjurator, avem in vedere resursele naturale, care se recomanda prin potentialul oferit de interdependenta factorilor geologici si biologici. Mai departe, domeniul geologic ne permite recunoasterea notiunii de resurse minerale, de fapt toate substantele localizate la nivel supracrustal/intracrustal utilizabile in prezent si/sau viitor. Ca atare, notiunea de resurse minerale desemneaza acumularile naturale susceptibile de a fi exploatate, ingloband produse miniere - in special minereuri metalifere, minerale industriale, materiale de constructie, minerale si roci ornamentale, combustibili minerali solizi si lichizi, ape subterane si minerale. Societatea depinde de disponibilul de resurse minerale si il valorifica prin industria resurselor minerale (IRM). Aportul resurselor minerale la viata de zi cu zi este urias: ele se utilizeaza ca materiale de constructie, la instalatii sanitare, izolatii, zugraveli, aparatura electrica/electronica, mobila, imbracaminte, alimente, cosmetice si doctorii etc. Unei persoane dintr-o tara dezvoltata i se atribuie un necesar anual suplimentar de 4.200 kg piatra, 3.800 kg nisip si pietris, 360 kg ciment, 200 kg sare, 540 kg fier si otel, 590 kg aluminiu, 30 kg cupru, fata de anul precedent. Cu

cat standardul de viata creste, cu atat cerinta de substante minerale prelucrate este mai mare. Comunitatile care au actionat cu succes pe palierele identificarii, extragerii si comercializarii resurselor minerale s-au dezvoltat, atingand un grad inalt de confort si civilizatie. Fara resurse minerale, sofisticata tehnologie moderna nu ar fi fost posibila. Valorificarea resurselor minerale stimuleaza economia unei tari, favorizand rezolvarea problemelor legate de incadrarea fortei de munca, dezvoltarea infrastructurii si, in acelasi timp, asigurand profit statului de pe urma activitatii desfasurate prin IRM. Prin comparatie cu resurse de tip agrar sau silvic, resursele minerale nu sunt regenerabile, de aceea trebuie sa fie folosite cat mai judicios pentru interesul national. Resursele sunt infinite la scara cosmica si ar putea acoperi necesarul unei populatii ce tinde spre infinit. Dar situatia din habitatul nostru este cu totul alta. Contextul actual ne solicita o analiza atenta a potentialului de resurse minerale, a perspectivelor sale in paralel cu demersurile de prezervare/refacere a mediului natural, principala provocare a IRM, dar si a societatii in general, daca ne pliem la credo-ul dezvoltarii durabile. In prezent, dar si in perspectiva intregului secol XXI, globalizarea se recomanda drept cel mai important element macropolitic-economic care afecteaza IRM. Aceasta deoarece: - favorizeaza accesul la produse diversificate de inalta calitate, in cele mai productive regiuni ale globului; - asigura oportunitati de valorificare a resurselor minerale de talie mare, la costuri mici de extractie.

Criterii conceptuale de valorificare a resurselor minerale in contextul dezvoltarii durabile globale

In acest domeniu ne confruntam cu doua aspecte majore: - factorii globali de control: cresterea populatiei (de la 6 la 8-9 miliarde in 2025), aspiratiile tarilor in curs de dezvoltare care doresc sa-si depaseasca conditia de zona periferica a sistemului economic-politic global, gradul de folosire a resurselor minerale (secolul XX marca o crestere a cererii de 10 ori la o crestere a populatiei de 4 ori, pe cand, in viitorii 50 de ani, cererea de resurse minerale va creste de 5 ori); - mecanismul de actiune la scara nationala si internationala: ar fi de consemnat abordarea diferentiata, generatoare de decalaje, intre tarile industrializate, reprezentand nucleul sistemului global, si cele in curs de dezvoltare, care alcatuiesc periferia sistemului. Tarile industrializate, caracterizate de stilul New Economy, au o evolutie bimodala, tari axate fie pe dezvoltare tehnologica, cuplata cu import de resurse minerale (de exemplu, Europa de Vest, regiune saraca in materii prime minerale), fie pe dezvoltare tehnologica dublata de IRM (de exemplu, Canada sau

SUA, America de Nord avand un mare potential mineral). Prin contrast, tarile in curs de dezvoltare au pierdut, in mare parte, ocazia alinierii la progresul tehnologic din ultimele decenii si se vad obligate sa se bazeze pe IRM, ramanand in postura de exportator de materii prime catre tarile din nucleul sistemului global.

Tendinte de evolutie a surselor primare

Teza anilor 1970, conform careia resursele minerale, interpretate drept resurse neregenerabile, se vor epuiza, nu s-a verificat in timp, deoarece baza naturala de resurse minerale este suficienta pentru acoperirea cererii. Aceasta datorita noilor rezerve descoperite la continuturi mici/la adancimi mari/in zone insuficient explorate, progresului tehnic-tehnologic care determina scaderea pretului la explorare/exploatare, precum si promovarii reciclarii drept parte importanta a necesarului de resurse minerale. Principalele produse solicitate in actuala conjunctura globalizata - New Age a resurselor minerale - sunt magneziu, titan, compusii de carbon pentru materiale usoare rezistente, pamanturile rare, zirconiu, tantal, siliciu pentru inalta tehnologie sau elementele platinice in cadrul aplicatiilor catalitice. Tot n viitor va fi posibil sa se asigure promovarea exploatarilor pe fundul oceanelor, atat de mediatizata in anii 1970, dar neglijata ulterior. Este vorba de nodule de mangan, sulfuri comune, metale pretioase si hidrocarburi.

Tendinte internationale de influentare a IRM

IRM este mai globalizata ca oricand, marile companii australiene, nord-americane si sud-africane s-au extins in toata lumea. Se desprind cateva concluzii: - in general, micile companii nu au rezistat reculului IRM din anii 1990, ca urmare a scaderii pretului la metal; - IRM se axeaza actualmente pe cativa jucatori majori, care formeaza aliante strategice si urmaresc exploatarea, cu predilectie, a zacamintelor de talie mare (world-class deposits) la preturi de productie mici; - scaderea interesului pentru IRM s-a corelat si cu cresterea presiunii organizatiilor de protectie a mediului. Drept raspuns, tarile industrializate au trecut la o politica de mediu pozitiva, vizand

reducerea riscurilor tehnologice, limitarea stocarii sterilului/deseurilor sau inlocuirea produselor ce contin anumite metale toxice.

Initiative recente urmarind reabilitarea IRM pe plan international

Cea mai importanta actiune de revigorare a IRM, care vizeaza raportarea necesarului de resurse minerale la un mediu sanatos in lumea globalizata a secolului XXI, este GMI (Global Mining Initiative). GMI a fost initiata de conducerea principalelor companii din lume pentru evaluarea sistematica a resurselor minerale la scara globala, promovand relatia pozitiva IMR - dezvoltare durabila Resourcing the Future. GMI preconizeaza reciclarea ca parte a IRM, promovarea LCA (Life Cycle Assessments) materiale si procese superioare in protejarea mediului pentru a reduce efectul de sera si acumularile de deseuri, implementarea indicatorilor dezvoltarii durabile pana la nivelul fiecarei mine in parte si modelarea metalogenetica pentru a obtine informatii vizand distributia pe glob a resurselor potentiale raportate la contextul politic si de mediu care influenteaza exploatarea lor. Guvernele si agentiile de resort sunt chemate sa colaboreze pentru introducerea principiilor GMI si diseminarea bazelor de date la nivel local, regional si global. De asemenea, sectorul privat se contureaza drept principal actor al IRM, asumandu-si responsabilitatea prioritara a perceperii IRM drept factor pozitiv al dezvoltarii durabile pe glob. Strategia conceptului GMI reflecta, de fapt, esenta raporturilor resurse mediu lumea globalizata si se traduce prin pastrarea echilibrului dintre cererea si oferta de resurse minerale, respectiv intre presiunea economicului si necesitatea prezervarii mediului.

Politica de punere in valoare a resurselor minerale in Romania si dezvoltarea durabila

Structura potentialului de resurse minerale din Romania manifesta o evidenta dihotomie in timp: - Perioada istorica - sursa bogata in metale exploatate intensiv din vremuri stravechi. S-a manifestat o veritabila atractie pentru metale pretioase care au constituit zacaminte mari si foarte mari/de talie mondiala in Patrulaterul aurifer si in regiunea Baia Mare (aproape 2.000 t de aur extrase in 2000 de ani); subordonat, consemnam acumulari cuprifere si polimetalice, chiar de uraniu (faimosul zacamant de la Baita Plai, exploatat integral de sovietici in anii 50). In sfera

resurselor energetice, prima productie de petrol din lume a fost citata la noi in 1857, cu doi ani inaintea Statelor Unite, facand ca Romania sa devina un jucator important pe piata petrolului pana nu demult. - Situatia actuala: zacamintele metalifere bogate sunt epuizate, cu unele exceptii din Patrulaterul Aurifer (acumulari de metale pretioase in districtele Brad-Sacaramb si Bucium-Rosia), precum si zacaminte cuprifere exploatabile in cariera, de dimensiuni mici si medii. Rezervele de petrol acopera doar jumatate din necesarul intern; revigorarea industriei extractive, in sensul identificarii de structuri adanci sau off-shore productive se lasa asteptata. IRM a actionat in Romania ca mono-industrie localizata in general in bazine hidrografice care au suferit degradari importante ale mediului natural. Ca atare, trecutul minier autohton ne-a lasat o mostenire care nu indeplineste conditiile criteriilor economice, de mediu si sociale solicitate de UE pentru o dezvoltare durabila a teritoriului respectiv. Multe mine vor trebui inchise pana la aderarea Romaniei la UE, din cauza activitatii neeficiente, puternic subventionate de stat, dar si a neindeplinirii criteriilor de protejare a mediului. Si totusi, existenta acelui potential exploatabil sus-amintit ne conduce la alternativa realizarii unei IRM moderne, perspectiva de ansamblu prezentand un caracter bimodal: a) inchiderea minelor in conditii de refacere a mediului; b) valorificarea resurselor rentabile pe baza principiului dezvoltarii durabile/conceptul re-mining. Acest concept presupune urmatoarele caracteristici: - se adreseaza atat problemelor de mediu, cat si celor social-economice, pornind de la premisa existentei unor resurse primare exploatabile in conditii de eficienta; - implica efort comunitar si schimbarea mentalitatii comunitare; - solicita activitati bazate pe tehnica de varf; - solicita investitii masive; - implica o informare extensiva si o colaborare pe paliere diferite, geologic conceptual si minier, aplicat cu feed-back de la cadrele institutionale pe taram social, economic si de mediu, atat centrale, cat si locale; - implica necesitatea cunoasterii unor situatii similare din alte parti ale lumii si un joc onest al ONG-urilor, pentru a se evita presiuni internationale, precum si inertia la reforma a unor cercuri din interior. Scopul final este realizarea unei platforme de dezvoltare durabila bazata pe reabilitarea mediului, diversificare economica, consolidare sociala. Cercetarea, investitia, educatia, legislatia consolidata si cooperarea intre cei implicati reprezinta elementele esentiale ale acestui proces.

Comunitatile miniere, dar si autoritatile publice se confrunta acum cu o adevarata provocare. Putem sa introducem mecanismul dezvoltarii durabile in IRM sau este o alta ocazie irosita de a pasi in lumea moderna? Sa amintim concluzia proiectului international Mining, Mineral and Sustainable Development: One of the greatest challenges facing the world today is integrating economic activity and environmental integrity and social concerns (Una dintre cele mai mari provocari care sta in fata lumii de azi este integrarea activitatii economice, a integritatii mediului si a preocuparilor sociale). Este o dorinta cu atat mai mare de realizat in conditiile existentei in Romania a acelor arii defavorizate prin efectele negative ale IRM. Aici trecutul comunist nu a tinut cont de valorile si perspectivele potentialului de resurse autohton, creand un dezechilibru major intre aspectele economice, sociale si de mediu. Si atunci, ce este de facut pentru ca IRM, o traditie romaneasca, sa nu dispara? Pe plan institutional: - constituirea unui real Serviciu Geologic National, cu atributiile corespunzatoare institutiei publice care sa monitorizeze dezvoltarea durabila in IRM, in colaborare cu servicii nationale de tip Biroul National de Mine, actuala ANRM (Agentia Nationala de Resurse Minerale) si cu Ministerul Mediului; - privatizarea integrala a domeniului resurselor minerale, cu participarea companiilor romanesti, straine sau mixte la activitatile de cercetare geologica si exploatare. Pe plan operational: - realizarea unei strategii guvernamentale conforme cu politica minerala/de mediu a UE, pe baza informatiilor gestionate de Serviciul Geologic National (necesitatea crearii unei banci de date moderne/documentar si electronic), ceea ce implica gruparea obiectivelor dupa criteriul eficientei si evaluarea raportului necesar/consum la nivel national; - orientarea cercetarii resurselor minerale catre principalele tendinte promovate de cercetarea stiintifica si cererea de pe piata. Acestea sunt: a) resurse traditionale nemetalifere si ornamentale, metale pretioase (aur), polimetale (elemente majore&minore, mai ales cupru); hidrocarburi (in zone noi, grad de recuperare sporit); b) resurse netraditionale metale pretioase, rare si disperse in carbuni, cenusi de termocentrale, depozite de reziduuri ale industriei chimice, metalurgice, miniere; c) resurse speciale serii de granitoide cu pamanturi rare, pegmatite cu litiu, noduli metaliferi in Marea Neagra; d) recuperarea secundara a unor materiale preexistente, reciclarea metalelor, minereuri urbane.

NICOLAE GLDEAN

Matricea ecologica a Romaniei

Marile schimbari care au avut si au loc n tehnologie si n modurile de productie au determinat o deteriorare profunda a relatiei dintre societatea umana si ecosistemele naturale. In perioda de la nceputurile dezvoltarii, populatiile umane si procurau hrana si alte resurse prin vanatoare, pescuit si culegerea fructelor si radacinilor. Disponibilitatea si distributia acestor resurse fundamentale le limitau nsa abundenta si raspandirea; vanatorii-culegatori erau verigi componente ale lanturilor trofice naturale. Odata cu dezvoltarea agriculturii, care a permis formarea aglomerarilor umane n zone cu productivitate ridicata (soluri fertile si precipitatii abundente), s-a redus si dependenta omului fata de stocurile naturale de plante si animale. Independenta fata de aceste resurse naturale primare a crescut pe masura ce s-au dezvoltat sistemele de irigatii si de completare a stocurilor de nutrienti din sol. A urmat apoi implementarea tehnologiilor de conservare a rezervelor de hrana, ceea ce a permis extinderea zonelor locuite si situarea acestora la o departare tot mai mare de terenurile agricole. Astfel, s-a redus (aparent!) tot mai mult interdependenta dintre sistemele ecologice si sistemul socio-economic, ceea ce a determinat necesitatea planificarii utilizarii resurselor naturale pe baze ecologice. Subliniem caracterul relativ al acestei modificari: sistemele socio-economice pot fi analizate sectorial, se poate planifica dezvoltarea acestora, dar, n orice conjunctura, ele sunt sisteme componente ale marilor complexe de sisteme ecologice. Procesele ecologice se desfasoara la diferite scari de timp, ecosistemele suferind diverse modificari. Procesele metabolice se deruleaza ntr-un timp foarte scurt, de la cateva secunde la cateva minute; descompunerea materiei organice are loc n intervale de la cateva ore la cateva zeci de ani, iar pentru formarea solului sunt necesare zeci si chiar sute de ani. In plus, ecosistemele prezinta schimbari de la un sezon la altul si de la un an la altul, ca urmare a variatiilor climatice, iar pe termen lung au loc modificari de tip succesional. Activitatile umane care duc la alterarea componentei comunitatilor sau modifica circuitele biogeochimice pot deturna sensul succesiunii ecologice, cu efecte pentru urmatoarele decade sau chiar secole. Aceasta concluzie are implicatii importante pentru modul de folosinta a terenurilor.

In primul rand, trebuie tinut seama de faptul ca structura si functiile unui sistem ecologic reprezinta si consecintele evenimentelor istorice si conditiilor caracteristice deceniilor si secolelor anterioare. Astfel, speciile unui ecosistem sau caracteristicile solului pot reflecta conditiile n care avea loc n trecut exploatarea terenului. Intelegerea naturii unui ecosistem este conditionata de obtinerea de informatii cu caracter istoric (raspunsurile acestuia fata de modificarile n folosinta terenului); pe de alta parte, posibilitatile viitoare de exploatare ar putea fi limitate din cauza modului curent de folosinta a terenului. In al doilea rand, efectele activitatii umane se manifesta n totalitate abia dupa o perioada de cativa ani, aceasta ntarziere fiind urmarea scurgerii timpului necesar pentru propagarea efectului de la o componenta la alta a sistemului ecologic. De exemplu, modificarea intrarilor de nutrienti afecteaza cresterea plantelor si componenta n specii; la niveluri trofice superioare ori n privinta rezervelor de nutrienti si a materiei organice din sol, aceste efecte se manifesta mult mai lent. In al treilea rand, o anumita modalitate de folosinta a terenurilor va influenta timp de decenii sau chiar secole gospodarirea acestora. Chiar dupa ce un anumit tip de management a fost abandonat, modelul impus va persista peste ani: taierile n sistem extensiv de pe un teritoriu mpadurit vor determina ca, la scara complexului de ecosisteme (landscape), anumite procese sa continue mult timp dupa ce extragerea de lemn a fost oprita. La fel se ntampla n cazul constructiei de sosele sau n cazul actiunilor prin care sunt controlate focul ori inundatiile: efectele au o latenta ndelungata. Revenirea rapida la conditiile initiale nu este posibila si nici nu trebuie sa speram ca va avea loc vreodata. La o scara mare de timp, au loc perturbari periodice (cu o frecventa foarte mica, de pilda, o data la cateva zeci sau chiar la 100 de ani), care nu pot fi observate sau cuantificate decat pe parcursul mai multor generatii. Avand n vedere ca dezvoltarea ecologiei n sensul abordarii scarilor spatio-temporale este destul de recenta, este normal ca multe dintre consideratiile privind comportamentul sistemelor ecologice sa fie teoretice. Exista putine date si informatii vechi, credibile si verificabile, pe baza carora sa putem aprecia felul n care a avut loc schimbarea unui sistem ecologic pe o perioada lunga de timp. Astfel, prognozele pe termen lung privind variatiile si modificarile n structura si functiile ecosistemelor sunt foarte greu de realizat. Viata noastra a devenit dependenta de progresul tehnologic. Am devenit consumatori eficienti ai resurselor, dar am crescut sensibil presiunea asupra sistemelor ecologice, sisteme-suport ale vietii. De fapt, ceea ce obtinem zi de zi este scaderea calitatii vietii.

Matricea ecologica

Mentinerea n stare optima, productiva, a terenurilor cultivate, dezvoltarea fermelor de animale si ntretinerea zonelor urbane si rurale, ca si a sistemelor de cai ferate si a celor rutiere constituie obiective strategice ale oricarei guvernari. Analizand modul de folosire a suprafetei Romaniei, ies la iveala si zonele naturale, mai mult sau mai putin afectate de sistemul socio-economic. Acestea reprezinta refugiile celor mai multe specii salbatice de plante si animale, care, la sfarsitul ultimei perioade glaciare, au alcatuit flora si fauna Romaniei. Romania apare astfel ca un fel de matrice formata din zone (ecosisteme) naturale, n ochiurile careia sunt localizate zone (ecosisteme) antropizate. Patrimoniul natural sau capitalul natural al Romaniei s-a constituit ca urmare a evolutiei conditiilor climatice, geomorfologice si geologice si a dispersiei speciilor de plante si animale n postglaciar. Acest patrimoniu cuprinde: - specii salbatice de plante si animale; - soiuri ale plantelor de cultura si rasele animalelor domestice; - ecosisteme naturale si seminaturale (paduri, pajisti cu diferite functii - pasuni, fanete -, zone umede, ape curgatoare, pesteri, ape subterane, Marea Neagra); - ecosisteme antropizate: terenuri agricole, ferme, pepiniere. In privinta modului de gestionare, patrimoniul natural se diferentiaza astfel: - terenuri mentinute n regim natural: reteaua nationala de arii protejate; - terenuri aflate n regim seminatural: paduri exploatate, pajisti de tip pasune sau faneata, luciu de apa folosit pentru pescuit; - terenuri aflate n regim artificial: suprafetele agricole lucrate permanent. 62% din teritoriul tarii are caracter agricol, dar, din acest procent, mai mult de un sfert este alcatuit din pajisti si fanete montane naturale. Totodata, pasunile amenajate, luncile folosite pentru animale si terenurile degradate care evolueaza n regim natural scad la aproximativ 30% suprafata arabila, deci cea care este controlata si dirijata de om. Padurile ocupa aproape 27% din teritoriu: 67% n zonele montane, 25% la deal si 8% la campie (Giurgiu, 1995). Cele mai multe sunt ecosisteme aflate n regim de exploatare, conform legislatiei n vigoare, care prevede si masuri de conservare si refacere. 35% din suprafetele mpadurite reprezinta plantatii. Din stepele si mlastinile de odinioara au ramas cel mult 10%, ceea ce reprezinta un procent foarte mic din suprafata tarii.

Astfel, matricea naturala a Romaniei cuprinde multe ecosisteme degradate, ceea ce influenteaza negativ diversitatea speciilor de plante si animale autohtone. Cuantificarea diversitatii speciilor salbatice de plante si animale a fost obtinuta pe baza unor date calitative, de tipul prezenta/absenta, datele cantitative fiind foarte sarace. Orice specie este formata, n teritoriul ei de raspandire (areal), de un numar oarecare de multimi de indivizi, numite populatii. Estimarea nivelului numeric al populatiilor este o actiune foarte dificila, mai ales n cazul speciilor de nevertebrate (multi indivizi, de dimensiuni mici, greu de observat). Exista date cantitative n privinta speciilor de vanat sau n privinta unor specii rare, ale caror populatii au un numar mic de indivizi. De exemplu, avem n Romania, n acest moment, 3.000 de lupi, 1.800-2.000 de rasi, 5.600 de ursi si numai cateva exemplare dintr-o specie foarte rara de pesti, Romanichthys valsanicola, izolate ntr-o mica portiune a raului Valsan. Desigur, avem totusi o imagine a acestor resurse naturale regenerabile, a caror valoare trebuie nteleasa atat din punct de vedere ecologic, cat si economic. Cateva specii de arbori (conifere molidul, bradul - si foioase - mai ales fagul) constituie o resursa de tip extractiv, pretul acesteia fiind stabilit de piata lemnului. Speciile de vanat si pescuit fac parte din aceasta categorie, pretul exemplarelor fiind determinat de taxele de vanatoare si pescuit, dar si de amenzile pentru braconaj. Tot aici putem ncadra si plantele medicinale, melcii de gradina colectati pentru export ori lipitoarea medicinala, de asemenea, pentru export. Daca, n privinta lemnului, vanatului si pestelui pescuit, exista nu numai reglementari de exploatare, dar si infrastructura care sa asigure protectia si conservarea (nu comentam aici eficienta infrastructurii), n schimb, multe alte specii sunt exploatate exclusiv pentru obtinerea unui profit imediat, neexistand masuri de conservare. Acordarea unei valori economice speciilor salbatice este o chestiune extrem de dificila: aceasta valoare este, pentru cele mai multe dintre ele, una teoretica, neputandu-se include o valoare de extractie sau de consum. Majoritatea speciilor despre care discutam nu reprezinta bunuri care se pot vinde direct sau indirect, deci ele nu fac obiectul pietei. Valoarea consta n serviciile pe care le ofera, dar, pentru ntelegerea acestei oferte, trebuie sa privim speciile nu individual, ci ca elemente componente ale unor comunitati vegetale sau animale care sunt caracteristice anumitor tipuri de habitate. Zonele umede (wetland) constituite din mlastini si balti adapostesc comunitati foarte bogate de plante acvatice si de animale terestre si acvatice sau amfibii. Exceptand cativa pesti care pot fi pescuiti si cateva specii de pasari acvatice care pot fi vanate, toate celelalte specii (de ordinul sutelor) constituie un sistem care contribuie la reglarea circuitelor hidrologice locale: zonele umede functioneaza ca niste bureti care retin cantitati mari de apa, eliberand-o lent, ntr-un anumit ritm. La aceasta functie de reglare a circuitului hidrologic contribuie si padurile, ca si tufarisurile de jneapan din zonele alpine. Valoarea serviciilor oferite ar putea fi calculata tinanduse seama de pagubele provocate de inundatii, pagube care puteau fi evitate sau mult diminuate daca padurile nu ar fi fost supraexploatate, jneapanul distrus de ciobani, iar zonele umede desecate pentru agricultura. Insectele polenizatoare sunt indispensabile nu numai plantelor salbatice, dar si multora dintre cele cultivate. Spongierii si molustele lamelibranhiate (scoici), mpreuna cu alte specii acvatice,

datorita modului lor de hranire - filtreaza particulele din apa -, participa eficient la epurarea biologica naturala. Sutele de specii minuscule de nevertebrate din sol contribuie, mpreuna cu bacteriile, la structurarea si mentinerea fertilitatii acestuia. Un raport optim ntre plantele acvatice si alge asigura aspectul estetic al apei baltilor din Delta Dunarii, marindu-le valoarea turistica. Elementele de flora si fauna sunt parti integrate ale sistemelor suport al vietii - ecosistemele. Conservarea speciilor este total nerentabila, daca nu se realizeaza totodata conservarea habitatelor, deci a comunitatilor din care fac parte speciile supuse conservarii. La aceste elemente se adauga agrobiodiversitatea, una dintre cele mai importante componente ale biodiversitatii, dar si o resursa amenintata, care, n decurs de milenii, s-a format ca urmare a practicilor si inovatiilor fermierilor, pescarilor si membrilor comunitatilor pastorale. Datorita Conventiei pentru Diversitatea Biologica (CDB) agrobiodiversitatea a devenit o tema de interes mondial. Agrobiodiversitatea include: Diversitatea resurselor genetice (varietati, rase, specii; cultivate, rare ori salbatice) folosite direct sau indirect ca hrana sau n agricultura. Diversitatea speciilor care asigura productia (organismele solului, polenizatorii, pradatorii etc.) si a speciilor care asigura existenta agrosistemelor. Diversitatea agrosistemelor. Totodata, agrobiodiversitatea contribuie la mentinerea biodiversitatii n ansamblul sau: varietate de specii si habitate mentinute n ferme si terenuri agricole, tufarisuri, haturi, pasuni, complexe de agrosisteme, mici terenuri mpadurite, zone favorabile pasarilor. Iata deci ca putem vorbi, la nivelul ntregului spatiu geografic al Romaniei, de mentinerea unei matrici naturale ce reprezinta, de fapt, distributia componentelor biodiversitatii n cadrul teritoriului. Termenul diversitate biologica sau biodiversitate este un termen-umbrela folosit pentru a descrie numarul si varietatea de organisme dintr-o asociatie data. Biodiversitatea cuprinde toate formele de viata de pe Terra, iar declinul biodiversitatii se refera la toate modificarile ce reduc ori simplifica heterogenitatea biologica. Definita astfel, biodiversitatea include toate resursele biologice si trebuie subliniata necesitatea de a nu pune semnul de egalitate ntre biodiversitate si resurse biologice. Resursele biologice trebuie ntelese antropocentric, fiind acele resurse care asigura existenta populatiei umane si care, din punct de vedere biologic, sunt cele mai bine cunoscute. Abordarea antropocentrica a biodiversitatii (vazuta doar ca resursa) este valoroasa pentru economisti, pentru ca, astfel, ei pot evita sa discute valoarea intrinseca a biodiversitatii: este va-

loarea n sine, fara o legatura directa cu nevoile oamenilor. Pe de alta parte, valoarea intrinseca a biodiversitatii poate fi un argument n favoarea conservarii, dar fara a putea fi masurata.

Matricea ecologica - biodiversitatea, resursa strategica

Resursele naturale traditionale ale Romaniei - petrolul, carbunele si gazele naturale - s-au diminuat sensibil (vezi Anuarul statistic al Romaniei, 2004); acestea sunt resurse neregenerabile sau, mai corect spus, rata lor de regenerare este extrem de lenta (de ordinul sutelor de mii de ani), ceea ce le face practic neregenerabile pentru uzul sistemului socio-economic. Resursele minerale sunt si ele n scadere, exploatarea lor determinand numeroase probleme de mediu (cazul Rosia Montana). Matricea ecologica devine astfel o resursa strategica, n conditiile n care resursele traditionale sunt pe cale de epuizare. Romania a atins limita acceptabila de diminuare (ca sa nu folosim termenul distrugere) a acestei matrici. Orice pierdere de biodiversitate, de aici nainte, nseamna efecte negative ce se vor manifesta n viitor. Pierderile de biodiversitate nu determina efecte vizibile imediate. Aceasta determina, poate, cea mai dificila problema de gospodarire a spatiului nostru geografic: disparitia unui hectar de padure, a catorva mii de metri patrati de pajiste naturala, a 2-3 specii de insecte insignifiante pentru omul obisnuit, consumator zilnic de resurse, nu par a avea prea mare importanta. Padurea taiata este nlocuita cu alta, plantata, chiar n alt loc, pajistea se regaseste n gazonul uniform, impecabil, din curtile vilelor, insectele pierdute... cine le simte lipsa? Evaluarea strict cantitativa a pierderilor de biodiversitate conduce la ideea ca refacerea, judecata tot n termeni cantitativi, este posibila. In realitate, pierderile calitative sunt irecuperabile. Un hectar de padure nu nseamna doar cateva sute de copaci, ceva arbusti si ierburi, ci si o retea complexa de relatii biunivoce rezultate din raporturile spatio-temporale stabilite si consolidate ntre membrii comunitatii numeroase de plante si animale. Un transect pornit din coronamentul padurii si terminat la 40-50 cm n profunzimea solului releva o mpletire de specii mai mari sau mai marunte, clasificate la baza sau n varful ierarhiilor taxonomice, fiecare ndeplinind o functie precisa si determinand dependente interspecifice care asigura integralitatea comunitatii. Acest transect, efectuat ntr-o padure rezultata n urma plantarii, releva o simplificare puternica a comunitatii, cu o implicita diminuare a capacitatii de a reactiona eficient la variatia fireasca a factorilor de mediu. Conservarea biodiversitatii si managementul acelor sectoare economice bazate pe exploatarea directa a biodiversitatii (agricultura, silvicultura, pescuitul) cad n mod traditional n responsabilitatea structurilor (agentiilor) guvernamentale. Aceste structuri folosesc cu precadere pentru managementul biodiversitatii proceduri administrative si instrumente de reglare si prea putin procesele caracteristice pietei si stimulentele economice, ramanand foarte traditionaliste si

departe de cerintele procesului de globalizare (trebuie remarcat ca si SUA mentin monopolul de stat asupra padurilor, muntilor, raurilor, lacurilor, zonelor costiere si vietii salbatice n general). Pe de alta parte, cel putin unele dintre metodele bazate pe piata si propuse pentru managementul biodiversitatii nu au fost nca testate, iar discernamantul managerilor n privinta folosirii biodiversitatii ca un obiect al pietei este discutabil.

VLADIMIR ROJANSCHI* Dezvoltarea durabila - posibilitati de cuantificare

Dezvoltarea durabila - un concept, relativ nou, de dezvoltare a societatii umane - a fost propus si dezvoltat n anii 70-80 ai secolului XX si oficializat si promovat n anii 90 ai aceluiasi secol. De atunci au fost propuse zeci de definitii. Conceptul cunoaste o larga utilizare, chiar este, poate, prea des uzitat, fara a se insista, n aceeasi masura, si pe o aprofundare si adaptare specifica. Astazi, aproape totul se desfasoara sub sigla dezvoltarii durabile: societatea se dezvolta prin aplicarea dezvoltarii durabile; nvatamantul trebuie sa devina durabil; industria sau agricultura se dezvolta durabil; cercetarea trebuie sa sustina dezvoltarea durabila; resursele de apa se vor utiliza durabil etc. Si totusi, se ntelege, oare, conceptul n complexitatea si profunzimea lui? Sigur, definitia devenita clasica - model de dezvoltare a societatii umane care asigura bunastarea generatiilor de astazi, fara a compromite sansele similare pentru generatiile viitoare este generoasa, emotionala, poate motiva, dar este foarte generala. Astfel ca se pune ntrebarea: cum stabilim daca o activitate, o tara se dezvolta sau actioneaza pe directia dezvoltarii durabile? Se apreciaza ca etapa n care s-a ajuns impune o depasire a declaratiilor de bune intentii si afirmatii generale. Este necesara fundamentarea conceptului, n sensul cuantificarii, dimensionarii, masurarii. Nici un progres nu se poate constata, n mod obiectiv, fara a apela si la abordari sau aprecieri privind evolutia cantitativa. Legat de necesitatea de a masura, sunt bine cunoscute cuvintele lordului Kelvin, care afirma: Cand poti masura despre ce vorbesti si sa-l exprimi n cifre nseamna ca stii ceva despre acesta, dar daca nu poti sa-l exprimi n cifre, cunostintele tale sunt insuficiente si nesatisfacatoare. Aceste cuvinte corespund tendintei manifestate din cele mai vechi timpuri a omului, care a dorit sa masoare, sa determine, sa cuantifice realitatile lumii nconjuratoare si a fenomenelor cu care se confrunta.

Dorinta de a masura distantele sau suprafetele, necesitatea de a determina curgerea timpului, stabilirea vitezelor sau a greutatii corpurilor au nsotit si se poate spune ca au determinat chiar evolutia societatii umane. In epoca moderna, toti acesti parametri, toate aceste marimi, dimensiuni sau caracteristici pot fi asimilate cu notiunea de indicatori. Indicatorii pot avea un rol determinant n orientarea hotararilor factorilor de decizie dintr-un domeniu sau altul si n evolutia cunoasterii sau a societatii n ansamblu. Acesti indicatori de fapt transfera sau cuantifica cunostintele din sfera stiintelor tehnice, sociale sau umaniste n unitati informationale, care pot fi supuse unui proces de prelucrare simpla, statistica sau decizionala. Astfel, se pot realiza masuratori si calibrari ale unor stadii si progrese n diferite domenii, chiar si n zone unde dimensiunile fizice nu sunt evidente. In ceea ce priveste masurarea/cuantificarea dezvoltarii durabile, aceasta presupune stabilirea, alegerea unor indicatori care sa caracterizeze dezvoltarea durabila, metode sau procedee de masurare, precizarea intervalului de valori care poate caracteriza fiecare indicator, ntocmirea unor scari, clasificari etc. Intr-o scurta istorie a acestor ncercari, se poate spune ca, n fazele initiale, a existat o tendinta de dezvoltare pe orizontala n elaborarea indicatorilor, constand din identificarea mai multor indicatori, din numeroase domenii si sectoare de activitate, care sa exprime dezvoltarea durabila sectoriala sau globala. Orientarea n continuare pe aceeasi directie risca sa devina mai putin utila, n special pentru o viziune integrata. Se constata o evolutie pe directia filtrarii indicatorilor, pentru retinerea acelora semnificativi, pentru agregarea pe verticala si finalizare printr-un unic indicator (cazul ideal) sau a unui set minim care sa reflecte nivelul dezvoltarii durabile. Cu toate ca se vorbeste mult despre dezvoltarea durabila, n Romania se actioneaza prea putin pe directia cuantificarii acestui concept si elaborarii unui model specific tarii noastre. Sunt bine cunoscute eforturile facute de Institutul Roman de Statistica de identificare a unor indicatori, pentru fundamentarea lor, pentru colectarea de date si informatii. Este necesar a face eforturi suplimentare. Au fost derulate, pana n prezent, numeroase cercetari pe plan international pe directiile mai sus mentionate. Tari, organizatii internationale (ONU, PNUD, OECD), organizatii neguvernamentale au propus si promovat o serie de indicatori, metode si proceduri care sa cuantifice dezvoltarea durabila, ca un concept general, sau a unor componente ale acestuia.

Indexul GINI

Coeficientul sau indexul GINI este o masura a inegalitatii de dezvoltare, elaborat de statisticianul Corrado Gini si publicat n lucrarea sa din 1912, intitulata Variabilit e mutabilit. In general, indexul este folosit pentru a masura inegalitatea veniturilor, dar poate fi folosit, de asemenea, pentru a masura orice forma de distributie neregulata. Coeficientul sau indexul GINI este un nu-

mar ntre 0 si 1, unde 0 corespunde unei perfecte egalitati (acolo unde toti au un acelasi venit) si 1 corespunde unei perfecte inegalitati (acolo unde o persoana are tot venitul, iar toti ceilalti au venitul zero). Indexul GINI reprezinta coeficientul GINI exprimat sub forma procentuala si este egal cu coeficientul GINI multiplicat cu 100. Daca coeficientul GINI este, n cele mai multe cazuri, folosit pentru a masura inegalitatea veniturilor, este posibil, de asemenea, a masura si inegalitatea bogatiei. Aceasta utilizare necesita totusi ca nimeni sa nu aiba o bogatie neta negativa. Avantaje ale coeficientului GINI ca o masura a inegalitatii se refera la faptul ca el masoara inegalitatea, nu masoara venitul mediu sau o alta variabila care este nereprezentativa pentru majoritatea populatiei, ca, de exemplu, PIB (Produsul Intern Brut), si poate fi utilizat pentru a compara distributia venitului pentru diferite sectoare ale populatiei, ca si pentru diferite tari, de exemplu, coeficientul GINI pentru zone urbane difera de zonele rurale. Dezavantaje ale coeficientului GINI ca o masura a inegalitatii se refera la aceea ca, ntotdeauna, compararea distributiei veniturilor dintre tari poate fi dificila, deoarece sistemul de beneficii poate fi diferit n diferite tari. De exemplu, unele tari dau beneficiile sub forma de bani, altele le dau in tichete de alimente, care pot sau nu pot fi calculate ca venit, si astfel nu sunt luate n considerare n coeficientul GINI. Se stie de la toti statisticienii: la colectarea datelor veniturilor initiale, vor fi ntotdeauna erori sistematice si ntamplatoare. Daca datele sunt mai putin precise, atunci coeficientul GINI are mai putin sens. De asemenea, tarile pot masura statistic diferit, astfel ca nu este ntotdeauna posibil sa compari statisticile diferitelor tari.

Coeficientul GINI al veniturilor n diferite tari

Coeficientul GINI al veniturilor pentru Statele Unite la diferite momente, n conformitate cu Biroul US de Recensamant, este: n 1970 - 0,394; 1980 - 0,403; 1990 - 0,428. In anul 2004 n diferite tari coeficientul GINI a fost: Danemarca - 0,247; Japonia - 0,249; Germania - 0,250; Franta - 0,327; Marea Britanie - 0,360; Italia- 0,360; SUA - 0,408; Rusia 0,456; Mexic - 0,546. Este interesant de remarcat ca, n timp ce tarile dezvoltate din Europa au coeficientul GINI ntre 0,24 si 0,36, SUA l au n jur de 0,4 cateva decade la rand.

Indicatori pentru asezari urbane

In cadrul Conferintei ONU privind Habitatul (1996) au fost recomandati si analizati peste 100 de indicatori specifici acestei problematici, indicatori care sa exprime dintr-un anumit punct de vedere dezvoltarea durabila a localitatilor. Indicatorii au fost clasificati pe urmatoarele mari obiective: date de baza; indicatori urbani; indicatori ai locuintei, organizati pe 7 module, reprezentand 28 de sectoare de activitate ale realitatilor socio-economice ale localitatilor, legate ndeosebi de locuinte, nivelul serviciilor publice si aspecte socio-administrative. Analiza listei celor peste 100 de indicatori vizand caracterizarea starii si perspectiva dezvoltarii asezarilor umane permite precizarea mai multor consideratii: - mai ntai, trebuie apreciat efortul de a ncerca o cuantificare a elementelor specifice caracterizarii asezarilor umane, efort concretizat la nivelul anului 1996, cand astfel de ncercari pentru alte domenii erau n stadiu initial; - apoi a fost scoasa n evidenta necesitatea gruparii unor astfel de indicatori pe principalele componente ale vietii socio-economice la nivelul localitatilor: administrativ, financiar, social, nivel de trai etc. Experienta va fi preluata mai tarziu, n cazul elaborarii indicatorilor dezvoltarii umane si apoi ai dezvoltarii durabile.

Indexul ONU pentru dezvoltare umana

HDI (Human Development Index) masoara saracia, stiinta de carte, educatia, speranta de viata si alti factori. Este un mod standard de masurare a bunastarii, n special a bunastarii copiilor. Acest index a fost elaborat n 1990 de economistul pakistanez Mahbub ul Haq si a fost utilizat ncepand din anul 1993 de Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare n rapoartele sale anuale. HDI masoara realizarile medii n tari pe trei dimensiuni ale dezvoltarii umane: o viata lunga si sanatoasa, masurata ca speranta de viata la nastere; cunostinte, masurate de rata stiintei de carte a adultilor (2/3 ca pondere) si o combinatie de rata de nscriere n scoala primara, secundara si tertiara (1/3 ca pondere); un standard decent de viata, masurat prin PIB pe locuitor (Purchasing Power Standard USD), n corelatie cu alti indicatori. In fiecare an, tarile sunt clasificate corespunzator acestor masuratori. Cele care au o pozitie superioara n lista se lauda adesea cu aceasta, ca o metoda de atragere a emigrantilor talentati (economic, capital individual) sau de descurajare a potentialilor emigranti de a pleca. HDI este considerat ca un excelent mod de masurare a dezvoltarii, daca ambii indicatori, economici si sociali, sunt acoperiti.

Indicatori ai OECD pentru mediu

In politica OECD se subliniaza ca indicatorii de mediu sunt factori esentiali n aprecierea progresului de mediu, de evaluare a politicii de sustinere si informare a populatiei, pe aceasta problematica, din ce n ce mai importanta la acest nceput de nou secol si mileniu. Incepand din 1990, acesti indicatori au devenit relevanti si semnificativi n multe tari, precum si n forurile internationale. Din 2001, pentru a creste eficienta evaluarilor si pentru o mai buna informare a populatiei, OECD a redus numarul de indicatori de mediu la asa-numitii indicatori principali, prin selectarea celor semnificativi. In acest sens, OECD a dus o activitate de pionierat pentru dezvoltarea internationala a indicatorilor de mediu si a sustinut tarile n efortul lor n acest domeniu. Selectarea indicatorilor principali s-a facut pe baza: relevantei fata de politica de mediu; aspectelor semnificative ale poluarii; problematicii resurselor naturale; reprezentativitatii analitice; capacitatii de a fi masurati sau cuantificati. Este de subliniat ca programul OECD privind indicatorii de mediu, initiat n 1989, contribuie la trei mari obiective: masurarea progreselor privind mediul si a performantelor privind conservarea si protectia acestuia n tarile membre; monitorizarea si promovarea unei politici integratoare si, n particular, asigurarea ca preocuparile de mediu sunt luate n considerare atunci cand se formuleaza si se implementeaza politici pentru diferite sectoare, ca, de exemplu, transport, energie, agricultura; asigurarea unei integrari similare a preocuparilor de mediu n politicile economice.

Indicatori ONU - PNUD ai dezvoltarii durabile

Conceptul de dezvoltare durabila a societatii umane a fost oficializat la nivelul Organizatiei Natiunilor Unite n 1992 la Congresul Mondial de la Rio de Janeiro Mediul si Dezvoltarea. In unul din cele mai importante documente ale Congresului amintit, Agenda 21, se stipuleaza necesitatea ca toate tarile sau organizatiile neguvernamentale, ca si omenirea n general, sa fie preocupate de elaborarea si identificarea de indicatori ai dezvoltarii durabile care pot asigura o fundamentare solida a deciziilor la toate nivelurile, pentru evolutia socio-economica si de ansamblu a tarii respective, si care sa cuantifice si sa reflecte evolutia tarii respective pe directia dezvoltarii durabile. De asemenea, n respectivul document, avand n vedere specificul tarilor din structura ONU, se avanseaza ideea ca astfel de indicatori sa fie elaborati la nivel national, regional si global.

Concluzii

Abordarea tematicii dezvoltarii durabile reprezinta un demers deosebit de actual si de mare importanta. Este, n acelasi timp, un subiect generos, aflat n preocuparile numeroaselor categorii de specialisti, politicieni, factori de decizie, dar si un subiect de o mare complexitate. O modalitate deosebita de abordare a subiectului s-a manifestat n ceea ce priveste importanta si prioritatea uneia sau alteia dintre componentele de baza ale dezvoltarii societatii umane: - factorul economic, ca fiind motorul dezvoltarii societatii; - factorul ambiental, ca fiind elementul ce suporta consecintele unei dezvoltari necontrolate, haotice, avand efecte, potential ireparabile, asupra mediului nconjurator si care, n multe cazuri sau zone, deja se manifesta; - factorul uman, omul fiind, totusi, masura tuturor lucrurilor; - factorul tehnologic, fiind elementul chemat sa asigure dezvoltarea, dar n limite suportabile pentru resurse, mediul nconjurator, sanatatea umana si biodiversitate. Desigur, o astfel de modalitate ridica alte numeroase probleme si subprobleme. Astfel, pot fi citate: stabilirea unor indicatori care sa caracterizeze starea, situatia unei componente sau a alteia, a unui domeniu sau a altuia, a unei ramuri de activitate sau a alteia; elaborarea de procedee, metode, tehnici de definire, de exprimare, de masurare a respectivilor indicatori; promovarea unor normative, instructiuni, metodologii de evaluare a nivelului indicatorilor respectivi n raport cu limitele acceptabile, recomandabile sau cu experienta cea mai buna din domeniu; ncercari de elaborare a unor modele de selectie a indicatorilor, n vederea precizarii celor semnificativi, principali, importanti la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, la nivelul celor mai bune tehnologii sau al celor mai bune practici de mediu, care sa raspunda cel mai bine asteptarilor sociale; ncercari de elaborare a unor modele de agregare a indicatorilor mentionati anterior, ntr-un set de indicatori sintetici, globali, care sa ofere o viziune unitara, integrata si care sa reflecte echilibrul dezvoltarii societatii respective; prioritizarea pe anumite tipuri de scari a situatiei diferitelor tari, regiuni, domenii de activitate, la un moment dat, precum si a tendintelor de evolutie, a eficientei eforturilor facute de state, pentru a evidentia progresele pe directia dezvoltarii durabile.

Concluzii

Dezvoltarea durabila a fost conceputa de initiatorii sai n anii 1970 ca un posibil model de depasire a crizei majore a resurselor naturale (n special cea a petrolului, care continua si astazi), declansata atunci, si un compromis asupra contradictiilor dintre Nord si Sud n privinta noii ordini economice internationale. Treptat nsa, modificarea echilibrului international de forte, mai ales n urma demontarii sistemului socialismului real din Europa Centrala si de Est (1989) si afirmarea mondializarii economice a facut sa se rediscute modelul global de dezvoltare. Intr-adevar, proiectul occidental (esentialmente american) a nregistrat un real succes, prin cuprinderea n sfera sa de aplicare si a marilor puteri emergente India si China. Paradigma dezvoltarii durabile si-a restrans astfel acceptarea la traditia onusiana si pozitiile tarilor n curs de dezvoltare. Totusi, adeptii sai si mai ales tezele lor mai pastreaza o anumita rezonanta teoretica, iar rezistentele culturale, sub egida UNESCO, i adauga chiar nuante suplimentare. Din aceasta perspectiva, trecand peste aspectele de conjunctura, raman doua ntrebari fundamentale: 1) constituie cu adevarat dezvoltarea durabila un proiect realist pentru devenirea omenirii? si 2) care este soarta ei n Romania?

Mai reprezinta dezvoltarea durabila un proiect valabil pentru intreaga omenire?

In contextul evolutiilor mondialiste din ultimul deceniu, conceptul si modelul dezvoltarii durabile, enuntate cu peste 30 de ani n urma, numara tot mai putini aderenti. Ele sunt disputate, discutate, criticate si, de cele mai multe ori, pur si simplu uitate (daca nu intentionat ignorate) n analiza economico-sociala actuala. Intr-adevar, rezultatele obtinute n privinta concilierii cresterii perpetue si rezolvarii problemelor economice, sociale si ecologice nu au convins. Totodata, ameliorarea tehnicilor de productie si dematerializarea economiei nu permit decat economisiri relative de resurse, insuficiente daca productia continua sa creasca n mod absolut. Incercarile unor autori precum Lester R. Brown de a lansa variante de genul eco-economiei, ca proiect de creare a economiei pentru planeta noastra, si care denunta modelul economic dominant ca fiind nesustenabil, raman, mai ales n domeniul teoretic, ca un exercitiu intelectual interesant.

La nivelul realitatilor, dezvoltarea durabila a devenit n ultimul deceniu o notiune pervertita, n mai multe moduri. Lumea afacerilor a facut-o sinonima cu cresterea durabila, mai degraba un oximoron care reflecta conflictul dintre o viziune comerciala si alta ecologista, sociala si culturala a lumii. Este apoi deturnarea realizata de utilizarea durabila, opera a curentului pretins al uzajului rational; aceasta pozitie serveste, mai degraba, ca alibi pentru comportamentele distructive. Urmeaza alte cai de alterare a notiunii: ilicitul ecologic, consumul durabil s.a. In fata abisului dintre idealul dezvoltarii durabile si sansele promovarii sale ca un proiect fezabil, la nivel mondial se formuleaza alte ipoteze, care merg de la descresterea durabila, trec prin capitalismul eco-compatibil si ajung la o solutie radicala, de negandire a progresului, prin depasirea notiunii de dezvoltare de pana acum (esentialmente tehnico-economica) si afirmarea alteia noi, de dezvoltare umana. Concluzia care s-ar impune ar putea fi aceea ca dezvoltarea durabila mai rezista ca notiune teoretica, departandu-se nsa din ce n ce mai mult de statutul de proiect concret acceptabil pentru devenirea omenirii.

Este posibila o dezvoltare durabila in Romania?

Dupa o tranzitie cu multe sincope, Romania a reusit sa relanseze cresterea economica. Incepand din anul 2000, Produsul Intern Brut a crescut cu o rata medie anuala 4,1%. Cele mai dinamice sectoare au fost: comertul, constructiile, transportul si comunicatiile, industria prelucratoare, mai ales pe baza de resurse naturale (prelucrarea lemnului si a produselor din lemn; celuloza; hartie si produse din hartie; produse din cauciuc si mase plastice, materiale de constructii, constructii metalice si produse din metal etc.). Desi s-au produs restructurari n cadrul sectoarelor economice, nevoile de productie si consum au ramas dependente de cresterea extensiva a cererii de materii prime si energie. Decuplarea cresterii economice de la consumul resurselor si de la presiunile asupra mediului se produce pe parcursul unei perioade mai ndelungate, nsa unele mesaje pot fi nregistrate luand n consideratie indicatorii de ecoeficienta. Analiza consumului intern brut de energie (CIE), raportat la variatia PIB, evidentiaza o mbunatatire a eco-eficientei. Rata de crestere mai mica a CIE, de 1% fata de cea a PIB -4,1%, poate ntari concluzia unei schimbari favorabile. Totusi, nca nu se poate vorbi despre o decuplare a cresterii economice de presiunea asupra mediului, atata timp cat asigurarea cu energie se face n proportie de circa 90% pe seama resurselor conventionale de combustibili fosili, iar intensitatea energetica a economiei romanesti se situeaza printre cele mai nalte din UE (272 tcc/1 mil. PIB n PPS). Tendintele consumului energetic final din tarile UE arata mbunatatiri importante n sectoarele industriale si de servicii. In cazul Romaniei se constata, dimpotriva, cresterea de tip extensiv a

acestui consum n industrie si transporturi. Judecand n termenii reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera (GES), datele indica o tendinta favorabila schimbarii. Fata de anul 1989, emisiile totale GES au scazut cu aproape 50%, ca urmare a reducerii drastice a productiei industriale si a restructurarii economice din anii tranzitiei la economia de piata, precum si prin intrarea n functiune a primului reactor al Centralei Nuclearo-Energetice de la Cernavoda. Volumul emisiilor s-a diminuat n toate sectoarele economiei romanesti, cu exceptia transporturilor. Potrivit prognozelor, pana n anul 2012, emisiile de GES vor fi cu mult sub limita stabilita pentru Romania prin Protocolul de la Kyoto, chiar n conditiile cresterii PIB. Sporirea cererii de bunuri si servicii este un factor de antrenare a cresterii economice durabile, cu conditia satisfacerii sistemului eco-eficientei, adica de a realiza mai multe produse cu mai putine consumuri de resurse naturale si umane. Din analiza consumului intern de materiale reiese ca procesul de dematerializare a economiei este greoi. Consumul de materii prime pe unitatea de Produs Intern Brut a ramas dependent de volumul productiei. Pentru eco-eficientizare se impune promovarea instrumentelor de piata care sa reflecte adevaratele costuri ale folosirii resurselor naturale si impactul asupra societatii (taxele de mediu, scheme flexibile de comercializare a emisiilor, subventii s.a.). Relansarea cresterii economice din ultimii ani si-a pus amprenta asupra dezvoltarii durabile. Dezvoltarea umana nu se poate realiza fara resurse materiale si financiare, cresterea economica fiind conditia sine qua non a bunastarii si coeziunii sociale. Conform ultimului Raport al Dezvoltarii Umane (UNDP, 2005), cu un indice de 0,792 Romania se situeaza pe locul 64 din cele 177 tari analizate, fiind a saptea dintre tarile cu dezvoltare medie. Toate cele 25 de state membre UE se afla n grupul tarilor cu dezvoltare umana nalta. Nivelul scazut al indicelui dezvoltarii umane nregistrat n Romania deriva din pozitia mai joasa la toate cele trei componente: PIB pe locuitor, speranta de viata si gradul de cuprindere n nvatamant. In comparatie cu anul 1990, cand indicele dezvoltarii umane era de 0,772, s-a nregistrat un avans determinat atat de relansarea cresterii economice, cat si de mbunatatirea parametrilor sperantei de viata si educatie. In conditiile cresterii duratei de viata si scaderii natalitatii, se remarca un proces de mbatranire demografica, care va ridica probleme pentru dezvoltarea durabila, sub aspectul echilibrului ntre generatii si al nestabilitatii sistemului public de pensii si al altor sisteme de protectie sociala a varstnicilor. Cresterea sperantei de viata si reducerea mortalitatii generale indica o mbunatatire a starii de sanatate a populatiei. Diferenta de noua ani, cu cat traiesc mai putin romanii decat cetatenii din vechile state membre ale UE, reflecta atat diferentele mari dintre nivelul de bunastare si conditiile de viata, cat si probleme de sanatate mai mari, insuficienta dezvoltare a sistemului medical romanesc, ca si subfinantarea si disfunctionalitatile acestuia. In 2004, 20% din totalul

populatiei suferea de una sau mai multe boli cronice (boli de inima, artroza, artrita, diabet, ulcer s.a). A crescut incidenta bolilor infectioase si parazitare, a TBC si a SIDA. Mortalitatea infantila si mortalitatea materna, desi au scazut, se mentin totusi la rate nalte comparativ cu cele din UE. Sistemul public de sanatate sufera de subfinantare cronica, n conditiile n care cererea de servicii medicale a crescut, serviciile sunt costisitoare, iar resursele financiare alocate si alocabile sunt scazute. In ceea ce priveste educatia, se evidentiaza cresterea nivelului general de sustinere, reflectata de sporirea ponderii populatiei care a absolvit nvatamantul superior si scaderea ponderii celor care au absolvit cel mult scoala generala. Numarul studentilor a crescut de la 83 de studenti la 10.000 de locuitori n 1990 la 300 n 2004, iar rata bruta de cuprindere n invatamantul superior s-a ridicat de la 10,6% la 43,2%. Au scazut nsa rata bruta de nrolare n nvatamantul secundar superior (liceu si profesional) si abandonul scolar. O alta problema o reprezinta determinarea calitatii procesului educational. In parte, acesta este un rezultat al deficitului de resurse cu care se confrunta sistemul educational. In Romania, ponderea cheltuielilor publice pentru nvatamant n PIB a fost de 2,9% n 2004, comparativ cu 4%-8,5% n statele membre UE. Indicator sintetic al bunastarii, veniturile populatiei din Romania marcheaza decalaje impresionante fata de tarile europene. Veniturile banesti disponibile, estimate la paritatea puterii de cumparare, erau n 2001 de aproape noua ori mai mici decat media la nivelul UE-15. Evolutia veniturilor a fost marcata n anii 1990 de erodarea puternica a puterii de cumparare sub influenta inflatiei si de recesiunea care a nsotit procesul de restructurare a economiei, iar dupa anul 2000 de relansarea cresterii economice si scaderea inflatiei. Odata cu sporirea castigurilor salariale, s-au adancit inegalitatea veniturilor si polarizarea sociala. Conform estimarilor realizate de specialistii INS, n anul 2004 veniturile disponibile ale celor mai bogati 20% dintre locuitorii Romaniei erau de 4,9 ori mai mari decat veniturile de care dispuneau cei mai saraci 20%. Procesul de bipolarizare a veniturilor a generat adancirea fenomenului de saracie si limitarea coeziunii sociale. In anul 2003, saracia afecta viata a 25,1% din populatia Romaniei, iar 12% nu depasea pragul de 2,15 dolari pe zi. Dupa anul 2000, reducerea saraciei a avut loc n conditiile cresterii nivelului general al veniturilor, crestere de care a beneficiat si populatia cu venituri mici, dar n proportii mult mai mici decat populatia cu venituri mari. Elasticitatea mare a parametrilor saraciei la crestere economica este o premisa importanta a politicii de combatere a saraciei, n conditiile mentinerii tendintei de crestere economica din ultimii ani.

Restrangerea saraciei impune politici de sustinere a veniturilor din zona saraca a distributiei pe transferuri sociale n favoarea familiilor cu copii, a populatiei din afara pietei muncii si a somerilor, precum si pe majorarea salariului minim. De asemenea, promovarea unor politici de dezvoltare a capitalului uman si de ocupare, menite sa sustina capacitatea de a realiza venituri mai mari si mai sigure, se nscrie n ratiunea progresului pentru dezvoltare durabila.