In ultimul timp au trecut zilele pe langa mine degeaba.

M-am regasit plin de energie si idei, nerabdator sa impart cu oricine entuziasmul meu si totodata m-am regasit inchis intre patru pereti ai constiintei mele plictisite, pregatita sa-mi anuleze orice incercare de a deschide usa. Asa ca orice actiune de incepere a vreunei activitati a fost anulata. La fel s-a intamplat si cu capacitatea mea de a lua decizii importante, a fost sugrumata din fasa. Si vad cum se scurg zilele. Vine noaptea din nou, ma suna un prieten si ma intreaba ce am facut azi sau in ultimul timp. Mi-am inlocuit prioritatile cu adevarat importante cu unele mici, amanand tot ce conteaza. Imi umplu timpul cu lucruri marunte care imi dau o falsa impresie ca sunt ocupat. Sa fie din cauza stresului din ultimul an, din cauza vinei, a pierderii capacitatii de a valorifica ceea ce stiu, ceea ce sunt??? Sa fii ajuns sa ma demoralizez singur atat de tare? Sa nu-mi mai dau seama care e potentialul meu? Prea multe vise si dorinte de a atinge o perfectiune falsa indusa de prea multe filme si situatii rezultate in urma unor scenarii hollywoodiene? Am visat prea mult? Mi-am dorit niste lucruri greu de atins prea mult? Am pierdut de tot simtul realitatii sau pur si simplu m-am invatat sa traiesc intr-o lume a mea incat nu mai pot fi coborat cu picioarele pe pamant? E bula mea de irealitate prea groasa pentru a fi sparta? Atatea semne de intrebare, atata neincredere, prea multe optiuni, citeam undeva ca cel care nu stie ce vrea sa aleaga se multumeste cu orice. Impulsul, atentia mea, capacitatea de a planifica, toate au plecat in vacanta? Le-am exilat departe de cortexul prefrontal? Una din sursele procrastinarii este subestimarea timpul necesar pentru a analiza informatiile despre subiectul cercetat. Cand eram student mi s-a intamplat sa caut zile in sir materiale pentru realizarea unui referat dar m-am regasit in imposibilitatea de a termina de scris pentru ca aveam de revizuit multe opinii contradictorii, inainte de a putea sa-mi ofer punctul de vedere referitor la tema. Imi amintesc cand era seiune. Se apropiau examenele si majoritatea dintre colegi, inclusiv eu, ne apucam de invatat cat mai tarziu, umflam porcul in ajun. Orice incercare de a scoate in evidenta importanta timpului necesar pentru pregatirea preliminara si utilitatea acesteia erau negate. Infulecam materia ,imi umpleam capul cu definitii,demonstratii ,reguli si principii pe care le boram a doua zi pe foaia de examen prin varful pixului. La primul pas afara din aula imi resetam memoria pentru a face loc materiei pentru urmatorul examen. Am fost student la zi, cu bursa chiar, am luat toate examenele cu note mari, dar daca ma intrebi cu ce m-am ales din toata facultatea, primele lucruri care-mi vin in minte sunt chiulurile de la engleza ca sa mergem la cantina, fumatul pe scarile de la intrarea studentilor si practica de vara din al doilea an, facuta in Grecia. Uneori ma simt nesigur cu privire la obiectivele mele si nu m-am simtit ciudat doar o data cu oamenii care par increzatori si orientati, ceea ce m-a facut sa traiesc mici dar intense episoade de depresie. Toamna trecuta as fi cerut ajutorul cuiva insa mi-a fost peste putinta sa gasesc o sursa de sprijin si intelegere si astfel m-am inchis si mai mult in mine, evitand contactul social chiar si cu prietenii foarte apropiati. M-am scufundat in lene, lipsa de vointa si pierderea ambitiei. Toti cautam sa avem o viata linistita, dar unii dintre noi facem un tel principal din a evita situatiile care ne pot provoca disconfort inlocuindu-le cu activitati mult mai

relaxante. N-am ajuns sa fiu fara nicio grija in ceea ce priveste indeplinirea unor sarcini pana la termenul limita pentru ca am evitat cu cat mai multa gratie sa imi caut un loc de munca. Sunt constient ca trebuie sa fac ceva cu viata mea, sa-mi caut un serviciu care sami asigure un anumit grad de remuneratie astfel incat sa ma pot muta de acasa pentru ca traitul cu mama sub acelasi acoperis e cel mai greu lucru care l-am facut vreodata, insa aman lucrul acesta prin plecari repetate in strainatate pentru job-uri estivale si satisfactii efemere. Anul asta mi-am propus sa fac pasul cel mare. Si ca sa fiu motivat mi-am stabilit un obiectiv nu chiar usor de atins: sa ma mut in Houston,USA. Ma agat de promisiunea unei rude si a unui strain. E un obiectiv la limita dintre ireal si nesigur si instabil si nu de durata. Insa consider ca inca mai am putina vointa incat sa ma motivez sa-mi transform visul in realitate. Cu calm,rabdare, mai putina risipa de bani, voi trece de vara si voi atinge pamantul fagaduintei cu zambetul pe buze, chiar daca va fi mai tarziu decat sfarsitul anului, mai bine mai tarziu decat niciodata. Si nu vreau doar sa merg intr-o vacanta. Vreau sa fac un pas mare. Pentru ca pot si nu am de ce sa nu incerc cu toate fortele. La naiba cu procrastinarea asta, nici nu-mi place cum suna cuvantul asta!